Un loc ascuns, nu chiar în ceruri*

Naşa mea a sunat la uşă la o oră târzie, chiar în seara sărbătorii naţionale. Dar venirea ei n-avea, desigur, nici o legătură cu sărbătoarea naţională. Eu însumi mă bucurasem de ea doar prin aceea că în timpul zilei străzile fuseseră mult mai degajate decât în zilele obişnuite şi putusem să circul nestingherit pe bicicleta mea semicursieră, cu sacoşa de voiaj aruncată lejer pe spate, la o vârstă când energia mea, liberă de orice constrângere, se manifesta cu o forţă poate chiar mai mare decât în prima tinereţe. În lipsa unui telefon acasă, toate treburile care presupuneau alergătură şi întâlniri le rezolvam bătând oraşul în lung şi-l lat pe bicicletă.

Naşa mea a intrat aţintindu-mă cu o privire concentrată, care se dorea neutră. Trebuia să mă fi bucurat de surpriză? Lumina slabă din tavanul holişorului îi îngroşa umbrele de sub arcade şi de sub pomeţii obrajilor.

— Bănuieşti de ce am venit, nu? m-a întrebat ea, gravă, continuând să mă fixeze drept în ochi cu privirea ei pătrunzătoare în timp ce păşea în holişor. Dar timpul curgea prea repede şi nu puteam să fac vreo legătură între vizitele ei rare de după moartea tatei, cu doi ani şi jumătate în urmă, şi vizita ei neaşteptată de astăzi. Aşa că am tăcut şi ea mi-a spus: — S-a prăpădit maică-ta. Şi mă privea pătrunzător drept în ochi.

Când, îndată după aceea, a adăugat referindu-se la tata, «Repede a mai luat-o cu el!», nici nu-mi dau seama dacă a spus-o pe un ton de reproş, în sensul că a fost egoist şi n-a lăsat-o să mai trăiască, sau aprobator, în sensul că a ţinut atât de mult la ea încât a vrut-o mai repede alături de el sus în ceruri. Oricum, ceea ce îmi aduc aminte este că vorbele ei m-au revoltat întrucâtva: cum adică, tata, în lumea lui de dincolo avea atâta putere aici pe pământ încât să dispună de viaţa mamei după bunul lui plac?

Pentru mama poate că misterul se dezlegase, acum că trecuse şi ea marele prag. Fiindcă mai ales în primele zile după dispariţia tatei ea dăduse glas unei adânci nedumeriri, mai mult, poate, decât durerii: — Cum aşa? A existat un om până mai ieri şi acum deodată nu mai există? Cum e posibil?... Nedumerirea ei poate că se atenuase în lunile ce urmaseră, dar cu siguranţă nu dispăruse.

Se nimerise ca în bucăţica de vacanţă de vară pe care Iulia şi-o petrecea la Braşov, numai între ele două, bunică şi nepoată, să cadă ziua de naştere a Iuliei. Chiar în acea zi, cu puţin înainte de prânz, cineva sunase la uşă şi mama ieşise să deschidă. Era poştaşul. — Aveţi o telegramă, a spus el. Nu vă neliniştiţi, e de bine. O felicitare de la bunicul. Mamei i s-au tăiat genunchii. Răvăşită toată şi poate şi revoltată, a strigat la el, gata să izbucnească în plâns: — Cum, de la bunicul? Care bunic?

I se umpluseră ochii de lacrimi şi îi tremurase buza de jos chiar şi câteva zile mai târziu, când, venit s-o iau pe Iulia acasă, îmi povestise întâmplarea. Pe moment, nu-şi dăduse seama că Iulia mai avea încă un bunic, cel din partea mamei, de la care sosise telegrama. Cuvintele poştaşului zămisliseră instantaneu În mintea ei un loc magic, nu chiar în ceruri, unde tata se ascundea şi de unde putea să comunice cu noi fără să ne dezvăluie acel loc ascuns. O continuare, de dincolo, a şotiilor pe care tata obişnuia să le facă, uneori atât de plauzibile încât, în toiul discuţiei mama se oprea contrariată şi îl scruta încercând să ghicească dacă e vorba de ceva adevărat sau de o născocire. De pildă: Se zvoneşte că începând cu întâi, luna viitoare, proprietarii îşi vor recăpăta magazinele naţionalizate! Ne întoarcem la viaţa normală de dinainte de război. Şi cum mama nu prea gusta acele şotii, o telegramă de-a lui sosită, acum, din lumea de dincolo era mai mult decât putea să accepte.

Părea că nedumeririi ei i-a luat definitiv locul împăcarea îndurerată în ziua când am adus-o la Bucureşti, foarte curând după înmormântare, ca să n-o las acasă în singurătate. La ieşirea din Gara de Nord, în timp ce ne îndreptam spre staţia de tramvai, recunoscând locurile pe care tata, la începutul eternităţii sale, pentru prima oară nu le mai vedea, durerea ascunsă cu greu i-a încreţit faţa într-un spasm dureros fără a-i stăvili lacrimile. Dar a continuat şi după aceea să fie nedumerită. Nedumerită şi nefericită, aşa cum fusese toată viaţa, fără să fi apucat vreodată să-mi spună cam ce-şi dorise totuşi de la viaţă. N-a spus niciodată Sunt nefericită, şi nici nu obişnuia să se plângă, dar mi-a mărturisit într-o zi, cu mulţi ani în urmă, în timp ce străbăteam Strada de Mijloc întorcându-ne din oraş: Nu, nu sunt fericită. În egoismul meu de copil, i-am reproşat în gând că, dacă nu altceva, măcar simplul fapt că mă avea pe mine ar fi trebuit s-o împiedice să spună asta.

Într-un vis care se repeta mereu, cu cine dansam în vals? Cu ea? Nu. Dansam cu tata. Ne aflam amândoi pe un debarcader în formă de U, înconjurat de pădure, închizând între cele trei laturi ale sale un mic golf de apă clipocitoare, ceva mai întins decât un bazin de înot, în care se răsfrângeau în pete instabile de verde coroanele umbroase ale copacilor. În vals mă roteam cu tata înaintând către capătul dinspre larg al debarcaderului, el un pic jenat dar şi amuzat totodată să danseze cu fiul său, ca între doi bărbaţi tandri, privind în jos, în golul dintre noi, atent la paşii de dans dar, poate, şi să nu se poticnească în scândurile debarcaderului, fixate de-a curmezişul. Ne învârteam în vals trecând pe lângă provele dănţuitoare ale bărcilor şi tata se amuza, în timp ce mama...

Ei bine, totul se petrecea fără ea. O vedeam gânditoare, chiar posomorâtă, uneori, aş putea spune, arătându-mi fără entuziasm fotografia surorii ei celei mari, Ana, masivă şi autoritară, pozând în picioare, cu cotul sprijinit de un fragment de coloană care făcea parte din recuzita oricărui studio, în timp ce pe fundal stăruiau pete de umbră peste alte pete de umbră şi mai întunecată, creând o atmosferă cam lugubră, parcă şi cu nişte cârcei de viţă căţărându-se pe undeva printr-o margine, în stilul caracteristic începutului de secol.

De ce posomorâtă? Mama nu-şi amintea cu drag nici de copilăria ei şi nici de familia în care îşi trăise copilăria şi adolescenţa.

— Ana a trebuit să aibă grijă de noi, spunea mama, după ce am rămas de timpuriu orfani de ambii părinţi.

Dar de ce muriseră tineri părinţii ei, bunicii mei pe care nu-i cunoscusem niciodată, n-a apucat să-mi mai spună. Doar despre un frate mai mare aflasem de la ea că murise de tuberculoză.

— Iar fratele meu cel mic a murit, copil fiind, în împrejurări tragice.

— Ce fel de împrejurări tragice? am întrebat-o.

— Am să-ţi spun, poate, într-o zi, când am să fiu în stare.

Mă gândeam şi, uneori, stând pe balcon mă uitam în jos la clădirea de dincolo de alee, începută şi neterminată de ani de zile, peste care treceau unul după altul anotimpurile. La ultima vizită a mamei la locuinţa mea din Bucureşti, locul era gol. Un loc întins, înconjurat de blocuri cenuşii, plin de buruieni crescute peste rămăşiţele unei cărămidării. Apoi, într-o vară nivelaseră locul şi înălţaseră cu sârg, până la sfârşitul verii, clădirea cu două etaje pe care o vedeam şi astăzi ori de câte ori ieşeam pe balcon: stâlpi, planşee, scările dintre etaje, cu paliere la fiecare jumătate de etaj, o pădure de ţevi ruginite de susţinere pentru cofrajele planşeelor, rămase neîndepărtate după întărirea betonului. Totul înconjurat de o curte întinsă unde iarba creştea tot mai înaltă şi mai sălbatică... Se zvonea printre vecini că se construia un spital, alţii auziseră că va fi o şcoală, ba chiar se vorbea de o şcoală pentru copii handicapaţi... Orice ar fi urmat să fie, clădirea neterminată era destul de mare, în formă de U, cu deschiderea către blocul în care locuiam; eram, cum s-ar zice, în largul acelui U, aşa că puteam să văd ceea ce cândva avea să fie, poate, o curte interioară. Ziduri se construiseră foarte puţine, numai într-o aripă. Aşa că în acea aripă, la parter, peste demisol, se putuse încropi o cameră, sau poate un apartament întreg pentru paznic. Pe paznic, un bătrân, îl vedeam ieşind uneori în curte să umple la cişmea o găleată de apă. Când se instalase acolo sunt sigur că nu se gândise că şederea lui avea să se prelungească ani de zile.

De câte ori ieşeam în balcon mă uitam, în treacăt, să văd ce mai era nou în gospodăria paznicului...

Improvizaţie, mă gândeam. La fel ca şi viaţa mamei. Aşa cum trebuie că o percepea ea... Ne mutasem toţi trei într-o cameră şi o bucătărioară pe care ni le închiriase doamna Baumbach. Pentru câteva luni — asta fusese înţelegerea. Chit că mai târziu lucrurile se aranjaseră într-un fel.

— Până se întoarce soţul meu din Rusia. Fără supărare, v-o spun de pe acum ca să nu vă iau prin surprindere: de îndată ce se întoarce, cu ajutorul lui Dumnezeu, vă căutaţi altă locuinţă. Suntem înţeleşi?

Aflată într-o situaţie disperată, practic fără nici un venit, în absenţa soţului ei, deportat în Rusia la sfârşitul războiului doar pentru că era neamţ, îşi păstrase o singură cămăruţă alăturată, o construcţie anexă, mai degrabă improvizată, de lemn, unde locuia împreună cu fiica ei, Erika, sperând să supravieţuiască măcar din chirie până la întoarcerea domnului Baumbach. Pentru câteva luni? Lunile deveniseră ani.

Pe vremea aceea, pentru mine, lucrurile se vedeau cu totul altfel. Pentru copii nu există improvizaţie, totul e definitiv. Pentru mama însă lucrurile refuzau să se aşeze. Atât doar că poate Braşovul avea să rămână ultimul oraş în care ne mutam după război.

Erika, cu vreo cinci ani mai mare ca mine, era o nemţoaică drăguţă, bineînţeles blondă, cu trăsături tipic germane, destul de zvăpăiată. Trebuie că făcuse o trăsnaie, motiv pentru care doamna Baumbach s-a pus într-o seară cu bătaia pe ea. Se întâmpla pentru prima oară de când ne mutasem în casa lor şi avea să fie şi ultima. Blajina doamnă Baumbach îşi ieşise din fire. Din odăiţa alăturată se auzeau prin perete ţipetele fetei. Bătaia nu mai contenea. Mama a ascultat îngrozită, un timp, ţipetele fetei dar la un moment dat n-a mai putut răbda. S-a năpustit pe uşă afară dând fuga la odaia doamnei Baumbach şi s-a pornit să lovească disperată cu pumnii în uşă: «Doamnă Baumbach! Doamnă Baumbach! Ce faceţi? N-o mai bateţi pe Erika! Mâine o să regretaţi! Doamnă Baumbach!»...

A fost singura dată în viaţă când am văzut-o pe mama atât de activă sărind în apărarea semenului.

Altfel, viaţa ei s-a scurs între amărăciune, revoltă mocnită, apatie şi puţine bucurii. Şi totuşi era ataşată de viaţă într-un fel mistic, cred că ăsta-i cuvântul potrivit, fără să fi fost vreodată în ceea ce îndeobşte unii numesc miezul ei. Câtuşi de puţin. Câteodată eram revoltat de izolarea ei, de ruptura dintre ea şi spiritul vremii. Obiecte, concepte ale lumii moderne deveniseră, dacă nu cumva fuseseră dintotdeauna pentru ea, complet străine. Era deja, cred, în ultimul ei an de viaţă când, în timp ce îmi petreceam, ca de obicei, o parte din concediu la Braşov, a vizitat-o o vecină nu cu mult mai tânără. Cam la fel de puţin şcolită ca şi mama, vecina vorbea cu însufleţire despre mai tot ce era la modă, inclusiv despre aplicaţiile microprocesoarelor, un subiect de ultimă oră pe vremea aceea. Mama nu auzise de microprocesoare. Era clar pentru mine, mama trăia într-o altă lume şi nu mai avea nici o şansă să recupereze timpul pierdut.

Pierdut, oare?

Timp de mulţi ani mama a refuzat cu încăpăţânare să se recunoască bătrână. Pe la şaptezeci de ani încă protesta, fără cochetărie, la orice aluzie la bătrâneţea ei. În cei nici trei ani pe care i-a trăit singură după moartea tatei, totul s-a prăbuşit însă în ea. La un moment dat am văzut la televizor, împreună, un filmuleţ cu primele automobile de la început de secol. A rămas cu privirea pironită la ecran şi în final a decis cu un calm resemnat: «Sunt bătrână. Când eram mică şi se întâmpla să oprească pe strada noastră o maşină, noi copiii dădeam năvală cu strigăte şi chiote: O maşină! O maşină!... Acum le întâlneşti pe toate drumurile, ba chiar sunt prea multe. Aşa că sunt bătrână, asta e şi gata, n-are nici un rost să neg.» Încercând s-o contrazic a repetat cu calm dar fermă: «Sunt foarte bătrână.» Sentinţa era definitivă. Încă un motiv de nefericire se adăuga la cele de până atunci.

Mă gândeam mereu la ea şi îmi era ciudă că nu apucasem s-o întreb mai multe despre trecutul ei. Nu ştiam nici măcar numele fratelui ei mai mare, mort de tânăr de tuberculoză, şi nici pe al celui mic, care murise în împrejurări tragice. Nu ştiam mai nimic din trecutul ei dinainte de venirea mea pe lume. Dar nici nu cred că aş fi reuşit să scot mare lucru de la ea.

— Nu-mi place să povestesc despre mine, îmi mărturisise într-o zi.

Nu numai să povestească despre ea nu-i plăcea, dar, aş zice, în general vorbea destul de puţin. Iar dacă aş fi asaltat-o cu întrebări, sunt sigur că mi-ar fi replicat — nici nu ştiu dacă resemnată sau scandalizată:

— Mă descoşi fiindcă ştii că nu mai am mult de trăit?

Fiindcă aşa era ea: suspicioasă, găsea peste tot în jurul ei semne prevestitoare de rele. Într-o zi, căzându-i ochii pe şosetele mele, a exclamat cu oroare:

— Tu porţi şosete negre?

— Nu, mamă, i-am răspuns, ţi se pare din cauza luminii slabe. Sunt bleumarin.

N-a mai adăugat nimic dar nici n-a părut convinsă că şosetele erau bleumarin. Dumnezeule, cum adică — m-am revoltat în sinea mea — mă credea capabil de practici oculte, chiar aşa? spre a aduce nenorocire propriilor mei părinţi?... Înţeleg acum şi cred că ai fost şi ai rămas nefericită fiindcă singură ţi-ai dorit-o. Sau, mă rog, dacă nu ţi-ai dorit să fii nefericită, nici fericită nu ţi-ai dorit să fii.

Vedeam în depărtare, de pe balcon, o fâşie din lacul Fundeni. Dar oricât de seducătoare ar fi fost întinderea apei, departe peste pâlcuri de copaci şi pajişti verzi, privirea îmi era mereu atrasă de ceea ce se petrecea în clădirea neterminată, în capătul acela de aripă locuită provizoriu.

Bătrânul paznic aducea în casă o găleată umplută la cişmeaua din curte. Deşi turnaseră scările dintre etaje, parterul rămăsese fără scară de acces, aşa că improvizaseră acolo o scăriţă de fier. Cărând găleata cu apă, bătrânul urca anevoie acea scăriţă, mult mai anevoie decât ar fi putut-o face tata în ultimele sale zile de viaţă. În rest, se înmulţea, se pare, familia paznicului de construcţie neterminată. Mai întâi am zărit, în treacăt, o bătrână. Apoi a apărut o tânără — o femeie simplă, de la ţară, care poate că era fiica celor doi vârstnici. De fapt, nu mă interesa nimic în amănunt. Remarcam doar cişmeaua din curte, la fel cum avusesem şi noi la Braşov. Sau scăriţa de fier pe care bătrânul se opintea s-o urce. Şi mai era ceva. Încropiseră un răzor cu flori — un colţişor vag de intimitate în acel uriaş spaţiu părăsit. Iar răzorul îl împrejmuiseră cu cărămizi pe jumătate îngropate în pământ, aşezate oblic, alcătuind împreună un contur zimţat, întocmai cum făcusem eu însumi în strâmta curticică de la Braşov, chiar la piciorul zidului casei învecinate. Dar la un moment dat am observat la piciorul scării un cărucior de copil. Iar asta nu-mi evoca nici o amintire din copilărie, fiindcă niciodată cât locuisem noi la Braşov nu se pomenise cărucior de copil în curtea doamnei Baumbach. Şi, la drept vorbind, nici nu ştiu de ce să fi făcut vreo legătură între curtea strâmtă, cu aspect intim, a doamnei Baumbach şi acea întindere părăsită din jurul construcţiei neterminate, unde doar un petic de pământ dintre scăriţa de fier, răzor şi cişmea vădea semne de locuire.

Cele mai importante amănunte din trecutul ei — puţine, câte au fost — mama mi le destăinuia pe stradă, în timp ce ne întorceam de la cumpărături şi, mai rar, când ieşeam împreună în oraş. M-am gândit că poate casa era spaţiul în care, conform convenţiilor sociale, totul trebuia să fie aşezat şi orientat doar spre viaţa de familie. Familia de astăzi, desigur. În timp ce strada o dezlega cumva, prin întreaga ei ambianţă, de prezent şi de legăturile familiale. Pe stradă am aflat de fratele ei mai mare, mort de tuberculoză, şi tot pe stradă de cel mic, mort în împrejurări tragice. Într-una din rarele ei confesiuni, venind vorba de mamele mult mai tinere decât ea ale multora din colegii mei de clasă, mi-a spus:

— Puteam să am şi eu un copil când eram mai tânără.

Imediat m-am gândit la colegii mult mai mari din ultimele clase de liceu, faţă de care noi nu eram decât nişte ţânci, şi pe care îi priveam ca pe nişte tineri zei în timp ce se întreceau în partide de volei pe terenul şcolii, cu menirea clară să sucească minţile fetelor la rândul lor mai mari decât noi. I-am spus mamei, încântat:

— Asta înseamnă că astăzi aş fi fost şi eu, poate, în ultima clasă de liceu.

Dar ea m-a făcut să amuţesc când mi-a răspuns fără ezitare:

— N-ai fi fost tu.

Mi-era imposibil să înţeleg. Cum adică n-aş fi fost eu? Ce-ar fi putut să mă împiedice să mă nasc cu câţiva ani mai devreme? Am privit-o contrariat şi am observat cu un sentiment acut de jenă şi de revoltă că era ruşinată şi emoţionată. Dacă mi-o spusese fără ezitare, ezita acum. Ruşinea cuvintelor rostite se degaja din zâmbetul ezitant al buzelor ei şi din uşoara roşeaţă care le înconjura.

Ar fi trebuit să-mi spună abrupt ca să mă scoată din starea de contrariere:

— Copiii sunt egoişti.

Şi n-aş fi înţeles nimic pe moment şi, cu siguranţă nici în următorii câţiva ani. Ba poate chiar destui ani. Dar înţelegeam acum sau, mai curând, încercam să înţeleg şi să reconstitui acel puzzle care fusese viaţa ei. Probabil că atunci, pe stradă, când îmi spusese că ar fi putut să aibă un copil la o vârstă mult mai tânără se referise la faptul că fusese însărcinată şi scăpase de sarcină. Sau poate chiar rămăsese însărcinată de la un alt bărbat, înainte de a se mărita cu tata. Că nu avusese o căsătorie anterioară, asta era sigur. Aş fi aflat-o... Dar aş fi aflat-o oare cu adevărat?

Mama recunoscuse cu cuvinte că îmbătrânise abia după ce văzuse la televizor filmuleţul cu automobile de la începutul secolului. Dar în sinea ei trebuie s-o fi recunoscut mai de mult. În ultimii ani luase destul de mult în greutate, continua să facă piaţa şi în zilele când îmi petreceam acasă la ei câte o bucăţică de concediu, dar n-o mai însoţeam în oraş. O vedeam întorcându-se cu sacoşa plină, intrând cu mersul ei de-acum greoi şi legănat, albită toată, în curticica doamnei Baumbach, îmbrăcată, în dimineţile mai răcoroase, cu fulgarinul ei verde spălăcit. Mă durea s-o văd astfel, ea care era totuşi ataşată de viaţă, chiar şi la bătrâneţe, poate, în felul ei mistic — continui s-o cred.

Mă amuzam valsând în vis cu tata, cel din ultimii ani, în timp ce provele bărcilor dănţuiau în contratimp peste vălurele care se spărgeau clipocind pe undeva dedesubt, de picioarele debarcaderului. De fapt nici nu mai era vis. Îmi făcea plăcere să fac din valsul meu cu tata — cu el, care iubea atât de mult valsurile şi mai ales Dunărea albastră — un joc al imaginaţiei în minutele dinainte de sosirea somnului. Zâmbea sau râdea fără voce, privind amuzat în jos, în spaţiul dintre noi, atent să nu se împiedice de scânduri. Dar altminteri nici el nu se întrecuse în dezvăluiri din trecut. Atât doar că viaţa lui nu se scursese nici în revoltă mocnită, nici în apatie şi, poate, nici în puţine bucurii.

Ieşeam dimineaţa pe balconul însorit al locuinţei mele din Bucureşti, să scot aşternutul la aerisit, înainte de a pleca la serviciu. Ca de obicei, aruncam în treacăt o privire spre peticul de pământ ce vădea semne de locuire, la piciorul acelei aripi, acum umbrite, a clădirii rămase neterminată, între scăriţa de fier, cişmea şi răzorul cu flori. Pe un burlan de tinichea scos afară pe fereastră ieşea fum. Bătrânul paznic nu se vedea pe nicăieri. Căruciorul de copil stătea gol, ca de fiecare dată, în umbra de la piciorul scăriţei. O bătrână în fulgarin, corpolentă, pleca pe poarta împrejmuirii improvizate scoţând cercul de sârmă de deasupra, care ţinea loc de zăvor. Nimic n-avea culoare pe toată întinderea aceea unde bălăriile năpădiseră în mare parte rămăşiţele de materiale de construcţii. Se strecura totuşi printre blocuri o rază de soare care aproape că ajungea până la împrejmuire. Bătrâna s-a întors să aşeze la loc cercul de sârmă care ţinea poarta închisă. Apoi, după câţiva paşi, în timp ce se îndepărta, a trecut pentru o clipă prin raza de soare cu părul ei complet alb.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat și în Euphorion, 7-8, 2006.

Bulevardul Regina Elisabeta*

În fiecare an au schimbat sala de clasă.

1945, 1946, 1947...

Toate clasele dădeau în holul central, cu pardoseala lui lucioasă de mozaic, toată numai careuri albe şi negre, ca o tablă de şah. Holul era mare poate cât toate cele cinci săli de clasă la un loc. Uneori, în recreaţia mare, în rarele zile când nu ieşeau în curte din cauza ploii, aruncau la ţintă cu un săculeţ umplut cu nisip, mare cam cât palma. Ţinta era la zece pătrate distanţă de linia de aruncare. Avram Botea a trasat cu creta cercuri concentrice în jurul ţintei. De altfel ideea cu jocul tot a lui a fost. Aruncau de-alunecatele şi bineînţeles că săculeţul ştergea de fiecare dată porţiuni din cercurile de cretă. Directorul şcolii, domnul Ionescu, s-a oprit într-o zi şi, c-o mână în şold, a stat de-o parte şi a urmărit plin de interes, în tăcere, preţ de un minut sau două, jocul lor, zâmbind amuzat. După care, însufleţindu-se brusc, le-a spus: — Uite cum cred eu că-i mai bine să aruncaţi. S-a aplecat, a luat săculeţul de pe jos şi, de la linie, respectând regula jocului, l-a aruncat prin aer, cu boltă, nimerind drept în ţintă. A râs mulţumit de isprava sa şi şi-a continuat drumul spre cancelarie. Băieţii s-au uitat lung în urma directorului lor, plini de admiraţie, până când domnul Ionescu a dispărut pe uşa cancelariei.

Din clasă, dacă se apleca mult peste pervaz, Cătălin putea acum să vadă pe fereastră bustul lui Nicolae Grigorescu în mijlocul unei grădiniţe de trandafiri, chiar în intersecţia dintre Strada Principală şi Bulevardul Regina Elisabeta. Era pentru el un motiv de mândrie că putea în sfârşit să-l vadă dinăuntru, după ce în toţi anii dinainte de şcoală trebuise să se mulţumească să se uite la el de pe stradă ori de câte ori trecea prin dreptul şcolii şi îl vedea aşezat pe un piedestal înalt, aproape lipit de o teşitură a zidului şcolii, înconjurat de un lanţ greu şi masiv de fier forjat.

Peste drum putea să vadă clădirea cenuşie cu un etaj a primăriei, chiar pe colţ, cu faţada spre Strada Principală, şi mai ales părculeţul cu alei asfaltate, plin de umbră, din spatele primăriei.

Începeau fiecare zi de şcoală cântând, în picioare, Imnul Regal.

O, Doamne sfinte,
Ceresc Părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română.

Nelu Manolache nu învăţase nici acum cuvintele. Pornea să cânte cu însufleţire începutul: Trăiască Regele în pace şi onor, după care avântul i se tăia brusc şi continua să mişte doar din buze, complet anapoda, evitând orice privire, stânjenit.

În abecedar, la pagina 41, Zamfir sărea peste un foc aprins pe culmea unei măguri. Poala cămăşii ţărăneşti i se aprindea, spre disperarea tovarăşului său de joacă, Dinu, care striga după ajutor. Sătenii veneau în fugă ivindu-se de după clinul măgurii cu contur galben. Culoarea secetei. Dar în locul unde băieţii se jucau, dacă te uitai bine la desen, nu simţeai decât dogoarea focului, fiindcă el era mai parşiv chiar decât seceta lungă de-o vară întreagă.

Cătălin îşi amintea că la începutul şcolii, aruncându-şi nerăbdător ochii pe ultima lecţie din abecedar îl cuprinsese spaima şi ameţeala: Dumnezeule, cât era de lungă! Avea oare să fie vreodată în stare s-o citească de la cap la coadă? Îţi venea să baţi în retragere. Puteai oare să renunţi la şcoală şi să dai timpul înapoi până în ziua însorită de mai când sirena de la Steaua Română suna peste acoperişurile caselor vestind sfârşitul războiului?

Alexe este un băcan bun şi cinstit. Are multe bunătăţi în băcănia lui. Xenia este săracă şi necăjită. Ea vine să-şi cumpere câte ceva pentru casă.

— Te rog, dă-mi un kilogram de făină, un kilogram de sare şi o jumătate de kilogram de brânză.

Alexe măsoară cu cântarul cele ce i-a cerut Xenia.

— Câţi bani costă?

— Nu costă nimic. Ţi le dau gratis.

Xenia mulţumi şi plecă bucuroasă.

— Ţi-e rudă? îl întrebă un client care se afla de faţă.

— Nu, dar suntem toţi fraţi şi se cade să ajutăm pe cei mai necăjiţi decât noi.

Ce inimă bună are Alexe!

Iar după multă-multă vreme, când serbarea de sfârşit de an era deja aproape, pe Cătălin încă îl mai treceau fiori reci când constata că tot nu era în stare să citească dintr-o suflare ultima lecţie cu Xenia şi cu băcanul Alexe. Ultima lecţie, şi ultima literă învăţată: X. Se uita apoi atent, minute în şir, la faţa băcanului din poză, observând că ochii nu erau decât două linioare negre: băcanul Alexe privea în jos în timp ce turna cu scafa făină în punga deja aproape plină, atent să se echilibreze talerele cântarului terminate cu două capete de pasăre, îndreptate unul spre celălalt. Capetele trebuiau să ajungă până la urmă cioc în cioc. Dar dacă tot îi dădea făina aia de pomană, de ce trebuia să se concentreze să cântărească atât de exact?

— Fiindcă ideea nu i-a venit decât după ce i-a umplut punga, deşteptule! îl apostrofa Damian, maliţios.

Cătălin se apleca şi mai atent peste poză, doar-doar o să desluşească vreun semn după care Damian putuse să ghicească în ce moment anume s-a hotărât băcanul s-o servească pe Xenia fără să-i ceară bani.

În clasa a doua se mutau în sala de dincolo de cancelarie. Era pe colţul clădirii, iar ferestrele de pe latura lungă a clasei dădeau în Strada Principală. Pe fereastra de pe latura scurtă, dacă te urcai cu picioarele pe-o bancă şi te sprijineai cu coatele de pervaz, puteai să vezi în stânga bustul pictorului Grigorescu. Ca amintire din clasa întâi nu mai rămânea decât fâşia îngustă de curte cu pământ bătătorit dintre zidul şcolii şi gardul dinspre strada Matei Basarab. Departe în urmă rămăsese Alexe din ultima lecţie a abecedarului, băcanul cel cu inima bună şi ochii din două linioare negre. Şi încă şi mai departe rămăsese Zamfir, cel cu poalele cămăşii în flăcări, sărind peste focul de pe culmea deluşorului conturat cu galben.

Damian era şi acum primul care răspundea la întrebările puse de Doamna, prompt, c-un zâmbet de satisfacţie neascuns. Premiantul de anul trecut. Între colţul ochiului şi vârful sprâncenei subţiri, un loc neobişnuit de înalt şi arcuit spre tâmplă îi dădea un aer zeflemitor şi sigur pe sine când te fixa drept în ochi, fără să clipească, ironic, în aparenţă fără niciun motiv. Către sfârşitul anului şcolar, în curte, privea şi el din când în când cerul tulbure de arşiţă, dar seceta nu părea să-l îngrijoreze, cum nu-l îngrijora nimic.

— Are tot ce-i trebuie acasă. E dintr-o familie bogată, taică-său e proprietar de atelier.

Cătălin auzea lângă ureche şoapta înveninată a lui Gigi Velicu. Întorcea iute capul şi întrezărea în ochii lui o licărire de invidie. Rămânea nelămurit ce fel de atelier are în proprietate tatăl lui Damian. Şi dacă e onorabil sau nu să fii proprietar de atelier.

Cătălin scruta şi el cerul, de multe ori, în recreaţie şi mai cu seamă dimineaţa când o pornea către şcoală şi atunci speranţele că peste zi o să vină în sfârşit ploaia parcă erau mai mari. Dar norişorii albi, strălucitori şi pufoşi călătoreau în lungul Văii Prahovei, venind de peste dealurile dinspre Brebu, traversau oraşul şi dispăreau peste Băneşti, spre sud, unde dealurile, tot mai joase, se depărtau unul de celălalt topindu-se în câmpia netedă ca în palmă şi fără pic de umbră.

— În curând n-o să mai facem religie, îi spunea Sorin Botea. Tata a auzit de la cineva. Zice că-i sigur. Ţie îţi place religia? Dar n-aştepta răspunsul şi adăuga imediat: — Mie puţin îmi pasă că n-o să mai facem religie.

Cătălin îşi amintea cum îngenunchease între catedră şi fereastră, pe duşumeaua de scândură, la picioarele preotului sosit la şcoală, în ziua de spovedanie. Şi atunci fusese o zi însorită. Din clasa întâi nu-i rămăsese în amintire nicio zi ploioasă. Toate zilele fuseseră însorite şi începeau cu Imnul Regal. Sub patrafirul pus peste creştet era aproape întuneric şi stăruia mirosul dulceag de biserică. Cătălin auzise vocea preotului:

— Mărturiseşte păcatele, băiete. Ai fost cuminte? Da?

Cu vocea sugrumată îi răspunsese:

— Am supărat-o pe mama.

— Bine, să n-o mai superi. Hai, du-te.

La drept vorbind, nici lui nu-i prea păsa că n-o să mai facă religie.

În clasa a treia se mutau în sala de dincolo de intrarea principală. Pe uşa intrării principale nu intra nimeni şi nici nu ieşea. Nici chiar profesorii, care foloseau şi ei intrarea dinspre curte. Trei trepte coborau dinspre holul central către uşa veşnic încuiată, cu geamuri mate, ce da în Strada Principală. De acolo se filtra, venind dinspre stradă, o lumină odihnitoare, care se reflecta, gălbuie, în luciul pardoselii cu careuri negre şi albe.

Într-o zi în clasă şi-a făcut apariţia un elev nou. Dogaru. S-a răspândit numaidecât vestea că tatăl lui e activist de partid. În prima recreaţie s-a învârtit printre ceilalţi fără să intre în vorbă cu nimeni, fără să se ciocnească de nimeni.

— De fapt unde lucrează taică-tu? l-a întrebat abrupt Avram Botea.

Şi alţi băieţi erau curioşi să audă răspunsul. Nimeni nu ştia ce-i aia activist de partid. Dar Dogaru s-a mulţumit să-i arunce o privire pe sub sprâncene. A spus în cele din urmă, scrâşnit:

— Ce te priveşte pe tine! Şi a adăugat îndată după aceea cu ură mocnită: — Îl verifică pe taică-tu să vadă dacă nu-i exploatator!

Era ceva neobişnuit ca un elev nou să fie atât de ţâfnos. La doi paşi de grup, Damian zâmbea maliţios. Ochii căprui i se îngustau, puţin oblici, dar în colţurile ochilor porţiunea arcuită către vârfurile sprâncenelor subţiri îi rămânea la fel de netedă şi de plină de mândrie.

Dogaru însă nu se uita la el. Nu se uita la nimeni. Umbla prin curtea şcolii, printre băieţi, fără să se atingă de nimeni, cu privirea aţintită în pământ, încruntat, cu coatele depărtate de trunchi, oho! depărtate bine, şi cu pumnii strânşi. Cu cine să se bată? Cu cine să se bată?

— Vine de la Tecuci, le şoptea băieţilor Marcel Voinea, confidenţial.

Cătălin nu pricepea dacă să vii de la Tecuci e de rău sau e de bine.

— Unde-i asta Tecuci? întreba el.

— În Moldova, deşteptule! venea prompt răspunsul lui Damian. E reşedinţa judeţului Tecuci.

Dar acum veneau şi zile mohorâte. Dacă nu ploua, zile întregi cerul rămânea acoperit de nori — o pânză cenuşie şi deasă întinsă peste oraş. Ferestrele de pe latura lungă a clasei dădeau tot în Strada Principală, ca şi anul trecut. Se vedea capul bulevardului Regina Elisabeta, cu castanii lui deşi, afundându-se ca într-o pădure întunecoasă. Cătălin stătea de vorbă cu Nelu Manolache. Îl întreba:

— Noaptea tu visezi întâmplări? Eu visez locuri.

Nelu Manolache râdea:

— Eu îl visez pe tata că vine şi mă croieşte c-un băţ pe spinare. Aş zice că-s întâmplări, nu? Tu ce fel de locuri visezi?

Cătălin se gândea la bulevardul Regina Elisabeta şi deşi ştia că e străjuit de castani de la un capăt la celălalt, urmând curbura lină a văii Prahovei, pe malul drept, în vise se pomenea la un moment dat mergând pe malul stâng. Era acelaşi bulevard şi Cătălin nu-şi amintea să fi trecut vreun pod. Şi bulevardul nu mai era plat aşa cum îl ştia ci urca, urca mereu, iar într-o latură castanii nu mai erau castani ci o pădure adevărată, sălbatică, la o oarecare distanţă de drum. Iar capătul drumului nu se zărea.

— Asta trebuie că-i viaţa ta! îi explica Avram Botea cu convingere. Urci mereu, înţelegi? La fel povesteşte şi tata. A tot visat că urcă un drum şi uite că până la urmă a ajuns cineva. E avocat.

— Tu crezi în vise?

Chiar în capul bulevardului, la întretăierea cu Strada Principală era o vitrină de afişaj. Sub geam găseai în fiecare luni dimineaţa anunţul cu noul film care avea să ruleze peste săptămână la cinematograful ARPA. Vrăjitorul din Oz, Tarzan, Omul cu o mie de feţe, Fiul regimentului.

— Şi? îl provoca Avram Botea pe Dogaru apropiindu-se de el sfidător, afară în curte. Până la urmă l-au găsit pe taică-meu că-i exploatator?

— Las’ că vedem noi! răspundea pornit Dogaru. Nu-şi ascundea câtuşi de puţin ostilitatea.

— Şi? continua să-l zgândărească Botea. Sunt mulţi ca tine acolo la Tecuci de unde zici că vii?

— E plin de jidani ca tine! Da’ las’ că-i punem noi la treabă! Mult n-o să mai huzuriţi voi!

Rumoarea vocilor creştea din ce în ce. Era ca un vuiet continuu, insuportabil. Doamna întârzia la oră. Asta se întâmpla destul de rar. Dar şi când se întâmpla! Puteau să sară chiar şi peste o oră întreagă, pe care de obicei o petreceau într-o hărmălaie de balamuc. La fereastră, Cătălin îşi mută privirea de la vitrina cinematografului ARPA la atelierul foto Olteanu. Hărmălaia din spatele lui ajunsese aproape un urlet şi când se întoarse îl văzu pe Dogaru călcând peste bănci şi îndreptându-se spre fereastră. Îşi trase iute mâna de pe pervaz pentru ca noul coleg să nu i-o strivească sub talpa ghetei. Fiindcă asta făcea Dogaru, de pe bancă păşea de-a dreptul pe pervaz, rămânând cu o mână agăţat de cremonă, în timp ce cu cealaltă scotea din buzunar un teanc de petice de hârtie. Dumnezeule, ce-avea de gând? În văzul tuturor, Dogaru îşi trecu limba peste dosul unui petic şi îl apăsă de geam. Peticul rămase lipit strâmb. Erau mai multe cuvinte acolo, unele prea mici ca să le poţi desluşi de la distanţă. Dar în mijloc puteai să citeşti clar cuvântul COMUNIŞTI, scris cu roşu. Luca Băleanu răcnea ca ieşit din minţi agitându-şi braţele ridicate. Cătălin se uita la ei, mut, ca şi cum i-ar fi văzut pentru prima oară. Urlau, ca apucaţi. Ia uite, lui Lucian Anghel i se umflaseră vinele de la gât. Cătălin nici că mai văzuse vreodată aşa ceva — gâtul pur şi simplu i se îngroşase şi i se înroşise. Îl căuta cu ochii pe Damian, dar Damian parcă intrase în pământ. Sus pe pervazul ferestrei Dogaru mai lipise vreo câteva petice de hârtie, toate la fel şi toate strâmbe.

Uşa se deschise brusc, dată de perete, şi în clasă intrară Doamna şi directorul, domnul Ionescu. Domnul Ionescu avea pe faţă o umbră nouă, sumbru-vineţie, întinsă peste zâmbetul lui de-o viaţă întreagă, pe care toţi băieţii îl cunoşteau. O luă spre catedră dar nu pe lângă perete, aşa cum făcea de obicei, ci pe intervalul dintre bănci şi băieţii se feriră din calea lui în tăcere. În tot timpul ăsta nu-l slăbi din ochi pe Dogaru, care rămăsese cocoţat pe pervaz, în aşteptare. Şi cum Dogaru nu se uita niciodată în ochii cuiva, nu se uită nici în ochii domnului Ionescu, ci îşi aţinti privirea în jos, undeva între bancă şi fereastră, ca şi cum şi-ar fi ales locul unde să sară. Dar rămase sus pe pervaz. Iar în ochii domnului Ionescu ce se vedea? Perplexitate? O concentrare surâzătoare ca atunci când se pregătea să arunce la ţintă săculeţul cu nisip? Cătălin se putea aştepta la orice. Dar nu era timp de amânare. Lucrurile se clarificau precipitat. Perplexitate poate că fusese, dar surâs în niciun caz, fiindcă dindărătul concentrării de pe faţa domnului Ionescu ţâşni mânia.

— Cine ţi-a dat voie să lipeşti porcăriile alea acolo pe geam! La mine în şcoală nu faci politică! Ai înţeles? N-ai decât să te duci să le lipeşti acasă la tine! Sau la closetul public dacă ai nevoie de public!

Abia atunci Dogaru se hotărî să sară de pe pervaz.

— Cum te cheamă?

Domnul Ionescu îl fixa cu privirea, aşteptând.

Dogaru se uita în pământ, cu pumnii strânşi şi coatele depărtate de trunchi, ca şi cum ar fi fost gata oricând să se încaiere cu oricine. N-avea nicio vină! N-avea niciun regret! Puteai s-aştepţi mult şi bine un răspuns de la el. Mai mulţi băieţi îi spuseră numele dar nimeni nu era prea convins că face bine ceea ce face şi în plus vocile li se suprapuseră.

— Cum? se încruntă domnul Ionescu neînţelegând, adresându-se băieţilor de astă dată.

— Dogaru, zise Săuceanu cu jumătate de glas. Şi îndrăzni chiar şi mai mult: — Tatăl lui e activist de partid.

Domnul Ionescu îl privi fix preţ de vreo trei secunde. Şi din nou în ochi i se ivi acea concentrare care aducea a zâmbet. Dar nu, nu era zâmbet nici de astă dată. Se întoarse din nou spre Dogaru şi rosti apăsat:

— Urcă-te şi dezlipeşte imediat mizeriile alea de-acolo!

Dar Dogaru tăcea încrâncenat. Domnul Ionescu aştepta, şi băieţii aşteptau şi ei. Deveni clar că Dogaru n-are să se urce niciodată la loc pe pervaz ca să dezlipească peticele alea de hârtie.

— Ieşi afară, şuieră cu mânie reţinută domnul Ionescu.

Şi cum Dogaru tot nu se clintea din loc, răcni scos din minţi:

— Afară!

Abia atunci Dogaru ţâşni ca din puşcă, trecu glonţ prin faţa catedrei şi numai când ajunse în apropierea uşii din fundul clasei încetini pasul două clipe ca să mârâie ceva. Dar nu-şi întoarse capul către domnul Ionescu ci se întoarse doar pe sfert înapoi către clasă, părând mai degrabă că se adresează ultimei bănci:

— Las’ c-o să vedeţi dumneavoastră!

Şi ieşi trântind uşa în urma sa.

Ce ciudat... Cătălin se uită la ochii domnului Ionescu şi nu mai zări în ei nicio concentrare apropiată de zâmbet. Doar o lumină pe jumătate stinsă. Cenuşie la fel ca lumina de afară. Domnul Ionescu o porni la rândul lui către uşă. Se opri după doi paşi şi se întoarse obosit către Doamna:

— Ţineţi-vă ora, doamnă Mateescu. În recreaţie am s-o trimit pe Niculina c-o scară şi c-un burete. În rest, faceţi abstracţie...

Nu numai că vremea mohorâtă stăruia, dar se pornea să şi plouă. Ba chiar vreo două tunete de vară întârziată făceau să tremure geamurile. Pe hol băieţii aruncau săculeţul cu nisip peste zece careuri numărate de la linia de aruncare. Unii trăgeau cu coada ochiului către uşa cancelariei, sperând să-l vadă pe domnul Ionescu ieşind vesel, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să le arate încă o dată magistrala lui aruncare cu boltă drept la ţintă. Dar oare ce înseamnă abstracţie? se întreba Cătălin.

— Înseamnă să nu ţii cont, deşteptule! îl lămurea zeflemitor colegul său Damian.

Şi tot zeflemitor părea gata în orice clipă să se ferească de o lovitură venită pe neaşteptate.

— Tu visezi locuri sau întâmplări? îl întrebă Cătălin.

— Ce?! făcu Damian, surprins, c-o uşoară zvâcnitură înainte.

Cătălin visa în multe nopţi că se afundă în desişul castanilor de pe bulevardul Regina Elisabeta, care te scoate afară din oraş, şi merge şi tot merge până când în dreapta sa valea Prahovei se lărgea şi se adâncea imens, însorită, până într-atât încât departe pe versantul celălalt abia mai puteai desluşi o cărare ce cobora domol către oraş. Şi drumul pe care el mergea nu mai era bulevardul Regina Elisabeta, ci un drumeag în plin soare, de-a lungul coastei dealului, abia cu puţin mai lat decât o potecă de munte. Mergea încrezător că mai devreme sau mai târziu avea să dea peste punctul de întâlnire cu cărarea de pe celălalt versant ca să se poată întoarce în oraş. Îşi întorcea privirea spre dreapta şi, la un pas distanţă, mai jos, pe coastă, îl zărea pe Damian mergând alături, dar nu pe drumeag ci de-a dreptul prin iarba scundă şi îngălbenită. Ridica spre el privirea zâmbind zeflemitor şi spunea: Asta se cheamă joncţiune, deşteptule! În curând o să-ţi explice cineva. Cătălin rămânea cu îndoiala că vreodată i-ar fi fost de folos ca cineva să-i dea vreo explicaţie.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat, într-o variantă nerevizuită, și în almanahul Origini, 2002.

Repetentul după uşă*

Trecând de casa cu etaj şubrezită de explozia unei bombe, c-un semn de salut Relu dădu colţul luând-o pe strada Radovici. Daniel rămase doar cu Horia Victor să-şi continue drumul destul de lung de la şcoală până acasă. Iarna nu prea vedeai mişcare dincolo de perdelele de la uşa magazinului de miere şi lumânări de la parterul casei din colţ. Totuşi uşa se deschise şi un bărbat neras, întrerupând pentru o clipă sporovăiala cu cineva dinăuntru, scuipă vârtos drept în zăpada călcată în picioare din mijlocul trotuarului. Că doar nu era s-aştepte până ce-i dispar din cale doi mucoşi de doişpe ani, abia intraţi la gimnaziu.
   Cei doi purtau, ambii, matricolă pe braţul stâng. Aşa era regula. Scris galben pe fond bleumarin.
   Doamna directoare Bruda ieşi din curtea Şcolii de Fete, pe poarta dinspre Primărie, unde era anexa cu atelierul de croitorie. Şi, înaltă, masivă, băţoasă, cu gâtul înconjurat de jur împrejur de o blană de vulpe, trecu la doi paşi de Daniel fără să-şi coboare măcar privirea către el. Ştiind prea bine cine este, Horia Victor i-ar fi expediat totuşi un bulgăre de zăpadă drept în spate şi chiar se aplecă iute după zăpadă la piciorul unui castan.
   — Hei, tu nu eşti zdravăn! îi şopti şuierat Daniel. Pe Horia Victor îl scutură un râs la fel de şuierat, pe care nu şi-l putu reţine. Ceva nu era tocmai în regulă cu băiatul ăsta.
   Într-una din primele zile ale anului şcolar, Daniel abia reuşise să-l scoată pe noul său coleg din cercul celor care îl înghesuiseră într-un colţ şi îl batjocoreau fără pic de milă ţopăind în jurul lui, strâmbându-se şi dând din mâini... Repetentul după uşă bate toba la păpuşă!... Horia Victor repeta clasa întâi de gimnaziu... Câteva zile mai târziu însă, gata, supărarea îi trecuse şi Horia Victor era prieten la toartă cu toată coada clasei...
   Din locul pe unde trecuse directoarea Bruda până la celălalt capăt al gardului, colţ cu strada Judecătoriei, mai făceai pe puţin o sută de metri. În curtea şcolii, la stradă, nu era niciun teren de joc. Peri şi gutui tineri, cu trunchiul încă destul de subţire, brăzdau cu negru o întindere de zăpadă albă strălucind în soare. Horia Victor găsi şi pe bucata aceea de drum în ce să mai arunce cu sârg câte un bulgăre de zăpadă: dacă nu după vrăbii, măcar în trunchiuri de castan, la ţintă. Dar abia în locul unde începea strada Judecătoriei găsi ţinta adevărată. O necunoscută. Era o femeie încă tânără, zveltă, bine îmbrăcată, care tocmai dăduse colţul şi abia apucase să facă vreo câţiva paşi pe strada Judecătoriei. Daniel văzu bulgărele nimerind-o drept în mijlocul spinării şi pulverizându-se într-o mică explozie albă de zăpadă împroşcată. Fiindcă ştia ce avea să urmeze, ca să se facă nevăzut, Horia Victor ţâşni chiar prin spatele femeii, inspirat ca-ntotdeauna, fentând ghinionul, luând-o pe strada Judecătoriei, pe unde nu era nicidecum drumul lui către casă, în timp ce necunoscuta se întorcea rapid către Daniel. Şi nu numai că se întorcea dar uite că venea de-a dreptul spre el. De ce? Daniel observă pe faţa ei un zâmbet de neînţeles, ca şi cum s-ar fi pregătit să facă o şotie, şi ar fi gustat dinainte satisfacţia pe care urma să i-o provoace şotia, dar toate acelea, şotia şi satisfacţia şi însăşi prezenţa ei, erau ale unei femei mature, aproape tot atât de matură ca doamna Bruda sau ca oricare altă profesoară de la gimnaziu. De ce venea tocmai spre el? Niciodată femeile ca ea, mature şi înalte şi pe faţă c-un zâmbet nesincer, nu veneau spre tine, apropiindu-se atât de mult, cu intenţii bune. Necunoscuta ajunse atât de aproape de Daniel că pur şi simplu nu mai exista cale de întoarcere; şi nici cale de răzgândire. Daniel văzu cu coada ochiului mâna ei întinzându-se implacabil spre el şi aproape instantaneu provocându-i o arsură la capătul maxilarului, ceva mai jos de ureche; sau poate era chiar urechea! O ciupitură? Sau poate şfichiuitul unei palme, una venită de la o femeie necunoscută? Daniel fusese tras de ureche, de fapt asta era. Urechea îl ardea, şi umilinţa pe care o simţi era incomensurabilă. Dumnezeule, de-ar fi bănuit ce avea să se întâmple! Ei bine, dacă ar fi bănuit, nu s-ar fi întors în ruptul capului acasă de-a dreptul pe strada I.C. Brătianu, ca de obicei. Ar fi făcut un ocol, oricât de lung, ar fi ocolit pe bulevardul Carol, sau dincolo de el; ar fi ocolit tot oraşul! Ar fi meritat orice efort. Dacă ar fi bănuit la ce umilinţă avea să fie supus, nu s-ar fi dus la şcoală în ziua aceea! Iar dacă totuşi s-a dus, ar fi trebuit să nu se mai întoarcă acasă în veci!
   Necunoscuta se îndepărtase deja, reluându-şi calea, pe strada Judecătoriei, fără să mai privească în urmă. Deşi chiar şi spatele ei proiecta stăruitor acel zâmbet viclean cu care Daniel o văzuse apropiindu-se de el cu doar câteva clipe mai înainte. În apropiere, un bătrân îmbrăcat într-o pufoaică gri, murdară şi zdrenţăroasă, cu căciulă pe cap, se oprise în mijlocul intersecţiei şi i adresa răstit lui Daniel; răstit şi plin de reproş, dar şi de compătimire, compătimirea unui vagabond:
   — Acuma du-te şi ia-l şi tu de ureche pe adevăratul vinovat!
   Dar nu mai era nimeni în jur s-audă. Horia Victor chicotea din nou, neruşinat, din depărtare, uitându-se zeflemitor îndărăt în timp ce fugea, dar acum era deja departe, alergase roată, întorcându-se pe strada I.C. Brătianu după ce primejdia trecuse, şi aproape că ajunsese la următoarea intersecţie, dintre I.C. Brătianu şi strada Haşdeu, unde începea rafinăria „Steaua Română”. S-ar fi hlizit toţi ăia cu care Horia Victor era înhăitat, dacă ar fi fost pe-acolo şi ar fi văzut ce se întâmplase. Şi-ar fi dat coate şi s-ar fi distrat ca nişte laşi ce erau, Bărbuceanu şi Romoşan şi Gomoiu şi toţi. S-ar fi bucurat cu toţii, ca de fiecare dată, cu toată ticăloşia de care erau în stare, acum după ce pentru ei nu mai conta că Horia Victor rămăsese repetent.
   Daniel traversă strada Judecătoriei trecând la mică distanţă de bătrânul în pufoaică. Acesta continua să bombăne boscorodindu-l pe adevăratul vinovat, fără să se adreseze cuiva anume. Îi boscorodea pe toţi. Dar nu era cu nimic mai breaz decât Horia Victor, şi decât femeia necunoscută, şi decât toţi ceilalţi, care ar fi trebuit să fie de faţă dar nu fuseseră.
   Arsura din ureche n-avea să mai treacă niciodată!

   Repetentul după uşă
       Bate toba la păpuşă...

Adevăratul vinovat?... Horia Victor fugea înaintea lui, îndepărtându-se şi, aruncând priviri înapoi, rânjea neascunzându-şi satisfacţia. Era de felul său agil, la fel de agil ca o sălbăticiune, şi nu putea fi prins. Şi trebuia să ai şi multă energie ca să-l ajungi din urmă. Daniel nu mai avea energie.
   Satisfacţie şi un soi de jenă inexplicabilă, asta putuse desluşi Daniel în zâmbetul necunoscutei în timp ce se apropia de el fără a se grăbi, sigură fiind că nu-i va rata urechea; cu o privire derutantă, vicleană, îşi paralizase victima precum şarpele; mizase ca o laşă pe cavalerismul băiatului pe care ea nu-l cunoştea şi despre care era sigură că spiritul său cavaleresc avea să-l împiedice să fugă; faptul că el nu avea intenţia să fugă nu-i trezea nicio bănuială, în timp ce păşea spre el, cum că altul era făptaşul; şi, în loc să-i preţuiască onestitatea şi bărbăţia, îl umilea.
   Se apropia de el, ajungea foarte aproape, până într-atât încât lumina soarelui şi lumina zăpezii din jur nu mai ajungeau la el decât într-o măsură infimă. De fapt, se întuneca totul în jur. Femeia era atât de aproape şi mâna ei dibuia un loc de pe corpul lui Daniel, un loc asupra căruia ea n-avea niciun drept, un loc undeva la capătul maxilarului, unde se afla urechea şi, împreună cu ea, izvorul umilirii fără seamăn pe care ea i-o provoca.

   ...Urechea îi ardea şi Daniel stătea lungit pe divan, tăcând, cu sufletul întunecat de ciudă şi de ură neputincioasă. Pe maică-sa tăcerea lui nu părea s-o mire. Pe acelaşi divan, cu spatele la el, şedea pe o margine tatăl său, abia întors acasă de la serviciu. Era la masă, şezând pe divan, şi nici pe el nu părea să-l mire tăcerea fiului său. Daniel nu vedea din partea lor nici urmă de interes.
   Pe taică-său mama nu-l aşteptase cu masa, mâncase înainte, iar acum n-avea altă treabă decât să se ocupe de el. Îi punea în farfurie, apoi se aşeza în capul mesei, pe un taburet, îşi lăsa mâinile în poală şi n-avea alt ţel decât să sporovăiască.
   Daniel ar fi vrut să nu-i asculte cum stau la taclale, dar n-avea de ales.
   — Acuma lucrurile s-au lămurit, o auzea pe maică-sa spunând. Continua o discuţie începută mai înainte.
   Cu capul pe perna acoperită de cuvertura patului, Daniel îi vedea chipul şi observa cu mirare un zâmbet nesigur pe faţa ei.
   — Nu crezi că s-au lămurit lucrurile? insista ea. Acum că au venit comuniştii, nu mai putem avea rege.
   Daniel întrebă:
   — De ce nu mai putem avea?
   Dar mama vorbea cu tatăl său şi numai cu el. Daniel îşi atinse cu vârfurile degetelor lobul urechii, care era fierbinte. Existenţa lui nu conta în casă. Mama continua să-l descoasă pe taică-său:
   — Şi atunci ce crezi, or să-l lase să plece din ţară, sau or să-l omoare, ca pe ţarul Rusiei?
   Dar tata pesemne c-avea îndoielile lui, pe care, ca întotdeauna, le păstra pentru sine. De obicei nu-şi prea ridica nasul din farfurie, doar că uneori clătina uşor din bărbie a nehotărâre, evitând răspunsul.
   Să-l omoare pe rege?... Faţă de nenorocirea lui Daniel, asta n-ar fi fost o nenorocire aşa de mare. E drept, regele era tânăr, Daniel îşi amintea de poza lui din manualele din şcoala primară, dar dusese totuşi până atunci o viaţă de rege. Aşa că mai mult ce-ar fi putut să-şi dorească?

   Sirena de la „Steaua Română” suna de ora unsprezece. Ora unsprezece din noapte. Daniel stătea lungit, cu ochii deschişi în întuneric, către tavan. Nu era chip să adoarmă.

   Repetentul după uşă
       Bate toba la păpuşă...

Femeia străină, ea singură, se apropia mereu, cu pas încet; nu era decât ea pe toată lungimea străzii I.C. Brătianu şi a străzii Judecătoriei şi în intersecţia pustie dintre I.C. Brătianu şi strada Haşdeu, şi pe întinderea tuturor străzilor din jur. Numai ea conta. Avea un zâmbet prefăcut dar şi, cumva, ademenitor, ca într-un coşmar în care zâna cea rea era confundată cu zâna cea bună, şi în capul lui Daniel se făcu deodată lumină. Zâmbetul necunoscutei era ademenitor cu un scop precis, acela de a-l induce în eroare cu privire la intenţia ei şi de a nu-l pune pe fugă. Băiatul de care se apropia trebuia să nu-i ghicească adevărata intenţie, aceea de a-l umili, ci să creadă că doreşte doar să-i pună mâna pe umăr sau să-l mângâie pe obraz, cel mult dojenindu-l cu blândeţe.
   Daniel continua să stătea lungit în pat, cu ochii larg deschişi şi cu privirea aţintită în tavan. Ce ispită, ce gând ruşinos: să plângă! În gură dinţii i se încleştau de la sine. Nu, trebuia să facă ceva! Nu putea s-o lase nepedepsită! În odaie nu era beznă. Chiar deloc. De afară, din noaptea geroasă, intra pe fereastră luna plină.

   Repetentul după uşă
       Bate toba la păpuşă...

Femeia străină întindea mâna cu o încetineală mieroasă şi c-un zâmbet superior. Îi provoca o arsură în partea de jos a lobului urechii drepte. Nu te apăra nimeni, nimeni! Doamna Bruda trecea fără să-i dea vreo atenţie. Era directoare, dar fără nicio obligaţie. Bătrânul în pufoaică bombănea ceva în barbă. Cică adevăratul vinovat!... Dar nu striga după ea! Nu striga HEI, MUIERE! ÎL VEZI P-ĂLA CARE FUGE? P-ĂLA TREBUIA SĂ-L IEI DE URECHE! HEI, MUIERE ÎMPUŢITĂ! JEGOASĂ! CU TINE VORBESC! MIŞCĂ-ŢI FUNDUL DUPĂ REPETENTUL ĂLA CARE A TULIT-O, N-AUZI? PUTOARE!...
   Ce mare lucru să scoţi din sertar un cuţit de bucătărie?... Lucire metalică în lumina lunii pline, ca-n filmele poliţiste...
   Dacă ziua de azi trebuia să nu vină, nimic nu mai era imposibil!
   Şi bătrânul mototol în pufoaică îi tot dădea zor răcnind răguşit: Ştiu încotro ai luat-o! Nu scapi! Te-ai tot dus în sus pe strada Judecătoriei, până unde? Păi n-aveai prea mult de mers. Ai dat de bulevardul Carol! Nicio casă de prin părţile alea nu-i de nasul tău, muiere scârbavnică! Aşa că de-acolo trebuie c-ai traversat şi ai luat-o pe strada Lascăr Catargiu. Şi-apoi pe strada Griviţei! Fiindcă abia acolo dai de case amărâte, unde stau ăia de teapa ta!
   Acolo, tupilat pe după trunchiul cu coajă netedă al unui platan, cu tot gerul nopţii puteai să pândeşti până la lumina zorilor. Şi toată noaptea următoare! Şi toate nopţile ce aveau să vină! Oricât era nevoie! Fiindcă mai importantă decât orice era liniştea sufletului! În cele din urmă trebuia să iasă la iveală. O pufoaică trenţăroasă de bătrân vagabond era numai bună să-ţi ţină de cald în timpul pândei şi să te ascundă. Câteva ore? Oricâte! N-avea importanţă! Până ce-avea să iasă la iveală! Odată şi-odată tot trebuia să se-ntâmple! Fiindcă cine trecea o dată printr-o intersecţie din oraş nu se putea să nu mai treacă şi a doua oară! Doar chestiune de timp. Atât.
   Şi-atunci, ivindu-se în sfârşit, merita s-o întâmpini cu acelaşi zâmbet mieros ca să nu-ţi ghicească adevărata intenţie, să nu-ţi zărească mâna ascunsă sub pufoaica cenuşie strângând în pumn cuţitul ucigaş. Căţea ticăloasă şi perfidă! Capeţi ce meriţi! Uite!... Cu furie oarbă cuţitul de bucătărie străpungea! Putoarea dracului! Putoare! Putoare! Putoare!...
   Daniel privea drept în sus cu ochii larg deschişi. După atâta timp şi după atâta durere în suflet tavanul ar fi trebuit să înceapă să se albăstrească încet-încet de la lumina firavă a zorilor. Dar uite că rămânea negru ca smoala. Luna apusese. Dinţii i se descleştaseră de mult.

   Repetentul după...

Femeia necunoscută, cu silueta ei elegantă, înaltă, zveltă, se îndepărta pe strada... Ia te uită! Nu mai era strada Judecătoriei, acum se numea strada Republicii... Mergea, mergea. Până la intersecţia cu bulevardul... Carol? Nu, nu mai era Carol! Acum se numea 23 August. Radovici nu mai era Radovici. Ci Olga Bancic. Lascăr Catargiu era acum I.C. Frimu. Şi nici strada lui nu mai era strada I.C. Brătianu, ci devenise Filimon Sârbu.
   Firma „Steaua Română” fusese înlocuită cu „Sovrompetrol”. Regele scăpase cu viaţă şi plecase în străinătate. Maică-sa avea toate motivele să nu mai fie îngrijorată.
   Şi Daniel, la fel.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat, într-o formă nerevizuită, și în Luceafărul, nr. 27, 2000.

Filip Florian: „Degete mici”

Vorba multă, sărăcia omului

„Liniştea unui oraş de munte e spulberată când, în incinta unui castru roman, un copil descoperă o groapă comună. În furtuna care se stârneşte — şi care aduce laolaltă procurori, arheologi, foşti deţinuţi politici şi soldaţi — teoria cea mai plauzibilă pare a fi aceea a unei crime comuniste din anii ’50. Poveşti de viaţă, povestiri citite în zaţ de cafea şi o tulburătoare relaţie de dragoste...” Asta este caracterizarea succintă a romanului „Degete mici” de Filip Florian, prezentată pe coperta a patra a celei de-a patra ediţii a romanului, 2011, editura Polirom.

Noroc cu această notă venită din partea editurii, fiindcă altfel n-aş fi putut decela un fir narativ în tot acest roman care, în mod paradoxal, are semnalmentele unuia eminamente narativ. De ce spun eminamente narativ? Pentru că ar fi inutil să încerci să găseşti în cuprinsul lui vreo construcţie spirituală organizată, fie a unei conjuncturi, a unei idei cât de cât finisate şi durabile, a unui personaj sau a mai multora, şi cu atât mai puţin a vreunei relaţii oricât de puţin convingătoare între personaje. Nu că lipsesc personajele, dimpotrivă. Cred că nu greşesc dacă le apreciez la o medie de 3 (trei) personaje noi la fiecare pagină, purtătoare sau nu de nume (în niciun caz de semnificaţie), dintre care cele mai multe dispar fără urmă (în sensul tare al cuvântului) în pagina următoare, lăsând cititorul nedumerit cu privire la raţiunea lor de a intra în scenă şi de a dispărea.

În textura prozei sale autorul pare a fi mizat pe formula cărtăresciană Totul — sau nimic —, fără vreo gradaţie între cele două. Şi, cum totul se dovedeşte a fi o ambiţie peste puterile autorului (de fapt, ale ambilor), rămâne... reversul. Proza lui Florian se prezintă ca un şuvoi impetuos şi incontinent de impresii, sau mai degrabă de fragmente de impresii, decupate fulgurant din propriu-i trecut sau inventate, n-are importanţă, nelăsându-i cititorului nicio şansă să încerce vreo sinteză în cursul lecturii. Şi cu atât mai puţin ulterior, fiindcă nu numai memoria, dar nici sensibilitatea nu reţine vreun element cu o minimă putere de sugestie, care să-i ofere material (şi motivaţie) pentru meditaţie. Nu mai vorbesc de seducţie, nu mai vorbesc de stranietate, atuuri ale marilor romane din literatura universală, absente în totalitate în cazul de faţă. Iată un fragment (luat aproape la întâmplare):

„...aşa se întâmpla, pretutindeni era tăcut şi supus până înjura cineva de Dumnezei şi de Cristoşi, până simţea că e tras de limbă ori urmărit, până vedea măgării ca acelea ale bijutierului sau ale zidarilor (care făceau să dispară din sacii, din cărămizile şi din grinzile cărate de el), până era încolţit de câte-o femeie (ca-n atelierul de tapiţerie, când îl pipăise pe fund şi între picioare o pistruiată care tot încerca să-i aşeze pe faţă un sân), până era lovit (şoferul, un plăvan blonziu, îi arsese o palmă fiindcă nu golise scrumiera din cabina camionului), până descoperea pe cineva scotocindu-i printre lucruri (ca la brutărie) sau până se alegea praful de iluzii şi fervoare (ca la spital, unde stătuse ca nicăieri, unsprezece săptămâni, închipuindu-şi că ajută bolnavi şi rude îngrijorate, dar se trezise într-o zi cu doi indivizi pe targă, tată şi mamă de copii, ambii căsătoriţi, un inginer şi o proiectantă...” ş.a.m.d.

De ca un cap la altul te întâmpină un exces greu suportabil de „circumstanţialitate”, rod al unei asimilări mimetice şi defectuoase a prozelor din literatura universală, în care preocuparea (şi reuşita) marilor autori a fost şi rămâne aceea de a găsi dreapta cumpănă între detaliu şi esenţă, între semnificativ şi circumstanţial. Puhoiul de detalii din „Degete mici” alungă orice (virtuală) esenţă. Balanţa se înclină dezastruos către nesemnificativ. Aş putea spune că stilul lui Florian este unul coelhian mioritizat până la anihilare prin adaos, cu devieri jurnalistico-istorice minimaliste; vezi incursiunile complet neavenite — raportate la ţinta autohtonă a naraţiunii — în istoria recentă a dictaturilor sud-americane, a războiului pentru insulele Malvine (!) etc.

Cât despre relaţia de dragoste anunţată pe coperta a patra, trebuie să mărturisesc că, în ciuda avertismentului editurii, mi-a fost imposibil să detectez vreuna, darmite tulburătoare.

Dacă aş spune că 10% din substanţa cărţii sunt dedicate subiectului propus (dacă există cu adevărat aşa ceva), probabil că aş exagera.

Aud că „Degete mici” a fost iniţial respins de Humanitas, înainte de a apărea la Polirom. (Şi că Liiceanu ar fi regretat tardiv incidentul.) Mi se pare ciudată respingerea la Humanitas întrucât romanul lui Florian posedă toate ingredientele romanului autohton al „noului val”, printre care, pe locuri privilegiate, entropia ridicată şi minimalismul. Semantic de astă dată.

P.S. Am citit romanul cu mare întârziere. Era cât pe-aci să regret neglijenţa dat fiind că este un roman foarte bine cotat în literatura românească contemporană. N-a fost cazul. Dacă e bine cotat, probabil că beneficiază, la fel ca şi multe altele, de „punctele din oficiu” de care vorbeşte Paul Cernat.