Cerul și apa

(lui Luciano Maia)

Notaţii literare (XIV)

„Expresivitate” cu orice preţ

De dragul elaborării frazei — cu singurul scop de a deveni mai puţin accesibilă (i.e. mai elaborată, mai inteligentă!)... Iată un exemplu — chiar dacă nu dintr-o operă de ficţiune — din B.–H. Lévy (Barbaria cu chip uman): „Mă gândesc la acel fragment (...) unde el observă că, dacă revoluţia este imposibilă în Germania, este pentru că lipseşte acolo agentul istoric care ar ţine-o în braţe la botez (s. mea) (...)”!

Ficţiunea ca defulare

Sunt scriitor — să zicem —, dar ţine totodată de responsabilitatea mea civică să iau atitudine în chestiunile importante ale cetăţii. De pildă mă intrigă modul cum guvernanţii ascund de comunitate anumite ameninţări la adresa securităţii acesteia, cu (sau fără) implicarea unor personalităţi politice de notorietate. Îmi propun deci să scriu un eseu... Mă documentez, fac note, meditez, concep abordări diverse, dar nu mă pot hotărî să purced la scrierea eseului. De ce? Fie pentru că îmi scapă jocul complicat al argumentelor pro şi contra — jocul consecinţelor; fie respectivul fenomen social mi se pare nepotrivit a fi abordat de o manieră directă: disecându-l, e posibil să rănesc orgolii; ceea ce nu îmi doresc cu orice preţ. Iar în plan practic, risc să nu ajung la niciun rezultat.

Pe de altă parte, subiectul s-ar preta la o tratare literară. Oarecum depersonalizat, subiectul, tratat literar, mă scuteşte de povara soluţiilor şi îmi oferă satisfacţii estetice. Rămân — ca orice scriitor care se respectă — doar cu responsabilitatea întrebărilor; ceea ce e o povară mai uşor de suportat. Rezultatul? Opera împlinită, başca detensionarea „pulsiunilor” civice!

Alternativă: îmi aleg fenomenul social de la bun început doar ca fundal, abstract, şi îmi reamintesc că arta, în particular ficţiunea, este autonomă, nu are nevoie de adjuvantul implicării civice, dimpotrivă, civismul distorsionează mesajul estetic. Salahori civici să fie alţii!

Desfid pe oricine să se încumete să aleagă între cele două căi.

Recomandări neonorate

Mi se întâmplă — şi nu foarte rar —, atunci când am „recomandări” solide despre critici, să citesc comentarii literare despre opere de ficţiune pe care încă nu le-am citit, de regulă ale unor autori reputaţi. De cele mai multe ori, comentariile respective sunt de-ajuns de meşteşugit concepute, de-ajuns de inteligent scrutătoare, de-ajuns de spumoase uneori, pentru a-mi face o idee mai mult decât favorabilă despre scrierile comentate. Atât de favorabilă încât, odată acestea citite, să mi se întâmple să fiu (oarecum) dezamăgit. În compensaţie, rămân cu plăcerea comentariilor şi cu sentimentul reconfortant că abordarea nepărtinitoare, prietenoasă, entuziastă chiar, este oricând posibilă.

Test de talent literar

Tot aşa cum despre un pictor se spune că pentru a-ţi face o idee de talentul lui trebuie să vezi cum îi reuşeşte o mână, la fel şi despre un prozator poţi să judeci dacă are sau nu are talent după cum reuşeşte să scrie un dialog, de preferinţă realist.

Establishment literar

„Establishment-ul literar are mereu prejudecăţi, mai ales din curată ignoranţă. Nu se citesc, şi nici nu se comentează decât între ei, nu citesc decât ceea ce consideră ei că ar fi literatură prestigioasă, ceea ce recomandă vreun critic cunoscut pentru un motiv oarecare, sau ceea ce a fost comentat într-o revistă literară străină, mai ales franceză sau anglo-saxonă. Lumea academică nu o duce mai bine. De ce ar face efortul de a-şi îndeplini datoria şi să cerceteze, să exploreze autorii necanonici, dar care pot deveni canonici graţie calităţii lor nebănuite? Este mult mai uşor să te mai ocupi de cine este deja faimos, să scrii al 10000-lea eseu despre un scriitor premiat cu Nobel-ul, mai ales pentru că are ideologia politică pe placul unor academicieni suedezi.” [Mariano Martin Rodriguez, Interviu în Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, nr. 8, nov. 2013; http://www.srsff.ro/2012/02/exclusiv-cristian-tamas-interviu-cu-domnul-mariano-martin-rodriguez-spania/3/]

Un tablou de Rembrandt, sau Pisica?

Ca să vezi unde poţi ajunge dacă intri în amănunte!...

Giacometti cică ar fi zis că dintr-un incendiu, dacă ar avea de ales între a salva un tablou de Rembrandt şi o pisică, ar salva pisica. Sigur, se poate specula că Giacometti tindea să minimalizeze pictura în favoarea sculpturii, conştient fiind, probabil, că celebritatea i se datora mai ales sculpturilor sale filiforme, şi mai puţin desenelor şi gravurilor; iar sculpturile, fiind de bronz, ar fi avut toate şansele să scape nevătămate dintr-un incendiu.

Dincolo de asta însă, pot spune Aha, abia acuma pricep: salvăm pisica pentru că în flăcări pisica ar suferi. Pe când tabloul, nu.

Să înţelegem însă că dacă pisica ar pieri fără să sufere — căci se poate şi aşa —, atunci am putea reconsidera ideea de a salva tabloul de Rembrandt? Fără suferinţă pentru pisică, ce-ar însemna? Că prezumtivul salvator are la îndemână o injecţie letală, să zicem? Asta ar presupune însă că prezumtivul salvator n-are nicio cale de ieşire din încăperea cuprinsă de flăcări. (Căci altfel — nu-i aşa? — ar ieşi cu pisica în braţe pur şi simplu.) Caz în care, injecţia letală ar folosi-o negreşit pentru sine, căci, fără putinţă de a se salva el însuşi, principala sa grijă ar fi să se izbăvească de suferinţă pe sine întâi şi-ntâi.

Situaţia în care ar exista o fereastră prin care persoana în cauză ar putea arunca numai pisica, omul rămânând să se sacrifice, ar trebui exclusă, căci dacă ar exista o fereastră, omul ar folosi-o nu numai pentru salvarea pisicii, ci şi a lui însuşi. Sacrificiul ar fi real (şi lăudabil) doar dacă deschizătura ar fi îndeajuns de mică pentru ca omul să împingă pisica prin acea deschizătură (spre salvare), el urmând să piară în incendiu. Sau să evite suferinţa administrându-şi injecţia letală. Sacrificiul său ar fi lăudabil însă doar în aparenţă. Fiindcă dacă acea deschizătură mică ar exista, pisica ar găsi-o negreşit şi singură. Ceea ce înseamnă că persoana din încăpere n-ar mai fi un salvator.

Ce mai, lucrurile încep să se complice.

Ca să nu mai punem la socoteală ideea că Giacometti — sau cei care îl susţin —, ar avea în vedere raţiuni pentru salvarea din incendiu altele decât suferinţa pisicii.

Marocco sau Ziua Deşertului (5)*

O nouă identitate

Mă ocupam de ultimele beţişoare culcate pe masa goală şi unele configuraţii se întâmpla să fie greu de descâlcit, mai ales ceea ce numeam „Triunghiul final”, când trei beţişoare erau dependente unul de altul, de oriunde le-ai fi abordat. Încercam să mă sugestionez că nicio configuraţie nu e de nerezolvat. Mă concentram asupra unuia din cele trei beţişoare din „triunghi” şi eram convins că puterea voinţei mele îl poate face să leviteze dacă voinţa mea era de-ajuns de puternică şi dacă nimic nu mă perturba. Şi dacă aveam vederea suficient de bună pentru a desluşi cele mai mici detalii ale locului unde beţişoarele se atingeau între ele. Ca şi propriile mele degete, pe care le vedeam ca sub lupă, cu acele mici riduri ovale care devin vizibile cel mai bine la amprentă. Din care mi se părea că pot vedea efluviile voinţei unind, ca nişte microscopice fulgere, pielea degetului de lemnul beţişorului de marocco.

Singura mea grijă în clipele acelea era să nu intervină o perturbaţie, vreo terţă voinţă mai presus de voinţa mea, care să strice totul. La acuitatea vederii la care ajungeam prin concentrarea la maxim a atenţiei simţeam că pot percepe cele mai mici vibraţii, cum ar fi cele premergătoare cutremurului. Situaţie în care voinţa mea trebuia să liniştească toate tensiunile străine. Dar îmi stătea oare în putere?

Poate că nu era levitaţie, dar ridicarea unui beţişor în acea situaţie aproape disperată de încâlceală îmi producea un fior de satisfacţie. „Dacă vrei, poţi”, sigur că da, aveam, iată, confirmarea.

Beţişoarele de lemn un pic lăcuit aveau de fapt culoarea nisipului şi, adăugând la aceasta şi numele jocului, mă duceau cu gândul la nisipurile Africii, la Sahara cea nesfârşită, la care mă gândisem de atâtea ori, la poveştile cu oameni care îşi găsiseră acolo sfârşitul după ce străbătuseră zeci, poate sute de kilometri sub soarele nemilos, în căutarea unei oaze. Dar eu nu-mi puteam imagina suferinţele lor pricinuite de sete şi de căldura ucigătoare, de care n-aveai unde să te adăposteşti. Nu, gândul meu nu ajungea mai departe de duna de nisip cea mai apropiată, cu conturul ei uşor ondulat, cu clinul umbrit de sub creasta tăiată abrupt, sub razele piezişe ale soarelui abia răsărit, când răcoarea dimineţii poate da iluzia umezelii. Acolo imensitatea, necuprinderea întinderii galbene se putea însoţi cu sentimentul libertăţii totale, ăsta era modul meu de a percepe deşertul.

Să străbaţi cu piciorul un deşert ca Sahara, poate că la asta se referise doctorul Urmuz când îmi sugerase că ar trebui să fac orice efort, să plătesc orice preţ ca să redevin un om în rând cu toţi ceilalţi oameni.

— Să te gândeşti că începând de mâine dimineaţă totul va reintra în normal e cât se poate de benefic pentru viitorul tău. Spusese asta cu acea putere de convingere a lui, care pe mine unul aproape că mă determina să mă ridic în picioare şi să încerc. Şi dacă a doua zi dimineaţă nu se întâmpla nimic? Doctorul Urmuz parcă îmi ghicea gândul, şi spunea: — Nu-i nimic dacă a doua zi dimineaţă nu se-ntâmplă nimic. Încerci din nou. Îţi spui: Mâine dimineaţă am să redevin om în rând cu oamenii. Nu se-ntâmplă nici atunci? Nu-i nimic! Mai e şi mâine o zi. Important e să crezi şi să-ncerci mereu. Tu, Alexandru, trebuie să devii altul, înţelegi? Prin propria ta voinţă! După majorat ai dreptul să-ţi schimbi şi numele, ştiai asta? De ce să ţi-l schimbi? Fiindcă ai nevoie de o nouă identitate. Şi numele e parte a identităţii. Părinţii tăi n-au de ce să se supere. Trebuie să fie şi ei convinşi că merită să faci orice pentru o nouă identitate. Gândeşte-te ce nume ţi s-ar potrivi cel mai bine. Nu-i nicio grabă. Gândeşte-te. Şi când ai să-ţi găseşti un nume nou, să-mi spui şi mie. Chiar sunt curios. Dacă am să mai fiu în viaţă. Promiţi?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu (un intermezzo) — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (4)*

Zidari hipnotici

Pe trotuarul bulevardului Magheru, între intersecţia cu strada Maria Rosetti şi cinematograful Scala, ca peste tot de altfel, zăceau pe jos nenumărate obiecte de tot felul: serviete şi poşete, ceasuri cu brăţară de metal, o lesă de câine, cu zgarda în capăt, ca un şarpe anemic care, sătul de viaţă, alesese să se întindă pe trotuar şi să se lase uscat de razele soarelui. Câteva cărţi împrăştiate chiar în mijlocul trotuarului, de bună seamă abia cumpărate de o aceeaşi persoană la librăria Mihail Sadoveanu, care se afla în apropiere; vreo trei din ele zăceau cu faţa în jos, în timp ce pe una, căzută cu coperta în sus — Iovan se opri pentru o clipă şi o cercetă cu privirea —, scria: Haruki Murakami, laureat al premiului Nobel, Femeia cu cercei desperecheaţi. Se gândi la tânărul care trebuie să fi cumpărat acele cărţi şi trăi odată cu el panica perdelelor de lumină, care fluturaseră şi peste acest colţ de lume înainte să măture tot restul cu poalele lor devastatoare. Orice ai fi ţinut în clipele acelea în mână îşi pierdea brusc noima de a exista. Dar răul în sine, care te lipsea de viaţă, era imposibil de retrăit. Mai departe pe trotuar zăcea pleoştită o sacoşă albastră în care o sticlă de ulei se spărsese în cădere iar uleiul se prelinsese, devenit între timp negru, de-a curmezişul trotuarului, către stradă, unde rămăsese uitată, nu se ştie de ce, o măsuţă rotundă, veche şi uzată, cu trei picioare, chiar la bordură; cineva o cărase pesemne nu se ştie încotro, venind nu se ştie de unde, şi o lăsase acolo ca să-şi tragă sufletul, şi nu era deloc exclus ca acel cineva, poate un vârstnic, să se fi luptat cu ea s-o care târând după el un picior afectat de pareză în urma unui atac cerebral, întâmplat cu vreo doi-trei ani înainte. Chiar la intrarea în cinematograf rămăsese părăsită pe trotuar o sacoşă soioasă, pe un cadru cu două roţi, cu mâner înalt, încărcată cu un teanc de reclame pe care unul din amărâţii Bucureştiului urma să le distribuie strecurându-le în cutiile de scrisori, sau poate înmânându-le direct trecătorilor. Fasciculele erau perfect uscate, semn că de la Ziua Deşertului nu căzuse niciun strop de ploaie. Reclamele anunţau deschiderea unei expoziţii de ikebana, sâmbătă 29 aprilie, pe strada... Nu mai conta. Deşi, dacă expoziţia apucase să fie deschisă, nu era exclus să fi dăinuit până astăzi: o marcă de sensibilitate japoneză, şi în definitiv a întregii umanităţi, rămasă într-un fel sau altul pentru eternitate.

Şi un alt gând...

Poate că se organizase o întrunire uriaşă, o manifestaţie, şi cu toţii plecaseră într-acolo, undeva într-o altă parte a oraşului, poate nu tocmai îndepărtată, astfel că dacă îţi încordai auzul şi îţi îndreptai urechea spre cer, peste clădiri, puteai să auzi ecouri îndepărtate venind din mijlocul acelei mulţimi de oameni. Sau ceva din cuvântul celui ce li se adresa oamenilor la un microfon, undeva într-o margine de piaţă. Sau poate că locul acela de adunare a oamenilor nu era chiar în apropiere, astfel că nu putea să se audă nimic. Poate că era o adunare foarte importantă, care îi scosese din locuinţe cu mic, cu mare. Puteai să cercetezi cu privirea ferestrele clădirilor şi să observi dacă nu se întâmplase ca cineva să rămână totuşi acasă şi să arunce neliniştit o privire pe fereastră: să fie oare prea târziu să plece din casă chiar acuma? Să mai fie oare cineva pe străzi? Nu se arăta însă nimeni, de unde puteai să deduci că era atât de important ce urma să li se spună oamenilor adunaţi în acea parte a oraşului încât nimeni nu se îndurase să rămână acasă. Ultimele care se grăbiseră să iasă dintr-un apartament şi să alerge la lift fuseseră două femei, una tânără şi alta mai în vârstă, poate mamă şi fiică, sau nepoată şi mătuşă, cea tânără zorind-o pe cea mai în vârstă, Grăbeşte-te, mamă, întârziem! ...

Oricum, o nelinişte rămăsese în aer după toată acea mulţime care plecase, şi tremura în aer, melodios şi insinuant.

O utilitară a salubrităţii dăduse cu spatele la intrarea în garajul Ciclop şi încremenise astfel, barând trotuarul pe toată lăţimea sa, astfel că Iovan trebui să ocolească trecând pe carosabil. Dincolo de utilitară un pârâiaş de apă se scurgea gâlgâind pe rampa ce cobora de la etajul întâi al garajului, scurgându-se în rigolă. La venirea iernii avea să îngheţe, după ce frunzele arţarilor de pe bulevard aveau să se împrăştie, galbene şi roşii, ca în orice toamnă, peste tot, iar rigola avea să fie năpădită de iarbă din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă, poate chiar de tufişuri, care însă n-aveau să ajungă niciodată să crească prea mari; deşi, cine ştie... Din mijlocul străzii, Iovan privi peste capotele nenumăratelor maşini încremenite pe toată lungimea bulevardului. Într-o bună zi zăpada avea să troienească toate acele capote, şi nimeni n-avea să fie nerăbdător s-o vadă topindu-se, aşa că nimeni n-avea să fie nici surprins când altă ninsoare, şi alte ninsori, aveau să se aştearnă, albe şi imaculate, peste bulevard, peste oraşul întreg. Răbdarea firii avea să fie nesfârşită, aşa cum fusese la începuturi. Iar când tencuiala de la etajele superioare ale garajului Ciclop, care şi aşa era şubredă şi instabilă, avea să înceapă să cadă, la primăvară, plescăind îmbibată de apă peste capota utilitarei intrate pe jumătate, cu spatele, către rampa ce ducea la etaj, dar şi de-a lungul trotuarului, asta avea să se întâmple deja în afara timpului. Meşteri zidari hipnotici n-ar mai fi mişcat un deget să dreagă ceva acolo sus deşi nu s-ar fi putut să nu-i doară inima văzând cărămida zidului ieşind la iveală încetul cu încetul de sub tencuiala căzută.

Odată, într-un film poliţist — îşi aminti Iovan — cadavrul unei femei fusese aruncat de un răufăcător într-un loc îndepărtat, la o margine de pădure, pentru a nu fi găsit vreodată de poliţie. Camera rămăsese fixată pe acel cadavru, focalizându-se asupra antebraţului femeii întins înainte, sub cap, şi, mai exact, asupra încheieturii mâinii, unde, dezgolită fiind, se putea vedea o brăţară, destul de largă pentru a sta înclinată, oblic pe încheietura ei, sprijinită de pământul acoperit cu iarbă. Dar în timp, printr-o înlănţuire cinematografică, iarba s-a uscat şi din antebraţ n-a mai rămas decât osul radius, care îi aparţinea celei ucise, şi micile carpiene, trecute prin brăţara femeii, rămasă în acelaşi loc, doar avusese destul loc acum să se încline şi mai mult, iar între timp iarba crescuse din nou, peste o primăvară, sau peste două, sau cine ştie peste câte.

Se dezgoliseră oase, se dezgoleau cărămizi... Şi zidarii hipnotici aşteptau în afara timpului...

Toate încărcăturile explozive erau consumate, de-acum distrugerile aveau să fie exclusiv opera timpului. Dacă vreo schelă ar mai fi rămas pe undeva înălţată pentru renovări, nimeni n-ar fi putut să adauge pe nicăieri vreun petic din tencuiala lipsă, ci dimpotrivă, doar răbdare să fi avut ca să vadă scândurile schelei prăbuşindu-se, anul ăsta una, la anul alta, şi tot aşa, la suflarea vântului şi sub lucrătura perfidă a putreziciunii. Toate batalioanele de zidari plecaseră la război. De unde niciunul n-avea să se mai întoarcă, şi asta se ştiuse dintotdeauna.

În dreptul hotelului Ambasador o maşină mare, neagră, de teren, rupsese un pomişor de la marginea trotuarului şi pătrunsese cu jumătate din caroserie în vitrina unui magazin de bijuterii, spărgând geamuri şi sfărâmând vitrinele dinăuntru. Iovan ocoli alte maşini care nimeriseră şi ele pe trotuar, desprinzându-se de şuvoiul celor încremenite în mijlocul străzii. În toiul liniştii, un geam se sparse subit la unul din etajele superioare ale hotelului, probabil trântit de curent, ca un eveniment neprevăzut. Cioburi căzură pe trotuar la câţiva paşi înaintea lui Iovan, nepericlitând nicio viaţă. Alt geam mişcat de vânt se auzi scârţâind undeva sus, probabil ceva mai încolo, la blocul Aro. Stând cu urechea încordată, Iovan auzi şuieratul vântului care venea de pe strada Maria Rosetti prelingându-se peste rotunjimea blocului Scala...

Iovan străbătu holul hotelului, trecând prin dreptul liniştii biroului recepţiei, urcă scara de marmură albă, care descria o curbă domoală, călcând peste banda de mochetă roşie, străbătu la etaj coridoare albe, cu lumină discretă, unde săgeţile indicatoare nu mai spuneau nimic. Uşa de sticlă către restaurant rămăsese larg deschisă. Trecu prin dreptul unei nişe dincolo de care se întrezărea ceva ce părea a fi bucătăria restaurantului. O draperie trasă pe jumătate peste nişă flutura alene în curent, simulând o brumă de animaţie.

În salon o masă lungă, menită a fi negreşit o masă festivă rămăsese aproape nefolosită. Apucaseră mulţi să se aşeze acolo, pe puţin douăzeci, într-o însufleţire din trecut, şi se putea observa că încă nu fuseseră serviţi: farfuriile rămăseseră goale; exceptând câteva uscăţele şi sărăţele ici şi colo, luate într-o doară din bolurile înşirate pe mijloc; în timp ce în fructiere strugurii se stafidiseră în zilele următoare, alături de mere cu coaja încreţită, din care putreziciunea muşcase adânc cu gingii fără dinţi, lucrând în tăcere zilele şi nopţile ce trecuseră, şi de banane cu coaja înnegrită, slinoasă şi plesnită peste pulpa scursă. Trebuie că cineva ocupase pentru moment locul din capul mesei, sau se pregătea să-l ocupe, într-o veselie peste care trecuseră de atunci prea multe ca să mai fi rămas vreo urmă de ea, şi nicăieri printre farfurii, tacâmuri şi fructiere nu rămăsese vreun carneţel sau vreun bileţel, cât de mic, în care să se poată găsi vreun indiciu cu privire la scopul întâlnirii şi la ce speraseră cei douăzeci şi mai bine de oameni să se întâmple în cursul festinului lor; şi, oricum, cu siguranţă că niciunuia din ei nu-i trecuse prin cap că n-o să mai ajungă nu numai acasă dar nici măcar afară în stradă, unde panica nici nu avusese destul timp să se instaleze: ceva nedefinit tremura venind deja, trăgând peste oraş, peste lume, perdele de lumină galbenă, unduind alene ca o auroră boreală mohorâtă sub un nor învolburat, negru precum cenuşa vulcanică. Şi dacă nimic devastator nu se scuturase pe-aici din norul acela, poate că se scuturase, cumva, în altă parte provocând un rău şi mai mare. Dar ce putea fi acel rău şi mai mare? O întunecare luminoasă absolut imposibilă, cum nu se mai întâmplase niciodată, şi era imposibilă chiar şi în Ziua Deşertului; doar că, deşi imposibilă, anihila tot ce până atunci mişcase şi chiar şi ce nu mişcase ci doar se încăpăţânase să vieţuiască într-o formă de viaţă modestă, latentă şi nevăzută. Secvenţele de timp sunt însă reversibile şi au fost totdeauna reversibile în imaginaţie atâta vreme cât a existat o minte curioasă şi dispusă să se aplece asupra evenimentelor, să le analizeze şi să le găsească o noimă, să le separe pe cele chiar importante de altele lipsite de importanţă.

Aşa că scaunele de la acea masă festivă fuseseră de bună seamă îmbrâncite intempestiv şi ajunseseră într-o mare dezordine, ca şi cum ocupanţii s-ar fi ridicat precipitat, toţi odată, sau cei mai mulţi dintre ei, şi ar fi încercat să părăsească salonul în mare grabă spre a se adăposti. La fel erau scaunele şi în micul salon următor, unele din ele răsturnate. În pragul bolţii dintre cele două saloane Iovan se împiedică de o tavă căzută pe jos şi cioburi de pahare sparte scrâşniră zgomotos sub piciorul său. Unul din paharele cu picior scăpase însă teafăr şi Iovan se aplecă şi îl culese de pe jos; ducându-l la nas, din interiorul cupei sui un miros vag de vin rămas după o petrecere aproape uitată. Tot felul de obiecte zăceau şi aici împrăştiate peste tot: verighete, legături de chei, monede, tabachere, ace de cravată, pudriere. Un colier întreg de perle zăcea la piciorul unei mese, încremenit în forma unui 8 deformat, ca scris de o mână descurajată ce nu-şi putuse stăpâni tremurul. Iovan se aplecă şi culese de pe jos un breloc cu multe chei, printre ele o cheie de contact. Brelocul înfăţişa o corăbioară. Corăbioara sau lănţişorul sau poate altceva îi zgândări amintirile, şi Iovan, băgând maşinal mâna în propriul său buzunar, dădu peste ceva rece şi metalic. Era o legătură de chei, legătura sa de chei, cele mai multe yale, dar şi un inel mai mic ataşat celui principal, în care erau prinse două chei mici, probabil de la nişte valize. Pe când cele mari trebuie să fi fost de acasă.

Acasă?...

Iovan rămase pe gânduri: unde oare era casa lui? În ce trecut îndepărtat se pierduse. Încercă să-şi amintească un loc familiar undeva pe la începuturile existenţei sale, o fereastră dând spre curte, pomi în floare, o cărare într-un colţ de lume cunoscut, o tricicletă de-a sa; sau vreuna din jucăriile dragi, aşa cum au toţi copiii; o tăbliţă cu un nume de stradă, prinsă sus pe un zid — poate vechi, poate nou; orice lucru care înconjoară cu blândeţe şi cu lumină o copilărie, un început. Dar nimic nu i se înfiripă în minte, nicio amintire. Nici cu şcoala sau cu drumul dintre casă şi şcoală. Poate doar...

Trebuia s-o ia pas cu pas, să reconstituie, să găsească indicii oricât de şterse. Avea să se gândească mai târziu, după ce aveau să se clarifice, poate, lucruri importante.

***

^*Al patrulea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (3)*

Pasienţe

Dacă ţinea cu orice preţ să găsească vreo treabă prin casă, mama o putea face oricând. Dar câteodată ea prefera să amâne totul, să se desprindă de treburile gospodăreşti şi să se dedea jocului de cărţi. Urma — ştiam deja — pasienţa. Mama întindea alene mâna după pachetul de cărţi, de pe masă dispărea orice lucru inutil, şi cam toate deveneau atunci inutile, tot ce nu ţinea de pasienţă şi tot ce nu ţinea de viitorul ei incert şi indiferent. Mâna ei era moale, pe masă faţa de masă devenea, fără niciun efort de voinţă, una de velur şi anume verde, consistentă şi adormitoare, încât mie mi se închideau ochii de somn. Cărţile deveneau şi ele moi atunci când le desfăşura, apăsându-le pe masă una câte una, cu o concentrare absentă, în rânduri unul sub altul, într-o ordine nu ştiută din trecut şi din experienţa ei, ci care parcă îi era şoptită de voci. Vedeam cărţile cum se îndoaie una câte una plesnind molcom faţa de masă cu un capăt. Erau îngălbenite, un pic lipicioase şi în orice caz bine cunoscute — bine cunoscute de ea dar şi de mine, care o urmăream pe jumătate adormit şi totuşi cu un interes abstract. Cărţile de pe rândul al doilea veneau să încalece doar un pic cărţile de pe rândul întâi. Şi tot aşa, urma rândul al treilea, al patrulea şi aşa mai departe. Puteam să deduc că se întâmplau mereu nepotriviri pe coloanele de cărţi, şi cărţile — unele din ele — trebuiau înlocuite. Nu ieşea. Iar uneori nepotrivirile erau atât de strigătoare la cer încât mama înlătura coloanele una câte una culegându-le printr-o împingere abilă în susul şirului, cu o singură mână, fermă dar nu mai puţin moale, astfel că totul trebuia reluat de la început. Ea nu se oţăra, avea răbdare şi un oarecare interes dar şi cuvenita detaşare — toate sentimentele ei de zi şi de noapte şi toate frustrările ei de viaţă trăită doar pe jumătate atrăgeau interesul meu cel mai viu, distrăgându-mă pentru moment de la marocco pentru a o urmări pe ea. Dintre cărţile de joc mă atrăgeau doar cele cu figuri — regele, dama şi valetul de toate cele patru culori, plus jokerul, care însă n-avea niciun rol în pasienţele mamei, astfel că, cu toată puterea lui aproape nelimitată în alte jocuri de cărţi, şi cu toată voioşia lui vicleană, de măscărici purtând căciuliţă cu clopoţei şi ţinând în mână cu un baston având într-un capăt un cap de alt măscărici aidoma lui însuşi dar mult mai mic, pe durata pasienţei rămânea abandonat într-o margine de masă, şi rânjetul lui sarcastic nu-i folosea la nimic. Nu era chemat să înlocuiască nimic şi nici să rezolve nepotrivirile. Mama purta un capot de casă, de un verde spălăcit, mai degrabă ponosit, dar nu-şi făcea o preocupare din asta cât timp făcea pasienţe. În acele momente mă dădea uitării, tăcea îndelung şi respira cu parcimonie, în timp ce pleoapele pe jumătate coborâte îi îndreptau toată atenţia spre masa unde cărţile se înşiruiau pe faţa de masă verde, de velur, amintind de atmosfera unui cazinou lălâi, pe jumătate adormit. Trebuia să se întâmple ceva, mama să ajungă cu pasienţa ei la un soi de saturaţie pentru ca, abia atunci, să revină la preocupările cotidiene legate de gospodărie şi de familie, iar într-un final să arate un minim interes pentru jocul meu de marocco, după ce, scăpat de magia pasienţei, mă întorceam la el.

***

^*Al treilea fragment (un intermezzo) din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate

Marocco sau Ziua Deşertului (2)*

Perdele de lumină

Da, am visat de multe ori trenuri. Trenuri care treceau, jos în vale, nu într-o vale anume, departe, umplând acea valea cu zgomotul lor îndepărtat, desprins parcă de mişcarea locomotivei şi a vagoanelor, ca un ecou care vine din adâncul timpului. Îl vedeam — trenul — îndepărtându-se spre locul unde soarele strălucea pe cer, orbindu-mă la un moment dat cu lumina lui. Până ce, poate, intra într-un tunel, moment de la care nu mai ştiam ce se întâmplă în el.

Sau mă visam în tren, călătorind, pe vremea când în vagoane mai existau compartimente şi se crea iluzia unei oarecare comuniuni cu ceilalţi ocupanţi ai compartimentului, opt, sau şase, câţi erau, şi când de fapt, dincolo de cele câteva fraze convenţionale schimbate cu vreun tovarăş de călătorie, tot farmecul călătoriei în compartiment stătea în a-i urmări pe cei din faţa ta cum, la drum lung, se lăsau în voia somnului în timp ce capetele li se legănau uşor, absente. Era un joc minunat să încerci să le citeşti gândurile. Sau visele. Sau să le atribui vise şi gânduri. Sau, de ce nu, îi puteai însoţi cu privirea pe cei care, în compartiment, se ridicau la un moment dat şi, strecurându-se printre picioarele întinse dezordonat între bănci, ieşeau afară pe coridor, dispărând pentru o vreme din câmpul tău vizual.

Unii, da, puteau să vadă în visele cu trenuri vestirea unor călătorii. Drum lung, cum se spunea. Dar în visele cu trenuri pe care le zăream jos pe firul văii, îndepărtându-se — niciodată venind spre mine —, sau cu care călătoream şi deci mă aflam în plin miez al călătoriei, eu vedeam mai mult decât o simplă veste. Era o lume plină de culori ale anotimpurilor, mai puţin lumina soarelui orbitor, venind de deasupra zării, care n-avea nicio culoare ci cuprindea şi topea totul... Dar asta se întâmpla numai spre sfârşit, după ce întâmplările legate de vedenii şi de doruri vor fi fost epuizate. Într-un fel, călătoria cu trenul era un prolog, sigur că da. Dar într-un sens nou: o sinteză între ceea ce depindea de propria-mi voinţă, şi ceea ce soarta îmi pregătea — sau ne pregătea. Fiindcă până la urmă, tot ce avea să se întâmple putea să încapă, cândva, într-o alcătuire mai amplă, aşternută pe hârtie, care să ajungă la cunoştinţa altora, a celorlalţi, aşa ca un exerciţiu de atmosferă.

A celorlalţi? O, Doamne! A cui?...

Unele vise aşa erau, cu o ameninţare nedefinită într-un final, cu atât mai înspăimântătoare cu cât venea din necunoscut, din necuprins pentru cine accepta exerciţiul faptelor mari şi al cuvintelor mari. O ameninţare de pe urma căreia te trezeai brusc, cu pieptul brobonit de sudoare şi gâfâind. Sau nu. Nici nu ştiam dacă se putea numi eveniment ceea ce urma să vină. Fiindcă asta presupunea că exista un după, când împrejurările puteau fi reconstituite şi dezbătute, analizate. Ceea ce nu era cazul. Şi trenul era vehiculul cel mai bun de introducere în atmosferă. Căci unii, în tren, cei ce nu dormeau, trebuiau să fie martorii primelor întâmplări, pe care le trăiau cu sufletul îngheţat. Da, chiar aşa se întâmplă. În definitiv de ce ne îngrozesc marile dezastre, valurile uriaşe care vin din mare, sau cutremurele? Sau cele ce nu s-au petrecut încă dar a căror ameninţare este mereu prezentă? Fiindcă ne îngheaţă sufletul ideea că ar putea fi ultimul lucru care ni se întâmplă.

De ce m-am gândit iarăşi la tren? Pentru că cele mai multe din întâmplările importante din viaţa mea au fost, într-un fel sau altul, legate de trenuri, care veneau nu se ştie de unde sau plecau în direcţii să zicem cât de cât cunoscute şi cu care călătoreau persoane de care depindeam într-o măsură importantă. Nu puteam, nici în cazul de faţă, să mă prefac că nu ştiu de existenţa unui tren, a acelui tren, care gonea apropiindu-se de Bucureşti ca şi cum ziua aceea ar fi fost o zi ca oricare alta. Un tren plin cu oameni la al căror viitor n-avea niciun rost să mă mai gândesc, decât doar la ce va fi, în prologul meu, după. Dar puteam în schimb să încerc să-mi imaginez cum au întâmpinat ei primele semne. Desigur, fără să le ia de la începutul începutului drept semne. Fiindcă n-aveau de unde să ştie ce urmează. Nu fusese nicio ştire în sensul ăsta, în spaţiul public... Puteam să inventez un nume pentru câţiva din călătorii din acel tren. Puteam, nu? După cum, la fel de bine, puteam să-i las anonimi. De fapt, însuşi destinul mă îndemna să aleg până la urmă varianta anonimatului. Fiindcă era o chestiune de ore până la momentul când nu numai numele dar nici însăşi fiinţarea lor n-avea să mai conteze... Aşadar, mă gândeam la un tren care se îndrepta spre Bucureşti, în zori, un tren rapid — căci rapid aveau să se succeadă toate etapele dezastrului... Ferit, eu însumi, într-un fel sau altul, de riscul distrugerii, urma să mă gândesc la împrejurări şi la detalii şi să încerc să le reconstitui în imaginaţie... Nu mă îndoiesc că oamenii din tren vor fi trăit momente de panică, urmate la scurtă vreme de momente de resemnare — o resemnate mai adâncă decât resemnarea cea de toate zilele, dincolo de care există totuşi o continuitate a vieţii şi un destin. Măcar pentru alţii. Pe câtă vreme aici nu mai era în discuţie niciun fel de continuitate. Cât despre curiozitatea firească pe care au stârnit-o primele indicii percepute de acei ultimi oameni, persistenţa ei se măsura nu în ore ci în minute...

Aşadar, trenul goneşte spre Bucureşti...

Peisajul muntos a rămas în urmă, acum se derulează monoton câmpia peste care se rostogoleşte egal şi trenează vuietul metalic al trenului. Pe fereastră n-ar mai fi nimic de văzut. Dar călătorii din vagoanele de dormit s-au trezit cu ceva timp în urmă, unii din ei dau la o parte perdelele şi se uită fără interes afară dindărătul ferestrelor închise. Tresar la vederea acelor perdele luminoase, transparente, şi curiozitatea li se aprinde în ochi. Cu siguranţă se întreabă ce poate să însemne asta. Unii o pun pe seama tehnologiilor moderne care uneori scapă de sub control şi varsă în atmosferă şi pe faţa pământului substanţe care pot să ucidă, sau doar să dezguste. Dar chiar aşa? Nimeni n-a mai văzut până acum perdele luminoase în plină primăvară. Toată lumea din tren a ieşit la ferestre şi se uită cu teamă în suflet la jocul perdelelor de lumină, care aminteşte de aurora boreală, doar că foarte joasă, în timp ce deasupra, la mare înălţime, stă nemişcat un nor învolburat, cenuşiu şi ameninţător, ca de vulcan, întins pe o jumătate de cer. Să aibă oare norul vreo legătură cu ce se întâmplă în aer? Unii nu cred în simplele coincidenţe. Alţii încearcă să plaseze ceea ce văd între limitele normalului: în definitiv, de ce n-ar fi totuşi o auroră boreală în condiţii de anomalie, termică sau solară? Sunt multe anomalii pe lume, tot mai multe. Dar care, în pofida atâtor voci milenariste, alarmiste, dispar fără să lase urme... Un bărbat de vreo patruzeci de ani, în cămaşă albă şi deja cu cravata înnodată la gât, aplecat spre fereastră, îşi întreabă tovarăşul de cuşetă, care priveşte şi el afară, neliniştit, parcă neîndrăznind să se apropie de geamul închis:

— Ce ziceţi, să deschid fereastra?

Cei doi bărbaţi nu se cunosc decât de aseară, când s-au trezit în situaţia de a împărţi aceeaşi cuşetă pentru o noapte. În geamul cuşetei, privit de afară, se oglindesc nu atât perdelele de lumină, care sunt totuşi destul de palide şi de şterse, cât mai ales lumina strălucitoare a zorilor, aşa că interiorul nu se vede prea desluşit.

— Nu cred că-i o idee prea bună, răspunde cu voce tulburată cel întrebat.

Perdelele luminoase sunt aici, chiar în exteriorul trenului, dar şi în înalt, ca într-un joc de sunet şi lumină, independente de orice. Faldurile lor parcă ar veni în atingere cu vagoanele, dar mişcarea impetuoasă a trenului nici nu le face să fluture mai tare, nici nu le strică jocul, rupându-le în vârtejuri. Perdelele de lumină au parcă un alt centru de control. Unii urmăresc pe cer minuscule jerbe de lumină, ca nişte artificii de pom de Crăciun dar de foarte scurtă durată. Apar şi dispar, consumate în secunda următoare. Rare... Ici şi colo... Dar nici nu mai sunt, au fost — câteva — şi, gata, nu mai sunt.

— Aţi auzit ştirile? S-a vorbit de vreo cometă?

— Cometă? Asta nu poate fi cometă.

— Atunci ce-i? Un asteroid?

— Nu cred. N-am auzit nicio explozie. S-ar fi zguduit pământul.

Nimeni nu-şi explică de unde şi de ce s-au ivit perdelele luminoase. Ard? Frig? Nimeni nu îndrăzneşte să deschidă vreo fereastră... Trenul trece în goană prin dreptul unui sat, poate un orăşel. Se perindă case, copaci, gospodării, acareturi, dar nu se vede niciun locuitor. De fapt nici vaci, nici oi, nici capre. Nimic.

Bărbatul în cămaşă albă şi cravată la gât îşi întoarce privirea preocupată către tovarăşul său de cuşetă. Privirea acestuia, încordată, nu se dezlipeşte de fereastră.

Porţile unor gospodării au rămas deschise, şi întrebarea pe care şi-o pun toţi cei ce privesc din trenul în mişcare este: De când e aşa? Din dimineaţa asta, din zori? Sau de aseară? În faţa unor porţi pot fi văzute maşini rămase în poziţii neobişnuite: dădeau să iasă, sau dădeau să intre? Unele maşini par a fi rămase în drum — nici lângă vreo poartă, deschisă sau închisă, nici lângă vreun magazin. Portierele unora sunt lăsate deschise, ca şi cum ocupanţii lor ar fi ieşit în mare grabă, cu intenţia de a se întoarce într-un minut–două. Dar nu se ştie de ce n-au mai făcut-o. S-au evaporat. Perdelele de lumină continuă să fluture ca o auroră boreală lipsită de vlagă, cu poalele lingând pământul.

Undeva nu prea departe, probabil de la câteva cuşete distanţă, cineva răcneşte cu voce disperată:

— Pentru Dumnezeu, închide geamul ăla!

Toată lumea, inclusiv cei doi bărbaţi din cuşetă, aşteptă să audă prompt bufnitura înfundată a geamului închis ca reacţie la acel strigăt disperat. Nu se aude însă decât, prelung şi sfâşietor, vuietul-vaietul trenului. Bărbatul de patruzeci de ani, în cămaşă albă, se întoarce spre tovarăşul său:

— Nu vi se pare că miroase a ozon?

Celălalt îşi mută privirea de la fereastră şi fixează un loc vag în interiorul cuşetei.

— Ozon? Aş zice mai degrabă că e un miros mult mai...

Primul bărbat aşteaptă continuarea, care nu mai vine.

— Mai cum? Mai suspect?

— Mai...

Ucigător.

Şi trenul goneşte mai departe, apropiindu-se de Gara de Nord. Trece cu vuiet amplificat, stârnind vârtejuri de praf şi de hârtii aruncate, prin culoare strâmte de garnituri de vagoane de marfă staţionate în gări, pe lângă locomotive în expectativă prelungită, aleargă sărind cu siguranţă sinucigaşă de pe o cale pe alta, lunecă în mare viteză pe sub arcade metalice în triaje, alegându-şi fără ezitare firul electric spre destinaţie dintr-o succesiune ameţitoare de uniri şi desprinderi, se avântă pe sub Podul Grant şi dincolo de el.

N-a mai rămas decât o rămăşiţă de drum. Infimă... Deja se întrezăresc capetele peroanelor Gării de Nord apropiindu-se şi tot apropiindu-se. Dacă are cineva ochi să vadă. Dar se pare că nu mai are... Peroanele sunt pustii... Deja.

Şi trenul rapid, fără să fi frânat vreun pic înainte, se năpusteşte în gară cu toată inerţia sa devastatoare, aşa cum niciodată nu se întâmplase până atunci, pe vremea când toate zilele erau obişnuite. Băncile aşezate de-a lungul peronului, ceasurile agăţate de stâlpi vin şi trec, zboară rămânând în urmă ameţitor de repede şi nu-i nimeni să mai fie interesat de ora pe care o arată. Locomotiva culcă la pământ fără niciun efort tampoanele de la capăt de linie, spulberă chioşcul de ziare de dincolo de împrejmuire prefăcându-l într-o ploaie de tinichele şi de cioburi pulverizate, îşi croieşte o cale nouă pe unde nu mai sunt şine şi nici n-au fost vreodată, sfârtecând cu roţile de oţel întinderea de ceramică făcută exclusiv pentru călcătură de picior omenesc şi nicidecum pentru un colos de metal dezlănţuit, ridică de pe acea întindere un nor de praf tot mai lung care creşte începând de la primele roţi către coada trenului, tot îngroşându-se pe măsură ce garnitura pierde din viteză din ce în ce, până când pieptul de oţel al locomotivei sparge cu ultimul rest de inerţie ultimele porţi de fier şi sticlă dinspre Piaţa Gării de Nord şi rămâne încremenit la piciorul uneia din uriaşele coloane cenuşii, neclintite de o sută cinzeci de ani.

Praful din interior iese alene pe uşile sfărâmate şi pe cele rămase deschise, şi se aşterne încet peste piaţa pustie, peste taxiuri şi peste autobuze goale, încremenite, care n-au mai apucat să dea colţul spre bulevardul Dinicu Golescu sau să-l traverseze către strada Witing.

***

^*Al doilea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Publicat și în Convorbiri literare, oct. 2015