Albinele domnului Hoepfner*

Trăiam într-o curte cu stupi de albine. Domnul Hoepfner era, printre

altele, apicultor. Cei câţiva stupi pe care îi avea erau aşezaţi în capul şirului de case, spre stradă, pe locul unde primele camere din şir se dărâmaseră la cutremurul din 1940, iar acum era acolo o grădină de zarzavaturi, mai ales pătlăgele roşii legate cu araci, mărginită, spre alee, de porţiuni de temelie şi de pragurile camerelor dispărute. Îl vedeam câteodată pe domnul Hoepfner ieşind în curte să se ocupe de stupi. Dădea la o parte capacul unui stup şi, cu mişcări încete, ridica fagurii dinăuntru. Lucra cu mănuşi şi pe cap cu o sită specială de apicultor... În timpul verii multe din albinele care zburau peste tot cădeau istovite pe alee şi prin iarbă. Cică ar fi fost albinele muncitoare, care nu trăiau mai mult de două săptămâni, sărmanele. Dar, deşi muribunde, încă nu-şi pierdeau instinctul de apărare. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă aleg cu înţepături în talpa goală a piciorului atunci când, din nebăgare de seamă, călcam pe ele. Domnul Hoepfner mă consola: Las’ că-s bune! N-o să mai faci reumatism când o să fii în vârstă! Uite, ca mine acuma... Reumatism? Mai era mult până atunci, cine să se gândească până acolo?... Simţind arsura înţepăturii, mă lăsam repede în şezut şi mă grăbeam să scot acul din piele. Acul se mişca, îndoindu-se, de parcă ar fi fost viu şi avea în capăt o minusculă gâlmă. Cică aceea ar fi fost inima albinei, pe care şi-o scotea din piept odată cu acul, sacrificându-se pentru apărarea familiei. Adică a stupului din care făcea parte. Ei bine, asta nu era decât o poveste. Ceea ce învăţasem este că acea gâlmă era de fapt o pungă cu venin, pe care trebuia să am grijă ca în timp ce scoteam acul să n-o strâng între degete căci, făcând asta, aş fi injectat sub piele, fără voie, tot veninul pe care îl conţinea.

Aproape că nu era seară fără să ne intre în casă, pe fereastra deschisă, atrasă de lumină, una din albinele domnului Hoepfner. Se pornea atunci o vânătoare paşnică pentru prinderea albinei, nevătămată, şi scoaterea ei afară pe fereastră. Altfel, ar fi sfârşit prin a se arde la bec. Dar o dată o albină istovită mi-a căzut pe pernă, chiar lângă cap, fără ca eu să bag de seamă. M-am întors pe-o parte şi atunci albina m-a înţepat undeva lângă tâmplă. A doua zi dimineaţă aveam ochiul umflat şi în scurtă vreme, nu ştiu cum, umflătura s-a întins şi la ochiul celălalt şi a coborât sub ochi. M-am uitat în oglindă şi am oscilat între a mă îngrozi şi a mă amuza: Mongol! mi-am zis. Uite cum arată un mongol!... Toată lumea s-a uitat la mine cu compătimire în ziua aceea. Doamna Enescu, profesoara de botanică, m-a privit cu oroare şi mi-a spus: Ai ceva la rinichi. Aşa se umflă sub ochi când ai o boală de rinichi. Să te duci neapărat la doctor! I-am spus că m-a înţepat o albină aseară, dar n-am reuşit s-o conving. A rămas la părerea că aşa ceva nu se-ntâmplă decât dacă suferi de rinichi.

Ce ciudat: oricât de mult am avut de pătimit de pe urma albinelor, niciodată n-am ajuns să le urăsc, eu care mă aprindeam destul de repede din te-miri-ce. Albinele îşi vedeau de treaba lor, erau bine organizate, aveau o matcă, munceau din zori până seara, se descotoroseau fără milă de trântori după ce nu mai aveau nevoie de ei, iar dacă înţepau, o făceau nu din răutate ci fiindcă aşa credeau ele că-i bine. Şi odată cu înţepătura îşi dădeau viaţa pentru familia lor... Albinele erau singurele vieţuitoare de pe pământ pe care omul le folosea pentru hrana sa fără să le facă rău. Pe toate celelalte, mai devreme sau mai târziu, după ce nu-i mai erau de niciun folos, le sacrifica. Ce cuvânt ipocrit!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat