Oglinzi*

Fereastra largă, cu patru canaturi, de la camera de zi dădea în grădină. Canaturile din afară se deschideau spre exterior iar cele dinăuntru spre interior. Vara cele două canaturi din capul ferestrei rămâneau deschise: cel din afară era fixat cu un cârlig ca să nu-l trântească vântul, iar cel din interior n-avea nevoie de niciun sprijin. Şi fiindcă în casă nu exista nicio oglindă mare, Viorel se posta în faţa canatului deschis spre interior şi îşi lua o poză marţială în timp ce se oglindea în geamul acela care avea drept fundal un colţ întunecat al camerei. Pentru o oră sau două, cât era maică-sa plecată după cumpărături, era singur în casă şi, dezbrăcat până la brâu, îşi încorda muşchii şi boxa împotriva adversarului imaginar care era el însuşi oglindit vag în geam, alături de răsfrângerea de cascadă albă a perdelei. Pentru asta era nevoie să-şi mobilizeze toate resursele de ură. Ură împotriva lui însuşi? Nu conta. Ceea ce vedea oglindit în canatul îngust şi înalt al ferestrei era un adversar redutabil, incert, venit dintr-un viitor cert. La fel ca şi al său. Îşi scruta bicepşii, pectoralii şi deltoizii, de a căror existenţă aflase ieri sau alaltăieri, după ce muşchii înşişi apăruseră cu abia câteva săptămâni în urmă. Supleţea, mobilitatea bustului, rapiditatea şi eleganţa loviturilor, jocul de picioare (care nu se vedea oglindit în geam), toate erau însuşirile lui înnăscute şi nu putea decât să le aprecieze. Inspira controlat pe nas şi expira vijelios pe gură, ţinând garda sus şi din ochi, pe deasupra gărzii, îi ţâşneau fulgere.

Toate durau cât durau şi maică-sa, întorcându-se de la cumpărături, găsea acasă un băiat studios şi la locul lui, poate chiar prea sfios. În canatul–oglindă nu se mai răsfrângea decât perdeaua–cascadă–albă, în timp ce de afară pătrundeau ciripitul vrăbiilor şi uguit de turturele.

Mai exista oglinda de masă, cu picior rabatabil, a tatălui său, nu mai mare decât un blocnotes, pe care acesta o punea la marginea mesei, în picioare, alături de ustensilele de ras — săpunul de formă cilindrică, învelit pe jumătate în staniol, pămătuful, străchioara cu apă caldă în care tatăl său muia pămătuful înainte de a începe să-şi săpunească obrazul. Dacă ridica braţul, îndoindu-l din cot, doar bicepsul său încordat încăpea să se oglindească în acea mică oglindă. Dar lui îi era de-ajuns ca să se fălească cu muşchii săi. Uite-aici! spunea. Ia pune mâna! Viorel îi atingea cu degetul braţul musculos. O făcea nu numai ca să-i facă tatălui său plăcere ci şi fiindcă îi admira de-adevăratelea musculatura. Nu conta că se apropia de bătrâneţe, trupul îi era încă viguros.

Doamna casei era cam sceptică în privinţa manifestărilor de forţă din lumea bărbaţilor. Zâmbea cu îngăduinţă privind cu coada ochiului degetul cu care Viorel îi atingea tatălui său bicepsul bombat ca o tărtăcuţă. Ea preţuia alte lucruri în viaţă. De pildă, considera că multe conflicte pot fi rezolvate cu mijloace mai subtile decât forţa. Dar niciodată nu vorbea despre asta, făcea doar aluzii — uneori. Alteori scotea din poşetă pudriera rotundă, cu oglinjoară, care făcea un clap clar şi răsunător când o închideai. De când se făcuse mare, Viorel nu-i mai cerea pudriera ca să închidă el capacul fiindcă obiectul acela era — devenise — apanaj feminin. Când o urmărea pudrându-se sau rujându-se, cu greu o mai recunoştea pe mama sa în femeia care făcea asta. Dar îi admira îndemânarea. Oglinda era mică şi ea îşi întorcea puţin faţa ca să încapă în ea, de aproape, un pomet al obrazului, pe care îl tampona meticulos şi delicat cu perniţa rotundă şi plată, apoi trecea la celălalt, timp în care îmbina concentrarea în vederea pudrării cu conştiinţa că e privită. Iar când ajungea la ruj abilitatea ei depăşea orice limite. Viorel o vedea ţuguindu-şi buzele, fiecare pe rând şi apoi ambele simultan, arcuindu-şi-le şi întinzându-şi-le peste dinţi. Apoi, după ce rujul era aplicat, îl uniformiza trecându-şi buzele una peste cealaltă, insistent, şi în final îşi examina gura în oglinjoară sub diferite unghiuri în timp ce faţa ei exprima satisfacţie. Şi... clap!

Oglinjoara mamei era numai bună să proiecteze cu ea o rază de soare. În lipsa ei, îi cotrobăia prin poşetă (ceea ce nu era frumos) şi, cu pudriera deschisă în mână se ducea la fereastră, unde capta cu îndemânare soarele. Îl regăsea sub forma unei mici pete de lumină dănţuind neglijent pe zidul casei învecinate. Viorel era dezbrăcat până la brâu, c-un prosop aruncat peste umăr, lăsând la vedere deltoidul, încă alb, acum, înainte de vacanţa mare. Urmărea cu privirea mica pată instabilă de pe peretele îndepărtat şi o vedea intrând pe fereastra casei unde locuia Narcisa. Avea puterea să străpungă întunericul dinăuntru şi să scoată la iveală mici detalii fugitive din interior... Narcisa se ivea în fereastră şi ridica braţul, dar nu să-i facă semn ci ca să se ferească de lumina pe care Viorel i-o proiecta în ochi.

— Hei! îi striga. Încetează! Mă orbeşti!

Avea o voce iritată Narcisa... Mâna în care Viorel ţinea oglinda îşi pierdea rapid entuziasmul pentru raza de soare. Se uita lung la fereastra aceea îndepărtată de unde Narcisa se volatiliza în întunericul dinăuntru, şi lăsa pudriera, moale, pe pervaz. Dar... asta-i viaţa. Îşi lua prosopul de pe umăr şi îl arunca pe speteaza scaunului. Şi fiindcă tot era în dreptul canatului deschis spre interior al ferestrei, îşi ridica brusc garda şi începea să-şi mişte umerii, în căutarea momentului potrivit pentru aplicarea loviturii. Nici nu-şi întorcea privirea afară, să vadă dacă Narcisa a reapărut sau nu la fereastra ei din depărtare.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Întreruperi*

Uneori filmul se întrerupea în toiul proiecţiei şi instantaneu se aprindea lumina în sală. Ce naiba se-ntâmplă? izbucneam exasperat. Cu o morgă de cunoscător, băiatul de lângă mine îmi dădea explicaţia că trebuie să schimbe bobina. Dacă replicam că la alte cinematografe nu mai văzusem aşa ceva, îmi explica cu răbdare că la cinematograful ăsta au un aparat de proiecţie demodat, la care bobina următoare nu intră automat când se termină cea dinainte.

Alteori însă filmul se întrerupea altfel. Neprevăzut. Pe ecran fulgerau nişte litere şi nişte cifre fără nicio noimă, sau pur şi simplu nişte linii mâzgălite dement, după care ecranul rămânea alb–strălucitor, fără ca lumina în sală să se aprindă. Dacă întreruperea survenea în toiul unei scene palpitante, sala izbucnea într-un cor indignat de tropăituri, huiduieli şi bătăi din palme. Asta însemna că s-a rupt filmul. Protestele nu încetau până ce acolo sus în cabină nu lipeau filmul şi reluau proiecţia.

La întreruperile pentru schimbarea bobinei, după ce lumea se prinsese cum stau lucrurile, sala aştepta de cele mai multe ori calmă. Când se aprindea lumina, feţele începeau să se rotească în toate direcţiile, zglobii, surâzătoare şi incitate, încercând să se recunoască una pe alta. Şi se recunoşteau, puzderie — ici una, dincolo alta, pe-acelaşi rând încă vreo două şi-n capul celălalt al sălii alte câteva. Îşi făceau semne şi îşi strigau de la unul la altul. Erau în cea mai mare parte puştani ca şi mine, care vedeau filme, mâncau seminţe şi îşi omorau timpul.

S-a întâmplat şi de curând la un cinematograf să se întrerupă filmul. Pentru schimbarea bobinei sau pentru că se rupsese filmul, nu ştiu. S-a aprins lumina în sală. N-a protestat nimeni. Într-o doară, alene, m-am uitat în jur. N-am întâlnit nicio faţă cunoscută.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Douăsprezece primule*

Ca întotdeauna când vine să îngrijească mormântul părinţilor, înainte să se apuce de treabă Lucian îşi scoate scurta şi o agaţă de un braţ al crucii. Uneltele de grădinărit le aduce într-o găleată veche, de mulţi ani aceeaşi, cu urme de pământ şi rămăşiţe de ierburi uscate pe fund.

Crucea a devenit aspră la atingere în urma ploilor şi a iernilor — deja au trecut destule. Aspră la pipăit, albicioasă şi curată. Foarte curată. Devenită parte din existenţa lui.

Deşi aici, sub cerul liber, e multă lumină, gestul de a-şi agăţa scurta îi aduce instantaneu în amintire holişorul cu penumbra lui plăcută şi familiară, unde îşi atârna hainele în cuier de fiecare dată când venea de la Bucureşti în vizită la ai lui. Dincolo de draperia trasă pe jumătate de la capătul holişorului, fereastra umplea sufrageria de un soare galben şi cald. Îşi aminteşte exact cum erau aşezate toate piesele de mobilier şi toate lucrurile în camera de zi. Deşi locuinţa nu mai e aceeaşi cu cea a copilăriei sale. Cum ar putea să uite? Îşi aminteşte mai ales de cutia de şah, cu piesele care zdrăngăneau înăuntru când tatăl său o lua de pe raftul de jos al etajerei cu cărţi şi o punea pe masă... Parcă-l vede şi-acum ascunzând câte un pion în fiecare mână, unul alb, celălalt negru — gesturi devenite deja de multă vreme familiare. Întinde spre Lucian, cu figura lui prefăcut solemnă, braţele cu mânecile suflecate până la jumătatea antebraţului şi pumnii strânşi. Lucian îşi ridică privirea spre ochii tatălui său, în care observă vioiciunea lui ghiduşă obişnuită. Ochii lui îl întreabă c-o ridicare scurtă a sprâncenelor: ei, ce alegi? Braţele tatălui său sunt vânoase, chiar şi la vârsta lui înaintată, şi întotdeauna arse de soare după plimbările pe care le face cât e vara de lungă pe toate străzile oraşului.

„Cu cât o să treacă timpul, cu atât am să-l înţeleg mai bine”, îşi spune Lucian. Acum, în absenţa lui, deja de atâţia ani, are parcă mai multă disponibilitate sufletească să mediteze la personalitatea tatălui său, la relaţia care a existat între ei doi... Îşi aminteşte de memoria lui foarte bună. La fel, de spiritul său de observaţie şi mai ales de curiozitatea sa, care nu l-a părăsit toată viaţa. Şi-l aminteşte preocupat de prosperitatea oraşului dar şi de cea a gospodăriilor particulare. Şi pe una şi pe celelalte le-a privit cu un ochi indulgent, înclinat mereu să compare trecutul cu prezentul şi să observe peste tot noile îmbunătăţiri. Orice construcţie nou începută îl incita şi îl bucura ca şi cum ar fi fost proprietatea sa. A avut ceea ce astăzi s-ar putea numi o gândire pozitivă. A fost întotdeauna pentru Lucian o plăcere să-l însoţească pe tatăl său în lungile sale plimbări pe străzile oraşului. Şi de bună seamă plăcerea a fost reciprocă.

Pe raftul al doilea al etajerei stătea, într-un capăt, volumul „Şahul miraculos. Partide celebre”, cadou de la Lucian, cu marginile deja ferfeniţite de atâta studiat. În ultimii săi ani încă mai era tentat să-l trateze pe Lucian la fel ca pe vremea când era copil, adică să-i cedeze unele partide, atât doar că acum se străduia să fie mai atent să nu mai facă mutări voit incorecte, care să bată la ochi. Renunţase însă la şmecheria cu ascunsul a câte unui pion alb în fiecare mână pentru a-i da feciorului său şansa de a face prima mutare indiferent ce mână ar fi ales. O şmecherie de care Lucian îşi aminteşte vag că devenise conştient la un moment dat dar şi că se complăcuse în a se preface că n-o observă.

Liliana îl însoţeşte pentru prima oară la cimitir. Pe ea, care are pentru îngrijirea plantelor o pasiune de-o viaţă, cu siguranţă n-o descurajează numeroasele bălării uscate, rămase de astă-toamnă pe mormânt. Pe atunci ei doi încă nu erau împreună. Au adus în coşul de nuiele împletite douăsprezece primule cu rădăcinile pline de pământ umed, cumpărate în aceeaşi dimineaţă de la piaţă. În afară de bălăriile uscate mai sunt şi tulpinile de muri, adânc şi definitiv înrădăcinate într-o margine a îngrăditurii, de care Lucian n-a reuşit să scape în toţi anii din urmă. Se întind mereu, cu o vitalitate diabolică târându-se într-ascuns — probabil noaptea, probabil în absenţa lui, cine ştie — de la mormântul învecinat, lăsat în paragină. Lucian reciteşte pentru a nu ştiu câta oară inscripţia de-alături. „Erai voinic şi de neclătinat. Dar Dumnezeu te-a clătinat.” Lucian a fost curios să afle cum arătau rudele — probabil părinţii — celui ce le păruse lor de neclătinat, dar niciodată nu se nimerise să vină cineva să îngrijească de acel mormânt cât timp se aflase el acolo.

Un miros puternic de grajd vine de la o gospodărie lipită de gardul cimitirului. Lumea îşi vede de viaţa de zi cu zi.

Alţi copii se temeau să intre într-un cimitir. Lucian în schimb nu-şi aminteşte să-l fi încercat vreodată sentimentul de teamă. Sigur, noaptea probabil că n-ar fi îndrăznit să se aventureze pe aleile dintre morminte, poate nici chiar însoţit. Dar ziua n-avea nicio reţinere. Unii poate că ar spune: a fost un băiat curajos. Dar Lucian nu s-ar mândri cu asta. Nu, n-a fost curaj. Pur şi simplu n-a simţit niciodată vreo primejdie. Şi, mai mult decât atât, plimbându-se prin cimitir, o linişte adâncă îi cobora în suflet, îndemnându-l la o reculegere senină şi cumva tămăduitoare. Aşa a simţit atunci. Abia la maturitate Lucian a găsit pentru asta o explicaţie: morţii au încheiat-o cu agitaţia vieţii. Au pus punct. Nu mai au dorinţe, nu mai au năzuinţe; nu mai au nici speranţe. Şi asta se simte în atmosfera calmă ce pluteşte peste oricare cimitir. Cimitirul e lumea lor.

Lucian a avut vreo doi colegi de şcoală care au murit de copii, unul într-un accident de maşină şi încă unul sau doi de boală. Azi i se pare straniu că în loc să fie îngrozit (deşi n-ar putea nega că a fost şi îngrozit), l-a încercat o nedesluşită invidie: acei colegi ai săi au cunoscut de timpuriu marea taină a trecerii dincolo. Dar, matur acum, îşi spune că acei copii n-au avut cum să cunoască marea taină pentru că nu mai exista niciun eu care să cuprindă conştiinţa acelei taine. Dacă va fi fost vreuna. Acum are o cu totul altă reprezentare. Deşi emoţia de-atunci rămâne. Mama sa ar fi de bună seamă contrariată dacă ar afla că asemenea gânduri îi umblă prin cap. Blasfemie! ar zice — în gândul ei, desigur; fiindcă se jena să rostească cuvinte pompoase. Cum adică nu mai există niciun eu? Eul este veşnic şi indestructibil, aşa cum l-a creat Dumnezeu.

Lucian înaintează pe alee, urmat de Liliana. Coteşte la stânga pe dinaintea mormântului preotului paroh, părintele Dumitru Samoilă, care ocupă o poziţie centrală, în capul aleii principale, apoi o ia la dreapta...

— Scuză-mă o clipă, i se adresează Lilianei şi se întoarce să se uite la un detaliu de pe crucea impunătoare, de marmură neagră, de la mormântul preotului paroh. Ultima dată l-a văzut la slujba de înmormântare a mamei. Avea şaptezeci şi unu de ani — a mărturisit-o el însuşi într-o discuţie privată cu un grup de enoriaşi. Pe vremea aceea era criză de preoţi, aşa că, în lipsa unui înlocuitor, părintele Samoilă era pregătit sufleteşte să mai ocupe un timp funcţia de paroh: Un an... doi... Cât o vrea Dumnezeu să mă ţină în viaţă. Lucian citeşte inscripţia de pe cruce şi constată că părintele Samoilă a murit la vârsta de optzeci şi opt de ani. Deci n-au fost un an sau doi. Dumnezeu a fost darnic cu el, l-a ţinut în viaţă încă şaptesprezece ani.

Se întoarce la Liliana, care l-a aşteptat doi paşi mai încolo, şi îşi continuă amândoi drumul pe alee...

Iată şi locul de veci al părinţilor — lanţul deja vechi, de jur împrejur, atârnând între stâlpi, vopsit în negru; crucea de curând ieşită din iarnă, curată şi grunjoasă, de al cărei braţ îşi agaţă scurta înainte de a se apuca să cureţe mormântul de buruienile uscate.

— La iarnă, de Crăciun, ar fi bine să aducem câteva crenguţe de brad, să le împrăştiem pe morminte, îi sugerează Liliana.

Soţia sa se gândeşte de pe-acum la iarna viitoare. Grija ei pentru posteritatea a doi oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată, nici măcar din vreo descriere, fiindcă Lucian nu s-a prea grăbit să-i povestească despre ei, îi merge la suflet. Se gândeşte că şi el are ceva de făcut la una din următoarele vizite la cimitir: să refacă cu vopsea neagră scrisul scobit în ciment cu numele părinţilor, fiindcă, iată, vopseaua veche a dispărut pe alocuri. Foarte bine. Va fi încă un prilej de colaborare între ei. Noua lor familie trăieşte într-o armonie pe care Lucian a visat-o toată viaţa. (Despre armonie poate că va scrie cândva.) Parcă îi pare rău că n-a cunoscut-o pe Liliana înainte de moartea părinţilor. Ca un amuzament, se întreabă: oare cum le-aş fi descris-o? Şi ei cum ar fi primit vestea, după eşecul primelor două căsnicii? Cu scepticism?

A scos uneltele de grădinărit din găleată şi s-a apucat să cureţe mormintele de buruienile uscate, în timp ce Liliana, stând ciucită, pregăteşte locul pentru sădit primulele, şase pe un mormânt, şase pe celălalt, de o parte şi de cealaltă a fâşiei de mozaic din mijloc.

Lucian a umplut deja cu buruieni prima găleată, pe care trebuie să se ducă s-o golească în tomberonul cimitirului...

I se pare acum, amintindu-şi, de neiertat că stătea de vorbă atât de puţin cu ai săi de fiecare dată când erau împreună pentru un sfârşit de săptămână sau pentru o parte din concediu. Liliana nu-i încă la curent cu aceste regrete ale lui. Despre familia ei a apucat deja să-i povestească lui Lucian câte ceva, ba chiar destule — măcar de le-ar ţine minte. Aşa e ea, mai comunicativă. Imaginea pe care Lucian şi-a făcut-o despre familia în care Liliana a crescut este cea a familiei aşezate; unită, devotată valorilor tradiţionale — întrajutorare, ţinerea strictă a aniversărilor tuturor membrilor ei, ospitalitate. Bravo lor! Abia aşteaptă să-i cunoască pe cei ce încă mai trăiesc din familie. Familia lui a fost altfel; foarte mică, a trăit aproape izolată în ciuda firii prietenoase a tatălui său şi a deschiderii lui spre viaţa urbei. În rest însă...

Lucian se întoarce de la tomberonul cimitirului aducând apă în găleata deşertată. Liliana a apucat deja să sădească şase din cele douăsprezece primule. Nu-l lasă pe Lucian să le ude turnând apă direct din găleată, aşa cum ar fi tentat, pentru ca şuvoiul prea gros să nu spele pământul afânat de la rădăcina florilor proaspăt sădite; îi cere să lase găleata jos şi ia apă din ea folosindu-se de un pahar de plastic... Într-adevăr, vine un miros puternic de grajd de dincolo de gardul cimitirului. Lilianei nu-i displace. Spune că îi aminteşte de casa părintească, unde toată lumea din sat creştea câte o vacă. Se întrerupe pentru o clipă şi, continuând să stea ghemuită, îşi înalţă privirea întrebătoare spre Lucian.

— Crezi că m-ar fi acceptat? îl întreabă cu o umbră de cochetărie temperată de sfiiciune. Vreau să spun fără ca tu să-ţi impui autoritatea ta bine cunoscută, completează ea glumind. Îmi închipui că aveai întotdeauna ultimul cuvânt, nu? Ca orice copil unic.

Îl priveşte de jos în sus, aşteptându-i amuzată reacţia.

Lucian încearcă să-şi imagineze scena întâlnirii dintre ele două, dar lucrurile nu-i sunt prea clare.

— Mama a fost o femeie practică, spune el. Şi completează după ce se gândeşte puţin: În unele privinţe. Cred că ar fi spus „Bine că ţi-a venit şi ţie în sfârşit mintea la cap”. Altceva nu-mi imaginez ce-ar fi putut să spună. În orice caz, n-o văd eu exprimându-se tranşant, în genul „Ai făcut o alegere bună. Bravo ţie!” Sau, dimpotrivă, „Nu cred c-ai făcut o alegere bună”. Nu, asta nu-i stătea ei în fire. Îmi amintesc că, dincolo de cuvinte, învăţasem să fiu atent la emoţiile ei, pe care nu prea ştia să şi le ascundă. Uneori emoţiile erau în concordanţă cu cuvintele, alteori erau în contradicţie.

De fapt, completează Lucian în gând, la nervi poate c-ar fi spus-o. A fost o femeie care a avut o problemă de-o viaţă: controlarea impulsivităţii. Însă n-ar fi recunoscut-o în ruptul capului; ieşirile nervoase, aşa cum le vedeau la ea alţii, inclusiv Lucian, ea le considera manifestări ale unei nevoi permanente de clarificare. Mă rog, aşa o fi fost.

Lucian îşi aminteşte de un miting aviatic la care a luat parte cu foarte mulţi ani în urmă împreună cu ai lui... La un moment dat, coborându-şi întâmplător privirea din înaltul cerului către mulţimea de spectatori, care era mai degrabă răzleaţă, a observat la câţiva paşi distanţă o fată cam de aceeaşi vârstă cu el, despre care şi-a dat seama numaidecât că e altfel. Adică ciudată, cu mintea un pic rătăcită. Purta o rochie de culoare oliv închis, cu trei volane, cumva nepotrivită cu vârsta ei, ciorapi trei sferturi cu dungi în culori vii şi o pereche de ghete nou-nouţe, maro-roşcat, legate cu şireturi. Era clar că se bucură de toată atenţia familiei. Impresia pe care o crea vestimentaţia ei era că reflectă exact condiţia ei de fiinţă stranie, dedublată — pe de-o parte închisă faţă de lumea înconjurătoare şi pe de altă parte capabilă mai mult decât oricine din jur să se bucure de spectacolul oferit de aceeaşi lume. Se afla acolo împreună cu mama ei, de care părea să depindă puternic. Dar în acele momente depindea într-o măsură poate încă şi mai mare de evenimentele mitingului, pe care le trăia cu o intensitate ieşită din comun. Aproape că nu-şi dezlipea ochii de avioanele din înaltul cerului, pe care le privea încântată, cu mâna streaşină la ochi. Avea izbucniri când bătea din palme, ţopăia de bucurie şi râdea fericită, fără ca acele izbucniri să fie provocate neapărat de evenimentele mitingului aşa cum erau acestea vizibile pentru ceilalţi. Având în vedere starea ei specială, Lucian n-o putea suspecta de intenţia de a oferi la rândul ei, prin exuberanţa ei debordantă, un spectacol pentru cei din jur, aşa cum li se întâmplă altor copii la vârsta aceea. Deşi, fără voia ei, le oferea un spectacol. Era chiar de mirare că aproape nimeni din jur nu-i dădea vreo atenţie...

Tatăl lui Lucian participa cu mult interes la miting, vădind şi aici, la fel ca şi în multe alte ocazii, acea vioiciune a spiritului său niciodată cu adevărat îmbătrânit. În timp ce mama sa, pentru care avioanele trebuie că nu reprezentau altceva decât nişte mecanisme, fie ele şi foarte sofisticate, nu se prea omora cu firea să urmărească acrobaţiile aeriene. Şi poate de aceea, mai puţin interesată de miting, îşi îndreptase şi ea atenţia, la fel ca şi Lucian, spre candida fată handicapată cu zburdălniciile ei euforice.

De i-ar sta în putinţă ar întreba-o pe mama sa dacă îşi mai aminteşte de acel miting aviatic, sau dacă îşi mai aminteşte de fata aceea ciudată... Sunt multe întrebări pe care regretă nespus — uneori chiar îl doare — că nu i le mai poate pune.

E o primăvară interiorizată şi sobră, cu vânt umed adiind peste rămăşiţele reci ale iernii. Gândul lui Lucian se întoarce la singurătatea mamei de după moartea tatălui său, la acei nici trei ani de viaţă în care ea a dus o luptă obosită pentru o supravieţuire nedorită, încheiaţi cu renunţarea finală. De fapt nu ştie dacă în final a fost renunţarea, sau a hotărât în locul ei Creatorul în care ea credea cu devoţiune. Lucian se afla la Bucureşti. Se despărţiseră cu doar şase zile înainte. Fusese pentru prima oară când ea rămăsese în pragul uşii deschise, cu lacrimile curgându-i pe obraji. De când cu boala ei, a avut grijă să n-o lase să stea prea mult singură şi a vizitat-o tot mai des. Urmau să se vadă peste zece zile. De fapt promisiunea lui Lucian ea a primit-o fără să încuviinţeze, cu neîncredere şi resemnare. Parcă ştia că n-o să mai aibă răbdare zece zile. Cu câteva săptămâni înainte îi povestise că, simţindu-se rău într-o seară, se dusese la uşă şi o descuiase pentru ca vecinii de palier să poată intra în cazul cel mai rău — să nu fie nevoiţi să spargă uşa. La următoarea lui vizită o dojenise cu blândeţe că nu ţinea regimul strict prescris de doctor. Dacă nu faci ce trebuie, i-a spus, din nou o să-ţi vină să te duci la uşă s-o descui. Ea a râs fără vlagă privind în altă parte. În ultima ei seară uşa n-a fost încuiată. Dincolo de uşă, pe palier, ardea lumina de pe scară şi vecina ei, doamna Saicovici, nu bănuia nimic. Mai era ceva mai puţin de o oră şi jumătate până la miezul nopţii.

Lucian şi-a amintit de atâtea ori, după aceea, de doamna Saicovici, prietena ultimilor ani de singurătate a mamei, o bucovineancă în vârstă, corpolentă şi destul de sobră dar care avea momente de cochetărie când făcea aluzii discrete la formula cu care prefera ca lumea să i se adreseze. Ştiţi — spunea c-un râset jenat —, eu n-am fost niciodată măritată. Aşa s-a-ntâmplat. Aşa că, orice s-ar zice, se cheamă că sunt domnişoară. Asta este, nu pot să schimb eu lucrurile... Mama se amuzase, în felul ei reţinut, de pretenţia comică a vecinei, întrebându-se cam ce vârstă ar putea să aibă vecina ei bucovineancă. Cu puţin înainte de a muri aflase întâmplător că avea şaptezeci de ani. Vestea o consolase întrucâtva şi îi spusese lui Lucian, cu o uşurare vizibilă: Ei, nu-i chiar aşa de mare diferenţa de vârstă între noi două.

Lucian o invitase să ia parte la parastasul de un an şi de atunci n-o mai întâlnise. Trebuie că era de mult oale şi ulcele domnişoara Saicovici.

Din păcate, locuinţa unde au stat ai lui n-a fost proprietatea lor. A fost închiriată. N-a mai rămas aproape nimic din lucrurile lor. Doar etajera, cărţile, inclusiv volumul „Şahul miraculos. Partide celebre”, pe care n-a mai avut cine să-l deschidă, şi cutia de şah, în care piesele zac de mult tăcute. Acestea au ajuns acasă la Lucian, iar mobila părinţilor a aruncat-o fiindcă era veche şi uzată, în cea mai mare parte cumpărată la mâna a doua...

Lucian nu ştie de ce n-a mai trecut s-o vadă pe domnişoara Saicovici. A fost o femeie destul de educată, ar fi avut despre ce să discute cu ea, şi ea ar fi fost, parcă o şi vedea, surprinsă şi încântată să-l vadă la uşa garsonierei ei. Şi totuşi n-a căutat-o niciodată. De ce? Probabil prăpastia dintre generaţii, îşi spune... Dar timpul şterge orice diferenţă, nivelează totul. Acum n-ar mai fi nicio prăpastie, ei fac parte cu toţii, Lucian, părinţii şi domnişoara Saicovici, din aceeaşi generaţie.

Dacă mama l-ar întreba, l-ar durea să-i spună că mobila lor a fost aruncată. Oricât de rău ar fi arătat, mama se ataşase de mobila aceea. Era a ei şi se mândrea că au cumpărat-o pe banii lor de pensionari. Chiar dacă costase puţin, putea spune că o cumpăraseră, n-o primiseră de pomană. La fel, era ataşată de toate flecuşteţele din casă, de milieurile pe care le făcuse cu mâna ei, de veselă, de cele câteva tablouri în colţul cărora fixase, între geam şi ramă, diferite ilustrate şi fotografii. Ţinea la glastrele vechi ale familiei, care rezistaseră timpului, ca şi la cele pe care i le cumpărase Lucian.

Liliana îşi înalţă privirea spre Lucian şi îl priveşte întrebător: la ce se gândeşte? Doar îl priveşte dar nu-i pune nicio întrebare. Îşi mută privirea în altă parte. El se uită peste gard, în gol... Glastra albastră... E dintre puţinele lucruri pe care Lucian le-a păstrat din locuinţa părinţilor şi se află acum la Bucureşti, în apartamentul său... Sticlă albastră, ieftină dar o formă zveltă, plăcută, cu baza masivă, care îi dă stabilitate. Ca dovadă, nu s-a răsturnat la cutremurul din ’86.

A fost cutremur în ’86?

Da, a fost, dar glastra albastră nu s-a răsturnat.

Dar glastra de cristal?...

Pe Lucian îl doare să-i mărturisească soarta vazei de cristal. Ea n-a avut norocul celei de sticlă albastră. Mai puţin stabilă, a căzut de pe etajeră şi s-a spart. Lucian nu era acasă. La înapoiere a găsit-o la piciorul etajerei, cu piciorul rupt. Nu făcută ţăndări ci doar cu piciorul rupt, parcă retezat.

Sper c-ai aruncat-o. Nu-i bine să ţii în casă vase sparte. Aduc ghinion. Chiar şi lipite.

Sigur că da, nici lui Lucian nu-i place să ţină în casă obiecte sparte sau stricate. Deşi, având în vedere vechimea vazei, i-a trecut prin cap să încerce s-o lipească. Până la urmă însă a renunţat.

Dar cele două glastre mici, de faianţă? Cele cu flori roşii?

Glastrele mici, cu flori roşii, n-au căzut. Atât doar că nu mai sunt pentru flori. Ţin în ele creioane colorate, pixuri, o pană de gâscă pe care nici nu-mi amintesc unde am găsit-o. Răsfirate cum stau, toate acele obiecte arată foarte bine, la fel de bine ca şi florile. Am avut dintotdeauna o pasiune pentru pene, dacă-ţi aminteşti. O pană de porumbel am găsit-o în balcon după o zburătăceală printre lucrurile întinse la uscat.

Îţi aduci aminte de elefantul de faianţă? A dispărut de mult din casă. Şi el s-a spart la un moment dat. Ţi-aduci aminte cu ce l-ai lipit?

Da... Se pare că tatăl său l-a învăţat şmecheria. Sau poate chiar mama sa. Freca spărtura cu un căţel de usturoi, după care apăsa bucăţile una într-alta şi, ca prin minune, rămâneau lipite perfect...

Liliana a isprăvit de sădit toate cele douăsprezece primule. S-a aşezat pe marginea piedestalului şi priveşte peste peisajul cubist al cimitirului. Se odihneşte. A obosit. Nu mai e nici ea tocmai tânără. Pe faţă i s-a zugrăvit o expresie de împăcare. Asupra ei pacea cimitirelor are acelaşi efect ca şi asupra lui Lucian?

Ai mai zugrăvit locuinţa?

E păcat să-ţi închei viaţa într-o locuinţă închiriată. Cei rămaşi după tine trebuie să scoată mobila afară din casă — s-o vândă sau s-o arunce la gunoi. Locuinţa trebuie eliberată şi în ea se mută locatari pe care tu, ca urmaş fără drepturi, nu i-ai cunoscut niciodată şi nici nu arzi de nerăbdare să-i cunoşti fiindcă ei, indiferent de cât sunt de cumsecade, îţi pângăresc, fie şi fără voie, intimitatea. Fosta intimitate. Tu, ca urmaş, nu vrei niciodată să revezi spaţiul acela care ţi-a aparţinut sau te obişnuiseşi cu gândul că îţi aparţine; după care a venit scadenţa şi acum nu mai e al tău. Probabil că de aceea Lucian n-a mai vrut să treacă s-o vadă pe domnişoara Saicovici. Nu din cauza prăpastiei dintre generaţii. Ci fiindcă garsoniera ei prea era aproape de apartamentul părinţilor, unde locuiau acum nişte străini. La doar doi paşi se afla uşa lor, atât de familiară. Uşa aceea pe care mama se dusese s-o descuie pentru ca vecinii să aibă acces în cazul cel mai rău cu putinţă.

Locuinţa... Te referi la apartamentul de la Bucureşti? Nu, nu l-am mai zugrăvit... Mă pregătesc să-l vând.

Mama lui ar fi fost contrariată.

De ce?

Tatăl său însă şi-ar fi spus fără doar şi poate că dacă feciorul său are intenţia să vândă apartamentul, de bună seamă are motive s-o facă. Şi ar fi aşteptat cu răbdare continuarea, pe faţă cu acel surâs încrezător care îi era caracteristic.

Păi... m-am recăsătorit şi... m-am mutat la... ea.

Lucian urmăreşte cu privirea o doamnă masivă care se apropie pe aleea îngustă. Se dă într-o parte făcându-i loc să treacă. La cimitir, la fel ca la ţară, chiar şi necunoscuţii se salută între ei.

— Mai stăm? o întreabă pe Liliana după ce doamna s-a îndepărtat.

— N-ai aprins lumânările.

Aşa e. Lucian cotrobăieşte prin coşul de nuiele împletite, în căutarea lumânărilor...

Cu puţin înainte de a muri, tatăl său şi-a amintit de un preot cu care fusese coleg de liceu, la Iaşi. Prietenia lor poate continuase şi în anii maturităţii. Lucian nu mai are posibilitatea să-l întrebe. Îl chema Chirilă — asta-i tot ce a apucat să-i spună tatăl său, fără să-i dea alte detalii, decât doar că fuseseră buni prieteni. După moartea lui, Lucian şi-a propus să-l caute pe părintele Chirilă şi să-l tragă de limbă despre tatăl său. S-a tot gândit cum ar putea să afle la ce biserică slujeşte. Nu i-a venit însă nicio idee. A tot amânat. Acum a trecut deja peste un sfert de secol. De vreme ce fuseseră de aceeaşi vârstă, acum ar trebui să fie trecut bine de o sută de ani. E clar, a scăpat ocazia să-l cunoască pe preot. Dar, fiind vorba de un prieten al tatălui său, îi face plăcere să se gândească la el. În mod straniu, îşi imaginează până şi fizionomia lui. Poate fiindcă ştie cam ce fel de oameni îi erau simpatici tatălui său. Oameni care aveau pe faţă, mereu, un zâmbet prietenos sau o anumită seriozitate responsabilă.

Vasăzică aşa... te-ai recăsătorit... Eu am cunoscut-o?

Nu.

Lucian a îngenuncheat la piciorul căsuţei pentru lumânări şi îşi şterge lentilele ochelarilor cu bucăţica de piele de căprioară pe care o ţine în toc. A deschis uşiţa căsuţei.

Şi cu apartamentul tău de la Bucureşti ce-ai de gând să faci?

Cred c-am să-l vând.

Eşti sigur că n-o să-ţi pară rău?

Tatăl său obişnuia să asculte şi să tragă concluziile în gând; sau poate că nu trăgea nicio concluzie, doar lăsa lucrurile să se desfăşoare în voia lor, fără să intervină nici măcar cu o întrebare... Aştepta să se ivească prilejul s-o pornească pe străzi la plimbare. Aştepta s-o şteargă. Întrebările şi le plimba pe străzi până nu mai rămânea nimic din ele.

Şi ce-ai de gând să faci cu banii?

Nu ştiu... Încă nu m-am gândit. Trebuie să vorbesc cu... cu ea. Poate o să călătorim.

Sper să fie totul bine.

...Lucian aprinde o lumânare. Vântul culcă flacăra şi o stinge. O dâră subţire de fum urmează grăbită calea şerpuitoare a vântului. O aprinde din nou. Vântul tresare plin de viaţă...

În căsuţă au rămas capetele de lumânare de la vizitele anterioare. O aprinde şi pe cea de-a doua şi închide uşiţa.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Boschetari*

Nu, nu-i adevărat că oamenii fără căpătâi sosiţi de la ţară în Capitală — nu să-şi încerce norocul ci sosiţi pur şi simplu — nu pot găsi locuri unde să se adăpostească. Asta o spun doar unii care s-au dezobişnuit să lupte pentru viaţă. Ei însă luptă — chiar dacă nu cred în noroc. E drept că de o vreme a devenit foarte greu, dacă nu imposibil, să-şi găsească adăpost grupaţi, aşa, ca să poată să-şi ţină de urât în lungile seri — şi în lungile nopţi — cu vreme rece şi ploioasă. Şi mai ales cu zloată. Iar pentru asta poate că-s ei înşişi vinovaţi, zâzania iscată între ei din senin sau din pricini mărunte şi, deopotrivă, faptul că ceilalţi uite c-au prins ceva cheag şi nu-i mai prea suportă. Dar dacă trec peste asta şi dacă nu-s prea pretenţioşi, oricând pot să pună ochii pe-o dărăpănătură, ceva, care, c-un minim efort, să poată fi transformat într-o casă... Casă? Mă rog, e-un fel de-a zice. Mai degrabă un adăpost cât de cât durabil... De bună seamă, pentru asta îţi trebuie şi ceva spirit de observaţie, şi ceva inventivitate. Dar de cele mai multe ori ei sunt înzestraţi cu ambele. Împotriva a ce spune lumea... O cocioabă părăsită, căzută într-o rână (şi în paragină, desigur — cu mult înainte să cadă într-o rână), chiar şi pe câte o străduţă curăţică, cu singura condiţie să-i accepte vecinii; căsuţa goală a unui transformator dezafectat — chiar dacă tocul uşii e pe jumătate ars (numai tocul, fiindcă uşa a dispărut de mult, de parcă nici n-ar fi existat vreodată), iar pereţii sunt înnegriţi de pe urma unui incendiu petrecut cine ştie când, şi înăuntru încă mai miroase a ars şi a fum acru şi umed; un bloc început şi abandonat la stadiul de schelet, unde poţi să-ţi alegi oricare încăpere de la parter; o îngrăditură cu acoperiş dintr-un parc, mâzgălită pe dinafară cu nişte grafitti fioroase (dar asta-i treaba celor care au mâzgălit — bine măcar că n-au mâzgălit şi pe dinăuntru); ruinele unei case boiereşti de pe o stradă hai să-i zicem din centru, unde nu mai e de găsit nimic din ce-a fost odată, dar până una-alta poţi să-ţi încropeşti un locşor de stat, până vine cineva să cumpere casa. Sau s-o dărâme. Şi chiar şi sub o basculă răsturnată cu fundu-n sus şi mâncată de rugină se poate sta o vreme în lipsă de altceva mai bun. Direct pe pământ? Ferească Dumnezeu — pe la ghenele de gunoi poţi oricând avea norocul să găseşti până şi o saltea aruncată, care bineînţeles că arată ca dracu’, soioasă şi jerpelită, dar de! asta-i viaţa...

Oricare ar fi adăpostul, ai însă linişte dacă te instalezi în el? Asta-i întrebarea. Tragi nădejde, negreşit. Dar o ai?... Ninge, zăpada nu s-aşează fiindcă pământul n-a apucat încă să se răcească, în schimb, la doar câţiva metri distanţă, pe şosea, dincolo de bălăriile uscate şi de grămezile de moloz împrăştiate peste tot, cauciucurile maşinilor lipăie şi fâşâie întruna pe asfaltul ud şi parcă îţi lipăie a frig pe şira spinării.

Dar ei n-au multe pretenţii. O pătură jegoasă, găsită şi ea tot pe lângă ghenă, stă atârnată în uşă, udă şi împuţită, dând întunericului dinăuntru iluzia de călduţ. Poţi s-aprinzi foc de vreascuri într-un bidon de smoală, găsit şi el — un foc care ţine puţin şi nu încălzeşte mai deloc. Dacă tot sunt pereţii înnegriţi de funingine şi tocul uşii ars de incendiu, ce mai contează? Fumul înghiţit face bine, la fel cum bine îi face şi cărnii atârnate la afumat.

Căsuţa unui transformator? Cineva ar putea să zică: trebuia să te gândeşti de două ori înainte să te instalezi aici. Păi cum să nu fie un asemenea loc râvnit şi de alţii? Oricând poţi să te trezeşti în toiul nopţii cu doi handralăi cu gura mare în pragul uşii, cu mutre fioroase, dând pătura la o parte c-o smucitură şi stropşindu-se la tine cu cele mai murdare cuvinte ce se pot închipui pe lume, că noi am stat aicea pân-acu un an, când ne-a băgat ăia la zdup! Ce, n-ai văzut colo-n colţ un ceainic de tinichea? Păi noi d-aia l-am lăsat aicea împreună cu pirostria aia, ca să vază orice cap de tărtăcuţă ca tine şi să constate că gata, e ocupat! Şi să nu-i dea pân capu’ ăla sec al lui să s-aciuiască-n casă la noi! Adică atâţia a trecut p-aicea şi a ştiut că asta-i casa lu’ Roşcovăţ şi Bulboană, numa’ tu n-ai ştiut, ai?... Ce poţi să-i zici? Să-l întrebi dacă are contract de închiriere cu primăria? Ăştia-s în stare să te dea cu capul de pereţi... Aşa că ce mai stai! Ai niscaiva lucruri d-ale tăle lăsate p-aicea? Hai, ia-ţi-le şi întinde-o!...

Dar uite că se mai întâmplă şi minuni — să te trezeşti cu poliţia-n uşă; şi asta-i şansa lor, a oamenilor fără căpătâi. Două siluete în ceaţa care se destramă în fuioare — două siluete în uniformă. Aşa că asta face poliţia: câteodată pică taman la momentul potrivit, când orice derbedeu care ştie că n-are acte-n regulă şi e pus pe luat cu japca de la alţii uită pe loc că a stat în urmă c-un an în căsuţa transformatorului (sau în oricare adăpost asemenea), uită că şi-a lăsat nu’ş’ ce ceainic de tinichea într-un colţ al încăperii şi pirostria sub el (sau oricare alte obiecte) şi o şterge încă înainte ca poliţia să deschidă gura şi să-l ia la întrebări...

E şansa lor, a oamenilor fără căpătâi? Da şi nu. Fiindcă poliţia nu vine niciodată să le ia partea jerpeliţilor fără casă în dauna altora de aceeaşi teapă; adică să facă dreptate. Poliţia îi ia la întrebări pe cei dintâi pe care pune ochii.

Vă rugăm să prezentaţi actele dumneavoastră de identitate! Şi ăştia îţi vorbesc — poliţaii ăştia — pe-un ton de te trec fiorii. Vor să ştie tot, de parc-ar citi de pe-o listă: de unde eşti, când ai plecat, de ce-ai venit în Bucureşti, unde ai casă, de ce n-ai, dacă ai cerut ajutor de la primăria de sector. Tot. Pe ei nu-i interesează nicio poveste de-a lor. Un–doi, te fac boschetar — asta-i pe lista lor. Boschetar. În rest, nu vor să ştie nimica. Nu-i interesează cum, cu ce, din ce îţi încropeşti traiul, din ce îţi câştigi bucata ta de pâine mucegăită. Şi dacă ai încerca să-i spui cât te zbaţi, ar ridica din umeri... De ce îţi faci veacul pe la ghenele de gunoi? De ce le iei la rând, de-ai ajuns să cunoşti toate ghenele din cartier? Şi cum ai ajuns la o anumită îndemânare să ocheşti dintr-o privire ce merită să scoţi de-acolo şi ce nu merită. Cum eviţi să te-atingi de scârboşenii, cum tai c-o lamă sacii cu resturi înnodaţi la gură şi să răsfiri ce-i înăuntru c-un capăt de băţ...

Unii poate cred că ei caută acolo demâncare. Ei, nu! Trebuie să fii dus cu pluta ca să te cobori până acolo să mănânci resturile de care unii se descotorosesc. Că doar nimenea n-aruncă la gunoi ce-i încă bun de mâncat... Dar găseşti în schimb plastice, cartoane, chiar şi fierătănii — bucăţi de ţeavă, robinete, clanţe uzate, scoabe ruginite, câte şi mai câte. Scoţi un ban din toate astea dacă le duci la centrele de colectare, nu?...

Şi apoi, nu sunt numai ghenele. Unii din ei s-au obişnuit să dea târcoale locurilor de parcare de la supermarketuri. Nu că pe-acolo s-ar arunca cine ştie ce. Dar acolo-s cărucioarele. Poţi să-i rogi pe unul şi pe altul să-ţi lase căruciorul să-l duci tu la intrarea în magazin; şi uite că unii se-nvoiesc, ţi-l lasă, fiindcă-i cale lungă pân’ la ţarcul cărucioarelor. Aşa că mai câştigi câte-o monedă de cinzeci de bani. Dacă ai norocul să găseşti zece cărucioare de dus, uite c-ai şi făcut cinci lei... Ba chiar se-ntâmplă să găseşti cărucioare lăsate vraişte printre maşini, pe care clienţii nu s-au mai ostenit să le ducă la locul lor. În fiecare zace câte-o monedă. Doar să împingi căruciorul până-n ţarc, să-l îngrămădeşti în rând cu celelalte, să-ndeşi în gaură fierul din capul lănţugului de la căruciorul dinainte, şi moneda e-a ta! Totu-i să ai răbdare. Şi ei, oamenii fără căpătâi, au răbdare cu duiumul. Viaţa asta i-a învăţat, să aibă răbdare...

Şi totuşi ei au nevoie de noroc şi chiar se bizuiesc pe el, poate fără să-şi dea seama. Nu-i vorba de norocul de peste ani, cum îl aşteaptă ceilalţi, ci doar de norocul din zilele următoare. De bună seamă că niciunul din ei nu se gândeşte nici măcar la luna următoare. Abia dacă îndrăznesc — când şi când — să se gândească la săptămâna viitoare, dar de cele mai multe ori gândul lor abia dacă trece de mâine şi nu se duce mai departe de poimâine... Dacă în preajma ghenei ai găsit un fotoliu, te gândeşti că poate mâine (sau poimâine) Dumnezeu ţi-o scoate-n cale şi-o măsuţă, una mică şi rotundă, cu picioare încovoiate. Sau chiar şi-o canapea, de ce nu. Sau măcar un divan din alea de modă veche, cum aveai cândva acasă la ţară...

Cam multă umbră, cam multă umezeală şi miros de ars umed. Dar adăpostul poate c-o să-nceapă să se-ncropească, să semene c-o căsuţă care să fie de durată (cât de cât). Chiar dacă nu-i nimic al tău acolo. Fiindcă ce-i găsit pe lângă gunoaie rămâne al altora, orice-ai face. Poţi să te-ncrâncenezi şi s-o ţii morţiş că ai dreptul la lucrurile pe care ai pus mâna, cele pe care alţii le-au aruncat. Poţi să ţi le aperi cu ghearele şi cu dinţii atunci când vine altul şi vrea să ţi le ia. Dar ale tale nu sunt niciodată cu-adevărat. Asta, ca să nu-ţi faci iluzii.

Şi le mai trebuie noroc să nu se-ntoarcă ăia de i-a pus poliţia pe fugă. Fiindcă poliţia nu stă să poarte de grijă unora de teapa lor. Şi a doua oară ăia doi, Roşcovăţ şi Bulboană sau alţii ca ei, nu mai stau la tocmeală. Şi nici doar la ameninţări nu se mai opresc de astă dată. În toiul nopţii vin şi te iau la pumni, îţi zdrobesc nasul şi-ţi rup fălcile. Ploaie, grindină sau viscol, poate să vină şi potopul de pe lume — ăştia n-au nicio milă. Te scot afară în înjurături printre şuturi şi te lasă rupt în pragul adăpostului... Ce poţi să faci? Trebuie să ai puterea lor exersată în încăierări sângeroase şi duşmănia lor din suflet ca să le faci şi tu altora la fel. Şi nu ai nici puterea, nici duşmănia derbedeilor de teapa lor.

Aşa că speranţa lor, a celor fără căpătâi, veniţi să-şi încerce norocul în Capitală, n-are niciodată bătaie prea lungă.

Un an? Nici vorbă de-aşa ceva! Păi uite ce poate să se-ntâmple. E mult şi dacă speri ca săptămâna ce vine să-ţi aducă ceva bun. Sau măcar să nu-ţi aducă nimic rău.

Cel mai rezonabil e să speri în ziua de mâine. Dar de cele mai multe ori trebuie să fii mulţumit dacă noaptea ce vine o să treacă fără nicio amărăciune.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

La banca Rohan S.A.*

Banca Rohan S.A. l-a înştiinţat pe Caius la telefon, printr-o seducătoare voce feminină, că unul din depozitele sale Performance, ajungând la maturitate, a trebuit să fie vărsat în contul curent. — N-aţi dori să treceţi pe la noi şi să vă deschideţi un depozit nou sau să vă alegeţi unul din noile noastre produse? a sunat întrebarea. Ar fi în avantajul dumneavoastră pentru că avem ce să vă oferim. Iar banii din contul curent, după cum ştiţi, nu produc nimic.
   Caius s-a dus la bancă în aceeaşi după-amiază.
   A ochit un birou unde un client tocmai se ridica să plece. Cu un zâmbet profesional a fost poftit să ia loc pe un scaun din faţă. S-a aşezat. A urmat dialogul standard: — Ia să vedem... Despre ce-i vorba? A, un depozit Performance... Cartea dumneavoastră de identitate, vă rog... Tânăra domnişoară de la banca Rohan S.A. s-a dezvinovăţit, dezinvoltă şi senină: — Nu eu v-am sunat, probabil una din colegele mele. Dar nu-i nimic... Aşadar, ce-avem aici... A, da, tocmai a expirat... Păi să vedem ce putem face mai departe. Caius i-a spus domnişoarei că preferă să deschidă un nou depozit Performance dacă banca mai are în portofoliu genul ăsta de depozite... Domnişoara a afişat un zâmbet înţelegător, şi-a fixat atenţia preţ de câteva secunde pe ecranul calculatorului, a zâmbit din nou, edificată, şi a spus, clătinând din cap dezolată: — Mă tem că nu se poate, domnule. Un nou depozit Performance nu puteţi deschide decât dacă veniţi cu bani noi... Caius s-a mirat, s-a uitat pe fereastră în stradă, unde o maşină roşie de-a pompierilor tocmai parca în vecinătate. A refuzat un pic iritat alte două sau trei oferte propuse de domnişoara de la birou pe motiv de condiţii prea puţin avantajoase. A hotărât să-şi retragă banii din contul curent şi să meargă cu ei la altă bancă. Domnişoara dindărătul biroului a zâmbit dezamăgită şi privirea i s-a răcit.
   Se întâmplau lucruri destul de neplăcute la banca Rohan S.A.
   Caius s-a ridicat şi s-a dus la casierie.
   Erau patru clienţi acolo, care stăteau la coadă. A făcut în gând o socoteală simplă: cinci minute de fiecare, asta însemna douăzeci de minute, şi cu el douăzeci şi cinci, şi avea să se vadă cu banii retraşi.
   S-a aşezat la rând. I-a atras atenţia domnul în vârstă dinaintea sa, un pic cam prea agitat pentru un client care îşi aşteaptă rândul la casieria unei bănci. De fapt clientul era împreună cu o doamnă, fără doar şi poate soţia sa, ambii, probabil, pensionari de dată recentă. Dacă erau doi pentru aceeaşi treabă, însemna că putea să scadă cinci minute din timpul estimat de aşteptare. Doamna, care purta un mantou cu guler de vulpe, nu i-a dat atenţie. În schimb bărbatul s-a întors iute, aparent fără niciun motiv, către Caius şi l-a fixat cu o privire interogativ-neîncrezătoare, chiar un pic ostilă. Îl cunoştea oare pe Caius? Şi dacă da, să-i fi fost oare antipatic? O a doua privire a individului, câteva secunde mai târziu, la fel de neprietenoasă, a adăugat ceva iritare peste cea deja înfiripată.
   Misterul purtării ciudate a individului şi al ocheadelor ostile aruncate lui Caius s-a lămurit când cuplul a ajuns la ghişeu. Între cei doi şi casieriţă a început o serie lungă de şuşoteli conspirative şi în acelaşi timp cordiale, cu aplecări ale clientului vârstnic către urechea casieriţei, cu zâmbete amabile întoarse de aceasta. Imediat s-a pornit şi maşinăria de numărat bani, al cărei zbârnâit de râşniţă descentrată s-a tot repetat minute în şir. Au continuat şi privirile neliniştite ale clientului, aruncate într-o parte şi într-alta — nu şi în urmă de astă dată. Nenumărate hârtii au început să fie vânturate alert peste scândura ghişeului — chitanţe, acorduri de desfiinţare de depozite, buletine de schimb valutar — semnate cu o anumită vioiciune profesională de către cei doi clienţi: ea mai întâi, apoi el; el mai întâi, apoi ea. Semnături peste semnături, în timp ce maşinăria de numărat bani zbârnâia în continuare. La un moment dat casieriţa l-a strigat pe agentul de pază al băncii, un tip cu mutră de fost miliţian, aferat şi rezonabil, care, sculându-se prompt de pe scaunul de la perete, pe care şezute până atunci fără să facă nimic, s-a apropiat de despărţitura casieriei venind dintr-o parte şi nu şi-a mai luat până la sfârşit coatele de pe muchea peretelui despărţitor lateral. Era deci clar: cei doi încasau o mare sumă de bani. Şi Caius a zâmbit în sinea sa, edificat. Privirile îndărăt, scrutătoare, neliniştite şi neîncrezătoare, ale tipului cu bani mulţi aveau o singură explicaţie: se temea ca în urma lui, la coadă, să nu se fi aşezat vreun răufăcător la curent cu tranzacţia pentru care cei doi veniseră la bancă!... Ce caraghios! Dorind să se asigure că nu-l paşte primejdia unui atac, obţinuse exact contrariul: toată lumea de la coadă şi din sală era cu ochii pe el şi pe nevastă-sa şi îşi dădeau coate. Coada se mărise la vreo zece sau douăsprezece persoane. Cu toţii stăteau ca pe ghimpi, porniţi împotriva celor doi, care îi făceau să piardă timpul. De la cele cinci minute pe care le estimase Caius la început, timpul se lungise deja până la circa trei sferturi de oră, şi tranzacţia încă nu era gata.
   Ba da, uite că în sfârşit se apropia de final. Clientul cel vârstnic i-a pasat casieriţei o pungă de plastic cu un ziar înăuntrul. Casieriţa a părut amuzată şi, îndărătul ghişeului, se putea ghici că face oficiul de a îndesa în pungă pachetele de bancnote după ce le învelea mai întâi în ziar; foşnetul hârtiei răsuna în liniştea încordată din incinta băncii.
   Cei doi beneficiari ai tranzacţiei au aşteptat cuminţi, sub privirea protectoare a agentului de pază fost miliţian, a cărui figură calmă părea să spună: nu vă faceţi griji, am mai asistat eu la asemenea operaţii şi de întotdeauna totul s-a terminat cu bine.
   Cuplul a părăsit în sfârşit ghişeul şi, cu capul în pământ, afişând o discreţie tardivă, s-a prelins către uşă tăind holul pe diagonală, escortaţi îndeaproape de agentul de pază.
   Au ieşit afară. Caius i-a văzut prin vitrina băncii traversând precipitat trotuarul. La bordură îi aştepta un Ford Fiesta gri, în ton cu cenuşiul zilei de iarnă. Agentul de pază a rămas nedezlipit de portiera deschisă, asigurându-se că punga doldora de bancnote a ajuns în siguranţă undeva în interiorul automobilului.
   Caius i-a urmărit cu privirea în timp ce plecau. Maşina roşie a pompierilor dispăruse. Pe stradă a trecut în goană o ambulanţă umplând strada de înfiorarea stridentă şi rău-prevestitoare a sirenei. Clienţii aflaţi înăuntru au urmărit cuplul din Ford Fiesta cu o ostilitate plină de invidie. Încă o ambulanţă a trecut pe bulevard în sensul celălalt, gonind către un spital ce nu exista. Imediat după Ford Fiesta un Volkswagen Touareg s-a dezlipit discret de bordură şi, cu o manevră moale şi profesionistă, şi-a ales banda liberă şi a accelerat cu o neaşteptată energie, până în clipa aceea ascunsă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou