„Alo! Iubitule, în sfârşit mi-ai răspuns! Ştiu ce o să spui acuma, sunt pregătită s-aud. O să spui: Pe cine căutaţi?... Prefăcându-te că nu mă cunoşti. Cu vocea ta de gheaţă, fiindcă poţi să fii de gheaţă când vrei tu. Asta o să spui, parcă văd: Pe cine căutaţi?.. Iar eu am să-ţi răspund: Nu te mai obosi să-ntrebi Pe cine căutaţi. Fiindcă ştii răspunsul meu: Pe tine, iubitule! Pe tine te caut... Te sun de-o veşnicie, mă şi mir că s-a-ntâmplat să-mi răspunzi. Chiar mă-ntrebam: cum de ştii când te sun eu ca să nu ridici receptorul?... Mă rog, n-are importanţă... Ştiu, tu ai la îndemână o armă pe care eu n-o am; o armă cu care poţi să mă reduci la tăcere în orice clipă: să închizi telefonul. Crezi că am vreo siguranţă că n-o s-o foloseşti?
Nu, iubitule, n-am nicio siguranţă, recunosc. Sunt la cheremul tău. Cu tine niciodată n-am putut să fiu sigură de nimica. Atât eşti de ahtiat să nu-ţi scape niciun prilej să le tai oamenilor macaroana, că treci şi peste curiozitate, îţi învingi şi spiritul iscoditor, pe care ştiu că-l ai, numai să ai ocazia să le-o trânteşti oamenilor de la obraz, să-i pui la punct, să-i reduci la tăcere, prin orice mijloc... Un lucru îmi amintesc totuşi despre tine: tu poţi să fii nu numai de gheaţă când îţi căşunează pe câteva cineva; tu poţi să fii şi generos. Nu, nu vreau să te flatez... Mă rog, nu ţi se-ntâmplă prea des, ca să fiu sinceră... Şi apoi, mă-ntreb: de ce ţi-ar căşuna pe mine, acum că nu mai suntem de-atâta timp împreună? Fiindcă sunt sâcâitoare? Ştii bine că nu sunt. Doar că din când în când mi se face dor de tine, poţi să mă condamni pentru asta? Dacă aş fi fost sâcâitoare, aş fi venit să-ţi bat la uşă. Atunci să te fi văzut! Ce-ai fi făcut? Mi-ai fi închis uşa-n nas? Te cred în stare... Ştiu ce-ţi trece prin cap în clipa asta. Să mă-ntrebi: Dar îmi cunoşti adresa?... Iar eu îţi spun: N-are importanţă. Pur şi simplu am preferat să te caut la telefon. Ca să nu te-apuce, trezindu-te cu mine la uşă, una din furiile alea cu care le-ai băgat în sperieţi pe toate. Zici tu! Ei, află că pe mine nu m-ai speriat niciodată cu furiile tale! Aşa-zisele tale furii! Chiar dacă ţi-am arătat o mutrişoară îngrozită, am făcut-o doar aşa, ca să-ţi fac plăcere. Ca să-ţi măgulesc orgoliul. De fapt, furiile tale m-au amuzat întotdeauna, chiar şi când îmi puneai în vedere să nu-ţi mai calc pragul niciodată, iubitule. Vroiai s-o faci pe durul cu mine. Foarte bine! Vroiai să mă vezi că mă fac mică şi mă prefac într-o băltoacă de lacrimi. Şi mă scurg prin gura de canal, asta vroiai. Ca să nu-ţi mai stau în cale. Ei, află, iubitule, că pe dinăuntru mă pufnea râsul de fiecare dată când îmi strigai: Dispari! să nu te mai văd!... Ai jucat teatru pe un fond de... cum să zic... de realitate. Emploi, parcă aşa am auzit că se cheamă, în teatru, chestia asta. Cât oi fi eu de incultă, tot îmi mai ajunge din când în când câte ceva la ureche. Şi bag la cap, am memorie bună... *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Nu, n-ai închis? Înseamnă că totuşi a învins curiozitatea. Ţi-oi fi zis: Ia să vedem cât de departe poate s-ajungă tipa asta cu neobrăzarea!...
Ei da... Cred că ştiu de ce mă tot eviţi de-un an încoace. Un an, sau, mă rog, cam pe-acolo... Pentru liniştea ta mă eviţi. E o boală veche la tine. Liniştea ta! La care ţii ca la ochii din cap. Mai presus de orice... Hai, spune-mi că fac o confuzie! Am greşit numărul, am nimerit aiurea, chestii d-astea obişnuite...
Nu-mi spui?... Află că n-ai avut niciun motiv să-ţi faci griji pentru liniştea ta. Cu mine nu ţi-ai pierdut-o niciodată. Dacă n-am niciun talent şi nici alte calităţi, măcar una puteai să mi-o recunoşti şi tu cât am fost împreună. Am fost înţelegătoare. Şi sunt în continuare... Să nu închizi, iubitule! Te rog. Te-am prins atât de greu... N-am să te-ntreb ce nu ţi-a plăcut la mine. Sunt gata să zic: Foarte bine, nu ţi-a plăcut nimica. Deşi o calitate am, măcar una, nu poţi s-o negi. Sunt sinceră. Şi nu sunt acaparatoare. Uite vezi, două... Măcar două. D-aia ziceam, cu mine nu ţi-ai pierdut liniştea niciodată. Dacă am spart vreun vas în casă la tine, s-a întâmplat fiindcă l-am scăpat din mână. Nu fiindcă ţi l-am aruncat în cap. Deşi, Dumnezeu mi-e martor, de-atâtea ori mi-a venit să-ţi arunc în cap o farfurie. Dar hai să te-ntreb: ai văzut măcar o dată vreun gest de nervozitate din partea mea? N-ai văzut, iubitule. Fiindcă eu totdeauna am găsit latura bună a lucrurilor. Am fost împăciuitoare, de parcă m-aş fi născut în Zodia Fecioarei! Chiar şi când m-ai lăsat pe dinafară. Deşi era într-un fel şi casa mea. Ştiu, în acte nu e, şi n-a fost niciodată. Dar măcar pentru că am stat totuşi ceva ani împreună, ziceam că e un drept al meu câştigat, să vin acasă de la serviciu, obosită, şi să pot să mă-ntind pe canapea. Ca şi cum ar fi casa mea. Sau să deschid frigiderul şi să-mi iau ceva de mâncare. Ceva rece, o rămăşiţă, ştiu şi eu, orice. Dar nu, tu ai găsit cu cale să schimbi yala şi să mă ţii afară în stradă. Nu eram în situaţia să rămân pe strada, recunosc. Aveam casa mea, unde puteam să mă întorc oricând. Dar cât am fost cu tine, ajunsesem, în naivitatea mea, s-o consider părăsită. Fiindcă nu mai dădeam pe-acolo cu săptămânile. Casa mea mucegăită, unde m-am şi întors în cele din urmă, ce era să fac. Doamne, cum ajunsesem s-o urăsc! Fiindcă ea mă lega de trecut... Dar nu, iubitule, n-am să te ţin cu poveşti. Te rog să nu-nchizi! Te rog din suflet! Acuma că în sfârşit te-am prins, am o singură întrebare pentru tine: ce crezi c-ar trebui să fac? Fă abstracţie de persoana mea... concretă, ca să zic aşa. Ce-ar trebui să facă una care a pierdut tot. O persoană oarecare. Na! Nu mă pricep să vorbesc. Dar ştii foarte bine ce am în cap. Tu care, în felul tău, eşti un filozof şi te pricepi să generalizezi, nu? Tu, care eşti obişnuit să faci o teorie întreagă din orice fapt cotidian, oricât de mărunt. Ce-ar trebui să facă una ca mine... aşa, o generalizare. Fiindcă asta sunt, o generalizare! Nu-ţi vine să râzi? Mie, da! Eu care am o regulă în viaţă: fă din orice haz de necaz. Na, că până la urmă ai să zici c-am devenit lăudăroasă, că-mi găsesc calităţi una după alta! De unde pornisem de la ideea că n-am niciun talent şi nicio calitate!... N-am iubitule, ştii bine că n-am niciun talent. Şi nicio calitate... Dar nu vreau să vorbesc de mine, nu de-aia te-am tot căutat la telefon. Vroiam să ştiu ce mai faci...
Ştii, mi-amintesc de florile pe care le-ai pus la presat. Mi-ai povestit chiar tu că era o veche pasiune, din copilărie. Le-am tot găsit prin cărţi... Ştiu ce-ai să-mi spui, iubitule. Că n-aveam nimica de-a face cu cărţile tale, şi cu cărţile în general, că sunt o incultă şi aşa mai departe... Ei nu, n-ai să-mi zici una ca asta, sorry, tu eşti un domn, ştiu. Dar eu nu ţi-am scos cărţile de prin etajere ca să le citesc. Nu, n-am pretenţia asta. Pe prima am scos-o din întâmplare, când ştergeam praful. De fapt, am scăpat-o din mână. Şi atunci, ce să vezi: o floare uscată a ieşit dintre file. Cred că era... Nu mai ştiu exact... Un trandafir? Oricum, ceva gros şi cărnos, chiar şi-aşa, uscat, şi care nu mai avea decât nişte urme vagi de culoare, galben sau roşu, nici nu mai ştiu. Ceea ce m-a mirat a fost că tu ai pus la presat floarea aia, trandafir sau ce-o fi fost, fără să-ţi pese că stricai o carte. Să nu mă-ntrebi ce carte era aia, că n-am nici cea mai mică idee. E-adevărat c-ai pus-o acolo când erai mic, după cum mi-ai spus chiar tu. Dar... Să nu-mi spui, iubitule, că n-ai avut niciodată pasiunea florilor uscate. Chiar dacă nu le-aş fi găsit prin cărţile tale, tot aş fi ghicit că ai pasiunea asta. Mă rog, în stare mocnită. Aş fi ghicit, zău că da. Chestiune de logică. Judecând după trăsăturile tale de caracter... Aşa că asta m-a mirat: că ai sacrificat cărţile. Sau, mă rog, câteva din ele. Oricât de dragi ţi-ar fi fost florile, ţi-erau mai dragi cărţile. Dar tu ai preferat să le sacrifici. Numai ca să păstrezi florile. Fiindcă după aia am găsit flori şi în alte cărţi. Pe care le-am scos nu ca să le citesc, bineînţeles, ci fiindcă acuma ştiam că unele cărţi ascund flori uscate. Dar ce urme au lăsat florile alea! Dumnezeule! Zeama de flori a trecut prin câteva pagini, iar filele s-au deformat, ştii cum se-ntâmplă dacă floarea e groasă. Ai să râzi, dar le-am şi mirosit! Când nu erai tu acasă, se-nţelege... Nu, iubitule, n-am simţit niciun parfum de floare ci doar aşa, ceva verdeaţă, hârtie, tipar, o amestecătură de toate astea... Dacă crezi că bat câmpii, n-ai decât să-ncerci să le miroşi după ce... După ce n-am să mai fiu. Vreau să zic după ce n-am să mai fiu la telefon. Ai s-o faci, nu-i aşa? Sunt sigură că ai s-o faci. Fiindcă, aşa cum îţi ziceam, eşti o fire iscoditoare. Şi inventivă. Îţi place să-ţi bagi nasul peste tot. Cu o singură condiţie: să nu ştie nimeni ce te frământă! Altminteri suntem secretoşi nevoie mare, nu-i aşa? Suntem, iubitule. Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect, nici chiar tu. Nu ne place să ne afle alţii secretele!... A! Ia stai! Nu cumva...? Uite, chiar acuma mi-a venit ideea! Cred că ştiu de ce nu m-ai mai vrut lângă tine. Fiindcă ştiu să ghicesc viitorul! Asta e! Mă pricep să ghicesc viitorul, dar nu ştiu să-mi ţin gura. Bunica din partea mamei era vrăjitoare! Adică o soră de-a ei... Glumesc, iubitule. N-am avut nicio bunică vrăjitoare şi nu mă pricep să ghicesc viitorul. Mă-ngrijorează doar ce-o să se-ntâmpla cu mine. Fiindcă am o presimţire: că n-o să mai fac mulţi purici pe-aicea... Dar şi mai mult mă îngrijorează viitorul tău, iubitule. Parcă văd c-o să stai tot mai mult încuiat în casă, parcă văd c-o să răspunzi la tot mai puţine telefoane. Până o să ţi se facă lehamite. Aşa cum mi s-a făcut şi mie. Dar tu, spre deosebire de mine, n-o să-ncepi să dai telefoane la-ntâmplare. Tu eşti prea orgolios, ca mai toţi bărbaţii care nu se tem de depresie. Eu mă tem să n-o iau razna. Mă tem, ce să fac. Asta-i durerea cu mine. Începe cu frica să nu te dea afară de la slujbă... Dar eu am trecut de faza asta. Faza a doua e când vine soră-ta şi începe să-ţi ţină predici că viaţa e frumoasă şi merită să fie trăită. Şi câte şi mai câte. Dar eu n-am nevoie de predici, de încurajări şi de toate chestiile astea. Eu ştiu că viaţa merită să fie trăită. Dacă nu pentru altceva, mai ales ca să-ţi aduci aminte de florile presate de toţi iubiţii pe care i-ai avut. Să adulmeci file pătate prin cărţi străine, să-ncerci să afli ce soi de flori au fost şi să ţi le imaginezi cum le-a stat proaspete pe câmp. Sau în grădină. Le-a stat bine, iubitule, nu-i aşa?... Apropo, una din florile tale presate cred că am recunoscut-o: era o cicoare. Cred. Albastrul ăla deschis s-a păstrat cel mai bine... Să nu-mi spui că a fost doar în închipuirea mea. E-adevărat că era mai mult galbenă decât albastră, dar... te pomeneşti că ai dreptate; sigura că da: n-aş fi ştiut niciodată că era albastră floarea de cicoare dacă n-ar fi fost închipuirea; vreau să spun, ştiind foarte bine că cicoarea e albastră, cum altfel?... Iubitule, mai eşti acolo?... Vezi, nici nu te mai rog să nu închizi telefonul. Ştiu că ai avut răbdare cu mine. M-ai ascultat destul. Poate prea mult. Dacă iubitul meu pe care l-aş fi părăsit m-ar fi sunat, i-aş fi trântit telefonul de nu s-ar fi văzut! Fiindcă ştiu că aş fi avut motive serioase să-l fi părăsit! Asta e, nu toţi suntem răbdători şi înţelegători. Dar trebuie să facem eforturi să fim, nu-i aşa?... Cât costă o vorbă bună? Un orgoliu şi-un sfert! Adică mai nimica. Ce importanţă are că m-a părăsit X, sau că m-a părăsit Y? Sau că eu i-am părăsit pe ei? Cineva trebuie să se găsească să-ţi spună: Hai, lasă, că nu s-o nărui lumea odată cu asta!...
Iartă-mă, iubitule, sunt o proastă. O escroacă şi-o proastă, asta sunt. Dar o profitoare nu-s, asta pot să ţi-o spun cu mâna pe inimă. Fiindcă dacă eram, nu luam, cât am fost cu tine, anticoncepţionale cu pumnul şi mai devreme sau mai târziu te-aş fi prins în plasă c-un copil. Dar eu n-am făcut-o şi măcar pentru asta ai putea să mă apreciezi, nu crezi, iubitule? Te-am luat liber, şi te-am lăsat liber, aşa cum îţi doreai... Şi nici măcar un carneţel cu numere de telefon n-am... Adică am avut, dar l-am aruncat, asta-i partea nostimă. Mi-am zis: Hai s-o rup definitiv cu trecutul... Dar ce, parcă-i aşa uşor? Pentru unii o fi, poate. Dar pentru o proastă sentimentală ca mine nu-i deloc uşor...
Iartă-mă, iubitule. Ai fost răbdător şi înţelegător. Îţi sunt recunoscătoare. Meriţi pe cineva mai bun decât mine. Şi nu te-aş fi ţinut atâta la telefon cu poveştile mele răsuflate. Dar ce era să fac? Tocmai am împlinit patruzeci şi patru de ani....
Şi mi-e teamă că tu ai uitat.”
**Publicat și în Vatra, nr. 1-2, 2018
