Naturalia sunt turpia*

„Ce faţă urâtă are omul când cântă, nu ţi se pare?” De fapt nu era o întrebare pe care mama mi-o adresa mie, fiindcă ea era deja edificată în privinţa aspectului feţei omului cântător. Nu-i împărtăşeam părerea dar totodată eram nevoit să recunosc că da, într-adevăr, dacă nu auzi sunetul vocii sau faci într-un fel oarecare abstracţie de el, gura cântăreţului se schimonoseşte penibil în efortul de a cânta. Mai ales arii de operă. Venele de la gât i se umflă să plesnească, ochii i se măresc cât cepele şi aruncă săgeţi; încărcate de mânie, ai zice, dacă n-ai realiza, restabilind sonorul, sau, după caz, lăsând, prin puterea voinţei, sunetul să-ţi atingă din nou urechile, că de fapt cântăreţul îşi strigă iubirea înflăcărată. Trebuia să fii deci conştient că expresia feţei şi vocea sunt de fapt inseparabile — asta era concluzia. Dar mama avea pesemne sensibilităţi aparte, pe care nu binevoise să mi le transmită genetic. Aşa că de atunci încoace, ori de câte ori vedeam spectacole de operă, nu mă puteam împiedica să-mi îndrept atenţia asupra feţelor cântăreţilor, să comand urechilor să nu audă sunetul vocii şi, într-o tăcere obţinută printr-un exerciţiu de voinţă, să mă minunez cât sunt de caraghioşi în efortul lor disperat de a emite sunete. Era doar un joc al imaginaţiei. Dar cât de păgubitor!

La data când mama îmi vorbea de urâţenia omului care cântă cred că deja citisem pe undeva, poate în călătoriile lui Gulliver, despre un personaj, probabil neuman (fiindcă sunt asemenea personaje în povestea lui Gulliver), care vorbea cu dispreţ de alcătuirea omului. „Ce caraghios! denunţa acel personaj nevolnicia corpului. Când păşeşte, omul se foloseşte doar de membrele posterioare, iar pe cele anterioare şi le leagănă pe lângă trup, fără niciun rost.”

Şi, la fel şi în privinţa asta, urmărindu-i pe stradă pe bipezii care suntem, mă întrebam de fiecare dată dezaprobator: dacă tot nu ne folosim la mers de membrele superioare, de ce măcar nu le ţinem drepte şi nemişcate pe lângă corp ci le legănăm neîncetat încoace şi încolo?

Am întâlnit apoi cârcotaşi dezamăgiţi de felul în care omul a reuşit în cele din urmă să se înalţe în zbor. „Astăzi, ziceau ei, te urci, împreună cu alte câteva zeci de oameni, poate chiar — mâine-poimâine, cine ştie —, câteva sute, într-o incintă uriaşă, te aşezi în fotoliu, te legi de el cu o curea aşa cum te-ai lega la pantaloni, aştepţi cuminte, auzi cum se pornesc să vuiască motoarele undeva în exterior, maşinăria se înalţă în aer, leneşă şi greoaie, vezi în jurul tău oameni citind ziarul sau uitându-se afară pe nişte ochiuri de geam nu mai mari decât o clătită, li se aduce demâncare şi ceva băuturică, după care îi vezi stând de vorbă înveseliţi, ba mai şi cuibărindu-se pentru un pui de somn unii dintre ei, şi... Şi te trezeşti la destinaţie. Asta să fie oare împlinirea marelui vis de zbor al omului de la Icar încoace?!”... N-am înţeles! Adică ce-ar fi vrut cârcotaşii? Musai zborul individual să fi însemnat, după mintea lor, împlinirea marelui vis? Fiecare pe cont propriu? Ar fi vrut să le crească oamenilor aripi în spate, precum îngerilor?... Sigur că omul n-are forţa păsărilor. Sigur că nu poate să se înalţe în aer prin forţe proprii, decât doar, cu chiu cu vai, dacă, uzând de ingeniozitatea sa, îşi adaugă niscaiva prelungiri mecanice la membre. Asta-i situaţia! N-ai ce să faci. Eu unul nu aveam nimic de obiectat la actualul mod de a zbura: cu avionul. Ceea ce nu înseamnă însă că dezamăgirea cârcotaşilor nu mă influenţa totuşi, strecurându-mi în suflet o nouă umbră de îndoială cu privire la înzestrarea fizică a omului, dată de Dumnezeu.

Alţi cârcotaşi îl comparau pe om, ca putere, cu tigrul, îl comparau cu boul, îl comparau până şi cu puricele. Şi ajungeau la concluzia că, dacă ar fi foat să se măsoare, de exemplu, cu puricele, omul ar fi trebuit să fie în stare să sară peste un bloc cu zece etaje...

Dar tot nu era îndeajuns de nevolnic sărmanul om. Trebuia să piardă — după voia unora — chiar şi ceea ce avea bun... Sigur! trebuia să se găsească cineva să observe, dezgustat, că până şi locul zămislirii sale se plasează undeva între fecale şi urină. Şi era un mare poet acela care făcea incriminanta şi respingătoarea descoperire şi o trâmbiţa lumii întregi. Altfel spus, cu o asemenea obârşie, cum să te mai aştepţi ca omul să fie o fiinţă nobilă? Dar, ca nu cumva nepoeţii să-l judece cu prea multă asprime, declara ritos că nu există poezie morală şi poezie amorală ci doar poezie scrisă cu talent şi poezie scrisă fără talent. De parcă exista riscul ca vreunui cititor să-i treacă prin cap să ia drept poezie remarca sa cu privire la fecale şi urină.

Şi fiindcă scriitorii şi poeţii s-au dovedit de-a lungul timpului a fi mai zeloşi decât anatomiştii în a da în vileag neîmplinirile corpului omenesc şi ale funcţiilor sale, se găsea, iată, un altul să adauge la toate mizeriile de până atunci monstruozitatea sexului bărbătesc: bărbatul gol, matur şi viril, stând în faţa femeii goale, obiect al atracţiei sale sexuale, arătând — zicea scriitorul — cu nimic mai breaz decât un cuier. Dumnezeule, un cuier! Sigur, puteai s-o iei în glumă. Dar chiar şi-aşa imaginea bărbatului-cuier avea să compromită romantismul viitoarelor mele întâlniri amoroase. Avea să-mi slăbească încrederea în propriu-mi corp, care nici aşa nu era prea mare.

Aveam să continui la nesfârşit jocul de-a defăimarea — fără voie! — a speciei umane, căutând de-aci încolo noi şi noi slăbiciuni ale trupului. Şi ale minţii. Asta, pe plan general. Iar pe plan personal, aveam să-mi compromit plăcerea spectacolelor de operă, aveam să mă îndoiesc de frăgezimea şi de puritatea pruncilor, până atunci de netăgăduit; avea să-mi fie şi mai mare frică de înălţimi, aveam să fiu încă şi mai puţin sigur că îmi voi putea stăvili impulsul sinucigaş de a trage brusc de volanul automobilului în plină viteză pe serpentine, la margine de prăpastie. Şi, mai presus de orice, aveam să evit cu străşnicie de-aci înainte plajele pentru nudişti.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Obiecte casnice dispărute*

Foarfecele mare

Foarfecele mare dispăruse din casă. Oricât de multe fuseseră locurile pe unde îl căutasem, care de care mai ascuns, oricât îmi chinuisem mintea să prind măcar un firicel de amintire pe unde l-aş fi putut rătăci, încercând să rememorez operaţiile la care l-aş fi putut folosi, totul fusese zadarnic. Foarfecele mare părea dispărut pentru totdeauna. Cu cât mă gândeam mai mult la dispariţia sa învăluită în mister, cu atât îi vedeam şi îi recunoşteam mai multe virtuţi, la care nu mă gândisem atâta timp cât fusese un obiect printre altele în casă. Fusese, cumva, un obiect ordonator! Avea o dimensiune şi o formă care se impuneau printre celelalte obiecte, unele mult mai noi şi mai complicate, cum ar fi fost de pildă maşina de spălat şi televizorul. Sau ceasul electric de perete. Se arăta vederii în toată simplitatea lui metalică, dar... Ştiu şi eu... Deschiderea braţelor lui... Ei, până şi aici era un mister: braţele sau picioarele?...

Obişnuiam să stau lungit pe canapea, cu foarfecele în mână şi, deschizându-i braţele, măsuram din privire unghiul dintre cele două braţe. Ajustam acel unghi, micşorându-l o idee sau mărindu-l o idee şi încercam să surprind momentul când unghiul dintre braţe era perfect drept. Dar ce-i perfect în lumea asta?... Deschideam la maxim cele două braţe şi mă înciudam că tăişul lor nu alcătuia o linie perfect dreaptă ci doar un unghi foarte-foarte obtuz... O făceam în momentele mele de tihnă? Sau în momentele de lene? Sau de cumpănă?... Nu, „cumpăna” trebuia exclusă: în momentele cu adevărat de cumpănă nu-ţi arde de joacă... Apoi, şezând la masă, îl ţineam cu braţele în jos — şi de astă dată braţele erau, fireşte, picioare — şi păşeam cu ele pe tăblia mesei. Păşeam aşa cum se păşeşte, ridicând un picior şi aşezându-l înaintea celuilalt, dar nevoit să balansez neîncetat foarfecele în urmă şi înainte fiindcă altfel picioarele nu se deschideau prea uşor. Sau se deschideau cu preţul zgârierii tăbliei. Şi nici chiar aşa nu ieşea un mers normal: trebuia să trag un picior, mereu unul şi acelaşi, şi să-l aduc, cumva maladiv, în urma celuilalt... Sau, ca la o fiinţă bipedă cu picioarele înţepenite, păşeam prin mişcări circulare, la fel cum făceam cu braţele unui compas deschis — alt obiect, printre celelalte, care impunea respect! Aşadar foarfecele avea însuşiri comune cu compasul. Să mai adăugăm şi, întrucâtva, asemănarea de formă. Dar utilitatea foarfecelui, strict vorbind, era net superioară utilităţii compasului: Tăierea! Iar de alcătuire, ce să mai vorbim! Acea combinaţie unică dintre alungit şi rotundul oval al urechilor... Acea conciliere neaşteptată între firea războinică a braţelor tăioase şi firea blândă şi prietenoasă a urechilor, care nu ştiau ce să mai facă spre a fi pe placul mâinilor tale, al degetelor tale, mulându-se pe forma lor înnăscută şi rotunjindu-se pentru a nu-ţi pricinui nici cel mai mic neajuns la operaţia de tăiere. Încât treceai fără a clipi peste urmele adâncite şi vineţiu–înroşite, săpate în falangele degetelor mijlociu şi gros atunci când întreceai măsura şi tăiai la nesfârşit, să zicem, cartoane groase şi multe la număr. Dar de, era vina ta! Încăpăţânarea ta! Ca să nu mai vorbim de opinteala zadarnică a ta şi a foarfecelui atunci când vă încrâncenaţi încercând să tăiaţi o bucată de carton peste măsură de gros şi de tare! Eşecul era al ambilor, nu?

După mai multe luni am mutat întâmplător canapeaua de la locul ei. Şi atunci foarfecele a ieşit deodată la iveală, în sfârşit. Intact şi strălucitor, concret şi consistent — mai consistent, mai material decât oricare alt obiect din casă. Şi totuşi cumva aureolat de misterul absenţei tocmai încheiate. Niciunui obiect stricat sau dispărut nu-i simţisem atât de mult lipsa. Oare de ce? Mă încercase simţământul că în tot acest răstimp avusese putinţa să-mi dea de ştire că se afla acolo, dar n-o făcuse... Dar oare câte obiecte din casa mea reapăruseră, precum foarfecele, după o îndelungată absenţă? Niciunul.

Îl simţeam apropiat fiindcă venea din casa părinţilor mei şi avea deja o istorie? Sau îl simţeam apropiat pentru simpla sa reapariţie după o absenţă care mă temusem că avea să fie definitivă?...

Rigla

O riglă a dispărut de ani de zile. Există oare vreo speranţă s-o mai găsesc vreodată?...

Linguriţa

O linguriţă, da — o linguriţă e posibil să fi nimerit din greşeală la gunoi odată cu resturile de mâncare; să fi înclinat farfuria deasupra coşului de gunoi şi să fi împins resturile; şi odată cu ele să fi dispărut şi linguriţa la gunoi. O mişcare de glisare cum s-ar zice. Dar una absolut condamnabilă. Se poate spune că lipsa de concentrare de care m-am făcut vinovat a avut drept urmare desperecherea setului de linguriţe. Dar vinovăţia individuală faţă de linguriţa dispărută nu era cu nimic mai mică. Nu fusese o farsă pe care să mi-o fi jucat ea. Farsele se încheie de obicei bine. Există gesturi reparatorii pentru farse. Dar de data asta, nu! Nu existase niciun gest reparatoriu! Fusese neglijenţa, superficialitatea mea, pe care trebuie să mi le asum... Poate doar scuza de a fi fost cu gândul plecat cine ştie pe unde în momentul acela nefast...

Dar rigla?

Fusese o riglă de lemn, folosită timp de ani de zile în timpul şcolii şi apoi, alţi ani de zile, după şcoală, în plină maturitate; ciuntită fără voie de cuţit sau de lama de ras, căci mă folosisem de ea ca să fac tăieturi drepte în coli de hârtie, şi deseori lama cuţitului sau lama de ras pierduseră direcţia şi se poticniseră în lemn, crestându-l; rigla mea mâzgălită de creion şi de cerneală, dovedind neîndemânarea mânuitorului — de odinioară şi din prezent —, o îndemânare de care nu roşeam şi nu-mi stârnea ciuda, aşa cum se întâmpla în cazul linguriţei aruncate, probabil, la gunoi. Dar indiferent de aspect, rigla era dată dispărută, şi cu asta basta.

Mă intriga dispariţia asta a ei... Începeai să te gândeşti la unele simpatii între obiectele din casă. Care se făceau simţite şi aveau, poate, efect prin intermediul minţii mele, unde se insinuau pe căi oculte. Spre exemplu, riglei de lemn, obiectele rămase în casă îi simţeau cumva lipsa? Poate că o antipatizau şi dispariţia ei era privită cu un sentiment de uşurare. Niciodată nu puteai să ştii care sunt criteriile lor de simpatie sau de antipatie. Şi dacă, la urma urmei, nu obiectele rămase şi relaţiile dintre ele fuseseră, până atunci, o problemă pentru posesor, odată cu dispariţia începea să fie. Într-un fel oarecare. Solidaritatea dintre obiecte începea să facă peste noapte obiectul preocupării posesorului lor.

Şi din nou foarfecele mare

Dar foarfecele!... Dumnezeule, puteai oare să uiţi strălucirea lui metalică atunci când canapeaua fusese dată la o parte şi foarfecele se ivise, în toată splendoarea lui, în locul acela, până cu câteva clipe înainte întunecat, zăcând pe mochetă — sau culcat pe mochetă —, unde, sub protecţia umbrei, îşi păstrase într-o mare măsură prospeţimea iniţială a culorii? Surâzând, parcă, poznaş: Uite că ţi-am făcut-o! M-ai căutat timp de săptămâni, nu mai sperai să se împlinească prezicerea nu ştiu cui — „Lasă că într-o zi ai să te trezeşti cu foarfecele, atunci când ai să te-aştepţi mai puţin” — şi deodată prezicerea iată că totuşi s-a împlinit!

La ce altceva era folositor foarfecele? De pildă, puteai să scurtezi din când în când foliile de staniol cu medicamente pe măsură ce alveolele se goleau după îngurgitarea pastilelor. Folia nu numai că se preta la a fi scurtată. Dar parcă se şi cerea scurtată: să aibă muchii egale şi, pe cât posibil, fără alveole goale, cu marginea de staniol zdrenţuită. Fiindcă alveolele goale stăteau mărturie că îngurgitai medicamente. Poate nu în exces. Dar că le îngurgitai, oricum, cu regularitate şi deci erai, într-un fel, dependent de ele... Sau poate că îndepărtai porţiunile de folie cu alveole rămase goale pur şi simplu dintr-un exagerat simţ al ordinii.

În casa părinţilor obişnuiam să aliniez mereu trei perechi de foarfece exact în colţul unei mese şubrede lipite de perete, a cărei faţă de masă albă, din batist, în carouri, mama avea în permanenţă grijă să fie curată şi călcată. Stăteau acolo, unul lângă celălalt, culcaţi, acest foarfece mare, încă o pereche, mijlocie şi, în sfârşit, foarfecele mic şi finuţ pentru tăiat unghii. Cel mic şi cel mijlociu au dispărut fără urmă şi fără să-mi stârnească vreo nostalgie. Singurul care a reapărut a fost foarfecele mare, dragul de el.

Cleştele pentru pâine prăjită

Nu cred că pentru pâine prăjită fusese fabricat acel instrument, dar eu în acest scop îl foloseam. Lucrurile se petreceau — sau ar fi trebuit să se petreacă — aproxitativ ca în Incredible machine, jocul acela pe care îl jucasem de atâtea ori pe calculator. Îmi amintesc că trebuia să pui în mişcare tot felul de obiecte sau de aparate, să aprinzi fitiluri, să închizi circuite, folosindu-te de toate tertipurile imaginabile. Printre nenumăratele scheme, îmi amintesc câteva în care obiectul mobil care ţi se punea la dispoziţie trebuia să atingă un întrerupător. Întrerupătorul închidea circuitul în care se afla un prăjitor de pâine. Printre altele. Într-o secundă sau două pâinea prăjită era aruncată de resortul aparatului, unde o prindea... cine? Sigur e un lucru: că la prăjitorul meu de pâine feliile recădeau la loc în fanta lor, adânc, de unde nu mai puteau fi apucate cu mâna. Şi atunci mă foloseam de cleşte. Avea acel cleşte o abilitate a lui, independentă de abilitatea mâinii. Se pricepea să scoată din fantă orice fel de felii de pâine, chiar şi pe cele foarte arse, chiar şi pe cele care se rupeau. Doar atunci când bucăţile ajungeau prea mici şi prea arse, se dădea bătut şi parcă îţi spunea: La asta nu mai fac faţă, răstoarnă prăjitorul de pâine. Eram solidari noi doi, uneltitori împotriva prăjitorului de pâine recalcitrant.

Dar după renovarea apartamentului cleştele a dispărut. Sau poate că a fost furat; deşi am mari îndoieli în privinţa asta. În coşul de gunoi n-avea cum să ajungă, împins odată cu resturile de mâncare. Se poate să fi fost confundat cu o sculă şi să fi ajuns, în graba mare, în lădiţa cu scule? Slabă speranţă. Iată că de multe luni de zile, mai multe ca niciodată, nu-i de găsit acolo. Nici acolo, nici în altă parte.

Încă îi mai aştept — doar c-un firicel de speranţă — reapariţia. Cine ştie, poate că, în ciuda aparenţelor, e cel mai sofisticat dintre toate obiectele casnice.

*

Obiectele aşteaptă încremenite la locul lor — aşteaptă săptămâni, aşteaptă luni, aşteaptă ani, dar pândesc parcă momentul să se facă nevăzute — cam asta e ceea ce începi să vezi în ele, în aparenţa lor înşelătoare, după o întâmplare ca aceea cu dispariţia foarfecelui mare; sau a linguriţei; sau a riglei; sau a cleştelui pentru pâine prăjită... Şi când în sfârşit obiectele acelea casnice reuşesc să dispară, e ora lor astrală de mister. Ce se-ntâmplă când nu mai reapar? Nici nu ştii ce să crezi? Sunt definitiv dispărute, sau, asemenea foarfecelui mare, şi-au găsit un ascunziş de mai lungă durată? Atunci când dispare, utilitatea obiectului nu numai că a dispărut odată cu el, dar în acel moment, al dispariţiei, eşti parcă tentat să crezi că nici n-a avut vreodată vreo utilitate. Singura lui raţiune a existenţei devine aceea de a fi fost cândva un obiect vizibil în casă. Şi te face să simţi cât de mult îţi lipseşte, cu toate că, atunci când se afla la îndemână, îl foloseai cu gesturi mecanice, absent. E posibil să nu-l fi folosit deloc? îţi vine să te întrebi.

Important e însă că obiectele parcă aşteaptă răbdătoare prilejul să se facă nevăzute. Dar de scăpat nu-l scapă, de asta poţi să fii sigur.

La rându-mi, mi-am propus să aştept răbdător să văd ce alte obiecte or să mai dispară din casă şi în ce împrejurări am să le regăsesc. Dacă am să le regăsesc.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Euphorion, nr. 1–2, 2011

Teoria chibritului şi arma de foc

Am urmărit recent o parte din reluarea unei mai vechi emisiuni „Naşul” avându-l ca invitat pe un Sorin Dumitrescu care făcea uz de incontestabila sa tele-carismă pentru a ne convinge de genialitatea poetului Nichita Stănescu. (Şi, de ce nu, de a sa proprie, în asociere „creatoare” cu titularul.) Emisiunea a fost ilustrată cu câteva documente video, printre care rostirea de către poet, în faţa unui auditoriu entuziast, a unei poezii care era de fapt adaptarea prozodică (să zicem) a unui banc despre teoria chibritului: „Chibritul este format din trei părţi: partea de sus, partea de mijloc ş.a.m.d.” Vă amintiţi?... Stănescu, descriind în aceiaşi termeni puşca, a mizat, atât în compoziţia piesei poetice cât şi gestica sa emfatică din timpul recitării, pe efectul surpriză al comenzii milităreşti finale: „Foc!”

Las la o parte sugerarea penibilă — probabil (dar nu sunt sigur) involuntară — a unui pluton de execuţie care îşi duce la îndeplinire misiunea la capătul unei tirade zeflemitoare la adresa condamnatului/condamnaţilor. Şi mă întreb: dacă o poezie reuşită încântă la fiecare nouă lectură, pe cine — şi cum — ar putea încânta, la o a doua lectură, chibritul–puşcă al lui Stănescu?

Cât despre geniul lui Nichita Stănescu, poate cu altă ocazie.

Paradoxul culorii maro

Am întrebat: Ce se poate spune despre cineva căruia îi place culoarea maro? Mi s-a răspuns: „Că este o persoană lipsită de personalitate.” Foarte bine, mi-am spus. Dar dacă, aflând că este lipsită de personalitate, persoana îşi menţine preferinţa? Continuă să fie lipsită de personalitate? Sau: dacă, aflând că cei ce iubesc maroul sunt lipsiţi de personalitate, îşi schimbă preferinţa? Trece prin asta în rândul persoanelor cu personalitate?

Afară în furtună*

A fost doar o iluzie că furtuna s-a mai potolit. Doar o scurtă acalmie, de nimic bun prevestitoare. Pompiliu însă apucase să fie luat în braţe şi — „Gata! Ai stat destul! Afară cu tine!”

A urmat o reizbucnire îndrăcită a fulgerelor şi a rafalelor de vânt. Disperat, s-a zbătut să nu fie lăsat jos, dar a fost inutil. În iarba înaltă şi printre flori răvăşite nu ştiai încotro s-o apuci. Florile răneau cu culorile lor doborâte de jeturi. La rădăcina firelor şi a lujerilor pământul mustea de apă şi în vântul şfichiuitor totul era o frământare bestială şi o răvăşeală aiuritoare. Timpul potrivit să se reînfiripeze melcii ameţiţi din băloşenia lor spurcată. Nu vedea nimic şi de peste tot venea acelaşi miros usturător de furtună şi niciun altul — nimic. Pompiliu a ţâşnit într-o parte, la întâmplare, dar în clipa următoare, ca pălit de-un gând de groază, s-a răzgândit, a privit încolţit într-o parte şi într-alta, în timp ce de deasupra capului ploaia vuia şi se vărsa în valuri. A tulit-o în partea opusă, a dat de-un gard pe care, dintr-un instinct al nenorocului, l-a escaladat dintr-un salt şi jumătate şi s-a trezit dincolo, unde iarba era cosită de câteva zile dar şi acolo totul mustea de apă. A zărit prin perdelele ploii casa cunoscută, dar era prea departe.

Nu ploua sub adăpostul găinilor şi acolo a nimerit Pompiliu, provocând, fără să vrea, panică. Găinile au dat să fugă care încotro dar deodată s-a pomenit cu cocoşul tăindu-i calea, semeţ, privindu-l de sus c-un ochi scăpărător în care panica se confunda cu setea de sânge. A pus un picior scheletic înaintea lui, mirosind a murdărie, şi a stat încremenit, doar cu tresăriri axiale ale gâtului cu pene ude şi bărbii tremurânde. A dispărut panica din adăpost dar pentru Pompiliu n-a fost nicio uşurare. Le-a văzut pe găini semeţindu-se cu capetele învăluite într-un nor de ură. Erau alt fel de fiinţe, fără blană şi niciodată mângâiate. Afară furtuna şfichiuia un perete de tablă al adăpostului, în spate se înălţa un stâlp de fier ruginit, în dreapta... Pompiliu nu mai ştia pe unde să iasă. Găinile, cu zvâcnirile lor de arc, îl împresurau cu ura lor victorioasă. Nu, nu mai ştia pe unde intrase. Se aştepta o mişcare fulgerătoare. Ciocurile, în viitor însângerate, ţinteau ochii.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Reîncarnări şi dedublări*

Sunt încă în viaţă, dar reîncarnările mele precoce am deja norocul să le întâlnesc când şi când unde nici nu mă aştept: pe aleea unui parc, pe coridorul unei clinici... Şi când nici nu mă aştept — cam o dată pe deceniu. Reîncarnări sau poate dedublări fără voie. Şi mă întreb contemplându-le: oare aşa am fost eu copil? precum făpturile acelea mici care îmi ies în cale? de un bun-simţ desăvârşit? Poate cum aş fi vrut să fiu, sau s-ar fi cuvenit să fiu şi n-am fost... Îmi captează privirea acele mici făpturi — fetiţe sau băieţei — şi eu le-o captez pe a lor. Uneori ne privim, fugitiv, ochi în ochi şi ne recunoaştem instantaneu: eu am fost tu, tu vei fi eu. Alteori doar eu sunt acela care le priveşte cu coada ochiului, cu discreţie, prefăcându-mă pentru moment interesat de vreun detaliu de prin preajmă; evit să mă strecor în intimitatea lor, fie şi pentru o clipă sau două, pentru a nu strica acolo un echilibru care mă tem să nu fie fragil: poate că acea mică făptură nu doreşte să-şi scruteze viitorul... întruchipat de mine.

În staţia Piaţa Victoriei de pe magistrala I a metroului bucureştean urcă o mamă încă tânără cu doi băieţi. Locuri sunt, dar răzleţe. Tânăra mamă se aşează pe acelaşi rând cu mine, cu băiatul cel mic în braţe, la vreo două locuri distanţă în stânga mea. N-are mai mult de trei ani. Celălalt, mai mare, de cinci–şase ani, ocupă un scaun pe rândul de vizavi. Doar ce mi-am aruncat ochii spre chipul lui şi l-am şi recunoscut: reţinut în veselia drăgăstoasă din ochii cu care o priveşte fix pe maică-sa cu fratele cel mic în braţe; irumpe din adâncul lui responsabilitatea de a-şi reprezenta cu brio familia, fără crizele de teatralitate proprii altora de vârsta lui; resemnarea de a se afla preţ de câteva minute dezlipit de maică-sa, în văzul tuturor celor din jur; deşi mă îndoiesc că alţii în afară de mine îl observă. Mă gândesc în care din puţinele poze cu mine copil să-l regăsesc pe el. Gândul mi se opreşte la una singură care i s-ar potrivi. Dar nu se văd pe acea poză a mea nici seninătatea, nici inteligenţa, nici cuminţenia care se citesc pe chipul băiatului de vizavi.

Între staţiile Piaţa Victoriei şi Gara de Nord tunelul descrie o curbă strânsă şi de aceea roţile de metal, pe intervalul acela, scrâşnesc îngrozitor. Ţiuie. Ţipă. Trenul se deplasează lent şi ţipătul metalic se prelungeşte insuportabil, încât chipul băieţelului din faţa mea se strâmbă a exasperare amuzată în timp ce n-o slăbeşte din ochi pe maică-sa: gura i s-a lăţit, ochii i s-au îngustat iar rădăcina nasului i s-a încreţit. Înţeleg perfect ce vrea să spună:

E acru! Scrâşnetul roţilor e acru!

Dar, în braţele maică-si, fratele lui cel mic crede altceva de vreme ce chipul lui, iată, a rămas aproape inexpresiv, doar un pic preocupat:

Dacă mă gândesc bine, scrâşnetul roţilor mie mi se pare amar.

Dar încă tânăra mamă îi zâmbeşte încurajator băiatului cel mare, aflat vizavi:

Hai să nu exagerăm. E suportabil. Aş zice poate că-i un pic cam dulce.

Tunelul se îndreaptă şi ne apropiem de Gara de Nord. Scrâşnetul roţilor de metal a încetat. Iar părerea mea, dacă contează, este că băieţelul din faţa mea, cu fruntea acum senină şi înaltă, a avut dreptate: a fost acru scrâşnetul roţilor.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou