duminică, 8 august 2010

Afară în furtună*

A fost doar o iluzie că furtuna s-a mai potolit. Doar o scurtă acalmie, de nimic bun prevestitoare. Pompiliu însă apucase să fie luat în braţe şi — „Gata! Ai stat destul! Afară cu tine!”

A urmat o reizbucnire îndrăcită a fulgerelor şi a rafalelor de vânt. Disperat, s-a zbătut să nu fie lăsat jos, dar a fost inutil. În iarba înaltă şi printre flori răvăşite nu ştiai încotro s-o apuci. Florile răneau cu culorile lor doborâte de jeturi. La rădăcina firelor şi a lujerilor pământul mustea de apă şi în vântul şfichiuitor totul era o frământare bestială şi o răvăşeală aiuritoare. Timpul potrivit să se reînfiripeze melcii ameţiţi din băloşenia lor spurcată. Nu vedea nimic şi de peste tot venea acelaşi miros usturător de furtună şi niciun altul — nimic. Pompiliu a ţâşnit într-o parte, la întâmplare, dar în clipa următoare, ca pălit de-un gând de groază, s-a răzgândit, a privit încolţit într-o parte şi într-alta, în timp ce de deasupra capului ploaia vuia şi se vărsa în valuri. A tulit-o în partea opusă, a dat de-un gard pe care, dintr-un instinct al nenorocului, l-a escaladat dintr-un salt şi jumătate şi s-a trezit dincolo, unde iarba era cosită de câteva zile dar şi acolo totul mustea de apă. A zărit prin perdelele ploii casa cunoscută, dar era prea departe.

Nu ploua sub adăpostul găinilor şi acolo a nimerit Pompiliu, provocând, fără să vrea, panică. Găinile au dat să fugă care încotro dar deodată s-a pomenit cu cocoşul tăindu-i calea, semeţ, privindu-l de sus c-un ochi scăpărător în care panica se confunda cu setea de sânge. A pus un picior scheletic înaintea lui, mirosind a murdărie, şi a stat încremenit, doar cu tresăriri axiale ale gâtului cu pene ude şi bărbii tremurânde. A dispărut panica din adăpost dar pentru Pompiliu n-a fost nicio uşurare. Le-a văzut pe găini semeţindu-se cu capetele învăluite într-un nor de ură. Erau alt fel de fiinţe, fără blană şi niciodată mângâiate. Afară furtuna şfichiuia un perete de tablă al adăpostului, în spate se înălţa un stâlp de fier ruginit, în dreapta... Pompiliu nu mai ştia pe unde să iasă. Găinile, cu zvâcnirile lor de arc, îl împresurau cu ura lor victorioasă. Nu, nu mai ştia pe unde intrase. Se aştepta o mişcare fulgerătoare. Ciocurile, în viitor însângerate, ţinteau ochii.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu