Albi şi Roşii*

La plecarea din Chişinău, în martie 1944, ai mei au încuiat casa şi au

lăsat cheia la bătrâna care locuia la stradă, cea din a cărei curticică îl văzusem într-o zi pe cerşetorul c-un picior de lemn furându-i de pe sârmă din cearşafurile întinse la uscat. Aşadar sperau să se întoarcă într-o bună zi. N-a fost să fie. Şi de aceea, ajunsă în Vechiul Regat, mama vorbea cu ură despre bolşevici: ei fuseseră cei care o siliseră să-şi părăsească locurile natale şi să plece în refugiu — un refugiu care trebuie să fi fost pentru ea un adevărat exil. Cel puţin la început, până când a devenit clar că refugiul era pentru totdeauna. Şi atunci, ca tot omul care, neputând trăi veşnic cu ura în suflet, ajunge să se împace cu starea de fapt, a încetat şi ea să-i mai blesteme pe bolşevici. Ceea ce însă nu înseamnă că s-a şi împăcat cu ei. Îmi povestea cu mândrie că în primii ani de după revoluţie tata a luptat de partea albilor împotriva bolşevicilor.

— De partea albilor?

La data aceea încă nu auzisem de albi.

— Erau două armate care se băteau între ele, mi-a explicat mama. Albii se băteau pentru apărarea ţarului şi împotriva bolşevicilor, iar roşiii luptau de partea bolşevicilor şi voiau să-l omoare pe ţar. Tatăl tău a luptat de partea albilor.

— Da’ de ce li se spunea albi? am întrebat-o pe mama.

— Asta nu ştiu, mi-a răspuns ea. Probabil pentru că albul este o culoare nobilă. Nobilimea rusă era de partea ţarului, iar ţarul era el însuşi cel mai vajnic dintre nobili. Probabil că de aceea li se spunea albi. Iar roşul, ştii şi tu, e culoarea comuniştilor. Aşa că e de-nţeles de ce li se spunea roşii.

— Şi cine a învins? am întrebat.

— Roşiii au învins, din păcate. Şi l-au omorât pe ţar.

— Asta înseamnă că tata a fost şi el învins?

— A fost o poveste lungă, a spus mama. S-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi a zăcut în neştire, undeva într-un grajd, pe paie, fără nicio îngrijire medicală, fără niciun doctor. Abia a scăpat cu viaţă. Şi după ce s-a făcut bine n-a mai fost bun pentru armată. Poate o să-ţi povestească chiar el într-o bună zi, cine ştie. Deşi ştiu că nu-i prea place să vorbească despre el... Ce te rog eu este să nu spui la nimeni că tata a luptat la albi, promiţi? Ar fi o adevărată nenorocire. Poate că nici nu trebuia să-ţi spun. Dar nu, tu eşti de-acuma un băiat cu judecată, ştii că unele din lucrurile pe care le auzi în casă nu trebuie să le afle nimeni altcineva. Nici chiar prietenii cei mai buni. Nu se ştie niciodată. Noi mai vorbim între noi, ne plângem de una, ne plângem de alta. Dar numai între noi. Da, Sergiu?

Sigur, mama nu trebuia să-şi facă griji. Îmi dădeam foarte bine seama că nimeni nu trebuia să afle că tata a luptat de partea albilor. Eram doar trist că albii fuseseră înfrânţi şi că tata zăcuse în neştire, pe paie, bolnav de tifos exantematic. Presimţeam că avea să fie o tristeţe de durată. Trebuia să mă simt şi eu mândru, la fel ca mama, pentru faptele tatei din tinereţe? Sau să admit că exista un temei, îndepărtat în timp, pentru nesiguranţa zilei de mâine?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat