La cafeneaua Calea Lactee*

Când Constantin ajunse la cafeneaua Calea Lactee seara de poezie era în plină desfăşurare. Auzise de serile de poezie de acolo dar, în drum spre locul de întâlnire, uitase pentru moment de ele. Făcu abstracţie de actriţa care tocmai recita în picioare în centrul ringului dintre bar şi primele mese ocupate de clienţi şi, neliniştit, o căută din priviri pe Olga. Dar Olga nu se vedea nicăieri. Toată lumea asculta cu atenţie. Un pian, undeva într-un colţ, cânta în surdină. Întârziase câteva minute. Un pic iritat se aşeză la o masă liberă, cât mai departe de ring, şi aşteptă. Nicio chelneriţă nu se apropie să-l întrebe dacă doreşte ceva. Mai bine: i-ar fi spus că nu doreşte nimic. Un timp şezu cu ochii pe uşa de intrare. Apoi, pentru câteva minute îşi mută privirea spre uşa cealaltă, care dădea în coridorul unde se aflau toaletele. Olga nu-şi făcu apariţia nici dintr-acolo.

Actriţa termină de recitat şi se înfiinţă alta, una mică şi grăsuţă. Constantin se gândi că arată cu totul altfel decât Olga. Recita ceva despre fluturi, flori şi o ciocănitoare din adâncul pădurii. Era greu să te concentrezi. De undeva de-afară venea zgomotul unui pichamăr dar pe recitatoare acel zgomot nu părea s-o deranjeze. Nimic nu părea s-o deranjeze.

...Ciocănitoarea se muta pe-un trunchi
Pădurea îşi încorda urechea vegetală
Picoteau prigoriile în fumuri de chihlimbar...

Versurile se tot repetau. Actriţa trecea de la o masă la alta, recita un vers, după care, aplecându-se provocatoare, întindea microfonul unui client la întâmplare. Sau poate nu la întâmplare. Iar clientul de la masă trebuia să repete imitând cât mai fidel intonaţia actriţei. Nimeni nu se ridica la înălţimea patosului ei melancolic dar cu toţii îşi dădeau silinţa. Olga lipsea în continuare. Constantin o văzu deodată pe actriţă strecurându-se în chip neaşteptat către masa lui. De ce? Pentru că îl vedea singur? Ceea ce făcea actriţa era o invitaţie adresată lui în public, cu siguranţa afişată că totul în jurul ei, prin meritul ei şi cu participarea tuturor, trebuia să fie o armonie perfectă.

Picoteau prigoriile în fumuri de chihlimbar...

Actriţa, aplecată spre el cu microfonul întins, purta un sarafan negru peste o bluză albă. Pe Constantin microfonul întins către el îl irită teribil. Totuşi, cu voce joasă, înfrângându-şi enervarea, spuse în microfon:

Picoteau prigoriile...

şi simţi un dezgust apăsător că fără voia sa îi imitase până şi intonaţia vocii.

...în fumuri de chihlimbar...

stărui actriţa impunându-şi armonia pacificatoare până la capăt. Toate privirile clienţilor din Calea Lactee erau îndreptate către el şi către masa lui unde şedea singur, fără Olga. Era cât pe-aci să-i strige să se ducă dracului cu prigoriile şi cu fumurile ei de chihlimbar cu tot. Dar în loc de asta repetă docil:

...în fumuri de chihlimbar...

Surprinzător şi dezgustător, recunoscu în propria-i voce şoapta ei melancolică.

Actriţa îi mulţumi cu o uşoară reverenţă şi se întoarse în ring.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Pesimismul vânzătorului de ochelari*

Abia întors din oraş, pradă unei presimţiri, Eugen face gestul precipitat de a-şi pipăi peste canadiană locul consacrat ochelarilor: buzunarul de la piept al cămăşii. Simte locul gol. Strângerea de inimă violentă îl vesteşte că prima speranţă e spulberată. Se înfiripă cu o timidă precipitare a doua speranţă. Poate că a pus ochelarii fără să-şi dea seama în alt buzunar — i s-a mai întâmplat. Urmează o scotocire furioasă a tuturor buzunarelor, cu aruncarea pe masă a tot ce se află în ele, până la ultimul pix, până la ultima chitanţă ghemotocită. Ciuda dureroasă provocată de pierdere nu i-o alină nici gândul că nu mai departe decât a doua zi se poate duce să-şi cumpere altă pereche de ochelari la oricare din magazinele de optică medicală din oraş. A! ba nu! Stai să vezi, drăcie! E sâmbătă seara, a doua zi toate magazinele rămân închise, aşa că trebuie să aştepte până luni dimineaţă. Urmează încă o scotoceală, deja dincolo de limitele raţionalului — e a treia speranţă, vagă, preludiu al resemnării —, cu pipăirea canadienei pe toată suprafaţa, palmă cu palmă, până la tivul de la pulpană, în ideea că ochelarii ar fi putut să alunece printr-o ruptură a unui buzunar şi să se oprească în căptuşeală. Dar care buzunar? Care ruptură?

Totuşi disperările nasc speranţe. Şi uneori şi resemnările, la fel. A început deja să vadă cu ochii minţii ochelarii zăcând într-un loc neştiut, aruncând o lucire palidă în noapte, undeva pe traseul străbătut. Dar unde-i locul acela? Poate că e de-ajuns să-şi concentreze întreaga atenţie asupra tuturor gesturilor pe care le-a făcut începând de la ultimele cumpărături şi continuând cu restul drumului până acasă: ce a pus în buzunare, ce a scos, cum a putut mâna sa stângace să anine ochelarii şi să-i tragă din nebăgare de seamă afară din buzunar. Sau poate că e de-ajuns să se concentreze asupra întregului şir de zgomote care trebuie că s-au întipărit în subconştientul său de-a lungul traseului din oraş până acasă, din care să selecteze cu băgare de seamă abia perceptibilul şi totuşi distinctul şi foarte familiarul zgomot al ochelarilor căzând pe jos, ca un obiect fragil pe punctul de a se dezmembra. Niciun asemenea zgomot însă memoria sa nu-l poate decela printre zgomotele slabe depăşind cu foarte puţin zgomotul de fond al oraşului rămas în urmă — toate întipărite în memorie.

Eugen trebuie să-şi digere eşecul şi să găsească o ieşire cât mai curând posibil. Ochelari pierduţi după doar două–trei săptămâni de folosinţă, şi mai ales tulburarea nefirească pe care pierderea i-a provocat-o — pentru toate acestea trebuie să-şi pună ordine în sentimente. Parcă îl şi vede pe vânzător, când o să-i povestească despre pierderea ochelarilor, arătându-se neiertător cu oamenii printre care trăim. Nu mai au în ei nimic sfânt! o să-i spună cu mina lui dezgustată. Au decăzut până acolo că se bucură de ghinionul unui om care şi-a pierdut ochelarii pe stradă. În loc să-i lase acolo unde au căzut — poate îşi dă omu’ seama că i-a pierdut şi face cale întoarsă să-i caute, am dreptate? Dar nu! El, ticălosul, îşi însuşeşte cu nepăsare un lucru ce nu-i aparţine!... Bonom, medicul oftalmolog are să se arate însă mai optimist. Aşa cum îl cunoaşte, o să primească cu detaşare vestea pierderii ochelarilor. Este adept al gândirii pozitive. Are să încerce să-l convingă pe Eugen că de bună seamă oamenii nu-s chiar atât de răi pe cât par şi dacă cineva i-a ridicat de pe jos, poate că a avut un motiv întemeiat s-o facă. Mă gândesc că putea să fie un om nevoiaş, căruia ochelarii să i se fi potrivit exact. Mai ştii, poate că a considerat găsirea ochelarilor un semn ceresc! Mai ales că tot n-avea bani să-şi cumpere unii noi. Aşa că nu trebuie să ne amărâm sufletul prea tare.

Şi să fim generoşi, sigur că da! completează Eugen în minte. Simte că începe să devină sarcastic.

Dar, ia să vedem cum s-a desfăşurat totul... Singura împrejurare când se poate să nu fi pus ochelarii la locul lor este când a cumpărat ziarul de la chioşc. Sigur că da: din grabă i-a pus în buzunarul din dreapta al canadienei, împreună cu mănuşile! Apoi trebuie că a tras o mănuşă afară din buzunar şi, odată cu ea, şi ochelarii. Ah, chioşcurile astea atât de depărtate de casă!... Dar a făcut-o oare chiar atunci, în faţa chioşcului, îndată ce a cumpărat ziarul? Sau mai departe, pe drum? Nu geruieşte prea tare, deci poate că şi-a tras mănuşile pe mâini abia după o bună bucată de drum. În ce loc e sigur că avea din nou mănuşile pe mâini? Acasă, da, fără doar şi poate. Dar, ia stai! Când a trecut prin dreptul teatrului şi-a suflat nasul şi a aruncat la coş batista de hârtie. Ca să facă asta a trebuit oare să-şi scoată mănuşile sau nici nu le-a avut puse? Eugen nu-şi poate aminti. În definitiv, poate să fi făcut pe drum şi alte gesturi, de care să nu-şi mai amintească, alte manevre cu mănuşile puse şi scoase din buzunarul canadienei.

Ar exista totuşi o mică şansă să găsească ochelarii — îşi spune Eugen — dacă ar reface traseul. Într-un puseu de optimism, sorţii îi apreciază ca fiind favorabili. E destul de târziu, străzile pe care le-a străbătut în drum spre casă sunt puţin umblate şi, în plus, e sigur că îşi aminteşte cu exactitate drumul urmat, pe care dintre trotuare a mers şi chiar şi locurile unde a trecut de pe un trotuar pe celălalt. Merită să încerce. În definitiv, îşi zice, cine s-ar putea bucura de o pereche de ochelari de vedere găsiţi pe stradă ştiind că... Îşi aminteşte de viziunea pesimistă a vânzătorului de ochelari în timp ce iese pe uşă şi încuie.

Străzile nu sunt însă chiar aşa de bine luminate cum a crezut că îşi aminteşte. La obeliscul eroului necunoscut din apropierea teatrului, taman acolo, lipseşte lumina din vârful stâlpului. Sau poate că s-a stins între timp? Aici şi-a suflat nasul şi a aruncat la coş batista de hârtie. Batista încă se mai vede în coşul aproape plin, albă, deasupra altor resturi. Dar ochelarii?... Eugen se întreabă ce-ar zice fostul lui profesor de sociologie, domnul Dabija, de povestea cu ochelarii. Dacă cineva i-a ridicat de pe jos sau nu? Hm! Cu siguranţă, ca orice sociolog care se respectă, nu s-ar grăbi să se pronunţe. Ar dori să afle detalii: ce fel de cartier este cel unde, în drum spre casă, Eugen crede că a pierdut ochelarii? Ce fel de oameni sunt cei ce circulă pe străzile acelui cartier la diferite ore, inclusiv la ora când Eugen s-a întors acasă? Desigur, despre toate astea nu se pot face decât presupuneri. Oamenii au motive diferite să-şi însuşească un lucru care nu le aparţine, în speţă găsit pe stradă. Nu trebuie să ne gândim neapărat la un gest dictat de utilitate. Unii colecţionează obiecte — deci ridică de pe jos o pereche de ochelari chiar dacă nu li se potriveşte —, alţii o fac din teribilism. Alţii o fac din răzbunare pentru că au suferit pierderi asemănătoare în circumstanţe asemănătoare. Pe aceştia să-i condamnăm? Există oameni pentru care viaţa e ca un registru contabil: intrări, ieşiri, valoare câştigată, pierderi. Evident, toţi vor să iasă în câştig. Considerentele pur umanitare — omenia, cum zicem noi în limbajul comun — în materie de gesturi cotidiene vin abia în urmă. Dar în definitiv, îmi permit să te întreb, dragă Eugen, eşti absolut convins că ochelarii au dispărut cu adevărat din locul unde ţi-au căzut din buzunar?

În dreptul liceului Gheorghe Brătianu lipsesc alte două lumini şi locul acela, sub brazi, este întunecat de-a binelea. Atenţia lui Eugen se concentrează pe orice posibilă lucire de lentilă la piciorul zidurilor şi al gardurilor, locurile acelea încărcate de umezeala serii care îngreuiază frunzele veştede căzute cu săptămâni în urmă şi, murdare cum sunt, îţi fac silă. Dacă e să scotoceşti cât de cât, îţi vine s-o faci cel mult cu vârful pantofului.

Perfect adevărat! ar spune vânzătorul ochelarilor, cu mina lui dezgustată, unii n-au decât o singură preocupare: cum să iasă în câştig. Am dreptate? O pereche de ochelari găsiţi e pentru ei o pleaşcă... Poate, ar completa profesorul de sociologie Dabija, ei interpretează norocul ca pe un semn, cum ziceam: obiectul găsit e un semn că acel obiect li se cuvine... în virtutea şansei înseşi. Nu trebuie să facem greşeala de a le atribui tuturor felul nostru de a gândi. Noi poate că suntem indignaţi că obiectul pierdut n-a fost lăsat să zacă acolo în aşteptarea proprietarului. Pentru alţii însă norocul e cel ce contează. O rudă de-a mea a găsit o dată pe stradă o sută de lei. O sumă destul de mare la nivelul de trai de pe vremea aceea. Ei bine, ruda mea a rămas în locul respectiv mai bine de oră, cu bancnota în mână, doar-doar se va ivi păgubaşul. Pentru ea norocul conta prea puţin. Preţuia necondiţionat corectitudinea. Nu s-a ivit nimeni şi ruda mea a plecat acasă cu inima îndoită că n-a aşteptat destul. Dar câţi sunt ca ea? Eu unul n-am cunoscut niciodată pe nimeni să-i semene... Eugen îşi spune: asta înseamnă că profesorul Dabija, care le-a mărturisit la curs întâmplarea cu ruda sa, în ciuda obişnuinţei de a gândi statistic, cu alte cuvinte global, are totuşi, ca orice alt om, păreri personale despre semeni. Care, iată, nu sunt neapărat optimiste. N-a cunoscut niciodată pe nimeni să-i semene acelei rude a sa. Dar pe de altă parte, uite că acea notă personală a cursului i-a rămas întipărită în memorie. Ceea ce poate că profesorul a şi urmărit...

Ce fel de oameni locuiesc în cartierul pe care Eugen l-a străbătut în drum către casă... E cartierul select al oraşului. Asta înseamnă oameni cu stare şi educaţi. Dar lumea s-a amestecat, nu mai e ce-a fost pe vremuri. Cei ce au constituit cândva elita au dispărut în mare parte. Între timp lumea s-a democratizat. Descendenţii elitei sunt acum salariaţi cot la cot cu ceilalţi, nu-i mai deosebeşti. Au devenit de nerecunoscut, şi apucăturile lor de asemenea. Ce fel de oameni circulă... Eugen nu ştie ce fel de oameni circulă pe străzile cartierului select — mă rog, fost select — şi, dacă ar fi după el, ar prefera ca pe străzi să nu mai circule niciun fel de oameni, de vreme ce, vorba vânzătorului de ochelari, nu mai au nimic sfânt.

Eugen îşi urmează drumul pe strada Teilor în jos, în căutarea ochelarilor. A străbătut deja, probabil, trei sferturi din traseu. N-a mai rămas mult până la chioşcul de ziare. Încă puţin şi urmează să dea colţul intrând pe strada George Bariţiu, de unde deja se vede benzinăria şi, pe partea cealaltă a străzii, chioşcul de ziare. Care între timp trebuie că s-a închis şi locul a devenit pustiu. Lui Eugen i se pare acum că n-a fost tocmai bună ideea s-o pornească în căutarea ochelarilor. Nu are nicio reprezentare a fizionomiei găsitorului şi nici nu doreşte s-o aibă. De îndată ce vreo trăsătură anume prinde să i se înfiripeze în minte, el se grăbeşte s-o îndepărteze... Şi cu fiecare pas e tot mai convins că vânzătorul de ochelari are dreptate: e un ticălos acela care îşi însuşeşte cu nepăsare un lucru ce nu-i aparţine. Dezgustul de pe faţa sa i se pare tot mai îndreptăţit. Până într-atât că abia aşteaptă să-l vadă luni dimineaţă când se va duce să-şi cumpere o pereche nouă de ochelari.

Se întoarce brusc şi o porneşte înapoi spre casă. Simte că pur şi simplu i s-a făcut dor de vânzătorul de ochelari.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Dansatorul*

De la un an la altul uitam de dezamăgirile circuitului turistic de anul trecut prin oraşele patriei dragi şi cumpăram din nou bilete de la ONT Carpaţi pentru un nou circuit. Cum s-ar zice, în fiecare concediu o luam de la zero. Cam aceeaşi durată a circuitului, adică şapte sau opt zile, aproape acelaşi traseu, adică Maramureşul, Sighetul Marmaţiei, cimitirul vesel de la Săpânţa, Bucovina, mânăstirile, discursurile vehement naţionaliste ale călugărilor de la Voroneţ, cu aluzii străvezii la Basarabia, care îi lăsau pe toţi vizitatorii cu gura căscată, Lacul Roşu, ba chiar şi o plimbare pe fugă cu barca pe lac, printre cioturi pietrificate de brazi, în timp ce autocarul putea fi văzut aşteptând o jumătate de oră sus pe şosea, tras la marginea şoselei; apoi Braşov, Biserica Neagră, Castelul Huniazilor şi toate celelalte. La ce mă aşteptam oare? Să găsesc hotelurile într-o stare mai bună? Trebuia să fii din cale-afară de optimist ca să ai asemenea aşteptări. Hotelurile arătau încremenite într-o prosperitate apusă deja de ani buni. Se mai schimbaseră ici şi colo denumirile; hotelul Partizanul de la Cluj se transformase în Astor, hotelul Carpaţi de la Braşov redevenise Aro, ca pe vremuri; iar hotelul Grand de la Târgu–Mureş nici nu ştiu dacă înainte avusese sau nu acelaşi nume. Intrând în cameră, călcai pe o mochetă îmbâcsită, pătată de cremă de ghete şi murdărită cu alte pete dubioase, iar pe peretele tapetat cu hârtie, după moda de acum un deceniu şi mai bine, ochii îţi cădeau pe un tablou reprezentând un pahar pe jumătate gol, cu o băutură răcoritoare de o culoare stridentă, ceva asemănător cu un sânge care începea să se coaguleze, în care un pai albastru zăcea rezemat apatic de buza paharului; senzaţia era că paharul acela se cerea umplut, nu înainte de a fi bine spălat; iar paiul înlocuit cu unul de o culoare mai apropiată de normal. Spre ghinionul nostru, rezervorul de la wc era stricat, apa curgea fără oprire şi făcea atâta hărmălaie încât nici cu uşa de la baie închisă nu se putea dormi. Până la urmă, aproape de miezul nopţii, n-am mai răbdat şi am sunat la recepţie. Ne-au trimis un tip între două vârste, un ungur înalt şi mustăcios, ca un honved de odinioară, care, după aspectul de astăzi, trebuie să fi fost liftier sau curier sau ceva din personalul lor de la servicii, în niciun caz instalator. Şi pe deasupra era abţiguit; mă rog, nu chiar criţă, fiindcă era în stare să-şi controleze vorbele şi chiar făcea eforturi penibile să fie politicos. L-am urmărit în tăcere, neîncrezător, trebuie să recunosc, din pragul uşii de la baie, rezemat cu umărul de toc, în timp ce honvedul se chinuia, stoic, să facă să plutească flotorul defect de la rezervor şi năduşeala beţiei îi curgea şiroaie pe frunte şi pe faţa crispată de efort. N-a reuşit să-i dea de capăt şi în cele din urmă s-a ridicat opintindu-se din greu de lângă scaunul wc-ului, şi ne-a spus, clătinându-se şi nimerind greu cuvintele, că din păcate flotorul trebuia inlocuit, dar asta numai mâine dimineaţă, aşa că deocamdată nu se putea face nimic, decât doar să închidem robinetul general de siguranţă dacă chiar nu puteam dormi din cauza zgomotului.

— Să vi-l inchid?

Destul de rar se întâmpla să nimereşti într-un grup în care să domnească buna înţelegere între excursionişti de la un capăt la celălalt al călătoriei. Asta chiar că se întâmpla rar. Mereu izbucneau dispute ba pe locurile din autocar, ba pe camere şi ghidul nu avea întotdeauna autoritatea să impună o ordine sau să facă faţă pretenţiilor. Se certau cât se certau dar până la urmă lucrurile se linişteau, iar Ileana şi cu mine stăteam de-o parte şi uite că ieşeam în câştig, fără consum de nervi.

Apoi, aceeaşi poveste de fiecare dată când ne urcam în autocar. Ghidul se anima pentru câteva momente, când punea mereu aceleaşi întrebări, care cred că i se păreau foarte nostime:

— Gata, s-a urcat toată lumea? Fiecare e pe locul său? Îi rog pe toţi să se uite dacă nu lipseşte vecinul din stânga, dacă nu lipseşte vecinul din dreapta. Doamnele să nu se impacienteze! Să nu se grăbească să-şi dea soţii dispăruţi, îi găsim cu siguranţă în următorul oraş! La fel, domnii să aibă răbdare... avem, nu-i aşa, egalitate între sexe... doamnele au şi ele dreptul la câte o mică escapadă! Să fie fără grijă domnii, se vor întoarce fără doar şi poate în sânul familiei!

În toate oraşele erau cozi la benzinării, lungi de un kilometru, dar autocarul nostru de la ONT Carpaţi avea prioritate. O lua cu aplomb de-a lungul şirului de maşini care aşteptau umile şi oprea drept la pompa de benzină păstrată liberă anume pentru asemenea cazuri. Mă uitam la rânjetele ascunse de satisfacţie ale tovarăşilor de circuit şi în nici ceea ce simţeam înăuntrul meu în privinţa asta nu-mi dădea vreun motiv de mândrie. În clipele acelea îl urmăream cu privirea pe Dansator, undeva pe locurile din faţă — şi odată cu mine o făceau şi alţii din autocar. Dacă voiai să uiţi de mizeriile zilnice te uitai la el. Pentru Dansator scena cozilor de la benzinării nu exista, după cum nu exista nici regimul preferenţial al autocarelor Oficiului Naţional de Turism. Toate acelea erau amănunte pe care le ignora cu dezinvoltură. Dansatorul era veşnic prins într-o conversaţie cu unul şi cu altul. Mai rar cu nevastă-sa, care şedea pe scaunul de alături, la fereastră, cu un zâmbet vag-înţelegător fluturându-i pe buze; nu, Dansatorul prefera să stea de vorbă cu o doamnă de pe locul din faţă, bineînţeles mai tânără, către care se apleca galant ieşind pe jumătate pe culoarul autocarului; sau cu doamna de pe locul din spate, către care se răsucea, la fel de galant, comunicând cu ea prin spaţiul strâmt dintre speteze. Căci asta făcea Dansatorul atunci când nu dansa pe ringurile restaurantelor: conversaţie. Sunt sigur că nici de felurile de mâncare pe care i le serveau la masă nu-i păsa; putea să i se dea orice; punea mâna pe furculiţă şi pe cuţit şi începea să mănânce. În timp ce eu chiar eram curios să văd cum se descurcau la bucătăriile restaurantelor, fiindcă ştiam cât de greu era acasă; ajunsesem să apreciez fantezia Ilenei într-ale gătitului; ea inventase, printre altele, şniţelul de parizer; asta, când avea norocul să găsească ouă, la alimentara sau prin vecini. Dansatorul însă nu părea să aibă asemenea curiozităţi. Masa nu era pentru el decât prilej de conversaţie. O conversaţie mereu plină de vioiciune, uneori chiar aprinsă. Oricum ar fi fost, nu-i stătea rău. Şi poate că nici nu i se suia la cap faptul că era mereu în centrul atenţiei întregului grup, ba chiar şi a chelnerilor, care tăiau grăbiţi salonul în lung şi-n lat ducând tăvile cu mâncare şi cu băutură şi la fiecare câţiva paşi întorceau amuzaţi capul spre ringul de dans, unde Dansatorul se desfăşura în toată splendoarea spiritului său de aventurier galant al ringurilor. De pe la toate mesele, chiar şi de la cele unde şedeau clienţi care nu făceau parte din grup, se auzeau şuşoteli admirative. — La vârsta lui! — se şoptea... — La vârsta lui! Ia te uită cum se mişcă! Nu i-ai da mai mult de treizeci şi cinci de ani!...

Ca şi în celelalte zile, şedeam la masă cu Marina şi Titu, de data asta la restaurantul hotelului Central de la Piatra–Neamţ, undeva la marginea întinsului salon, cocoţaţi pe un fel de graden mărginit de balustradă, şi urmăream cu încântare ce se întâmplă pe ringul de dans. Marina şi Titu erau un cuplu perfect, cu o generaţie mai în vârstă decât noi. Însă nu se formalizau din asta, ba chiar Titu ne-a poftit la un moment dat să le spunem pe nume. Sfioşi şi neumblaţi prin lume cum eram, am preferat să rămânem — unilateral — la dumneavoastră.

Despre Titu ai fi zis „Iată o faţă tipică de ascet”. Dar asta numai până în momentul când începea să vorbească. Atunci ieşea în chip miraculos la iveală firea sa sociabilă şi deschisă. Fuma două pachete de ţigări pe zi şi nu numai că nu-şi propusese să se lase, dar se şi lăuda cu cele patruzeci de ţigări pe zi ale sale. Nu-i adevărat ce se spune despre fumat, trăgea el concluzia, mai în glumă, mai în serios. Cică îţi distruge sănătatea. Ei, uite că nu-i aşa!... Era un bărbat înalt şi încă oarecum zvelt la cei şaptezeci de ani şi mai bine ai săi, lăsând să se ghicească înclinaţiile avute în trecut către viaţa sportivă. I se întâmpla să-şi aprindă câte o ţigară chiar şi între felul întâi şi felul doi dacă ospătarii întârziau cu servitul. Iar când mi-am permis să fac o aluzie răutăcioasă la asta — pe care am regretat-o înainte chiar să fi sfârşit vorba —, Marina a fost cea care mi-a aruncat o privire plină de reproş; dar, ce să spun, un reproş mai degrabă amical. Titu şi-a văzut mai departe de fumat, privind peste capete, ca şi cum aluzia mea ar fi ţintit pe altcineva...

Marina trebuie să fi avut şi ea o vârstă apropiată de a soţului ei, dar n-o arăta. Chiar deloc. Aproape că n-avea zbârcituri pe faţă, tenul îi era perfect alb, ca-n tinereţe. Deşi trebuie să fi fost, mai mult ca sigur, şi lucrarea cremelor de noapte şi de zi. Iar dacă avea buzele atent rujate, puteai foarte bine să presupui că o face nu dintr-o cochetărie tardivă ci din respect pentru ceilalţi şi pentru sine. Cu ea — cu ei amândoi — nu puteai să fii altfel decât îngăduitor şi înţelegător. M-am întrebat atunci: ăştia doi, la vârsta lor, cu experienţa lor de viaţă şi mai mult ca sigur umblaţi prin lume fiindcă apucaseră şi alte timpuri, oare ce-i atrăgea într-un asemenea circuit?

Dar... probabil că lumea se schimbă.

— Gata, s-a urcat toată lumea? Fiecare a ajuns pe locul său?... Urmau bancurile nesărate cu soţii dispăruţi şi cu escapadele soţiilor...

În ziua următoare a început să circule un zvon cum că un autocar cu turişti s-ar fi răsturnat într-o prăpastie. Nu se ştia locul unde se întâmplase tragedia, nu se ştia câţi îşi pierduseră viaţa şi câţi supravieţuiseră. La prima urcare în autocar a grupului, dimineaţă devreme, înainte de a o porni în etapa următoare, ghidul ne-a confirmat zvonul şi ne-a spus că ne putem considera norocoşi că nenorocirea nu se întâmplase înainte de plecarea noastră în circuit fiindcă ministrul turismului anulase pe termen nelimitat toate circuitele turistice cu autocarul... Probabil că urma să înceapă o anchetă asupra cauzelor accidentului dar nimeni nu se aştepta să găsească în ziar vreuna din concluziile anchetei. Rămâneam, ca şi altă dată, doar cu presupunerile.

În aceeaşi seară, la restaurantul Zimbrul de la Câmpulung Moldovenesc, am sărbătorit cu câte o sticlă de şampanie la fiecare masă de patru norocul de a nu fi fost întorşi din drum de ministrul turismului în urma catastrofei cu autocarul căzut în prăpastie nu se ştia unde. Cineva din grup s-a interesat cu voce tare: totuşi din partea cui vine şampania?

— E confidenţial! a răspuns bine dispus ghidul, cu voce la fel de tare, atrăgând atenţia chiar şi a clienţilor din restaurant care nu făceau parte din grup. A dat să se aşeze la loc dar, plin de vervă, s-a răzgândit în clipa următoare pentru a adăuga: — Doar dacă persoana în cauză doreşte să se deconspire! Poate că şi privirile lui s-au îndreptat spre Dansator, dar cu siguranţă ale multora din grup s-au îndreptat curioase în direcţia lui. El să fi fost cel ce făcuse trataţia? Numai că Dansatorul era ca de obicei prins într-o discuţie pasionantă cu două doamne care îi ţineau companie la masă, alături de nevastă-sa, care avea pe buze veşnicul ei surâs distrat.

— N-aude! N-aude! l-au apostrofat amical (şi gălăgios) din mai multe direcţii. Şi Dansatorul chiar părea să fie străin de toată agitaţia din grup. Ceva îmi spunea totuşi că undeva pe la marginile percepţiei sale asupra lumii era conştient că se discuta despre el. Acum, la fel ca şi în alte ocazii. Dar atenţia celor din jur nu-i afecta felul firesc de a fi.

Din locul unde şedeam la masă împreună cu Marina şi cu Titu, l-am văzut ridicându-se în mână cu paharul cu şampanie şi pornind-o de la o masă la alta să ciocnească şi să schimbe cu fiecare câteva cuvinte. De bună seamă tăgăduia cu gesturi familiare că ar fi avut vreo legătură cu şampania, dar nu ştiu dacă chiar dorea cu tot dinadinsul să convingă pe cineva. Oricum, aplecându-se la fiecare masă şi gesticulând dezinvolt, Dansatorul parcă săvârşea un ritual al insuflării bunei dispoziţii şi al comunicării cu oamenii.

Periplul lui pe la mese înceta brusc în momentul când orchestra începea să cânte. Atunci parcă intra în transă. Cu un gest autoritar îşi lua nevasta de la masă şi se înfiinţa pe ring. Pentru muzicanţi era ca o revedere cu o veche cunoştinţă. Poate că Dansatorul făcea şi el, în fiecare an, acelaşi circuit ca şi noi; cu deosebirea că el era o figură care, de la un an la altul, nu se ştergea din memorie. Trebuie că era de o vârstă apropiată de a lui Titu. Pur şi simplu nu puteai să dai uitării un bătrân slăbuţ şi vânos care se lansează în dans animat de o inepuizabilă vioiciune juvenilă. Seara la cină, când nu mai trebuia să părăsim hotelul, dansa de la prima melodie până la ultima, doar cu mici pauze, nu cât să-şi tragă sufletul ci cât să mai schimbe câteva cuvinte cu doamnele din grup; sau din afara grupului. Şi dacă în conversaţii era galant cu doamnele — care se lăsau cucerite de vitalitatea sa inepuizabilă —, în schimb pe ring dansa aproape numai cu nevastă-sa. Ea îi era parteneră consacrată. Dar, deşi nu cu mult mai tânără decât el, ea se bucura de aprecierea anturajului doar pentru meritul de a fi reuşit să ţină pasul cu el. Nu pentru propria-i vitalitate, care de fapt nu era cu nimic mai prejos.

— Iar s-a lansat Dansatorul.

De la masa noastră aflată departe de ring, Marina îl urmărea melancolică, de parcă în el recunoştea ceva ce ea nu avusese norocul să găsească în viaţă: elixirul tinereţii veşnice. În aşteptarea primului fel din meniu, toţi şedeau cu privirile aţintite spre ringul de dans. Prea puţini îşi luau îndrăzneala să coboare în ring şi să rişte să-şi epuizeze forţele în competiţie cu Dansatorul.

Dar Dansatorul nu avea doar atuul energiei sale debordante. Peste tot vedea altceva decât erau ceilalţi capabili să vadă. Pentru el niciunul din locurile pe care le vizitam nu era cu adevărat necunoscut. Dincolo de construcţiile noi, dincolo de blocurile comune semănând cu nişte cutii de chibrituri, el vedea pitoreştile case de odinioară, despre care avea amintiri de neşters. La Vatra Dornei avusese cândva, în tinereţe, o iubită pe strada Runcului, afară din oraş, unde le povestea admiratoarelor — dar puteau să audă, fireşte, şi admiratorii — că se furişa noaptea în vârful picioarelor, pe scara rezemată în spatele casei şi de-acolo sărea într-un balconaş. Fiindcă tatăl fetei era un târlaş hapsân... Şi aşa mai departe...

— Imaginaţi-vă!... Dansatorul râdea melancolic.

Toţi îşi lăsau imaginaţia să lucreze şi îl ascultau cu sufletul la gură. Le insufla tuturor propriile-i amintiri care, în chip miraculos, deveneau pe negândite şi ale lor.

— La Suceava, peste drum de liceul Ştefan cel Mare, unde acuma au trântit un bloc mizerabil, pe strada Dragoş Vodă, era pe vremuri o casă boierească, unde un prieten m-a găzduit într-o noapte de pomină. Ce să spun! Nu vă mai dau amănunte! Vă imaginaţi!... Nevastă-sa îl supraveghea de la distanţă cu o bunăvoinţă reţinută, ca pe un copil cu imaginaţie prea bogată, care debitează poveşti atât de năstruşnice că merită toată dragostea...

Grupul îl urma, compact, pe străzi, încât ghidul se transforma într-o persoană oarecare, ştearsă. Se revanşa doar a doua zi dimineaţă, când se reinstala pe locul lui privilegiat, în dreapta şoferului, având la îndemână microfonul, în exclusivitate.

— Gata, toată lumea şi-a ocupat locurile?

Excursioniştii deja ştiau ce urma să spună şi ce aveau de făcut. Fiecare trebuia să se uite în dreapta, să se uite în stânga... Urmau bancurile răsuflate cu soţia care avea dreptul la o mică escapadă, cu soţul care va fi regăsit în oraşul următor. Numai că oraşul următor, de astă dată, era punctul terminus al circuitului: Bucureşti. Iar acolo, dacă cineva se pierdea cu adevărat, circula atâta lume pe străzi încât erau slabe speranţe să găseşti pe cineva pierdut.

M-am uitat în faţă, peste câteva rânduri. Locul Dansatorului, cel dinspre culoar, era gol. Pe locul de alături, cel la fereastră, soţia Dansatorului, apatică, îşi rezemase tâmpla de sticlă şi probabil că privea melancolică, printre gene adormite, ziua cenuşie de afară.

— Toată lumea să se uite dacă nu lipseşte vecinul din stânga sau cel din dreapta.

În faţă, la bord, ghidul vorbea la microfon şi se auzea foarte clar în tot autocarul. Lângă mine, Ileana se rezemase şi ea de geam şi închisese ochii. Părea deja adormită sau în orice caz obosită. N-o auzisem plângându-mi-se că n-ar fi dormit destul astă-noapte. Şi totuşi iat-o somnoroasă chiar înaintea ultimei etape, cea mai lungă şi mai obositoare. Doamna de pe rândul din faţa celui unde şezuse Dansatorul era prinsă într-o discuţie de rutină, cu jumătate de glas, cu tovarăşa ei de la fereastră, pe care, acum la sfârşit de excursie, probabil că o putea numi prietenă. Pe rândul din spatele locului gol, cealaltă doamnă, către care Dansatorul se răsucise ca s-o poată vedea prin interstiţiul dintre speteze, îşi rezemase un cot leneş de braţul capitonat al scaunului, în timp ce o şuviţă din părul blond îi atârna leneşă prelingându-i-se pe lângă conturul uşor curbat al spetezei.

— Deci fiecare e pe locul său, da? trăgea ghidul o concluzie stenică.

Dincolo de culoar, pe acelaşi rând cu noi, Marina, schimbând locul cu al lui Titu, venise pe locul dinspre culoar fiindcă probabil de data asta n-avea chef să privească afară pe geam şi îşi lăsase capul pe umărul soţului ei, închizând ochii.

Gata, asta era tot.

Se închideau pneumatic uşile şi autocarul ieşea cu roţile scrâşnind de pe platforma de parcare din faţa hotelului, înscriindu-se greoi pe drumul care ducea afară din oraş.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei