La capătul celălalt al canapelei*

            „...pe digul unde se consolau făcând dragoste îndrăgostiţii
            fără acoperiş.”

Gabriel García Márquez

Plaja era înclinată în locul acela — înclinată şi îngustă. Valurile ajungeau până aproape de piciorul câtorva sălcii care oricum nu prea aveau ce căuta atât de aproape de mare. Ajungeau încă înspumate, în lumina ce cădea, însoţită de muzică, pe locul acela, venind de la restaurantele de la marginea fâşiei de nisip, şi se retrăgeau în întunericul umed şi clipocitor. Cupluri de tineri goi făceau dragoste în tăcere, la distanţă de câţiva paşi unul de altul. Tăcerea lor era un brocart somptuos ţesut din gemete de plăcere — gemete reţinute, gemete discrete, care nu treceau dincolo de alveola timpului lor propriu, timpul fiecărei perechi. Păreau să fie sigure, acele perechi, că aveau tot dreptul din lume să facă ceea ce făceau.
   Unul din tineri se desprinse la un moment dat din braţele iubitei, se ridică în picioare şi se apropie de perechea învecinată. Cei doi, simţindu-se priviţi, îşi încetară mişcările unduioase şi, fără să se desprindă, îşi suciră capetele spre cel venit, uitându-se întrebător la el. „Mă laşi cu ea? — i se adresă prietenos cel venit tânărului. Şi dacă vrei, uite, mai încolo, a mea te aşteaptă. Nu caut noutatea cu tot dinadinsul, să ştii — se simţi el dator să-i explice celui întins pe jos, gol, în faţa sa.” Erau cu toţii goi, supli şi bronzaţi. „Vreau doar să fim aşa, ca într-o frăţie, înţelegi? Nu-i plăcut să vezi că eşti bine primit? În fond, suntem cu toţii tineri. Vorba aia, gândim la fel şi simţim la fel. Eu unul m-am săturat să tot fiu suspectat de intenţii rele — asta mi se-ntâmplă în familie. Nu ştiu de ce tre’ să mi se pună în cârcă toate relele de pe lume... Pentru ea — reluă, arătând în jos, spre fată — poate să nu însemne mare lucru. Dar pentru mine e important, să ştii. Şi adăugă: Chiar dacă îi fac doar o scurtă vizită, înţelegi ce vreau să spun.”

Se opri din reverie şi se uită la femeia lui, care şedea la capătul celălalt al canapelei şi citea o carte. Din locul unde se afla nu vedea decât coperta de carton gros şi nu desluşea nici titlul, nici autorul.

Felul cum aleseseră acei tineri să trăiască era soluţia cea mai inspirată, ideea cea mai bună să încetinească scurgerea timpului. Printr-o magie reuşeau să împiedice nisipul să se cearnă în recipientul alungit de dedesubt al clepsidrei. Timpul se oprea în loc când întâlnea depravarea şi dezmăţul. Întâi şi-ntâi fiindcă rămânea cam fără răspuns însăşi întrebarea dacă era cu adevărat vorba de depravare şi de dezmăţ. În privinţa asta stăruia în lume o îndelungată confuzie.

La capătul celălalt al canapelei, soţia sa dădu foaia în cartea pe care o citea.

...Timpul se oprea în loc întâlnindu-se cu depravarea şi cu dezmăţul fiindcă nu se dumirea care era rostul depravării şi dezmăţului când aveai de ales între atâtea variante de a-ţi duce traiul. De ce tocmai varianta asta? se întreba timpul. Iar dacă cineva găsea răspunsul la întrebarea cu privire la rostul depravării şi al dezmăţului, timpul se urnea din nou, împăcat.
   Să n-ai un acoperiş deasupra capului, să nu vrei să ai un acoperiş deasupra capului, era un lucru acceptabil, ba chiar bun dacă vremea era frumoasă. Asta te învăţa să fii mereu optimist şi încrezător. Şi a fi optimist însemna şi să găseşti în schimbarea partenerei tot firescul din lume.

Pe pagina din care citea femeia de la celălalt capăt al canapelei literele se transformau în cifre. Ea nu cunoştea semnificaţia cifrelor dar nici nu dădea vreun semn că ar fi asistat la ceva straniu. Doar lua act de întâmplare şi îşi continua lectura... Se spunea acolo că actul sexual incumbă responsabilitate. Tot aşa cum socoteala cheltuielilor casei se ţine cu stricteţe. Sau se ţinea cândva. Scria foarte clar: plăcerea în sine e un păcat de neiertat şi cu atât mai mult împrăştierea ei în dreapta şi-n stânga, cu nesăbuinţă. Dar cu siguranţă nu se pomenea nimic de plajă şi de luminile restaurantului aşternute pe nisip, sub sălcii. Abia dacă se amintea ceva de înserări.

Tânărul era curios dacă inima următoarei partenere începea să bată cu putere la apropierea sa. Şi pentru a se dumiri în privinţa asta, se lipi cu tot pieptul de pieptul ei. Nu reuşi însă să-şi dea seama a cui inimă bătea mai nebuneşte — a ei, sau a lui? Dar oricum era voluptuos.
   Se întrebă totodată dacă şi a doua parteneră îi va arăta aceeaşi deschidere, iar masculul ei aceeaşi înţelegere. Ceva îi spunea că da, că toate lucrurile asemănătoare cu ceea ce făceau ei erau uşor de realizat pe pământ dacă lăsai la o parte încrâncenarea tradiţională.

Tânărul se gândi un pic şi decise că cel mai bine era să rămână la acelaşi capăt al canapelei — al lui. Stăteai liniştit şi ascultai cum foşnetul valurilor se risipeşte, în retragere, pe nisipul ud.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Notaţii literare (XV)

Detalii la alegere pentru autor
   Doar un exemplu: un personaj intră într-o redacţie pustie. Ţinta autorului este de a accentua în descriere senzaţia de încăpere părăsită. Şi atunci: între a spune „niciun ecran nu era luminat”, şi „toate ecranele erau stinse”, ce alege autorul? Prima variantă s-ar părea că privilegiază o „privire” (impersonală) ce baleiază ecranele de pe mese rând pe rând, în căutarea unei lumini (care, în chip firesc, ar ieşi în evidenţă dacă ar exista), în final constatând că nu a găsit niciunul în funcţiune. În varianta a doua s-ar zice că predominantă este senzaţia de simultaneitate a percepţiei. Autorul trebuie să se hotărască în privinţa aşteptărilor personajului: se aştepta acesta să întâlnească pe cineva în redacţie, sau era aproape sigur că va găsi redacţia goală?

Generaţionism
   De ce se agaţă în continuare critica literară românească de superfluul „generaţionism” (în care tagma scriitoricească se complace)? Dacă perioadele născocite — „şaizeciştii”, „optzeciştii” ş.c.l. — chiar au trăsături distincte, diferenţiaţi-le prin respectivele trăsături. Şi atunci veţi avea, poate, ocazia să constataţi că perioadele se întind şi se întrepătrund, precum culorile acuarelelor; sau, dimpotrivă, veţi avea surpriza să vedeţi că periodizarea nu se justifică prin nimic. Căci în ultimă instanţă, din perindarea generaţiilor de scriitori români, oricum decuplate de Marea Istorie (literară), nu se poate transfera practic mai nimic în portofoliul valorilor durabile ale literaturii universale.

Naraţiune la persoana I
   „Am făcut o pauză, mi-am tras răsuflarea şi am spus: ...” (William Styron: Alegerea Sofiei, ed. Adevărul, 2011 — p. 302) Sau: „...m-am gândit eu, aplecându-mă peste pisoar” (id. p. 307). M-a amuzat totdeauna această comedie a omniscienţei jucată de unii scriitori, care „îşi amintesc” trecutul lor ficţional până la cele mai mici detalii. E drept că orice operă este un contract între autor şi cititor. Dar cred că nu de puţine ori autorul forţează, adăugând clauze greu de acceptat. Goana după autenticitate are uneori efecte perverse.

Identificare cu personajul
   Dacă alter ego-ul lui Flaubert merge până acolo încât se identifică în sexul opus, alţi autori nu se simt confortabil dacă se îndepărtează prea mult de propria lor identitate... Ch. Bukowski se regăseşte în Casiski, Franz Kafka, în K... Ş.a.m.d. Până şi personajele parcă au mai multă autenticitate dacă poartă un nume apropiat de persoanele reale care le-au servit de model. De circumstanţe nici nu mai vorbim!

Realitate şi percepţie literară: timpul multiplu
   Personajul Val din romanul Invaziile inimii, de James Meek (ed. Humanitas, 2014), se află într-o dispută violentă cu personajul Ritchie, cu a cărui soră tocmai rupsese relaţia. Val îl acuză pe Ritchie de pedofilie şi devine atât de furios încât la un moment dat îl loveşte peste faţă. Iată cum descrie autorul scena: „Iar când s-a petrecut cel mai surprinzător şi mai cretin lucru, adică Val a venit la el şi l-a lovit năprasnic peste falcă cu dosul palmei, lui nu i s-a părut nici surprinzător şi nici tâmpenie, la fel cum nu i s-a părut surprinzător nici că s-a prăbuşit la podea şi a rămas acolo, nici întins, nici în şezut.” (p. 90)
   Remarcăm că timpul secvenţei este dilatat faţă de timpul real în care aceasta are loc — poate, la prima vedere, prea dilatat. Mai mult decât atât, cronologia este inversată: înainte de orice, ceva se petrece; apoi, însuşirea de a fi surprinzător a gestului trece înaintea săvârşirii gestului însuşi. Iar descrierea consemnează, cu îndreptăţire, mai mult decât actul de violenţă în sine: consemnează, printre altele, micşorarea distanţei dintre victimă şi agresor („Val a venit la el”). Oricât de neaşteptat a fost gestul lui Val, victima, Ritchie, încearcă să-l încadreze în conştiinţa sa şi să-l explice chiar în timpul desfăşurării, ba chiar îi percepe o parte din urmări, cum ar fi întipărirea faptului în memorie şi umilinţa pe care o va resimţi în viitor. (Nu o spune autorul, îmi permit eu să adaug.) Şi, la fel de important, nu exclude nici ambiguitatea: surprinzător şi nesurprinzător în acelaşi timp; cretin şi normal. Faulkner explica frazele sale lungi şi încâlcite, de fapt gândirea sa comprehensivă şi complicată, prin necesitatea oricărui fapt de a fi descris ca fiind un melanj între trecut, prezent şi viitor. La fel se întâmplă şi în secvenţele aproape instantanee şi neaşteptate ca cea de mai sus. Victima poate percepe într-o străfulgerare până şi ghinionul de a fi suferit o umilinţă. Or, ghinionul nu poate fi perceput ca atare decât prin raportare la trecut.

Domnul Săndulache și schimbarea

   Sfârşitul dictaturii a venit în cele din urmă într-un aprilie de primăvară întârziată, găsindu-i pe toţi ameţiţi de o lungă aşteptare, marcată de nenumărate incertitudini. Unii îmbătrâniseră, dar i-a ajuns din urmă tinereţea. Cineva neştiut s-a cocoţat şi, c-un gest neaşteptat de curaj, a scos bila de piatră, încinsă, din fruntea masivului Golem. Chiar aşa să se fi întâmplat? De Golem, pe care îl însufleţea bila din frunte, pesemne că ştiau destui, dar vezi că să se găsească cineva să se cocoaţe până la fruntea sa era mult mai greu. Slavă Domnului că s-a găsit totuşi. Rămas fără bilă, Golemul s-a întins pe jos, masiv şi neputincios, într-o hrubă desigur, undeva prin nişte locuri pustii, unde nu se deschiseseră încă şantiere şi nici nu se făcuseră săpături arheologice. Şi a rămas aşa, inert şi rece, să doarmă sub iarba uscată de anul trecut, nevăzut, contopit cu lutul din care fusese zămislit. Din clipa aceea nimănui nu i-a mai păsat de el. Domnul Săndulescu aproape că n-a apucat să prindă măcar de veste că se-ntâmplă ceva deosebit, şi nimeni din familia sa n-a avut vreo implicare serioasă. Dar ameţeala i-a cuprins pe toţi. Schimbarea a venit val-vârtej: doar două-trei voci trâmbiţaseră o prorocire confuză c-un an înainte. Sâmbăta a devenit zi liberă peste noapte, televizorul s-a trezit din amorţeală, şi, după ani şi ani de letargie, o noapte întreagă a cântat Lambada, de care aproape nimeni n-auzise până atunci. Un convoi de camioane grele s-a auzit trecând într-un uruit înfundat la două străzi distanţă, în toiul nopţii, făcând geamurile să zdrăngănească. Camioane grele or fi fost, sau transportoare blindate? S-a cântat şi s-a dansat pe ecranul televizorului o noapte, s-a cântat şi s-a dansat două nopţi, apoi trei — aşteptarea a crescut ca focul înteţit de vânt, apoi în toate nopţile şi în toate zilele care au urmat s-a tot auzit Lambada. În faţa unei camere video de o marcă necunoscută, într-o lume de care nimeni nu ştiuse până atunci, pe ceea ce părea să fie un capăt de ponton care până atunci de bună seamă nici nu existase, s-a dansat cu pasiune, la un pas de sex, în proximitatea parapetului dar şi în mijloc, cu legănare a şoldurilor, în fustiţe scurte, numai bune să se legene şi să se tot legene într-o parte şi într-alta, în ritmul dansului, făcând pereche cu pantalonii mulaţi pe picior ai dansatorilor. Toată lumea a învăţat Lambada şi a fredonat-o până dincolo de Paşte, către vară, şi a privit cu lacrimi în ochi focurile de artificii aruncate spre cer din sărăcie, dar neîngrădite. Pontonul a tot plutit şi s-a tot legănat într-o stabilitate relativă, apa a rămas întunecată, iar dansatorii, pe ecran, îmbrăcaţi cum erau ca pentru o climă tropicală, cu mai nimic pe ei, s-au lăsat duşi în derivă de ape line şi adânci, pe care pluteau frunze galbene din toamnele trecute.
   Apoi — deja trecuseră destule zile... ba chiar multe zile — s-a răsuflat uşurat şi totodată au început discuţiile în casă, în familie. Şi nu că s-ar fi luat la harţă între ei sau s-ar fi trezit din vis, dar realitatea era prea ameţitoare. Deşi incertă. Nu-i vorbă, nici n-ar fi avut motive să se ia la harţă. Domnul Săndulescu şi-a amintit amuzat de bila de piatră scoasă din fruntea Golemului şi s-a întrebat, retoric, cum te poţi descotorosi de o bilă încinsă. Nu era deloc o chestiune practică. Bilă, cum adică? Ce fel de bilă? Metaforic vorbind, nu? Dar chiar şi-aşa: în mâna cui se poate răci o bilă fierbinte — s-a întrebat domnul Săndulescu, vădindu-se că era un visător — şi unde poate fi ea păstrată până se răceşte (dacă se răceşte), şi încă mult timp după aceea? Încă se mai dansa Lambada, până la saţietate, şi fetiţele de pe ecran îşi legănau de zor şoldurile de creole, ducând-o pe doamna Săndulescu cu gândul la tinereţea interbelică a mamei domniei sale, când, deşi era la modă tenul alb ca laptele — drept care se şi purtau plase lăsate peste faţă, împotriva soarelui —, Creola se cânta, languros, la toate terasele din Bucureşti şi, zice-se, din Europa toată. De nu cumva şi în America de Nord. Cu această melodie în cap, doamna Săndulescu se uita când la unul, când la altul, cu ochii îngustaţi de fericire, şi nu pricepea nici despre ce se discută nici cum de le arde de subiecte atât de lumeşti în loc să se bucure de schimbarea vremurilor. Fiindcă într-adevăr, în casă se trecuse aproape abrupt la chestiuni practice.
   Diana nici nu s-a mirat prea tare de proiectele de prosperitate ale lui Stelian, soţul ei, venite uite-aşa, peste noapte. Nu s-a mirat, fiindcă Stelian vădise de la bun început o înclinaţie de netăgăduit către activităţile lucrative. Şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă, chiar şi în regimul abia căzut, când în general tot omul, vrând-nevrând, lucra pentru binele mai mult sau mai puţin comun. Cuvântul proiect începea să facă rapid carieră, în dauna cuvântului plan, care, stârnind mai degrabă repulsie şi având darul să reînvie amintiri neplăcute, era trimis cu indignare la reformă.
   „Pe când tata face poezie întrebându-se cum şi în cât timp se va răci bila scoasă din fruntea Golemului — a spus Diana —, ia uite la Stelian, îşi freacă palmele gândindu-se de pe-acuma la afaceri!” Cât despre domnul Săndulescu, afacerile la care ginerele său se pare că începuse deja să se gândească, dacă se adeverea că se gândea în mod serios la aşa ceva, şi pe el îl cam surprindeau. Domnul Săndulescu uitase de mult când se închisese ultima afacere în oraş, pe când era el copilandru, uitase până şi că afacerile existaseră pe lume, şi nici că le simţise în tot acel răstimp lipsa. Şi uite că acum ginerele său, mai înainte chiar să se dumirească spre ce se îndreptau cu adevărat vremurile, avea deja în vedere o afacere a lui. Dar să nu ne pripim: oamenii mai şi cochetează cu viitorul; dacă le dă mâna şi dacă viitorul le apare surâzător. Toată lumea presupunea, ba unii erau chiar convinşi, că cei care prin alte colţuri ale lumii se ocupau de afaceri erau hrăpăreţi şi lipsiţi de scrupule; iar într-o variantă idilică, să zicem, de făcut bani sau de orice alte asemenea năzdrăvănii se ocupau spiriduşii. Motorul oricărei afaceri, din câte auzise şi citise domnul Săndulescu — iar nevastă-sa, doamna Săndulescu, îl privea cu admiraţie văzându-l gata să se lanseze în chestiuni cu totul şi cu totul noi —, este capitalul. Marx dixit. Pe când ţara toată, după atâţia ani de trai la comun, se afla fără doar şi poate în totală criză de capital. Căci banii care circulaseră până mai ieri, numai capital nu puteau fi numiţi. Ca să nu mai spunem că bancnotele ajunseseră într-o stare deplorabilă, fizic vorbind.
   — Dar de bancă ai auzit? l-a apostrofat Stelian pe socrul său. Dacă n-ai capital, asta faci, te duci şi te împrumuţi de la bancă. Pentru asta sunt făcute băncile.
   Începuse deja să fie vizibil: Stelian prelua pas cu pas iniţiativa în familie, acumula cunoştinţe şi pricepere, capta de te-miri-unde informaţiile de ultimă oră şi, odată cu toate acestea, se lepăda de orice inhibiţie.
   Domnul Săndulescu participa numai pe jumătate la discuţie fiindcă nu dorea să se creadă că se lasă subjugat de subiect. Aşa că se uita c-un ochi la televizor, constatând, printre altele, că inventaseră o nouă emisiune, una care nu semăna cu nimic din ce văzuseră telespectatorii în anii din urmă. A încercat să prindă ceva şi de acolo, dar nu i-a prea reuşit: aşa-i când încerci să faci două lucruri deodată. Doi tipi foarte serioşi, destul de în vârstă, cam de vârsta sa, pe care nu-i mai văzuse niciodată la televiziune, spuneau, pe ecran, ceva despre cât e de importantă democraţia într-un stat de drept. Puteau fi auzite cuvinte noi, expresii nemaiîntâlnite, care se înălţau maiestuos spre cerul noii lor existenţe, asemenea unor rachete de semnalizare. Luminau arzător, făceau spectacol, şi se topeau. Se înălţau altele...
   Stat de drept... Ca să vezi!
   Drepturile omului... Interesant!
   Libertatea de opinie... Societatea civilă...
   Ginerele său vorbise despre un împrumut de la o bancă. Desigur, toată lumea auzise de bănci, era o întreagă discuţie cu băncile astea. Dar de fapt exista o singură bancă — asta era realitatea. O singură bancă, pe nume Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Care acorda împrumuturi. Dar cum? Numai pentru locuinţă sau pentru maşină... Împrumut pentru deschiderea unei afaceri? Hm! Domnul Săndulescu îşi amintea ca prin ceaţă, sau poate citise prin cărţi sau văzuse prin filmele despre capitalism, că pentru a căpăta un credit pentru o afacere, trebuie să-i prezinţi bancherului un plan detaliat al afacerii şi să-i oferi garanţii că afacerea e solidă şi că vei fi capabil să returnezi suma la termenul stabilit.
   — Ei, ce ziceţi de asta! Deja am început să gândim ca nişte oameni de afaceri veritabili! a constatat Stelian, plin de entuziasm. Toată familia era reunită la masă, farfuriile încă goale, în pahare un rest din ce rămăsese din vechiul regim, dar capetele, sau cel puţin unul din ele, erau deja pline de proiecte de viitor! Stelian aproape că-şi freca mâinile de nerăbdare şi de entuziasm. — Şi n-au trecut nici... Câte săptămâni au trecut? Trei?
   Nimeni din casă nu putea face o socoteală simplă, iar dacă totuşi se încumeta cineva s-o facă, reieşea ceva greu de crezut: când timpul curge cu folos, curge al naibii de repede.
   Pe ecran, un tânăr cu alură de sportiv şi cu faţa arsă de soare, vorbea la un fel de telefon care n-avea nici furcă prin preajmă, nici fir.
   — Ia te uită! a exclamat domnul Săndulescu surprins, ce naiba face ăsta acolo?
   Şi a rămas cu ochii pironiţi pe ecran, unde tânărul sportiv tocmai se întorcea cu spatele, de parcă s-ar fi ferit să nu fie auzit de domnul Săndulescu în timp ce vorbea la telefon. Doamna Săndulescu n-a observat nimic neobişnuit pe ecran. Se uita la televizor, dar era cu gândul la întâmplările ei recente.
   — Azi-dimineaţă, a spus ea, am trecut pe la Aprozar, să văd dacă încă n-au adus coca-cola.
   — Ce vorbeşti! a strigat Stelian surprins. Habar n-aveam că ai făcut aşa o pasiune pentru coca-cola! Nici n-ai aşteptat să apară mai întâi reclamele. Eşti sigură că ştii exact ce gust are?
   — Dar de ce la Aprozar? s-a mirat Diana. De ce n-ai încercat la Alimentara?
   — Alaltăieri am trecut şi pe la Alimentara, a mărturisit doamna Săndulescu. Am încercat şi acolo, să nu credeţi că am vreo slăbiciune deosebită pentru Aprozar. După care şi-a adus aminte că îi datorează o explicaţie ginerelui ei, aşa că s-a întors spre el: — Cred şi eu că ştiu ce gust are coca-cola, cum să nu! Ştiu şi tot felul de istorioare cu coca-cola.
   — Zău? Cam ce fel de istorioare?
   — Ştiu de pildă că nemţii vorbeau cu dispreţ de americani înainte de Al Doilea Război Mondial, cică-s băutori de coca-cola. Şi am văzut şi prin filme cum americanii, unu-doi, desfac o sticlă de coca-cola şi o dau pe gât. Dar asta nu înseamnă nicidecum că am vreun sentiment de dispreţ pentru ei. Dimpotrivă... Iar tu, Diana, dacă vrei să ştii de ce am încercat întâi la Aprozar, află că, după toţii anii ăştia, mi-am pierdut orice urmă de încredere în Alimentara. Ca să nu mai vorbesc de respect! Ce respect să mai am! E de-ajuns să-mi amintesc de rafturile goale. Ani de zile asta am văzut la Alimentara: rafturi goale. Mi-a ajuns!
   — Ei, un pic de răbdare! Soseşte şi coca-cola, a fost de părere Stelian. Mai durează un pic până să se convingă importatorii că merită să investească.
   — Ar face bine să se hotărască mai repede, a sugerat Diana.
   — Până să se convingă? s-a arătat sceptic domnul Săndulescu. Întâi şi-ntâi importatorii trebuie să se hotărască mai repede să înfiinţeze camere de comerţ, asta ar trebui să facă! Dacă vor să iasă învingători în competiţia cu producătorii autohtoni. Dar dacă mă-ntrebaţi pe mine, ar face mai bine să nu se grăbească deloc. Coca-cola e o adevărată pacoste pentru sănătate.
   — Dar dumneata de partea cui eşti? l-a interogat ginerele său. Eşti cu importatorii, sau cu producătorii autohtoni?
   — Eu sunt de partea consumatorilor! a precizat domnul Săndulescu. Atâta vreme cât nu pătrunde în ţară capitalul străin, eu n-am nicio problemă. Nu sunt nici cu unii, nici cu ceilalţi. M-am săturat de lipsuri şi de sărăcie, dar n-aş lăsa ţara pe mâna capitalului străin.
   — Păi nu spuneai chiar dumneata că n-avem capital în ţară? De ce să ne opunem să intre capitalul străin?
   — Iar tu, nu mai departe decât acum câteva minute, parcă spuneai că pentru asta sunt făcute băncile, să dea bani cu împrumut! Nu spuneai aşa?
   — Bineînţeles că asta spuneam, şi n-am de gând să neg. Sunt convins că asta or să şi facă, chiar înainte ca importatorii să se hotărască să-şi înfiinţeze camere de comerţ şi să treacă la importul de coca-cola. Asta e convingerea mea: băncile n-or să întârzie să facă primul pas.
   — Depinde ce dobânzi or să pună, s-a arătat sceptic domnul Săndulescu. N-aş vrea să fiu în pielea clientului acuma, în următoarele săptămâni. Depinde pe cine îţi găseşti să te gireze, depinde cu ce ipotechezi, depinde de multe. Termenii contractului pot ascunde o mulţime de capcane, şi ai să vezi cum o să scrie în contract: cu litere minuscule, să nu le desluşească nici dracu’! Parcă văd că asta o să se-ntâmple. Şi asta de ce? Pentru că n-avem cultură bancară! De unde s-o avem? Parcă văd că o să curgă cu procese intentate de clienţii nemulţumiţi.
   — Nu cumva ai fost bancher? Că văd că prea le ghiceşti pe toate, l-a luat ginerele său peste picior. Numai că vezi lucrurile din perspectiva clientului. Oare de ce?
   — Nu zic că nu mi-ar fi plăcut, a ocolit domnul Săndulescu răspunsul. Dar n-aveam vârsta necesară la vremea când băncile încă mai însemnau ceva în ţara asta. Iar când am ajuns la maturitate, prafu’ se alesese de ele! Băncile erau deja de stat, şi de fapt nu mai era decât una singură, şi nimeni nu mai avea nevoie de pricepere. La fel ca peste tot de altfel.
   — Poate ai fost bancher într-o viaţă anterioară!
   — Te pomeneşti.
   — Văd că scoţi pe gură termeni în jargonul bancar aşa cum scoate scamatorul panglici din joben.
   — Te rog, Stelian, a intervenit Diana, cu voce scăzută, pe un ton de reproş îngăduitor, înclinându-se discret spre urechea soţului.
   Dar toată atenţia lui Stelian era îndreptată spre discuţia cu socrul său.
   — Dobânzile sunt totdeauna strâns legate de preţuri, a reluat el. Vreau să zic, de inflaţie. Parcă văd că or să-nceapă să crească preţurile. Fiindcă niciodată nu-i bine ca statul să ţină de preţuri cu dinţii, ca altădată. Un stat care se respectă nu-şi permite să întârzie, liberalizează comerţul! Economia îşi are legile ei.
   — Eu n-am observat nicio tendinţă, l-a contrazis domnul Săndulescu ca să-i mai taie ginerelui său din elan.
   — O să ai ocazia să observi zilele următoare, i-a prezis acesta sumbru. Întotdeauna după o mare răsturnare, vine inflaţia! Să dea Dumnezeu să fiu eu proroc mincinos, dar tare mă tem că la asta o să asistăm foarte curând.
   Cei doi copii se uitau când la unul, când la altul, cu ochi mari, în care licărea o nesiguranţă plină de aşteptare.
   Domnul Săndulescu n-a dorit să mai insiste pe acest subiect. Dar nici nu putea să treacă sub tăcere ceea ce considera el că era important în privinţa urmărilor noului regim.
   — Mai bine v-aţi gândi ce o să se-ntâmple cu casa asta în care locuim, s-a lansat el într-o avertizare care i-a luat pe toţi prin surprindere.
   Diana a făcut ochii mari, aproape la fel de mari şi de nevinovaţi ca şi ai copiilor ei:
   — Cu casa?!
   — Poate aţi uitat că cei doi Venţeli au fost nevoiţi să se restrângă la un singur apartament, a explicat domnul Săndulescu. Da, s-a-ntâmplat acum nu ştiu câţi ani, înainte să ne mutăm noi aici. Şi dacă am primit repartizare pentru locuinţa asta, nu trebuie să uitaţi că pe atunci eu lucram la Ministerul Justiţiei.
   — Şi?
   Pe faţa Dianei stăruia aceeaşi mirare nevinovată.
   — S-ar zice că înainte să venim noi, ei erau proprietari pe toată vila. Ce credeţi că o să se-ntâmple? Mm? Mâine-poimâine or să-şi ceară casa înapoi. Toată! Asta o să se-ntâmple.
   — Cui s-o ceară? a coborât Stelian surprinderea Dianei la un nivel oarecum pragmatic.
   — Ei, da! Cui s-o ceară! Asta e o întrebare. Dar nu înseamnă că n-o să se şi găsească un răspuns. Poate or s-o ceară de la alţii care de asemenea s-au gândit să înceapă o afacere. Sau mai multe. Oricum, puteţi fi siguri că n-o să fie jucată la tombolă. Cu siguranţă că Venţelii au un dosar pe undeva prin casă, păstrat într-un cotlon ascuns, şi în dosarul ăla au toate actele de proprietate. Eu unul aşa aş fi făcut dacă eram proprietar: în niciun caz n-aş fi distrus dosarul, aşa cum au făcut mulţi alţii, de frică. Cu orice risc l-aş fi păstrat! Oricât de puţin probabil părea la un moment dat să se schimbe timpurile.
   Stelian şi Diana au apreciat într-un gând, nu fără o anume tulburare, perspicacitatea socrului, respectiv a tatălui, care dădea astfel dovadă că e capabil să vadă într-o nouă lumină chestiunea cu noile afaceri în perspectivă. Pe care el însă, paradoxal, le privea cu scepticism.
   Domnul Săndulescu a rămas cu privirea în gol. Şi astfel, cu privirea în gol stând el, a debitat ca în transă două cuvinte care i-au lăsat pe toţi cu gura căscată: drepturi litigioase.
   — Mă întreb cum se va proceda cu drepturile litigioase, a spus el.
   Lucru care l-a dus pe ginerele său cu gândul la acei oameni care, în urma unei traume puternice, îi uimesc pe toţi din jur când se pomenesc vorbind o limbă pe care nimeni n-o pricepe; şi abia într-un târziu altcineva, un specialist, începe să desluşească în vorbirea celui cu trauma reminiscenţe dintr-o limbă arhaică, pe care nimeni din neamul său n-o vorbise şi nici nu avusese vreodată ştiinţă de ea. Drepturi litigioase? Dumnezeule!
   — S-ar putea ca într-o bună zi să înceapă să se şi comercializeze? a adăugat domnul Săndulescu continuând să privească în gol.
   — Să se comercializeze, ce?
   — Drepturile litigioase. Comerţ, din câte presupun, se poate face cu orice într-o economie de piaţă. Uite, spre exemplu, Stelian ar putea să înceapă cu monede dacice.
   — De unde monede dacice? a întrebat perplex ginerele.
   — Te-ai gândit vreodată la un detector de metale?
   — Dar nu-i interzis? a întrebat neîncrezătoare Diana.
   — S-ar putea să fie, a acceptat domnul Săndulescu. De aceea ar fi bine să te grăbeşti.
   — Adică de ce să mă grăbesc? a întrebat Stelian cu o nedumerire care ducea încet-încet spre iritare.
   — Să nu iasă legea! a explicat domnul Săndulescu.
   Şi iritarea ginerelui s-a mai umflat un pic pe drumul către o stare de nervozitate în toată regula. Diana însă, în calitatea ei de fiică, ştia că are datoria să păstreze echilibrul în familie: nici să se arate prea entuziasmată de perspicacitatea tatălui, dar nici să-şi arate făţiş îndoiala faţă de el, doar aşa, spre a-i da satisfacţie soţului.
   — Orice m-aţi auzi spunând, eu vă previn: puteţi să daţi curs sau nu spuselor mele. Dar nu mizaţi pe participarea mea, a spus mohorât domnul Săndulescu.
   — Nicio grijă! l-a liniştit ginerele, ironic. Totdeauna când cumpăr un produs, mă uit la termenul de valabilitate.
   Ceea ce i-a atras din partea Dianei o privire plină de reproş, dar niciun cuvânt critic.
   — Eu când beau coca-cola? a izbucnit micuţa Gilda. Vreau coca-cola!
   Tot aşteptase de la cei mari să facă ceva ca şi ea să se aleagă c-un folos de pe urma schimbării de regim şi a proiectelor de viitor de care tot auzise de la ei. Iar acum era pe cale să-şi piardă răbdarea.
   — Iar eu vreau pepsi-cola! a cerut nu mai puţin vehement micuţul Radu, care nu scăpa niciun prilej să profite de pe urma poftelor surorii mai mari. Doar că plusa de fiecare dată. Şi chiar avea acum convingerea că era imposibil ca pepsi-cola să nu fie mai bun decât coca-cola.
   — Uite, chiar mâine am să mă duc din nou la Aprozar, să văd dacă n-au adus totuşi coca-cola, a promis doamna Săndulescu.
   — Nu coca-cola, eu vreau pepsi-cola! s-a alintat din nou, zgomotos, micuţul Radu.
   — Asta înseamnă noua piaţă concurenţială! a tras Stelian concluzia. De aici ni se va trage bunăstarea! Sper. E bine când oamenii doresc lucruri diferite.
   — Să ştii că nici mie nu mi se pare în regulă ca cineva să impună preţuri fixe, a spus domnul Săndulescu.
   — Nu ţi se pare, dar le-ai acceptat o viaţă întreagă!
   — Asta, fiindcă n-am avut de ales, s-a scuzat doamna Săndulescu în numele soţului ei. Cui nu-i place să vadă magazinele pline şi mărfuri ieftine?
   — Să ştiţi că deja am început să mă gândesc la un detector de metale, a anunţat Stelian. Şi toată lumea din casă a putut să vadă foarte limpede cât era de serios.
   — Trebuie să profiţi de prima lege care o să iasă în zilele următoare, a spus domnul Săndulescu.
   — Care lege? a întrebat Stelian, cu o licărire de neîncredere invidioasă în ochi.
   — De unde crezi tu că o să-ţi poţi procura un detector de metale? Din ţară? Să nu-ţi închipui. În ţară aşa ceva n-are decât armata. Şi poţi să fii sigur că nici chiar dacă armata dă la reformă toate detectoarele pe care le are în dotare, tot n-o să le scoată la vânzare. Niciunul. Aşa că trebuie să fii cu ochii pe Buletinul oficial... Mă rog, Monitorul oficial, cum am auzit că-i zice acuma.
   Stelian l-a privit neîncrezător.
   — De ce să stau cu ochii pe Monitorul oficial?
   — Ca să vezi când iese legea cu liberalizarea ieşirilor din ţară.
   Diana s-a luminat la faţă.
   — Crezi că o să iasă aşa ceva în curând? Şi mai că n-a bătut din palme.
   — Nu vreau să ziceţi că sunt Mafalda, a spus cu modestie domnul Săndulescu. După părerea mea e o chestiune de zile. Toţi sunt interesaţi să poată ieşi cât mai repede din ţară. Aşa că legea asta o să fie votată cu prioritate.
   — Ce-i aia detector de metale? a întrebat Radu din colţul lui de masă. Şi a fost nevoit să repete întrebarea încă de vreo câteva ori fiindcă toţi cei de faţă erau antrenaţi în discuţie şi nimeni nu-l lua în seamă. A repetat-o ridicând de fiecare dată tonul, până când, în sfârşit, taică-său s-a întors spre el cu o răbdare autoimpusă şi i-a explicat:
   — O chestie pe care o treci, aşa, pe deasupra pământului, înţelegi? Şi care începe să bâzâie când în pământ se nimereşte să fie ceva de fier...
   — Sau de bronz, de ce nu? l-a completat Diana.
   — O monedă? s-a interesat Gilda.
   — Multe monede! a plusat Radu. Şi taică-său l-a încurajat c-un hohot de râs amuzat.
   — Nu-mi place că începeţi să vă gândiţi la bogăţie, a spus doamna Săndulescu. Era dezamăgită şi întristată. — Prea repede începeţi să vă gândiţi la bogăţie. Mi se pare nepotrivit.
   — Prea repede? a exclamat Stelian, surprins. Dar cât timp ar trebui să treacă, după părerea dumitale, până când n-o să ni se mai pară nepotrivit să ne gândim la prosperitate?
   — Mai bine să ne întrebăm cu toţii ce s-a întâmplat cu bila de piatră scoasă din fruntea Golemului, a spus doamna Săndulescu. Şi a râs cu blândeţe. — Nu-mi pasă dacă s-a întâmplat cu adevărat sau e doar o metaforă. Prevăd că efectele se vor simţi în curând şi vor fi de durată. Eu una mă gândesc cu recunoştinţă la cei care au avut îndrăzneala s-o facă.
   — Nu este oare prosperitatea starea naturală a omului? Nu mă faceţi să-mi bat capul să găsesc pasajele adecvate din Biblie, unde se vorbeşte de ce îi aşteaptă pe cei evlavioşi! Nu-mi rămâne decât să înlocuiesc cuvântul evlavioşi cu întreprinzători.
   — Iar noi ceilalţi... avem şi noi de câştigat de pe urma întreprinzătorilor dacă le recunoaştem meritele şi îi încurajăm, a spus Diana, cu o nuanţă în voce despre care nu era clar dacă bate spre naivitate sau spre ironie.
   — Eu unul nu vreau să profit de alţii! a declarat Stelian ritos. E sub demnitatea mea! Eu îmi propun să fiu activ, să fiu eu întreprinzătorul! Nu să aştept să aibă alţii iniţiativa.
   Diana a îndreptat spre soţul ei o privire în care elanul părea să se fi stins. Apoi şi-a întors privirea spre tatăl ei şi a părut la fel de apatică.
   Domnul Săndulescu s-a uitat pe fereastră la cerul lăptos.
   Doamna Săndulescu a continuat să mediteze cu voce tare:
   — Niciodată oamenii nu văd viitorul cu ochi buni. Uitaţi-vă la romanele de anticipaţie. În toate nu se vorbeşte decât de un pământ devastat şi despre cum or să se mănânce oamenii unul pe altul. Şi cum trag cu arme ultrasofisticate...
   — Eu nu citesc romane de anticipaţie, a spus domnul Săndulescu pe un ton rece. Niciodată n-am avut timp de asemenea prostii. Eu zic că pur şi simplu nimeni n-are cum să cunoască viitorul. Eşec total. Astfel aş caracteriza aşa-zisele viziuni ale autorilor de romane de anticipaţie. Şi nu numai ale lor.
   Şi spunând asta, şi-a ridicat privirea lipsită de expresie către ginerele său, care stătea în picioare, la distanţă de vreo trei paşi.
   — Şi drepturile litigioase? l-a provocat acesta. Cu ele cum rămâne?
   — O să vedeţi cum e când o să se trezească Venţel din somnul său de moarte.
   — Dar Venţel nu-i român, a obiectat Stelian.
   — Şi noi, dacă suntem români, ţi se pare că până acuma ne-am lăfăit în drepturi?... Nici n-o să mai fie nevoie să fii român ca să-ţi ceri drepturile. Toată Europa o să vină să-şi ceară drepturile.
   — Văd că ai tot felul de revelaţii, a remarcat Stelian. Afaceri, drepturi litigioase, detectoare de metale... S-ar zice că ţi se-arată în vis.
   — Mai devreme vorbeai de jobenul scamatorului. Dacă n-am reacţionat, să nu crezi că n-am auzit.
   — În definitiv, de ce nu? a glumit Diana, arătându-se optimistă. Dacă tata nu le percepe ca pe o povară, o să-l întrebăm în fiecare dimineaţă ce afacere a mai visat şi o s-o punem în practică.
   — Iar seara o să-i punem în pahar, pe furiş, pastile de visat. Aşa, ca să-l stimulăm!
   — Cele mai mari afaceri s-au făcut deja, a reluat placid domnul Săndulescu. Unii zic că în comunism toţi am fost egali. Nimic mai fals! În comunism se făceau afaceri şi nimeni nu te lua la întrebări. Fiscul? Fiscul nici nu exista, practic. Pentru că toată lumea presupunea că toate veniturile trec prin statul de plată. Baliverne! Vă spune ceva numele de Racolţea?
   — Nu. Cine-i Racolţea? i-a făcut Stelian hatârul să se arate interesat.
   — Când a murit soră-mea, Mara, m-am interesat de un meşter pietrar, să-i fac mormântul. A fost dorinţa ei să aibă un mormânt dichisit. Fiindcă, poate vă amintiţi, Mara n-a fost niciodată măritată şi când a murit era tot singură. M-am gândit că e de datoria mea să mă îngrijesc de mormântul ei. Ei bine, toată lumea de prin zonă mi l-a recomandat pe Racolţea. Cel mai bun meşter pietrar, cică. Locuia într-o vilă cu etaj, mai mare decât asta în care stăm noi acuma. Cu deosebirea că era toată a lui, şi nimeni nu i-a naţionalizat-o. Iar în curte avea un pavilion din lemn, închis de jur împrejur cu sticlă. Pentru ce credeţi? Pentru băi cu săruri! Dacă suferea sau nu de reumatism, habar n-am. Cert este că în ziua când am venit să-l caut, l-am găsit întins în cadă, cu burta în sus şi mâinile sub ceafă, într-o apă roşiatică. Eu stăteam la geam afară, în picioare, şi vorbeam cu el prin fereastra închisă. Trebuia să strig ca să mă audă. Iar el, din cadă, îmi spunea cât mă costă lucrarea. Ăsta era vestitul meşter pietrar, Racolţea. Pavilion de băi proprietate personală, vilă cu etaj, dichisită, iar fecioru-său era preot, abia absolvise Teologia, avea familia lui, casa lui, iar când venea în concediu la Racolţea senior, avea la dispoziţie un garaj în exclusivitate.
   — Un profitor! s-a arătat indignată doamna Săndulescu. Aşa sunt unii, n-au pic de ruşine.
   — Adică de ce ar fi trebuit să-i fie ruşine? a provocat-o Stelian.
   — Ai cele mai bune intenţii, vrei ca în lume să domnească pacea şi armonia, dar uite că mereu te loveşti de câte unul care nu-şi poate înfrâna lăcomia, şi totul se dă peste cap.
   — Nu-i lăcomie, e egoism, a contrazis-o ginerele ei. Nu-i acelaşi lucru. Dacă n-ar fi egoismul, lumea s-ar prăbuşi.
   — S-ar prăbuşi în generozitate! i-a întors-o doamna Săndulescu. De-aia sunt de acord cu Ilie şi îi împărtăşesc dezamăgirea. Şi dacă aflu abia astăzi, nu sunt nici eu mai puţin dezamăgită. Cât despre tine, Ilie, nu pot decât să-ţi apreciez discreţia. Numai un om cu bun-simţ ţine ascunsă, doar pentru el, o poveste atât de urâtă.
   — Atunci să vă pregătiţi amândoi să faceţi faţă unei lumi care n-o să vi se potrivească, a tras concluzia Stelian.
   — Oamenii se obişnuiesc cu orice, a spus Diana. Uite, vorbesc ca şi cum aş avea o experienţă de-o viaţă! Ştiu că n-o am. Dar chiar şi-aşa, tânără cum încă sunt, sau, mă rog, mă simt, ca să zic aşa, cred că în privinţa adaptării, niciunul din noi n-are motive de îngrijorare.
   — Cine a trecut prin vechiul regim şi a rămas teafăr, chiar că e antrenat să păţească orice, a spus doamna Săndulescu.
   — Eu am vrut doar să spun că afacerile nu se inventează acuma, a precizat domnul Săndulescu. Avem deja tradiţie. Ca să nu mai vorbim de interbelic. Oamenii sunt alţii, dar tradiţia se păstrează. Eu unul aşa cred.
   — Alte idei de afaceri mai ai? l-a provocat Stelian.
   Domnul Săndulescu l-a fixat pe ginerele său cu privire în care se citea oboseala.
   — Ai putea să te gândeşti la o casă de pariuri, a spus el fără entuziasm.
   — Dumnezeule, tată! a exclamat Diana fără să ia în seamă ironia din glasul tatălui ei. Ce-ţi mai trece prin cap? O casă de pariuri! Asta, de ce? Fiindcă niciodată n-ai câştigat la loto cu toate c-ai jucat o viaţă-ntreagă? Vrei să-ţi iei revanşa?
   — Ei, da! a recunoscut domnul Săndulescu. Am jucat o viaţă-ntreagă şi n-am avut noroc. Asta e. Se vede că nu mi-am dorit prea tare să câştig.
   — Şi cam la ce fel de pariuri te-ai gândit?
   Stelian evita mereu să-i spună tată, dar domnul Săndulescu nu se formaliza din asta.
   — Pariu că toată povestea asta e o cacialma.
   — La ce te referi? Care poveste?
   — Nu ştiu... Nu cred nimic din toată povestea asta. Bănci, împrumuturi, mi se pare o aiureală. Nu te opreşte nimeni să cauţi monede dacice dacă ţii cu tot dinadinsul. Dacă găseşti, le predai la muzeu, se bucură toată lumea de ele...
   Stelian nu-i mai dădea atenţie. Stătea în picioare lângă fereastră şi îşi lăsa privirea absentă să se piardă în albul lăptos al zilei. Diana se uita şi ea stânjenită într-o parte şi aştepta să se întunece afară.
   Dacă nu cumva aştepta să Inflorească stâmjeneii...
   ...luna viitoare.
   Copiii, plictisiţi de o atât de lungă discuţie, mai rezistau încă, toropiţi de o speranţă confuză într-o schimbare apropiată, poate chiar mâine dimineaţă, în timp ce doamna Săndulescu îi îmbrăţişa cu privirea ei surâzătoare de bunică pentru care nepoţii contează mai mult decât orice.
   Domnul Săndulescu s-a gândit că în zilele următoare va fi din ce în ce mai frig şi, deşi fusese menajat în ultimii ani (dar el uitase asta), s-a oferit să coboare neîntârziat în subsol, unde îşi amintea că era stiva de lemne, să despice câţiva buşteni, măcar pentru sobele din dormitoare. Diana nu şi-a putut ascunde consternarea şi s-a întors brusc spre Stelian, cerând din ochi o explicaţie, pe care, neprimind-o, s-a întors, tot atât de contrariată, spre domnul Săndulescu.
   — Dar, tată, de câţiva ani noi nu mai încălzim cu lemne, ai uitat? Nu-ţi aduci aminte c-au fost zile când abia dacă mai puteam aprinde aragazul şi sobele din cauza presiunii scăzute?
   — Şi atuncea, în subsol, ce, n-au mai rămas lemne? s-a arătat neîncrezător domnul Săndulescu.
   Din nou Diana şi Stelian au schimbat între ei o privire stânjenită:
   — Da’ de ce-i asta preocuparea ta, tată? Stai liniştit şi uite-te la televizor. Sau hai mai bine să mai vorbim de afaceri, nu vrei? Despre detectoare de metal şi toate celelalte...
   Stelian şi-a permis o glumă deşi ştia că glumele sale nu prea aveau trecere la socrul său.
   — Poate s-a gândit că cea mai bună afacere pentru început ar fi să valorifice lemnele rămase nefolosite în subsol!
   Domnul Săndulescu i-a aruncat o scurtă privire, mai degrabă rece, astfel că ginerele său n-a mai insistat. Dar chestiunea lemnelor nefolosite a rămas nerezolvată, aşa că peste puţin timp, el n-a mai întrebat nimic, s-a ridicat de pe scaun, şi-a luat din cuier canadiana lui cea terfelită şi s-a îndreptat către uşă.
   — Ilie, l-a strigat doamna Săndulescu înainte ca el să-şi pună canadiana, hai, nu vrei mai bine să stăm niţel de vorbă?
   De lângă uşă, domnul Săndulescu i-a aruncat o privire neîncrezătoare, ca pe deasupra ochelarilor:
   — Despre ce?
   Doamna Săndulescu a aşteptat puţin, sperând ca soţul ei să lase canadiana în cuier şi să se întoarcă în sufragerie. Văzând însă că el nu dă semne că şi-ar schimba intenţia, a spus cu o voce împăcată:
   — Lasă, nu era nimic important. Voiam doar să-ţi spun că o să fie bine. Ne descurcăm noi.
   Domnul Săndulescu n-a mai privit-o pe deasupra ochelarilor, şi-a pus canadiana, a mai zăbovit o clipă cu mâna pe clanţă, a deschis uşa.
   Diana a schiţat gestul de a alerga după el, dar Stelian a oprit-o apucând-o de braţ:
   — Lasă-l să se convingă cu ochii lui.
   Uşa s-a închis în urma domnului Săndulescu.
   — De unde amnezia asta? s-a întrebat neliniştită Diana. N-a fost niciodată aşa!
   — Într-adevăr, a confirmat doamna Săndulescu, n-a avut niciodată pierderi de memorie. Dimpotrivă, a avut întotdeauna memorie cât se poate de bună. Uneori mă şi surprindea cu...
   — Dar de ce vorbeşti la trecut? a întreba Diana cu nelinişte în glas.
   Dincolo de uşa închisă, domnul Săndulescu cobora deja scara strâmtă şi răsucită, cu paliere minuscule, unde, ştiau toţi ai casei, nu era timp să-ţi tragi sufletul.
   Doamna Săndulescu nici n-a apucat să se dezvinovăţească în privinţa timpului trecut la care vorbise, că Gilda s-a şi trezit sărind în picioare:
   — Mă duc şi eu cu el! a strigat ea.
   — Fii fetiţă cuminte, a încercat doamna Săndulescu să-i tempereze avântul. Jos în subsol e întuneric şi murdar. Zău că n-are niciun rost, Gilda. Nimeni n-a mai făcut curat acolo de ani de zile.
   Şi fiindcă Gilda n-a părut că se va lăsa înduplecată de argumentele bunicii ei, ba chiar a dat să alerge spre uşă, după bunicul ei, Stelian a intervenit cu autoritatea sa de tată:
   — Nu mergi nicăieri! a decis el.
   Radu, care urmărise scena cu sufletul la gură, sperând să fie rost de o incursiune la subsol împreună cu soră-sa, pe urmele bunicului, s-a convins rapid că nu-i de glumă. Entuziasmul i s-a topit brusc şi a renunţat la orice tentativă.
   — Acolo unde merge bunicul, voi n-aveţi ce să căutaţi, a dat Stelian o explicaţie de încheiere. Şi a mai aruncat o privire sumbră spre uşa închisă ce dădea, o ştia toată lumea din casă, spre scara de serviciu.
   La televizor se dansa din nou Lambada, dansul secolului, care le insufla tuturor optimism şi dragoste de viaţă. Mai puţin copiilor, care oricum erau ataşaţi de viaţă, şi fuseseră la început înclinaţi să maimuţărească mişcările deşucheate ale tinerilor de pe ringul-ponton. Mai mult decât Lambada, pe ei îi captivase povestea cu Golemul — care putuse fi văzută cu câţiva ani în urmă tot la televizor — şi a sa misterioasă bilă de piatră care îl trezea din hibernare când era lăsată să cadă în scobitura din frunte, întocmai ca într-un joc de flipper. Şi acela era cu adevărat un miracol. Ochii Golemului se aprindeau, faţa lui toată se lumina de o lumină cumva interioară, şi întregul lui corp uriaş şi puternic se ridica în picioare împins de o forţă lăuntrică invincibilă.
   — Golemul e la noi în subsol? a încercat Radu o întrebare despre care el însuşi nu era tocmai sigur că nu-i una prostească.
   S-au amuzat cu toţii, inclusiv doamna Săndulescu. Dar veselia nu era niciodată deplină în absenţa lui pater familias. „Nimeni nu ştie locul exact unde a adormit Golemul”, i s-a răspuns. Doamna Săndulescu ar fi vrut să-i explice micuţului ei nepot că totul era mai mult, aşa, o metaforă. Dar s-ar fi complicat singură, fiindcă ar fi trebuit să-i explice apoi ce înseamnă metaforă, şi câte şi mai câte. Lucrurile nu era deloc clare.

   Lambada ascultau negreşit şi Venţelii, în apartamentul de sub ei, de la parter. Alte licenţe de televiziune încă nu fuseseră date, aşa că emitea un singur post, televiziunea publică, la fel ca şi înainte. Drept care toată lumea, în toate apartamentele, asculta şi vedea aceleaşi emisiuni. Lambada era pentru toţi. Cu siguranţă Venţelii urmăreau şi ei ritmul legănat şi mişcările unduioase şi lascive ale tinerilor dansatori creoli, neobosiţi după toate acele zile şi nopţi fierbinţi din trecutul apropiat. Era de aşteptat ca foarte curând să iasă o lege prin care foştii proprietari să reintre în posesia locuinţelor naţionalizate cu ani în urmă — în privinţa asta era foarte probabil ca domnul Săndulescu să fi intuit corect. Venţelii nu le purtaseră niciodată ranchiună Sănduleştilor pentru că ocupau etajul, care pe vremuri le aparţinuse lor. Dar nu puteai să ştii cum se schimbă omul când îi fluturi pe la nas un act de proprietate... Dansatorilor de Lambada li se fâlfâia de tot şi de toate. Dacă vreun act de proprietate schimba ceva în ţara lor tropicală, nu ei erau aceia care să fie afectaţi. Fiindcă ei n-aveau nicio proprietate. Nimic în afara dansului lor senzual, căruia i se dedicau trup şi suflet. Şi a bucuriei de a trăi. Pontonul pe care ei dansau cu atâta dăruire se deplasa încet, purtat de apa adâncă şi lină a fluviului necunoscut, pe care pluteau frunze galbene căzute în toamnele trecute.

Marocco sau Ziua Deşertului (32)*

Ura

♠

   Iovan se îndreptă de spate, aplecându-se peste dosarul verde. Trecu la următoarea foaie.
   Era un mesaj adresat agenţiei de ştiri şi venea de la Secretariatul General al Guvernului. Se făcea referire şi se dădeau citate dintr-un raport al unei comisii de care Iovan nu auzise: cu siguranţă ştirea nu ieşise niciodată din dosarul pe care îl avea acum în faţă. Află că se numea Comisia de Analiză a Academiei, dar obiectul analizei nu era precizat. Se vorbea chiar în primele rânduri de activarea hidrocarbonului, despre care se afirma că ar fi fost o teorie nu numai falsă ci şi periculoasă. „Organizaţiei neguvernamentale Protecţia Astrală, care pretinde că deţine informaţii în sensul de mai sus, emise de o comisie europeană de experţi, condusă de un anume dr. Aston McCauley, S.G.G. îi recomandă să consulte raportul detaliat al Comisiei de Analiză a Academiei, în care se demonstrează că aşa-zisul fenomen al activării hidrocarbonului din materia organică de origine animală este un nonsens. ONG-ul respectiv se face răspunzător de panica de care va fi cuprinsă populaţia dacă aşa-zişi experţi, susţinuţi de acea organizaţie şi de altele asemenea, vor continua să dezinformeze opinia publică. Posturilor de televiziune li se recomandă să evite emisiunile având ca subiect pretinsele fenomene ultime şi activarea hidrocarbonului.”
   Era clar că Agenţia de ştiri LANS–Delta fusese preferata guvernului, pe care acesta o folosise ca intermediar în relaţia cu televiziunile şi cu posturile de radio, şi probabil şi cu ziarele electronice şi tipărite.
   Fără intenţia să le citească deocamdată, Iovan răsfoi rapid şi într-o neaşteptată şi crescândă stare de nervozitate, următoarele câteva file. Erau şi alte ştiri acolo. Ştiri? De fapt niciuna din notele care umpleau paginile următoare nu dădea informaţii, nu se referea la evenimente în curs sau trecute, la fapte, la personalităţi, la firme private. Era doar corespondenţă cu Secretariatul General al Guvernului şi cu alte agenţii de ştiri, posturi de televiziune şi de radio, organizaţii neguvernamentale ale căror nume Iovan nu le întâlnise până atunci prin publicaţiile destinate publicului larg. „Vă informăm că recomandarea Dvs. din data de 2 Martie a.c. a fost...” „Considerăm oportun să vă aducem la cunoştinţă...” „Am transmis punct cu punct observaţiile Dvs. agenţiilor...” „Suntem de acord că ştirea la care Dvs. faceţi referire este inoportună... şi că măsurile propuse trebuie aplicate întocmai...”
   Lui Iovan nu i se mai păru că alarma de acum câteva minute se declanşase din senin şi fără niciun rost. Senzorii de mişcare sau de oportunitate trebuie că erau pe undeva prin preajmă dar fuseseră atât de bine camuflaţi încât nu puteau fi observaţi fără o cercetare atentă. Şi poate nici atunci. Se întrebă dacă în zilele de dinainte mai fuseseră şi alte alarme, şi cum se comportaseră jurnaliştii din redacţie, sau cum fuseseră instruiţi să se comporte pentru a respecta protocolul. Iovan îi văzu deodată cu ochii redactorului-şef Axinte Pascal, ochi severi, chiar de pe locul unde el se afla acum. Cel mai probabil era ca ei să fi rămas cu toţii nemişcaţi, fiecare la locul lor, în mână cu cana — încă întreagă, încă înainte să se spargă în cădere — pe care scria TE AŞTEPT SĂ TE FACI MARE sau VIAŢA E FRUMOASĂ, sau cine ştie ce alte inscripţii tot atât de duioase şi de optimiste. Văzu în închipuire cănile încremenite în mână, privirile de asemenea, îndreptate toate către biroul de sticlă al redactorului-şef, aşteptând din partea lui o reacţie, un gest, care să dea liber la mişcare... când? La oprirea alarmei, negreşit. În momentele acelea de tensiune de bună seamă că nu le mai ardea să critice ştiri, să le dispreţuiască, să le mototolească şi să le arunce de la distanţă la coşul de gunoi. Pentru fiecare gest de-al lor exista câte un protocol. Iovan simţi încropindu-se în adâncul lui ura. Era el, singurul om rămas, şi în omul acela, în loc de orice altceva, se zămislea ura. Şi nici măcar nu simţi îndemnul să şi-o înăbuşe. Îi veni să spună: Las-o naibii acolo unde este, e un simţământ omenesc. Toate simţămintele omeneşti au avut un rost, toate laolaltă au alcătuit lumea, mai mult decât faptele, mai mult decât organizaţiile, mai mult decât intenţiile, mai mult decât orice. Iar dacă acum nu mai existau simţiri fiindcă dispăruseră depozitarii simţirilor, acele simţiri — lui Iovan i se păru de la sine înţeles şi totodată de mirare că ideea nu-i venise încă mai înainte — toate acele simţiri îşi aveau şi acum rostul lor şi importanţa lor. Nimic din ce simţise omenirea nu putea să fi pierit fără urmă. Fiecare simţire rămăsese undeva, într-un locşor al ei, un loc care urma să fie descoperit, cumva, şi folosită nu se ştie de cine, cândva, pentru a restabili lumea în toată plinătatea ei. Inclusiv ura îşi avea locul ei ascuns. Sau mai ales ura. Îl ura pe redactorul-şef Axinte Pascal şi îl văzu cu ochii minţii, acum era sigur, da, trecând prin dreptul portretului Sabinei aşezat pe biroul subalternului său, fără nicio scânteie de simţire, impasibil şi ţintit strict către ceea ce însemna pentru el, la fel ca şi pentru toţi ceilalţi din redacţie, sarcini de serviciu şi protocoale. Îi veni în minte o întâmplare recentă cu un sinucigaş, căruia i se năzărise că trebuie s-o încheie cu lumea în care trăia, izbindu-se cu maşina de ceva, de un obstacol. Ştirile curseseră după consumarea evenimentului şi stârniseră un val de emoţie. Deoarece iubita îl părăsise, hotărâse să-şi ia viaţa. Numai că târâse după el în abisul morţii alte cinci vieţi care nu aveau nicio legătură nici cu viaţa lui, nici cu a iubitei sale, nici cu gestul său final. Pe o şosea principală, în mare viteză, virase brusc şi izbise în plin o maşină luată la întâmplare dintre cele care veneau din sensul opus. Şi în acea maşină dispăruseră într-o secundă cinci oameni... Cum să-ţi fie indiferentă o moarte şi să te gândeşti la ea cu inima împăcată, ca fiind degetul mereu treaz al destinului? Nu, Iovan îl urâse atunci, şi îl ura şi acum se sinucigaş. Îl urâse fără să-l fi cunoscut vreodată, fără să-i fi văzut vreodată măcar poza în vreun ziar sau în vreo emisiune de televiziune. Tot aşa cum îl ura acum pe acel redactor-şef al agenţiei de ştiri LANS–Delta, fără să aibă nici cea mai mică idee de cum va fi arătat. Nu fusese nici un sinucigaş, nici asasin. Dar era — fusese — şi el o rotiţă dintr-un angrenaj, mult deasupra tuturor celorlalţi, menit să prevină panica, să dicteze comportamentul oamenilor, să inventeze protocoale, să pedepsească şi să dea recompense... Ura era opusă solidarităţii, dar, în chip straniu, lui Iovan îi era şi mângâiere...
   Se afla acum în faţa fotografiei Sabinei de pe biroul jurnalistului necunoscut, subalternul lui Axinte Pascal, şi se uita în ochii ei, adânc, aşa cum de atâtea ori se uitaseră, el şi cu Mara, unul în ochii celuilalt, fără să-şi dorească să desluşească ceva anume acolo, în adâncul ochilor, şi în adâncul fiinţei. Doar să se pătrundă de fiinţa iubită.
   „Îţi sunt recunoscător că îţi ştiu numele”, îi veni să-i spună tinerei din fotografie. Sabinei. Simţi cum ura din interiorul său se înmoaie încetul cu încetul. Părăsi sediul Agenţiei de ştiri LANS–Delta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (31)*

Zgomotul de fond al oraşului

♠

Dacă era atât de pustiu şi dacă asta însemna că oraşul se golise fiindcă oamenii fuseseră convocaţi la o mare întrunire într-o piaţă, Piaţa Lahovari era prea aproape pentru asta, iar Piaţa Charles de Gaulle prea departe şi prea deschisă pentru a păstra vocile în interiorul ei, să nu se facă auzite până aici, pe bulevardul Magheru, în dreptul intrării în hotelul Ambasador. Iovan se gândi de astă dată nu numai la sunetul vocilor şi la sunetul vocii vorbitorului, oricine ar fi fost el, ci şi la cuvintele rostite de acesta. Marea de oameni ce stătea în jur să asculte, mai mult ca sigur că nu avea niciun cuvânt de spus. Doar cuvinte de ascultat. Vorbitorul îi întreba, poate, dacă erau pregătiţi sufleteşte să nu se mai întoarcă niciodată la casele lor fiindcă nu aveau nimic de câştigat întorcându-se... Dacă voi sunteţi de vârste diferite, copii, tineri, adulţi, vârstnici — poate li se spunea de către cineva aflat în mijlocul pieţei —, asta nu schimbă nimic. Degeaba se refugiază fiecare dintre voi cu gândul în următoarea vârstă şi în acelaşi timp îşi doreşte viaţă veşnică, fiindcă asta nu-i cu putinţă. Ori una, ori alta. Nu aveţi decât să cereţi să adormiţi într-o bună zi, aşa cum se spune, şi, pentru a avea convingerea că sunteţi încă în viaţă, indiferent ce fel de viaţă va fi aceea, să cereţi să vi se redea simţurile o dată la fiecare douăzeci de ani, sau la fiecare cinzeci de ani, sau la fiecare sută de ani, măcar pentru douăzeci de minute. Şi dacă în acele douăzeci de minute vi se va părea că ceva se mişcă în continuare în jurul vostru, că frunzele copacilor tremură în vânt şi le auziţi foşnetul, dacă păsările vor trece în zbor şi norii se vor aduna pe cer aducând ploaia, înseamnă că viaţa voastră nu s-a sfârşit încă, oricât vi se va părea ea de lungă. Dar dacă în decursul celor douăzeci de minute, sau zece, sau douăzeci de secunde, veţi cere doar să puteţi deschide ochii pentru a vă convinge că sunteţi în plină veşnicie, şi nimic nu se va clinti din loc, înseamnă că e ca şi cum doar vi s-ar părea că aţi adormit. Nu are rost deci să vă mai întoarceţi la casele voastre...

...se gândi Iovan, dorind să găsească o explicaţie pentru golirea oraşului... încercând să înlăture din minte Perdelele de Lumină drept cauză reală.

Stătea cu ochii în tavan şi undeva îndărătul peretelui camerei de hotel se auzea în întuneric un fâşâit continuu. Ar fi putut semăna cu zgomotul de fond al oraşului dacă în acel susur egal s-ar fi strecurat mici poticniri, mici sunete mai înalte, mici defecte de continuitate. Putea semăna chiar şi aşa, egal cum era, doar că un asemenea zgomot de fond era propriu miezului zilei, în timp ce acum trebuie să fi fost miez de noapte. Dar putea la fel de bine să fi fost şi zgomotul aerului condiţionat din instalaţia unui mare hotel, aşa cum probabil era cel în care Iovan se afla, petrecându-şi prima noapte. Căci dacă aerul condiţionat rămăsese în funcţiune, nu mai era nimeni să-şi dea seama că aerul era acum îndeajuns de pur peste tot, şi să îl oprească. Astfel, avea să tot fâşâie, zile în şir, cine ştie câte zile, până când, încetul cu încetul, toate aveau să se oprească, rând pe rând.

...Viaţa nu-i dată cu un scop anume, ci nu are altul decât acela pe care ţi-l propui... visă Iovan: erau, probabil, cuvintele vorbitorului din piaţa mare, unde oamenii, după ce îşi părăsiseră locuinţele şi treburile pe care le avuseseră prin oraş, nu aveau, acolo, niciun cuvânt de spus, ci doar stăteau nemişcaţi şi resemnaţi şi ascultau... Şi de fapt nici nu-i dată, viaţa, fiindcă ea nu începe să existe decât când devii conştient de curgerea timpului. Şi atunci poţi să spui: mulţumesc, n-am ce face cu ea, e deja prea târziu; sau: hai să vedem dacă vom fi siguri că poate începe din nou, cândva...

...Zgomotul de fond al oraşului continua să se audă, egal, de dincolo de pereţii camerei de hotel... Nu îndrăzni să se trezească şi să se ducă la fereastră pentru a se convinge că şuvoiul maşinilor în mişcare pe bulevard era o iluzie. Nu îndrăzni nici să fie de faţă când aveau să mijească zorile, primele zori, ca nu cumva să fie nevoit să vadă jos în stradă că maşinile sunt tot încremenite, la fel ca şi în ajun... şi să vadă oamenii întorcându-se acasă de la întrunirea din piaţa mare, strecurându-se ca nişte stafii plutitoare printre acele maşini şi târându-şi fără nicio speranţă veşmintele la fel de cenuşii ca şi zorii înnoraţi.

...Iovan era din nou afară în stradă şi o lua de-a lungul trotuarului, ocolind maşinile eşuate.

Sub vitrina unui magazin Narman, de confecţii de lux, rămăsese întins pe asfalt un carton gros de ambalaj, o cutie, tot de carton, servind de dulap pentru haine, o perniţă jegoasă şi o zdreanţă de pătură, toate la un loc amintind de locul unde îşi dusese zilele de bună seamă un om al străzii. I se păru de mirare că niciun poliţist nu îl alungase din această zonă privilegiată a Bucureştilor. Sau poate că îl alungase, dar nimeni nu se ostenise, sau nu mai apucase, să înlăture urmele şederii sale în ultimele nopţi răcoroase de primăvară... Se întrebă dacă pentru acel om al străzii sumbrele Perdele de Lumină fuseseră mai sumbre decât însăşi viaţa lui. S-ar putea să nu fi tresărit prea tare, în orice caz nu la fel ca ceilalţi, semenii săi, şi poate că nici nu fusese atât de mult cuprins de panica generală încât să nu fi observat alţi oameni, la o oarecare depărtare de el, dizolvându-se unul după altul într-o ceaţă străvezie şi luminoasă. Fiindcă însăşi viaţa lui fusese o neîntreruptă dizolvare de pe azi pe mâine. Da, într-adevăr, poate că e mai liniştitor să trăieşti astfel încât să te întâmpine de-a lungul timpului cât mai puţine surprize. Cine ştie...

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Dansul culorilor curcubeului*

La televizor o fată îmbrăcată într-o rochie în culorile curcubeului, mulată pe corp, dansa lent într-o încăpere complet goală, topită într-un alb pur şi diafan, încât nici muchiile camerei nu se vedeau. Părea că pluteşte într-o ceaţă albă şi luminoasă. Fata era zveltă, drăguţă, surâzătoare şi prietenoasă. Un tânăr, îmbrăcat şi el într-un costum în culorile curcubeului, mulat pe corp, semănând cu un mim sau cu un balerin, dansa şi el la o oarecare distanţă, în acelaşi alb luminos. Fata deschise o umbrelă în culorile curcubeului şi o îndreptă cu pânza în jos, sprijinind-o cu vârful într-o pardoseală invizibilă. Ridicând graţios piciorul, păşi în interiorul pânzei, ca în nacela unui balon. De acolo se uită la tânărul dansator cu privirea-i prietenoasă şi chemătoare. Tânărul se apropie în paşi de dans şi, învingându-şi sfiala, i se alătură în nacela-pânză-de-umbrelă. Te puteai aştepta ca, dintr-o clipă într-alta, nacela să se înalţe lin în aer. Nu se înălţă. Culorile curcubeului de pe costumele celor doi tineri erau acum apropiate, în aşteptare, dar nacela tot nu se înălţa.

Tânărul nu mai purta acum costumul de balerin în culorile curcubeului, ci unul obişnuit, de stradă. Îndepărtându-se, se bătu înciudat cu palma peste frunte şi îşi zise cu năduf: Ah, de ce nu i-am propus o partidă de sex!

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (30)*

Zori perpetue

♥

Mi s-a întâmplat să mă trezesc fără motiv către sfârşitul nopţii, înainte de ivirea zorilor, şi, aşteptând să adorm la loc, am rămas în pat, cu privirea atrasă de dreptunghiul luminat palid al ferestrei. Nu eram sigur dacă lucirea aceea difuză şi firavă ca un ecran de aparat roentgen venea de la luminile oraşului, de dincolo de grădină, sau era lumină stelară. În faţa ochilor mei deodată foarte treji stătea încremenit frunzişul copacilor, negru, picotind în picioare, încă toropit de farmecul nopţii. Era mult prea devreme şi aţipeam iarăşi, dar se pare că nu pentru multă vreme. Când mă trezeam din nou era tot prea devreme, frunzişul copacilor încă dormita, în aceeaşi încremenire nocturnă, iar lumina care umplea cadrul ferestrei începeam să mă întreb dacă nu era totuşi un preludiu al zorilor... Şi tot aşa, trecând alternativ de la somn la veghe, mă minunam de fiecare dată că lumina dimineţii nu creştea. Oare tranşele mele de somn erau atât de scurte încât de la una la alta timpul nopţii să fi înaintat prea puţin spre lumina zilei? Incitat, începeam să mă întreb dacă ziua va mai veni vreodată. Mă şi gândeam la oamenii care în curând aveau să iasă de prin case cuprinşi de nelinişte şi să se adune în grupuri, afară, în acea lumină lăptoasă care nu era nici zi, nici noapte, şi aveau să comenteze îngrijoraţi, cu voce scăzută, ce era pe cale să ni se întâmple. La fel ca de fiecare dată când se petreceau evenimente neaşteptate şi de mare amploare, oamenilor începeau să le vină în minte soluţii de tot felul — soluţii de supravieţuire. Spiritul practic se manifesta în întreaga sa spontaneitate şi viza aspecte practice: surse de energie, programe economice de iluminat şi de încălzit, drumuri, semnalizări şi aşa mai departe. Prea puţini se arătau cu adevărat îngrijoraţi de fenomenul astronomic în sine. Aşa mi-i imaginam pe locuitorii oraşului, strânşi în mici grupuri, în scuaruri şi pe alei, înfriguraţi dar reţinuţi, în deplină stăpânire de sine, ca şi cum ar fi fost siguri că prin simpla lor solidaritate ar fi putut preveni toate relele de pe lume, în timp ce soţiile lor luau şi ele parte, într-un fel, de la distanţă, ivite la ferestrele de la etaje, la fel de îngrijorate şi ele, dar şi aici, la fel ca şi în viaţa de fiecare zi, preocupate mai mult de confortul şi de securitatea familiei: soţii lor antrenaţi în dezbateri publice şi în acţiuni de salvare să nu sufere de frig în noua situaţie creată şi să fie siguri că oricând pot conta pe sprijinul familiei.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Uşile metroului*

La fel ca de fiecare dată când călătorea cu metroul, atunci când uita să-şi ia ceva de citit, Iulian cerceta figurile din jurul său. N-o făcea din plictiseală ci cu un real interes. Erau multe tinere şezând pe aceeaşi parte cu el sau de partea cealaltă, cu ochii în smart-phone-uri şi cu arătătorul punctând neobosit ecranul ba ici, ba colo, cărora nu părea să le pese că sunt privite. Concentrate asupra jocurilor, aveau tresăriri voioase sau de ciudă după cum jocurile le ieşeau sau nu. Drept în faţa sa şedea o pereche vârstnică, un el şi o ea în jur de şaizeci, care făcea notă distinctă faţă de ceilalţi din jur, întâi şi-ntâi prin aerul lor de intelectuali mondeni, îmbrăcaţi inspirat, rătăciţi în metrou, trăind într-o lume izolată şi cu mult mai interesantă decât restul lumii. Ea, întoarsă spre el, agăţată de braţul lui cu ambele mâini, îi şoptea la ureche ceva ce nu părea a fi tocmai de bine. Iar el, fără s-o privească, o asculta dând uşor din cap, pe buze c-un zâmbet împăcat, ca şi cum ar fi zis: ei hai, ceea ce mâncăm noi nu-i chiar aşa de toxic. În picioare, ţinându-se de bară, stătea o tânără de o înălţime nordică, subţire ca o trestie, cu o fustă binişor deasupra genunchilor, în mână c-un ghid al României. Iulian observă că între filele cărţii tânăra nordică nu strecurase niciun deget, semn că trata egal şi cu detaşare tot ce vedea în jur, şi că pământul avea să fie binecuvântat mai devreme sau mai târziu — răbdare s-avem! — cu o fericire celestă. Drept care ea surâdea cu bunătate, deşi c-un aer un pic superior, în timp ce studia la rândul ei, la fel ca şi Iulian dar de la alt nivel, figurile aşezate jos pe scaune, departe-departe — unul ici, altul colo, şi aşa mai departe. Şi fiindcă în metroul bucureştean se nimeresc oameni de toate categoriile, ceva mai în stânga şedea un grup de trei zugravi, vechile lui cunoştinţe, care, lucru cunoscut, acceptau bucuroşi să renoveze orice fel de locuinţă şi negreşit se târguiau cu oarece bun-simţ. Dar sub un anumit preţ nu coborau, orice s-ar fi întâmplat. Veneau de la lucru, aveau salopetele pătate, la picioare fiecare din ei ţinea câte o găleată în care vedeai te-miri-ce: o pereche de pantofi de lucru legaţi cu o sfoară, un şomoiog de câlţi, un trafalet, o bidinea şi chiar şi unul din ziarele gratuite care se distribuiau în metrou, pliat în formă de scândurică. Cei trei nu se uitau la nimeni şi nici nu vorbeau între ei, sobri nevoie-mare — sobri şi obosiţi.

Trenul opri la Piaţa Victoriei, staţionă patruzeci de secunde, apoi se puse din nou în mişcare. Venea la rând Piaţa Romană, unde cobora Iulian. Nordica cea subţire şi înaltă, continuând să-i mângâie pe toţi cei din jur cu aceeaşi privire de educatoare cu suflet bun şi educaţie aleasă, avea o cu totul altă destinaţie. Cei doi sexagenari se redresară, adoptând o atitudine mai impersonală, poate pregătindu-se de coborâre. Căldura lor mediteraneană de mai înainte deja dispăruse, înlocuită fiind de o neaşteptată răceală propice acţiunii. Vreo două-trei tinere îşi închiseră smart-phone-urile şi le băgară c-un aer indiferent la loc în genţi. Un aer fals indiferent. În mod straniu, nordica renunţă în ultimele momente la studierea fizionomiilor bucureştene, poate pentru că oamenii pregătindu-se de coborâre nu mai au nimic caracteristic locului, nimic vrednic de interes, şi deschise ghidul turistic. Zâmbetul de educatoare mămoasă i se şterse de pe faţă şi o concentrare nesigură îi umbri linia ochilor coborâţi în cartea deschisă. Zugravii în salopete pătate se uitau în gol când trenul începu să încetinească şi vocea feminină a metroului anunţă staţia Piaţa Romană, cu peronul pe partea dreaptă. O staţie construită sub semnul improvizaţiei, se gândi Iulian — în total dispreţ pentru siguranţa evacuării pasagerilor... Era multă lume care urma să coboare, aşa că Iulian, dorind să evite aglomeraţia nu se plasase în apropiere de uşă, ci, dimpotrivă, se trezi împins de val taman lângă uşa opusă. Care iată că, tocmai ea...

...Se deschise în staţie. Toate uşile se deschiseră pe partea aceea a trenului, care dădea spre şinele şi traversele negre şi unsuroase, unde nimeni nu avea acces, în afară de sinucigaşi în zilele nefaste, cu pragul uşilor la o înălţime descurajant de mare faţă de fundul tunelului. Şi totuşi lumea se îmbulzi într-acolo, într-o muţenie încăpăţânată, împinsă de un elan sumbru către o ieşire nouă şi necunoscută.

Încercând să rămână în vagon, Iulian se agăţă cu disperare de cadrul uşii. O mână îl împingea de spinare cu o forţă brutală şi îndărătnică şi, când, mânat de curiozitate, îşi întoarse capul, dădu cu ochii, foarte aproape, de faţa neobişnuit de albă a unuia din cei trei zugravi, care îl aţintea cu ochi plini de răutate şi cu buza de sus umflată grotesc într-un efort absurd şi gratuit.

— Coboară! i se striga cu duşmănie. Hai, coboară odată!

Strigătele anonime ţâşneau din mulţimea brusc înrăită, căreia, teoretic, nu avea motive să i se împotrivească blocând acea uşă deschisă inoportun. Dar nu era o fericire nici să fie obligat să sară jos, peste linia de contact în carcasă roşie, peste şine şi traverse, printre care băltea, neagră şi perversă, apa infiltrată în tunel de la ploile abundente din ultimele săptămâni de vară ploioasă... Turista nordică stătea în afara bulucelii de la uşă. Lăsase în jos mâna cu care ţinea ghidul turistic, de astă c-un deget strecurat între file, şi privea mulţimea agitată, zâmbind distant şi enigmatic, ai fi zis chiar un pic viclean. Dar nu era de fapt nimic viclean, nici în ea nici în toată acea răsturnare emoţională — măcar de-ar fi fost! Iulian ar fi preferat ca zugravii să-l lase baltă cu o lucrare începută la el în apartament decât să-l vadă pe unul din ei, acum, pufnindu-i ura, aşa, fără nicio noimă, pe sub buza de sus, umflată şi transpirată, iar ceilalţi doi ţinându-i isonul... Ca să-l silească să coboare, el singur, unde? În tunelul umed şi sumbru, unde sufla curentul rece, aducând mirosuri ciudate din staţiile îndepărtate ale metroului prin care Iulian nu trecuse niciodată până atunci? Iar cei doi sexagenari să-şi uite distincţia, să-şi piardă aerul sofisticat, şi să strige la el, cot la cot cu ceilalţi, „Coboară! Coboară!”... Cine ştie dacă avea să reuşească să se mai ţină mult timp de cadrul uşii, împotrivindu-se mulţimii...

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Fa albastru*

Domnul Lăzărel trăia de foarte multă vreme singur, îşi făcea cumpărăturile la XXL şi prefera săpunul Fa albastru. Domnul Lăzărel avea un fel de a fi rezervat către nesociabil — irascibil, nu, în niciun caz! — ursuz, da, poate. Ceea ce se putea spune că era regretabil? Greu se apreciat... Unui tip lângă care s-a nimerit într-o zi să şadă în autobuz şi care tot încercase să intre în vorbă înclinându-şi capul spre el cu o familiaritate aproape alcoolică, zâmbindu-i conspirativ, îi spusese verde în faţă: Scuză-mă, n-am chef de conversaţie!... Asemenea mici întâmplări penibile erau totuşi foarte rare în viaţa sa, dat fiind că fizionomia însăşi a domnului Lăzărel îi ţinea la distanţă pe necunoscuţii care ar fi fost eventual tentaţi să intre în vorbă cu el.

Domnul Lăzărel era atât de dedicat singurătăţii sale încât chiar şi cu femeile evita să se încurce. Atracţia pentru femei, da, exista. Dar o legătură de o oarecare durată cu o femeie nu-i surâdea nicicum, fiindcă ar fi fost o ameninţare la adresa libertăţii sale. De aceea socotea că e mai prudent să se ţină la distanţă de femei. În definitiv, se putea trăi foarte bine şi fără drăgălăşenii, şi fără sex.

I se întâmplă însă domnului Lăzărel ceva destul ciudat la ultima sa vizită la XXL. La raionul de produse cosmetice observă la un moment dat o doamnă care se oprise în dreptul raftului cu săpunuri, cam la doi paşi distanţă, adică foarte aproape de el, şi studia cu mult interes produsele. Cu interes dar în acelaşi timp oarecum nehotărâtă. Care produse studia doamna? Ca să vezi! Exact preferatele lui — săpunurile Fa!... Era o femeie cu înfăţişare plăcută, de vreo patruzeci de ani, robustă — corpolentă, nu, în niciun caz! —, care poate că până mai acum câţiva ani făcuse sport de performanţă. Canotaj? Posibil. Sportul însă nu-i anihilase nicidecum feminitatea. Domnul Lăzărel o privi cu mai multă atenţie, aşa cum stătea în faţa lui, expunându-şi mai mult profilul şi, judecând după zâmbetul relaxat care îi flutura discret pe buze, fu nevoit să-şi corecteze presupunerea iniţială: nu, canotajul este un sport individualist, chiar şi în cazul ambarcaţiunilor de mai multe persoane, care modelează oameni duri, aprigi; doamna din faţa sa avea o figură deschisă, prietenoasă; aşa că cel mai probabil era să fi practicat un sport de echipă. Handbal?... Şi cum prezumtiva fostă handbalistă tot nu se hotăra ce săpun să aleagă, domnul Lăzărel se pomeni adresându-i-se:

— Cel albastru e cel mai bun.

Fără să tresară, doamna se mulţumi să-i arunce o foarte scurtă privire amuzată.

— Da?

Nu, scurta uitătură a doamnei nu fusese numai amuzată. Domnul Lăzărel fu nevoit să-şi corecteze prima impresie: mai degrabă sceptică; mai degrabă îngăduitoare, sigur că da. Ca aceea adresată unui băiat care nu-şi prea cunoaşte lungul nasului, dar nici nu merită să fie prompt pus la punct; fiindcă în definitiv pare un şcolar eminent şi, poate, na! l-a luat şi pe el o dată gura pe dinainte.

Bineînţeles că doamna nu se repezi să aleagă dintre toate culorile săpunul Fa albastru. Zâmbetul ei nu se disipă imediat ci se atenuă treptat în următoarele secunde, ca un sunet de orgă care se pierde în cotloanele umbrite ale unei biserici medievale; până când din el nu rămase decât cel mult un zâmbet interior, pe care domnul Lăzărel îl ghici în timp ce se îndrepta îngândurat spre ieşire.

Se îndreptă spre ieşire îngândurat şi cu nedumerirea în suflet. Pentru Dumnezeu, ce-l făcuse dintr-odată să-şi uite principiile? Şi dacă ea i-ar fi spus: Vreţi dumneavoastră să mi-l puneţi în coş pe cel pe care îl consideraţi cel mai bun? Am încredere în gusturile dumneavoastră!... Ce-ar fi făcut dacă fosta sportivă de performanţă ar fi reacţionat astfel?... Sau: Am să-l iau pe cel albastru, aşa cum îmi sugeraţi. Dacă vă place dumneavoastră, sunt sigură că o să-mi placă şi mie!... Sau (măsurându-l de jos până sus) ar fi spus: Nu păreţi genul de bărbat care să se înşele. Aşa că am să merg pe mâna dumneavoastră!...

Norocul domnului Lăzărel fu că doamna din magazin nu spusese nimic din ceea ce îi trecu lui prin cap, şi avea să-i treacă încă de foarte multe ori din acel moment încolo, în timp ce se ducea să-şi facă cumpărăturile la XXL, şi se întorcea de la XXL, cu sau fără săpunul Fa albastru în sacoşă. Şi chiar şi când nu avea nimic de cumpărat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (4, rescris)*

Zidari hipnotici

♠

Pe trotuarul bulevardului General Magheru, între intersecţia cu strada Maria Rosetti şi cinematograful Scala, ca peste tot de altfel, zăceau pe jos nenumărate obiecte de tot felul: serviete şi poşete, ceasuri cu brăţară de metal, portofele... Iată şi o lesă de câine, cu zgarda în capăt, ca un şarpe anemic care, sătul de viaţă, alesese să se întindă pe asfalt şi să se lase uscat de razele soarelui. Câteva cărţi împrăştiate chiar în mijlocul trotuarului, de bună seamă abia cumpărate de o aceeaşi persoană la librăria Mihail Sadoveanu, care se afla în apropiere. Vreo trei din ele zăceau cu faţa în jos, în timp ce pe una, căzută cu coperta în sus — Iovan se opri pentru o clipă şi o cercetă cu privirea —, scria: Haruki Murakami, laureat al premiului Nobel, De ce să nu porţi cercei desperecheaţi. Se gândi la tânărul care trebuie să fi cumpărat acele cărţi şi i se păru că trăieşte odată cu el panica Perdelelor de Lumină, care fluturaseră şi peste acest colţ de lume înainte să măture tot restul cu poalele lor nimicitoare. Orice ai fi ţinut în clipele acelea în mână îşi pierdea brusc noima de a exista. Dar răul în sine, care te lipsea de viaţă, era cu neputinţă de retrăit.

Câţiva paşi mai încolo pe trotuar zăcea pleoştită o sacoşă albastră în care o sticlă de ulei trebuie că se spărsese în cădere, iar uleiul se prelinsese, şi în timp se înnegrise, de-a curmezişul trotuarului, către stradă, unde rămăsese, uitată, nu se ştie în ce împrejurare, chiar la bordură, o măsuţă rotundă, veche şi uzată, cu trei picioare. Cineva o cărase pesemne nu se ştie încotro, venind nu se ştie de unde, şi o lăsase acolo ca să-şi tragă sufletul; şi nu era deloc exclus ca acel cineva, foarte probabil un vârstnic, să se fi opintit s-o care, târând după el un picior afectat de pareză în urma unui atac cerebral, întâmplat cu vreo doi-trei ani înainte. Chiar la intrarea în cinematograf rămăsese părăsită pe trotuar o sacoşă soioasă, pe un cadru cu două roţi, cu mâner înalt, încărcată cu un teanc de reclame pe care unul din amărâţii Bucureştilor urma să le distribuie strecurându-le în cutiile de scrisori, sau poate înmânându-le direct trecătorilor dispuşi să le accepte. Fasciculele erau perfect uscate, semn că de la Ziua Deşertului nu căzuse niciun strop de ploaie. Reclamele anunţau deschiderea unei expoziţii de ikebana, sâmbătă 29 aprilie, pe strada... Nu mai conta. Deşi, dacă expoziţia apucase să fie deschisă, nu era exclus să mai fie deschisă încă şi astăzi: o marcă de sensibilitate japoneză, şi în definitiv a întregii umanităţi, rămasă, într-un fel sau altul, pentru eternitate.

Şi un alt gând apropo de lumea dispărută de pe străzi: dar dacă?...

Dar dacă se organizase o întrunire uriaşă, o manifestaţie, şi cu toţii plecaseră într-acolo, undeva într-altă parte a oraşului? Într-un loc poate nu tocmai îndepărtat, astfel că dacă îţi încordai auzul, îndreptându-ţi urechea spre cer, peste clădiri, adăugând şi toată bunăvoinţa din lume, puteai să auzi ecouri îndepărtate venind din mijlocul acelei mulţimi de oameni? Sau ceva din cuvântul celui ce li se adresa oamenilor folosindu-se de o portavoce, undeva într-o margine de piaţă, nu departe de bulevardul General Magheru? Sau poate că locul acela de adunare a oamenilor nu era chiar în apropiere, astfel că era de aşteptat să nu se audă nimic... Poate că era vorba de o adunare foarte importantă, care îi scosese pe locuitori din case cu mic, cu mare. Oricine în situaţia lui Iovan ar fi purces să cerceteze cu privirea numeroasele ferestre ale clădirilor din jur şi să observe dacă nu cumva se întâmplase ca cineva, vreun locatar rămas totuşi întâmplător într-unul din acele apartamente, şi să-l surprindă privind neliniştit de dincolo de geam, întrebându-se de nu era prea târziu să mai iasă din casă spre a se alătura mulţimii deja strânse?... Nu se zărea însă nimeni îndărătul niciunei ferestre, semn că ceea ce urma să li se transmită oamenilor adunaţi în acea parte a oraşului era vital, astfel că nimeni nu alesese să rămână în casă. Ultimele care se grăbiseră să iasă dintr-un apartament şi să alerge la lift trebuie să fi fost — puteau să fi fost — două femei, una tânără şi alta mai în vârstă, poate mamă şi fiică, sau poate nepoată şi mătuşă, cea tânără zorind-o pe cea mai în vârstă, Grăbeşte-te, mamă, întârziem! ...

Mda...

Oricum, o nelinişte rămăsese în aer după toată acea mulţime care plecase. Şi tremura în aer, melodios şi insinuant.

Aveai oare tăria să te prefaci că nu auzi acel tremur?

O utilitară a salubrităţii dăduse cu spatele la intrarea în garajul Ciclop şi încremenise astfel, barând trotuarul pe toată lăţimea sa, astfel că Iovan trebui să ocolească trecând pe carosabil. Dincolo de utilitară un pârâiaş de apă se scurgea gâlgâind abundent pe rampa ce cobora de la etajul întâi al garajului, scurgându-se în rigolă. La venirea iernii avea să îngheţe, asta avea să se întâmple, după ce frunzele arţarilor de pe bulevard aveau să se împrăştie, galbene şi roşii, ca în orice toamnă, peste tot, iar rigola avea să fie năpădită de iarbă din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă, poate chiar de tufişuri, care însă n-aveau să ajungă niciodată să crească prea mari; deşi, cine ştie... Din mijlocul străzii, Iovan privi peste capotele nenumăratelor maşini încremenite pe toată lungimea bulevardului. Într-o bună zi zăpada avea să troienească toate acele capote, şi nimeni n-avea să fie nerăbdător s-o vadă topindu-se, aşa că nimeni n-avea să fie nici surprins când altă ninsoare, şi alte ninsori, aveau să se aştearnă, albe şi imaculate, peste bulevard, peste oraşul întreg. Răbdarea firii avea să fie nesfârşită, aşa cum fusese la începuturi. Iar când tencuiala de la etajele superioare ale garajului Ciclop, care şi aşa era şubredă şi instabilă, avea să înceapă să cadă, la primăvară, plescăind îmbibată de apă peste capota utilitarei intrate pe jumătate, cu spatele, către rampa ce ducea la etaj, dar şi de-a lungul trotuarului, asta avea să se întâmple deja în afara timpului. Meşteri zidari hipnotici n-ar mai fi mişcat un deget să dreagă ceva acolo sus deşi nu s-ar fi putut să nu-i doară inima văzând cărămida zidului cum iese la iveală încetul cu încetul de sub tencuiala căzută.

Odată, într-un film poliţist — îşi aminti Iovan — cadavrul unei femei fusese aruncat de un răufăcător într-un loc îndepărtat, la o margine de pădure, spre a nu fi găsit vreodată de poliţie. Camera rămăsese fixată pe acel cadavru, focalizându-se asupra antebraţului femeii, întins înainte, sub cap, dezgolit, mai exact asupra încheieturii mâinii, unde se putea vedea o brăţară, destul de largă pentru a zăcea oblic pe încheietura ei, sprijinită de pământul acoperit cu iarbă. Dar în timp, într-o înlănţuire cinematografică, se putea vedea iarba uscată şi, în locul antebraţului, osul gol, tot ce mai rămăsese din femeia ucisă, micile carpiene trecute prin brăţara rămasă în acelaşi loc, doar că acum înclinată şi mai mult, înfruntând în singurătate trecerea anotimpurilor.

Zidurile bulevardului General Magheru aveau să-şi dezgolească, în timp, cărămizile...

Şi zidarii hipnotici aveau să aştepte în afara timpului...

Toate încărcăturile explozive erau consumate, de-acum distrugerile aveau să fie exclusiv opera timpului. Dacă vreo schelă ar mai fi rămas pe undeva înălţată pentru renovări, nimeni n-ar fi putut să adauge pe nicăieri vreun petic din tencuiala lipsă, ci dimpotrivă, doar răbdare să fi avut ca să vadă scândurile schelei prăbuşindu-se, anul acesta una, la anul alta, şi tot aşa, la suflarea vântului şi sub lucrătura perfidă a putreziciunii. Toate batalioanele de zidari plecaseră la război. De unde niciunul n-avea să se mai întoarcă vreodată, şi asta se ştiuse dintotdeauna...

Lângă hotelul Ambasador o maşină mare, neagră, de teren, rupsese un pomişor de la marginea trotuarului şi pătrunsese cu jumătate din caroserie în vitrina unui magazin de bijuterii, spărgând geamuri şi sfărâmând galantarele dinăuntru. Iovan ocoli alte maşini care nimeriseră şi ele pe trotuar, desprinse din şuvoiul celor încremenite în mijlocul străzii. În toiul liniştii, un geam se sparse subit la unul din etajele superioare ale hotelului, probabil trântit de curent, ca un eveniment neprevăzut. Cioburi căzură pe trotuar la câţiva paşi înaintea lui Iovan, fără să pericliteze vreo viaţă. Alt geam mişcat de vânt se auzi scârţâind undeva sus, probabil ceva mai încolo, la blocul Aro. Stând cu urechea încordată, Iovan auzi şuieratul vântului care venea dinspre strada Maria Rosetti, prelingându-se peste curbura blocului Scala...

Aici era intrarea în hotelul Ambasador. Trebuia să intre şi să vadă.

Iovan străbătu holul larg al hotelului, lăsând într-o latură, în stânga, la o oarecare distanţă, liniştea ce învăluia biroul recepţiei. Urcă scara de marmură albă, care descria o curbă moleşitor de domoală, păşind peste fâşia de mochetă roşie. Străbătu, la etaj, coridoare albe, cu lumină discretă, unde săgeţile indicatoare nu mai spuneau nimic. Uşa de sticlă ce dădea în restaurant rămăsese larg deschisă. Un miros greu, de baltă stătută, sau de canal, venea din interior. Iovan pătrunse într-un vestibul lung, trecu prin dreptul unei nişe, dincolo de care se întrezărea ceva ce părea a fi bucătăria restaurantului. O draperie trasă pe jumătate peste nişă flutura alene în curent, simulând o brumă de animaţie.

Aici era primul salon. Iovan păşi de-a lungul unui şir de câteva mese, patru sau cinci la număr...

Silindu-se să-şi învingă sila, cercetă crispat farfuriile de pe mese. Cele mai multe îşi etalau, într-o tăcere sinistră, conţinutul respingător: un fel de mâzgă, aparent într-o peliculă subţire, doar cu mici gâlme ici şi colo — aceeaşi mâzgă în mai toate farfuriile, întunecată la culoare, ceva între verde închis şi negru. Iovan luă o furculiţă de pe masă, având senzaţia oribilă că o smulge din mâna încleştată a unui cadavru rămas acolo, astfel înţepenit de mai multe zile. Scrijeli cu vârful furculiţei fundul farfuriei, prin mâzga negru-verzuie. Mâzga îşi lăsă destrămată fără nicio împotrivire pojghiţa întărită de deasupra. Nu se putea ghici ce fel de mâncare fusese la început, atunci, în Ziua Deşertului... Se băuse şi vin aici. În cele mai multe pahare vinul se evaporase, doar în unul sau două mai rămăsese un pic pe fund — ceva vag rubiniu. În rest, multe sticle cu apă minerală, mici, de o jumătate de litru, rămăseseră adunate în mijlocul meselor. Cea pe care o apucă Iovan rămăsese nedeschisă: dopul trosni la deşurubare şi un norişor de bule de gaz carbonic se ridică instantaneu la suprafaţă susurând. Era gaz de dinainte, de pe vremea când nimic nu părea să tulbure cursul sărbătoresc a vieţii. Duse sticla la gură şi sorbi solemn câteva înghiţituri, dând capul pe spate şi închizând ochii. De acum înainte fiecare picătură de apă pe care avea s-o bea era apă de dinainte...

Aici era al doilea salon...

O masă lungă, menită a fi negreşit masă festivă rămăsese, după toate aparenţele, aproape nefolosită. Se pare că mulţi se aşezaseră acolo, pe puţin douăzeci, într-o însufleţire din trecut, şi se putea observa că încă nu apucaseră să fie serviţi: farfuriile rămăseseră goale — doar câteva uscăţele şi sărăţele ici şi colo, luate în treacăt din bolurile înşirate în mijloc; în timp ce în fructiere strugurii se stafidiseră în zilele ce urmaseră, alături de mere cu coaja încreţită, din care putreziciunea muşcase deja adânc, cu gingii ştirbe, lucrând în tăcere zilele şi nopţile scurse apoi, şi de banane cu coaja înnegrită, slinoasă şi plesnită peste pulpa pe jumătate scursă. Trebuie că cineva ocupase pentru moment locul din capul mesei, sau se pregătea să-l ocupe, într-o veselie peste care trecuseră de atunci prea multe ca să mai fi rămas vreo urmă de ea; nicăieri printre farfurii, tacâmuri şi fructiere nu rămăsese vreun carneţel sau vreun bileţel, cât de mic, în care să se poată găsi vreun indiciu despre scopul întâlnirii şi despre ce speraseră cei douăzeci şi mai bine de oameni să se întâmple în cursul festinului lor. Trebuie că fugiseră în panică după ce, privind pe ferestrele ce dădeau în bulevardul General Magheru, observaseră că ceva nedefinit tremura venind deja, trăgând peste oraş, peste lume, perdele de lumină galbenă, unduind alene ca o auroră boreală mohorâtă sub un nor învolburat, negru precum cenuşa vulcanică. Şi dacă nimic devastator nu se scuturase în primele câteva momente, aici, din norul acela, exista deja certitudinea că se scuturase, cumva, în altă parte provocând un rău încă şi mai mare...

Dar ce putea fi acel rău şi mai mare? O întunecare luminoasă absolut imposibilă, cum nu se mai întâmplase niciodată, care stinge ziua şi o aprinde din nou, dar cu alte lumini şi în alte culori, pe care însă nimănui nu îi este dat să le mai vadă...

Iovan îşi aminti o secvenţă dintr-un scurt-metraj documentar, cu un şoricel alb într-o cuşcă, destinat sacrificării de dragul unui experiment, şi un şarpe, la rândul său alb, şi el parte din experiment. Îşi aminti mişcările unduioase, hipnotice, ale şarpelui, cu partea din faţă a corpului ridicată deasupra şoricelului, la mică distanţă de el, ţintuindu-l cu privirea sa tăioasă şi fascinantă, făcându-l incapabil de vreo încercare să scape cu fuga. După care una din unduirile capului şarpelui se prelingea ceva mai rapid pe lângă corpul alb şi ingenuu al şoricelului. Nu se ştia dacă i-a pricinuit sau nu vreo vătămare, nu era sigur nici măcar că l-a atins. O secundă... Două... Corpul şarpelui alb, unduind din nou sus, din nou la distanţă, se dovedea în următoarele două sau trei secunde că noua unduire a şarpelui nu era decât supraveghere şi aşteptare — aşteptare a efectului: veninul, da, îl atinsese, şoricelul se crispa tot împingându-se inutil în perete, lăbuţele încordate şi întinse frământau mărunt, tot înclinându-se, podeaua cuştii, în timp ce sticlirea întunecată a ochişorilor săi se fixa într-un punct îndepărtat pe care, în secunda următoare, nu îl mai vedea. Asta era tot. Capul şarpelui alb cobora de la înălţimea supravegherii şi, venind în atingere cu blăniţa albă a şoricelului, nemaistrăbătută de niciun tremur, trecea la faza înfruptării. Era faza de după.

Dar ceea ce este imposibil şi nu se întâmplă niciodată vine totuşi după câteva mii se ani, sau după câteva sute de mii de ani, şi anihilează tot ce până atunci a mişcat şi chiar şi ce nu a mişcat ci doar s-a amăgit că poate să vieţuiască într-o formă de viaţă modestă, latentă şi nevăzută...

Secvenţele de timp însă, da, sunt reversibile şi au fost totdeauna reversibile în imaginaţie atâta vreme cât a existat o minte curioasă şi dispusă să se aplece asupra întâmplărilor, să le analizeze şi să le găsească o noimă, să le separe pe cele chiar importante de altele mai puţin importante. Sau deloc importante...

Scaunele de la acea masă sărbătorească din restaurantul hotelului Ambasador fuseseră de bună seamă îmbrâncite intempestiv şi ajunseseră într-o mare dezordine, ca şi cum ocupanţii s-ar fi ridicat precipitat, toţi odată, sau cei mai mulţi dintre ei, şi ar fi încercat să părăsească salonul în mare grabă spre a se adăposti. La fel erau scaunele şi în micul salon următor, unele din ele răsturnate. În pragul bolţii dintre cele două saloane Iovan se împiedică de o tavă căzută pe jos. Cioburi de pahare sparte scrâşniră strident sub piciorul său. Unul din paharele cu picior scăpase însă teafăr şi Iovan se aplecă şi îl culese de pe jos. Ducându-l la nas, din interiorul cupei sui spre el un miros vag de vin rămas după o petrecere aproape uitată. Tot felul de obiecte zăceau şi aici împrăştiate peste tot: verighete, legături de chei, monede — iată-le —, telefoane mobile, ace de cravată, pudriere, catarame de la curele. Un colier întreg de perle zăcea la piciorul unei mese, încremenit în forma unui 8 deformat, ca scris de o mână descurajată ce nu-şi putuse stăpâni tremurul. Iovan se aplecă şi culese de pe jos un breloc cu multe chei, printre ele o cheie de contact. Brelocul înfăţişa o corăbioară. Corăbioara sau lănţişorul sau poate altceva îi răscoli amintirile, şi Iovan, băgând maşinal mâna în propriul său buzunar, dădu peste ceva rece şi metalic. Era o legătură de chei, legătura sa de chei, cele mai multe yale, dar şi un inel mai mic ataşat celui principal, în care erau prinse două chei mici, probabil de la nişte valize. Pe când cele mari trebuie să fi fost de acasă.

Acasă?

Iovan rămase pe gânduri. Unde oare era casa lui? În ce trecut îndepărtat se pierduse? Încercă să-şi amintească un loc familiar, undeva pe la începuturile existenţei, o fereastră dând spre o curte, pomi în floare, o cărare într-un colţ de lume cunoscut, o tricicletă de-a sa; sau vreuna din jucăriile dragi, aşa cum au toţi copiii... O tăbliţă cu un nume de stradă, prinsă sus pe un zid — poate vechi, poate nou; orice lucru care înconjoară cu blândeţe şi cu lumină o copilărie, un început...

Nimic nu i se înfiripă în minte.

Nicio amintire.

***

^*Al patrulea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (29)*

Ce înseamnă suferinţa

♠

Visul cu bătrânul Sfântu îi persistă în suflet în primele ore ale dimineţii, în timp ce colinda străzile din cartierul Foişorului de Foc. Altădată, asemenea vise de dimineaţă, proaspete în minte în primele minute de după trezire, le simţea apoi, uneori cu regret, topindu-se în cotidianul preocupărilor mărunte ale zilei. Astăzi cotidianul nu mai exista, zilele se contopiseră într-o singură şi interminabilă zi. Răsăritul soarelui şi apusul încetaseră să mai fie evenimente, la fel şi ploile şi furtunile, fiindcă nu mai avea niciun sens să aştepte să înceapă o nouă zi, sau să asfinţească mai repede soarele, sau să stea ploaia. După momentul aşteptat nu se întâmpla nimic, nu se schimba nimic, nu se ivea nicio nouă perspectivă. Dar trecutul? Iovan îşi simţi pieptul inundat de o dragoste neaşteptată şi proaspătă pentru Sfântu, aşa cum nu îşi imaginase niciun moment că ar putea simţi vreodată pentru un om străin. Parcă nici pe părinţii săi şi nici pe Mara nu-i iubise aşa cum simţea în clipa aceea că îi este drag de acel moşneag blând şi slab cu duhul, care trecea din când în când prin cartierul lor, fără ca cineva să ştie de unde venea, încotro se îndrepta şi care îi era rostul. Probabil că era cerşetor, deşi Iovan nu îşi amintea să-l fi văzut vreodată cu mâna întinsă, cerând pomană. De altfel însuşi mersul lui veşnic grăbit nu era acela al unui cerşetor. Păsăruici — îşi aminti el încă o dată vorba domoală a bătrânului din vis, şi totodată din realitatea de acum mulţi-mulţi ani, când bătrânul hoinar se oprea deseori din trecerea sa şi li se adresa copiilor ca un sihastru prietenos şi entuziast, gesticulând larg cu braţele, fără ca Iovan să-l fi auzit însă rostind vreodată cuvântul păsăruici. Se gândi, păşind prin dreptul caselor vechi de pe strada Dimitrie Racoviţă, acum că ploaia stătuse într-adevăr şi vântul călduţ trecea mângâios peste bălţile rămase de astă-noapte, că în anii ce urmaseră celor ai copilăriei poate că Sfântu îmbătrânise şi mai mult, ajunsese odată cu anii mai împăcat cu soarta, a sa şi a păsăruicilor bătute de viscolele iernii, pe care nu le putea adăposti în casă fiindcă erau prea multe şi poate prea gălăgioase, iar casa lui trebuie să fi fost mult prea neîncăpătoare, poate chiar şi pentru el însuşi. Cum visele se tot repetaseră de-a lungul anilor, Iovan se aştepta ca bătrânul poreclit de tovarăşii săi de joacă Sfântu să reapară într-unul din visele următoare, să reapară cu noua sa înfăţişare, schimbat şi obosit, şi să se întrebe la ce-i bună toată osteneala, pe cine fericeşte şi cine are de suferit, sau cui îi rămâne măcar o amintire de pe urma nepăsării, a cruzimii de a nu oferi găzduire păsăruicilor sau altor vieţuitoare când intemperiile nemiloase le ameninţă viaţa? Cine rămâne măcar cu o amintire a iernii şi a vicisitudinilor ei după ce primăvara a sosit, apoi vara, şi totul e cald în jur şi stabil şi nici o ameninţare nu mai pluteşte în aer; şi starea de bine pare să dureze, dacă nu la nesfârşit, cel puţin o bucată de timp de-ajuns de lungă pentru a nu stârni îngrijorarea nimănui?

Frunzele galbene începuseră să acopere obiectele împrăştiate peste tot după Ziua Deşertului. Ceva inedit îi sări în ochi: o umbrelă lăsată deschisă, rezemată în spiţe şi în mânerul încovoiat al bastonului, pe trotuar, lângă o bancă — o umbrelă neagră, pe care rămăseseră lipite frunze galbele, ude de la ploaia de astă-noapte. Iovan observă vârfurile din capetele spiţelor, cele care ţineau pânza întinsă: vârfurile începuseră să ruginească. De ce oare o deschisese posesorul umbrelei? Sperase oare să se apere astfel de Ploaia de Lumină?... La piciorul umbrelei, cumva apărată de aceasta, zăcea părăsită o sacoşă de sport, aşezată în picioare, pe clapa de deasupra cu o adâncitură în care se strânsese apă de la ploaie. Iovan o împinse cu vârful pantofului şi sacoşa se răsturnă, iar apa din adâncitură se vărsă cu un plescăit uşor pe asfalt. Nici el nu ştiu de ce făcuse acest gest — poate pentru că, aşezată în picioare, sacoşa îl tenta să o deschidă. Ceea ce nu se cuvenea să facă.

Nu, n-avea să deschidă sacoşa, cum nu îi venise să deschidă niciunul din obiectele împrăştiate peste tot pe străzi.

Iovan îşi ridică privirea spre cer — astăzi, la fel ca şi ieri, la fel ca şi în toate zilele din urmă, aşteptându-se să se ivească, poate, în cele din urmă, sus în înălţimile azurii, cruciuliţa argintie, minusculă, a unui avion le linie, lăsând în urmă cele două dungi albe de abur şi răspândind peste pământ acel vuiet slab şi îndepărtat, modulat de vânt, care întotdeauna avusese darul să-i alunge gândurile negre. Se gândi la cuvântul aeronavă, care îi evoca de fiecare dată responsabilitatea atâtor oameni, piloţi, controlori de zbor, personal tehnic, care vegheau ca pasagerii să ajungă în siguranţă la destinaţie, iar în timpul zborului să nu ducă lipsă de nimic şi nicio ameninţare să nu îi tulbure.... În definitiv, de ce nu s-ar fi ivit pe cer un asemenea avion de linie? Faptul că de atâtea săptămâni, de atâtea luni, niciun semn de viaţă nu venise din lumea largă nu trebuia să însemne neapărat că niciun colţ de pe faţa pământului nu scăpase neanihilat de Perdelele de Lumină. Da, văzuse atâtea camere web, răspândite în toate cele patru puncte cardinale, aducându-i, toate fără excepţie, pe monitor imaginea unei lumi pustiite. Şi totuşi...

♦

...Şi totuşi, în ciuda liniilor acelea albe pe care avioanele le desenau pe cer de dimineaţă până seara, sugerând un sistem de transport aerian impecabil, se întâmpla din când în când ca sorţii să cadă potrivnici. Dacă te uitai doar pe cer, totul părea în deplină ordine, dârele lăsate de avioane brăzdau în continuare cerul, perfect drepte, şi se estompau la o oarecare distanţă, topindu-se în azuriu. Dacă însă urmăreai ştirile la televiziune şi se nimerea să fie una din acele zile nefaste, aflai că un avion cu pasageri a dispărut în largul Oceanului Indian, sau că un altul s-a prăbuşit în jungla Amazonului, sau în pustiul Sahara. Agenţiile de ştiri se repezeau să facă cunoscute mesajele turnurilor de control, ale conducerilor companiilor aeriene, care se arătau consternate, mai întâi negând informaţiile apărute în mass-media, apoi încercând să se disculpe, să dea explicaţii. Mai pe urmă intrau în circuitul informaţional televiziunile dând imagini de pe aeroporturi, cu rudele apropiate ale victimelor, planuri apropiate cu feţe consternate şi răvăşite, fraţi, surori, mame cu inima sfâşiată de durere, oameni cu genunchii înmuiaţi de durere, care se lăsau să cadă pe fotoliile din holurile aeroporturilor. Din amănunte se recompuneau poveşti, pe care Iovan le trăia şi le derula în minte la nesfârşit adăugându-le noi şi noi detalii. Tineri care se despărţeau veseli şi zâmbitori de rude şi de prieteni şi o porneau fluturând din mână către poarta de îmbarcare, care se dovedea a fi poarta către neant. Era ca şi cum ai fi călătorit în timp, acum după anunţarea catastrofei, şi, cu o satisfacţie dureroasă, ai fi cunoscut destinul unor oameni. Tinerii pe care Iovan îi vedea în minte îşi ocupau locurile, se uitau în jur să vadă ce vecini vor avea pe durata zborului, coborau măsuţele rabatabile din faţa lor, răsfoiau nepăsători pliante de-ale companiei aeriene sau ghiduri turistice despre locul de destinaţie... Dar se insinua oare o vibraţie în eter, de ei neauzită, sau alungată prompt din minte cu gestul nonşalant cu care ai alunga o vedenie puţin probabilă, care îi surprindea pe ei toţi, cu zâmbetele lor voioase şi cu gesturile lor nepăsătoare, într-o încremenire de o fracţiune de secundă imprimată pe retina unui zeu rău şi războinic, care le cunoştea şi, mai mult decât atât, le ursea soarta, un Zeu al Catastrofelor Aviatice?... Tinerii din închipuirea lui Iovan se uitau pe hublou şi îşi luau adio de la pământul care se adâncea sub ei şi le scotea apoi înaintea ochilor avizi, ca în călătoriile de rău augur ale unui mare scriitor pesimist, locuri necunoscute şi până atunci nebănuite, cu care nu aveau să se mai întâlnească niciodată, ochiuri de apă verzuie, parcele cu culturi exotice, multicolore, fâşii de pădure ce despărţeau teritorii ale pământului cu destine diferite... Apoi, făcând abstracţie de vibraţia rău-prevestitoare a viitorului lor apropiat, intrau în vorbă cu vecinii lor simpatici, fixându-se cu obstinaţie pe subiecte banale de conversaţie, despre întâmplări mărunte care, credeau ei, nu aveau cum să nu se petreacă, alungându-le, în subconştient, pe cele fatale, care trebuiau să nu se petreacă. Dar răul venea oricum. Ceva, în exterior, ca o gigantică mână supranaturală apuca bezmetică avionul de o aripă şi îl zgâlţâia cu o forţă malefică: o rachetă deja izbise orbeşte o aripă a avionului, spulberând-o. Sângele fugea din cap, inima stătea în loc, preludiu al neantului. Dincolo de hublou ţâşnea o flacără, avionul se cutremura, fragmente de aripă zburau dezordonat prin aer în timp ce avionul căpăta o înclinaţie ameţitoare, din care nu avea cum să se mai redreseze vreodată. Ţipete nebune umpleau instantaneu spaţiul fuzelajului, în timp ce alţii — căci nu toţi sunt la fel — deja lunecau în marea împăcare...

Se lumina de ziuă şi Iovan, stând lungit pe pat, cu mâinile sub cap, se uita fix pe fereastră, unde de pe nori se scurgea încet apa vânătă a nopţii.

...Ţipetele nebune au încetat, iată. Acum nu mai era decât fum şi rămăşiţe fierbinţi împrăştiate pe pământ, rămăşiţe de metal şi rămăşiţe de oameni, iar undeva se consemna o oră finală: 4.32 a.m. De aici încolo timpul stătea încremenit; de tot ce mai urma să fie făcut se ocupau alţii. Celor morţi nu le rămânea decât să aştepte. Pentru ei tocmai începea prima dimineaţă de morţi, şi era o frumuseţe de dimineaţă, cu nori tiviţi cu roz, într-o simfonie coloristică de portocaliu şi galben, din ce în ce mai galben, dovedindu-se că norii strălucesc şi că nu ei sunt cei ce trebuie să se coboare la nivelul ororilor pe care le aureolează, ci oamenii, indiferent de starea lor, trebuie să se ridice la nivelul splendorii lor. Salvatorii scormoneau printre rămăşiţe în căutarea cutiilor negre, iar de jur împrejur tinerii din ajun se eliberaseră de orice îngrijorare, acum că subiectele banale din conversaţiile lor se dovediseră a nu le fi fost de vreun folos în a opri răul să vină. Iar răul, trecând peste momentele de zbatere din ajunul morţii, nici măcar nu era cu adevărat înspăimântător. Zdrobit de pământ, nu mai simţeai nici măcar gravitaţia. Nu mirosea decât a fum şi a umed, dar erau mirosuri care oricând se puteau confunda cu mirosurile toamnei la ţară. Mai puţin mirosul până atunci necunoscut al magmei. Şi nu cumva se insinua o vibraţie, doar de ei auzită, izvodind din adâncul vulcanilor, care punea în pericol morţile recente? Iar dacă prima dimineaţă a nevieţii fusese frumoasă, amiaza nici nu mai conta, iar prima seară îi urma în chip firesc, prima dintr-un nesfârşit şir de seri în regatul neviului, unde toate se succedau fără discernământ, până ce se compactau câtime peste câtime, devenind, de la un moment încolo, totul...

Formele norilor văzuţi pe fereastră se schimbau neîncetat, învolburându-se precum continentele în anii de după Facerea Lumii.

După tam-tamul din presă, din primele zile, uitarea începea să se aştearnă odată cu aprofundarea cercetărilor; ştiinţa avea prioritate asupra vieţii. Iar suferinţa...

♥

„Dacă vrei să ştii ce înseamnă suferinţa”, spunea mama, „plimbă-te printr-un cimitir. Vrei să fiu sinceră? Nicăieri nu mă simt mai liniştită ca într-un cimitir. Mai liniştită şi mai împăcată cu mine însămi.”

Şi mama se întorcea să aştearnă peste velurul verde al mesei ultimele cărţi din pasienţă.

Cunoşteam suferinţa, cum să nu. Dar, indiferent de locul unde mă aflam, eram departe de a dobândi liniştea sufletească de care mama spunea că se bucură.

Gândindu-mă, deveneam atent la propria-mi respiraţie — ritmul ajunsese să fie foarte rar, foarte-foarte rar, şi parcă tot mai rar, şi mă întrebam dacă nu eram pe cale să intru într-o nouă fază a existenţei: vieţuirea fără respiraţie. E adevărat, ritmul respiraţiei putea fi controlat până la un punct, dar acelaşi ritm era dictat de aportul necesar de oxigen, aşa că în definitiv puteam lăsa totul în seama organismului. Totodată însă aveam motive serioase de îngrijorare, căci scăderea ritmului putea să fie primul pas către sufocare. Trebuia oare să mă concentrez asupra respiraţiei, să fiu atent ca aceasta să nu se oprească? În loc să fie un act reflex, respiraţia avea să devină în cazul meu un act conştient? Deja mi se părea că încep să mă sufoc chiar şi când mă concentram asupra respiraţiei.

Mama ridica ochii spre mine şi îngrijorarea i se citea în privire:

— Ce-i cu tine, Alexandru, n-ai aer?

Dar nu, slavă Domnului, plămânii funcţionau.

Deja parcă nu mai era nevoie să mă gândesc la respiraţie. Încă puţin şi ritmul se stabiliza de la sine. Dar cine ştie cât avea să dureze normalitatea?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.