În filmul pe care îl urmărea Ştefan la televizor personajele se învârteau în lumea bună. Mereu vesele, mereu surâzătoare şi dezinvolte, se tachinau tot timpul şi în general vorbeau foarte mult. Se amuzau ele înde ele. De la o secvenţă la alta, băteau restaurantele de lux, unde erau cunoscute şi de către chelneri, şi de către maitre d’hotel, iar aceştia le zâmbeau slugarnic şi nu ştiau ce să mai facă pentru a le fi pe plac. Dintre toate personajele, lui Ştefan îi atrase atenţia un bărbat mai în vârstă, aşezat la masă, printre ceilalţi. Replicile personajelor treceau peste faţa lui inteligentă, venind ba din dreapta, ba din stânga. Tipul în vârstă avea o privire foarte expresivă şi urmărea cu un interes viu tot ce se spunea în jur, întorcându-şi privirea când spre unul, când spre altul. La un moment dat, lui Ştefan fizionomia lui i se păru cunoscută şi se întrebă dacă îl mai văzuse undeva pe acel actor. Unde oare? În alt film, sau doar semăna cu o cunoştinţă de-a sa din viaţa reală? Până când observă că în ciuda expresivităţii sale şi a ochilor săi foarte vii, tipul nu scotea o vorbă. Şi atunci se dumiri că nu, nu-l mai văzuse niciodată: bătrânul din film nu era actor ci figurant.
Din clipa aceea Ştefan îşi pierdu orice interes pentru acţiunea filmului, la fel şi pentru replici. Îşi concentră întreaga atenţie pe personajul-figurant care, alături de companionii săi, făcea parte din high life. Uite că avea o distincţie naturală — remarcă Ştefan —, pe care nu mulţi din actorii care interpretau personaje active o vădeau în acel film, inclusiv cele două sau trei personaje principale! Era un bărbat plinuţ, nu se ştie dacă înalt sau scund fiindcă nu apărea altfel decât aşezat, dar cel mai probabil de statură mijlocie. Un zâmbet interiorizat se degaja din întreaga sa făptură, iar sub piele i se ghicea o cărniţă roză şi pufoasă de prea îndelungată viaţă bună — până şi prin asta se vădea a fi un reprezentant perfect al clasei sale. Faţă de care avea însă ceva în plus: nobleţea aristocratică, cu care nu mulţi din cei asemenea lui se puteau mândri. Purta un costum negru şi cravată de culoare închisă peste o cămaşă de o albeaţă impecabilă. Şi încă ceva, remarcă Ştefan: lipsa oricărei blazări, tinereţea spiritului.
Ceea ce se citea pe faţa lui nu era în niciun caz indiferenţă, nici măcar un interes mimat. Bătrânul cel elegant chiar asculta cu interes real replicile care curgeau în jurul său, ca şi cum le-ar fi auzit pentru prima oară şi multe din ele le-ar fi apreciat tacit. Hai, i se adresă în gând Ştefan, nu sta ca mutul, spune şi tu ceva, dă-ţi cu părerea! La vârsta ta, cu experienţa ta şi la cât eşti de inteligent, nu se poate să n-ai nicio părere! Nu contează că nu ţi se adresează direct. Fii mai puţin modest! Intervino în discuţie, fă-te remarcat, fă-i să tresară invidioşi de isteţimea remarcelor tale! Fă-i să te ia în considerare, fă-i să simtă că şi tu exişti!
Secvenţa cu masa de la restaurant se termină, urmă alta în care aceleaşi personaje, multe la număr şi care de care mai plăcute, vizitau o expoziţie de pictură, dar, după toate probabilităţile, nu una publică ci o expoziţie într-un club privat; asta, pentru că nu păstrau acea discreţie şi acea linişte proprii saloanelor publice, ci, plimbându-se degajat unii printre alţii, îşi permiteau să comenteze picturile în gura mare, ba chiar sarcastic; căci în lumea lor totul era permis. Ştefan îl căută cu ochii pe preferatul său, dar nu-l găsi printre vizitatorii expoziţiei. Participarea lui la film se pare că luase sfârşit cu mult înainte încheierea turnării filmului. După secvenţa cu masa de la restaurant, bătrânul actor, nemaifiind nevoie de el, trebuie că îşi făcuse bagajele şi plecase de la locul de filmare, întorcându-se acasă. Actor? În definitiv, chiar aşa, actor să fi fost oare? Un actor scos la reformă după o carieră lipsită de strălucire? Până la sfârşitul filmului, în timp ce i se derulau în faţa ochilor scene în care înalta societate, dezinvoltă şi sigură pe sine, îşi purta sporovăiala sclipitoare de colo până colo, prin restaurante de lux şi saloane de expoziţie de pictură din cluburi private, Ştefan continuă să dialogheze în gând cu bătrânul actor-figurant, dojenindu-l amical. Foarte rău! îi spunea Ştefan. Foarte rău că nu te-ai încumetat să negociezi în termeni favorabili contractul tău cu producătorul, cu regizorul sau cu cine o mai fi fost! Trebuia să le atragi atenţia cât de mult contează pentru succesul filmului personalitatea ta distinsă, inteligenţa de care radiază figura ta, ochii expresivi, disponibilitatea ta să asculţi în mod creator replicile celorlalte personaje! Trebuia să le pui piciorul în prag şi să le impui să găsească măcar câteva replici neutre, de rostit la masa din nenorocitul ăla de restaurant, care să nu altereze cu nimic subiectul conversaţiei şi în acelaşi timp să pună în valoare resursele tale actoriceşti, omule! Să le fi atras atenţia că nici să vrei, persoana ta nu poate fi atât de ştearsă încât să treacă neobservată în oricare societate, oricât de sofisticată! Să le fi deschis ochii să vadă şi ei că un dialog cât de cât bine scris nu poate să nu angreneze în cercul lui o figură atât de proeminentă! Să le fi arătat că era ridicol să meargă cu meschinăria atât de departe să se calicească la cei câţiva gologani în plus cât i-ar fi costat cazarea ta în vecinătatea platoului de filmare până la sfârşitul filmului! Dar cu ce câştig! Să apară personajul tău în figuraţia atâtor alte secvenţe în care era indispensabilă interpretarea ta tăcută şi modestă, dar nu mai puţin briliantă, care să pună în valoare banalităţile pe care le schimbau între ele personajele aşa-zis principale din aşa-zisa lume bună...
Dar nu, n-aveai cu cine discuta!
Ştefan fierbea de revoltă.
*** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
