Primus*

Mă revăd în vacanţa mare — de pe terasă se zăresc, dimineaţă, dealurile de la marginea oraşului, verzi sub un cer strălucitor, mama şi cu mine trebăluim pe terasă, aproape spate în spate, fiecare cu ale lui. Ea se ocupă de gătit, eu meşteresc la vechiul nostru primus încercând să-l repun în funcţiune. Primusul a fost depozitat la vechituri încă din prima zi după ce ne-am mutat în această casă, unde avem gaze; deci primusul nu mai foloseşte la nimic.

Dar chiar nu mai foloseşte?

Unii spun că primusul este — mă rog, a fost — sobiţa săracului. Dar eu unul nu accept o asemenea afirmaţie. Amundsen s-a echipat cu un primus când a plecat în expediţie la Polul Sud. Asta o ştiu din colecţia mea de Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor. Şi Amundsen n-a fost om sărac, nu? Iar Hillary şi-a luat şi el un primus în temerara sa ascensiune pe vârful Everest. Ceea tot în Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor am găsit scris.

De fapt, ceea ce fac nu-i propriu-zis o reparaţie. Primusul nostru nici nu-i cu adevărat stricat. Doar abandonat. Şi mi-era prea drag ca să-l las să zacă în părăsire.

Plăcerea cea mare pentru mine a fost să-i redau rezervorului de alamă luciul galben de odinioară, aşa cum mi-l aminteam de pe vremea când mama îl folosea zilnic pentru gătit. Cu asta am început — cu luciul. Rezervorul a redevenit nu doar rotofei şi plăcut la atingere ci şi plin de prosperitate. Cele trei picioruşe de metal, scurte şi ferme, stând răşchirate, îl ţineau la o distanţă minimă de tăblia mesei.

Cu câţiva ani în urmă, pe când încă mai folosea primusul, mama mă lăsa să dau la pompiţă, şi eu dădeam cu mult zel, până oboseam. Aerul sub presiune dinăuntru începea să respingă la un moment dat pistonul, împingându-l încet şi îndărătnic înapoi, ca într-o luptă surdă de berbeci... Unii vorbeau de riscurile primusului. Ştiu şi eu?... Mama trăgea cu coada ochiului spre mine, neliniştită de încăpăţânarea cu care pompam aer în rezervor. Îmi cerea să încetez.

După lustruire venea proba de foc. Umpleam rezervorul cu petrol lampant, apoi turnam alcool metilic în şănţuleţul rotund ce dădea ocol arzătorului. Scăpăram un chibrit şi îi dădeam foc. Se însufleţea o flăcăruie albăstrui-transparentă, cu efluvii galben-portocalii. Arzătorul trebuia să fie încins bine înainte de a băga presiune în rezervor. Şi abia atunci petrolul lampant urca spre duză, pulverizându-se, şi ardea cu vuiet prin numeroasele orificii ale arzătorului. Minuscule piramide înflăcărate ţâşneau cu putere prin acele mici orificii şi rămâneau constante atâta vreme cât presiunea din rezervor era de-ajuns de mare, împlinindu-şi menirea, aceea de a face să dea în clocot apa din vasul pus deasupra, pe cercul de metal.

Mama întorcea capul spre mine, zâmbea la fel de enigmatic ca Gioconda şi aştepta să vadă când va începe arzătorul să afume — vechea lui meteahnă.

Eram sârguincios, conştient de propria mea sârguinţă şi mândru de ea. Şi nu doar în privinţa primusului. Dacă avusesem răbdarea să-i redau rezervorului strălucirea de alamă, multe alte obiecte se pretau la aceeaşi operaţie, începând, spre exemplu, cu pintenii de la cizmele de călărie ale străbunicului meu, care se cereau şi ei găsiţi în depozitul de vechituri. Lustruiţi, şi-ar fi recăpătat strălucirea din vremurile lor de glorie. Apoi nasturii de alamă de la uniforma lui de cavalerist, care cu siguranţă se mai ţineau într-o singură aţă, paftaua de la centiron şi poate şi alte obiecte. Dacă stau să mă gândesc bine, nu era vorba doar de străbunicul meu ci şi de alte personaje simandicoase, alături de care pozase la marginea terenului de călărie sau poate a hipodromului. Fiindcă n-aveam de unde să cunosc toate detaliile locurilor ce apăreau în pozele găsite în depozitul nostru de vechituri. Erau fel de fel de personaje acolo, plus multe altele care lipseau din poze şi lipseau deopotrivă din amintirile mele, dar nu lipseau din lumea care se bucurase de însufleţire până mai ieri-alaltăieri.

Un lucru era însă cert, că se apropia vremea ca lumea să-şi recapete vechea demnitate pe care le-o conferea vestimentaţia şi onoarea pierdută a celor din trecut. Lumea nouă nu putea continua să se înfăţişeze privirilor aşa şleampătă şi dezgustător de îngălată cum se statornicise obiceiul în ultimii ani.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Metroul-dragon*

Câteva locuri mai în faţă, pe acelaşi rând cu mine, s-au aşezat două femei, încă tinere, ambele durdulii, complet nesofisticate, una din ele cu un băieţel de vreo patru ani. Băieţelul n-are răbdare să stea aşezat şi, de la staţia Piaţa Unirii, unde s-au urcat, se freacă şi se încovoaie fără încetare peste piciorul maică-si, ba cu faţa, ba cu spatele. Cealaltă femeie trebuie că-i mătuşă-sa, seamănă cu mama puştiului. O vreme cele două femei stau de vorbă în linişte, fără să ia în seamă zvârcoleala ăluia mic. Metroul goneşte spre staţia Eroii Revoluţiei, micul călător nu-şi găseşte astâmpărul, începe să se intereseze pe un ton plângăcios când ajung acasă, vrea îngheţată, vrea aia, vrea ailaltă... Maică-sa îl fixează cu o privire încruntată, puştiul începe să scâncească monoton, ca o burniţă scursă prin burlane plictisite.

— Vino aici să-ţi arăt ceva! îl cheamă mătuşa pe un ton camaraderesc.

— Ce? se arată sceptic băiatul.

— Vino, şi-ai să vezi.

Puştiul îşi urneşte în silă plictiseala din loc lăsându-şi umerii şi braţele să se legene dezordonat.

— Uite! zice mătuşa cu încântare. Şi arată cu braţul întins în lungul trenului.

Puştiul îşi înalţă capul şi deodată încremeneşte.

Urmând îndemnul mătuşii, îmi îndrept şi eu privirea în lungul trenului şi văd interiorul metroului aproape gol, până hăt departe, până la cabina de conducere, îl văd unduindu-se calm şi maiestuos, neezitând în avântata sa lunecare subterană. Vraja plină de lumină din ochii copilului o ghicesc fără să-i văd ochii fiindcă stau în spatele lui. Acea vrajă e izvor de bucurie pentru cele două femei, mamă şi mătuşă; şi, ca să vezi ciudăţenie! chiar şi pentru mine. Iată, luminile metroului se curbează, şirag, mai întâi uşor spre stânga, apoi uşor spre dreapta, se oglindesc în şirurile nesfârşite de bare verticale de oţel, metroul se curbează ca un dragon inofensiv şi simpatic, se curbează cu scaune cu tot, cu oameni cu tot... Oamenii–spectatori. Cu toţii sunt, fără s-o ştie, spectatori pasivi la spectacolul metroului fără capăt de linie, planând către un viitor în care ei nu joacă niciun rol, poate doar rolul de a rămâne pe veci figuranţi încremeniţi ca nişte icoane într-o amintire fulgurantă de-a puştiului.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Schimbare de metrou*

Fiindcă e grăbit să-şi reia lectura întreruptă la schimbarea de metrou de la Dristor, Dan nu-i prea atent când îşi alege noul loc. Odată aşezat, fără să ştie pe cine are alături, deschide nerăbdător cartea, dar în clipa următoare un miros greu îi întoarce stomacul pe dos. A avut ghinion, a nimerit lângă un nespălat, asta e. Precaut, întoarce discret capul spre locul din dreapta, unde zăreşte o doamnă spălăţică, nu poate să-i aprecieze vârsta dar n-are importanţă, e clar că nu de la ea vine duhoarea. Aşadar sursa trebuie că-i în stânga sa. În partea aceea însă, intuind pericolul ca gestul să-i fie luat drept provocator, evită să-şi întoarcă privirea, tot ce poate să vadă cu coada ochiului e o pereche de blugi soioşi întinşi pe nişte coapse dezgustător de osoase.

Cum metroul e pe jumătate gol, e foarte simplu să-şi găsească alt loc. C-un deget strecurat în chip de semn între foile cărţii, se grăbeşte să se scoale, cu servieta subsuoară, şi, traversând aplecat de mijloc culoarul, se mută pe partea cealaltă a vagonului, pieziş, taman dincolo de uşă. Abia de acolo, de pe locul cel nou, îşi permite, înainte de a reîncepe lectura, să arunce o privire îndărăt, spre individul de lângă care tocmai a plecat. La prima vedere, mă rog, un tip ca oricare altul. Dă să-şi reia lectura, dar tresare observând privirea individului în blugi aţintită drept în ochii săi — o privire arzând de ură. Ptiu drace! e ca-ntr-un vis urât, individul nu numai că-l ţintuieşte cu ochii săi întunecaţi, plini de duşmănie, dar uite-l că se şi ridică, îndârjit, de pe locul său şi vine întins să se aşeze alături de Dan. N-are nicio oprelişte, nu cunoaşte niciun fel de ocolişuri.

— Mi s-a părut mie sau nu v-a convenit ceva la mine adineaori?

Dan nu se întoarce spre el, nu doreşte să-i răspundă. I-a simţit doar, de aproape, răutatea ieşindu-i pe gură odată cu răsuflarea înteţită, amestecată cu putoarea de nespălat. Doar că individul se pare că nu doreşte să provoace scandal în văzul lumii, recurge la o vehemenţă cu surdină. Nu doreşte să provoace scandal în văzul lumii dar nici nu se mulţumeşte fără să capete satisfacţie.

— Pot să ştiu ce nu vă convine la mine?

Dan renunţă pentru moment la retragerea în cochilie, i se pare totuşi laş s-o facă.

— Cred că am dreptul să-mi aleg orice loc îmi place, îi răspunde străduindu-se să fie calm.

Tipul stă puţin aplecat în faţă şi răsucit spre el, cineva din afară ar zice că tocmai au început o discuţie amicală, dar în realitate aici e vorba de ostilitate sadea, iscată din nimic.

— Hai să ne-nţelegem, am şi eu nişte drepturi. Corect? Dacă cineva pleacă de lângă mine şi s-aşează pe alt loc, mă-ntreb de ce. E ceva în neregulă cu mine?

— N-am nicio obligaţie să-ţi răspund.

Tipul îl fixează cu ochii săi negri, ferm convins de dreptatea lui. Pe Dan ochii aceia îl agasează cumplit. Îşi întoarce privirea în altă parte. La îmbinarea dintre vagoane, un agent de pază în salopetă neagră stă în picioare, rezemat uşor cu umărul de bara verticală într-o atitudine de falsă somnolenţă, în realitate observând atent dar discret tot ce se întâmplă în jur — îndatorirea lui, pentru care este plătit.

Celălalt nu-l slăbeşte din ochi.

— Aştept în continuare explicaţia dumitale, îl somează.

Atât e de magnetică şi de malefică privirea intensă a individului încât Dan cu greu poate scăpa din capcana ochilor săi. Se întreabă dacă agentului de pază nu i se pare suspectă vrajba mocnită dintre doi călători din apropierea sa. Sau poate că nu sesizează nicio vrajbă, cine ştie ce consemn au agenţii ăştia de pază. Dan îşi întoarce privirea spre tipa de lângă care a plecat cu două minute în urmă, cea spălăţică, şi acum, de la distanţă, constată că e încă tânără, probabil sub patruzeci de ani, înfăţişare plăcută. Brusc ia hotărârea să părăsească şi acest loc. Când se ridică în picioare nu ştie către ce alt loc să se îndrepte dar în clipa următoare s-a decis să se întoarcă pe vechiul său loc, lângă tipa cea spălăţică. Femeia îi aruncă o scurtă privire indiferentă în momentul când dă să se aşeze lângă ea. Cu o întârziere de o secundă sau două pare să-l recunoască totuşi şi atunci în ochii ei licăreşte o luminiţă neliniştită, întrebându-se pesemne ce se-ntâmplă.

Dan s-a aşezat şi îşi ridică ochii spre tipul soios rămas de cealaltă parte a vagonului, cu privirea sa de animal de pradă întărâtat înfiptă în ochii săi, la care acum se adaugă o licărire de dispreţ. Se aşteaptă să-l vadă ridicându-se încă o dată, continuând să-l urmărească pas cu pas. Metroul începe să încetinească, se anunţă staţia Mihai Bravu, cu peronul pe partea dreaptă. Dintre puţinii călători, vreo trei-patru se adună în faţa uşii, aşteptând oprirea. Tipul nespălat sare de pe scaun, elastic şi cu vigoare neostoită, şi traversează încă o dată, ţintit, culoarul, spre Dan. De astă dată agentul de pază dă semne că a sesizat că ceva nu-i în regulă, e decis să intervină, privirea i se îndreaptă brusc, agilă şi severă, spre locul virtualului incident, gheata sa robustă înaintează ferm pe o traiectorie ce taie culoarul de-a dreptul, corpul tot i s-a trezit din letargie şi a pornit-o pe calea intervenţiei. Mai rapidă însă decât agentul şi decât individul în blugi îngălaţi, brusc tânăra spălăţică i se agaţă lui Dan de braţ, lipindu-i-se cu obrazul de umăr, toată numai surâs şi avânt drăgăstos, în timp ce gura ei rosteşte cu voce scăzută cu totul altceva decât vrea să spună gestul:

— Am văzut ce-ţi face tipu’ ăla scârbos, fă-te că eşti cu mine.

Trenul a oprit în staţia Mihai Bravu, uşile se deschid, cei câţiva călători ies şi, odată cu ei, se face nevăzut ca un iluzionist pe scenă şi individul soios, cu duhoarea lui cu tot.

Tânăra cu înfăţişare plăcută îşi îndepărtează puţin capul de umărul lui Dan, lăsând încă să stăruie ceva din splendoarea gestului ei spontan de adineaori.

— Cel puţin am fost eficientă, râde ea. Vă rog să mă iertaţi. Şi îşi retrage mâna de pe după braţul lui Dan.

Uşile se închid, vocea anunţă că urmează staţia Timpuri Noi, cu peronul pe partea dreaptă. Trenul prinde viteză cu zumzet în crescendo, Dan s-a întors un pic spre tânăra de lângă el, atât cât s-o vadă redevenind, aproape, călătoarea indiferentă din metrou. Bagă de seamă că degetul i-a rămas strecurat între foile cărţii, acolo unde şi-a întrerupt lectura.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou