Marocco sau Ziua Deşertului (10)*

Neîncredere în mişcare

♠

În locul acela de pe bulevardul Magheru fusese pe vremuri un grilaj la marginea trotuarului, de care Iovan se împiedicase şi în cădere îşi scrântise glezna la scurt timp după sosirea în Bucureşti... Aici, la parterul blocului Aro, fusese cu mulţi ani în urmă un bufet expres, unde îţi spălai singur paharul de bere sau de limonadă, folosit de alt client şi lăsat pe masă. Îl apăsai cu gura în jos într-o scobitură rotundă, ca un piston găurit, cu arc dedesubt, care se lăsa în jos sub apăsare şi prin găurele ţâşneau mici jeturi de apă... Apoi se deschisese acolo un magazin de confecţii de lux, unde Iovan, ori de câte ori trecea prin dreptul lui, nu vedea niciun client înăuntru. Doi paşi mai încolo, pe strada Arthur Verona se afla biserica anglicană căreia, în anii regimului comunist, foarte puţini îi călcaseră pragul. Strada Arthur Verona, pe care de obicei stăteau parcate multe maşini, era acum blocată de altele care, nemaiapucând să iasă în bulevardul Magheru, rămăseseră în mijlocul străzii, cu uşile, la fel ca peste tot, lăsate larg deschise.

Nimeni nu venea dinspre biserica anglicană, nimeni dinspre Grădina Icoanei. Întreaga mulţime a locuitorilor din partea asta a oraşului se putea presupune că plecase la o mare întrunire populară, cine ştie unde. Nu se făcea însă auzit dintr-acolo, venind peste clădiri, nicio frântură de sunet. Doar vântul trecând prin împletitura de nuiele a Arcei lui Noe din faţa librăriei Cărtureşti, din care, alături de alte animale luate sub ocrotirea bătrânului Patriarh, se înălţa, lung, inocent şi neajutorat, gâtul girafei.

Cu inima strânsă, Iovan părăsi trotuarul şi ieşi în mijlocul bulevardului. La intersecţia cu strada George Enescu ai fi zis că maşinile aşteaptă şi acum la semafor, dacă n-ar fi fost portierele deschise la cele mai multe din ele. Stătu şi se uită prosteşte la semafor, urmărind schimbarea culorii de la roşu la verde şi apoi, de nenumărate ori, până la obsesie, succesiunea verde-roşu, roşu-verde. Una din ultimele maşini din şir o lovise pe cea de pe banda alăturată. Şi asta se întâmplase cu cine ştie câte zile în urmă. Nimerise portiera din faţă, de pe partea opusă şoferului. Portiera se îndoise în partea de jos, iar din deschizătura formată alunecase, se scursese, afară pe asfalt un obiect negru şi plat: covoraşul de cauciuc de pe podeaua automobilului. Fără doar şi poate în momentul acela, prin preajmă nu se mai aflase niciun agent de circulaţie. Covoraşul de cauciuc zăcea pe asfalt, doar cu un colţ îndoit, sus, de pragul uşii.

S-ar fi putut spune că se instaurase cu câteva zile în urmă indiferenţa cosmică, pe care toţi presimţeau că e gata să se întindă peste tot universul la cel mai mic semn de neîncredere în mişcare şi în schimbare. Neputinţa şi abandonul pecetluiseră lumea.

Într-un fel, era întocmai ca într-unul din visele lui Iovan, repetat obsesiv, când nimic nu se punea în mişcare şi nimic nu funcţiona, iar el se simţea frustrat de ineficienţa automobilului său, care nu mai răspundea la nicio comandă. Apăsa pedala acceleraţiei şi auzea undeva în interior motorul ambalându-se disperat, fără ca maşina să se clintească din loc. Era atât de copleşitoare şi de definitivă nemişcarea încât rămânea pe scaun paralizat, fără să-i treacă prin minte să se dea jos şi să încerce să împingă automobilul de la spate, doar-doar o reuşi să-l scoată din punctul mort.

Se trezea, dar starea de veghe nu-i aducea uşurarea aşteptată. Se întreba uneori dacă trezirea din vis era cu adevărat obligatorie. Nemişcarea putea să dureze la nesfârşit...

...întocmai ca acum.

Dincolo de intersecţia cu strada Arthur Verona era farmacia Magheru, pe vremuri una din cele mai căutate din Bucureşti. Uşa vopsită în verde rămăsese larg deschisă. Iovan nu trecuse niciodată dincolo de o tejghea, nu intrase în niciunul din oficiile acelea pe cât de dosnice pe atât de viu luminate, de unde le vedea pe farmaciste ieşind pentru a-i servi pe clienţii sosiţi la ghişeu. Acum nimic nu-l mai oprea s-o facă. Doar un sentiment de jenă, pe care însă îl putea învinge. Iovan se strecură pe lângă tejghea şi pătrunse prin cadrul unei uşi deschise într-o încăpere dominată de dulapuri compartimentate, cu foarte multe uşiţe. O somaţie tăioasă cum că accesul clienţilor era interzis în acest spaţiu ar fi putut veni oricând din partea unei voci învestite cu autoritate de pază în această farmacie; la fel ca în oricare alta; o nălucire greu de înlăturat.

În visele sale Iovan nu era niciodată cel ce fura ci cel ce era furat şi aproape întotdeauna era lipsit de orice posibilitate să se apere sau să riposteze. Cineva se ascundea după automatul pentru cărţi de joc şi, profitând de semnificaţiile multiple ale cărţilor, era pus pe jucat feste necuviincioase. Automatul arăta ca un turnuleţ de înălţimea unui stat de om, cu toate cărţile, începând de la as şi terminând cu regele, înşirate pe înălţime, ca o coloană cu toate cele patru culori, iar în dreptul fiecărei figuri era afişat preţul şi un buton cu care puteai să optezi. Pentru plata cărţii dorite aveai la dispoziţie fie o fantă pentru bancnote, fie una pentru monede. Iar semnificaţia cărţii cerute o primeai pe o notiţă împreună cu cartea de joc. Nenorocirea era că o mână ticăloasă putea oricând să apară dindărătul turnuleţului-automat şi să fie mai rapidă decât tine, deposedându-te cu neruşinare de cartea solicitată.

Iovan se întoarse în încăperea dinspre stradă. Unele medicamente nu se aflau în sertăraşe ci stăteau expuse direct pe rafturi de sticlă — cutiuţe şi flacoane ale căror denumiri îi erau în cea mai mare parte necunoscute. Oricare medicament, chiar şi cele mai binefăcătoare, nu se putea să nu-ţi afecteze ficatul — asta i-o spusese cândva o farmacistă în vârstă, care avea aerul că trecuse prin toate experienţele vieţii, învăţase câte ceva din fiecare şi găsise în final că precauţiile sunt îndeobşte inutile. Pentru Iovan asta era una din acele mărunte amintiri despre care te întrebai de ce s-au păstrat. Acum venea timpul să vezi cum poţi să te descurci într-o lume fără farmacişti şi fără medici. Îşi aminti cum doctorul Uzum se apleca peste el în timp ce stătea lungit în pat, nu înainte de a-şi lăsa gentuţa cu trusa medicală, undeva în apropiere, pe un colţ de masă, de care îşi amintea vag. Pe vremea aceea probabil că doctorul încă nu începuse să-i vorbească de o nouă identitate. Colţul acela de masă se lumina pentru o clipă ca un spot luminos pe rampa întunecată a amneziei sale, dar nu reuşea să cuprindă un spaţiu mai larg din încăperea unde se presupunea că doctorul Uzum se ocupa de el. O nouă identitate?...

Un gând consolator — care nu era neapărat o noutate în cugetul său — venea să se instaleze, aici în farmacie, cu mai multă pregnanţă decât altădată: ideea că printr-un act voluntar puteai oricând scăpa de corvoada zilelor dacă avea să se dovedească prea greu de îndurat. Toate sertăraşele tuturor dulapurilor din toate farmaciile îi stăteau la dispoziţie, la orice oră din zi şi din noapte. Ca şi cum cineva, o fiinţă fără identitate şi fără voinţă, dar atotputernică precum Dumnezeu, rătăcise pe undeva cheiţele de la sertăraşe, încât nimeni nu mai găsea nimic, nimeni din mulţimea acum plecată la întrunirea populară nu se putea apăra, la întoarcere, şi nici n-avea vreun motiv să se apere...

Oare la noapte aveau să se aprindă luminile pe străzi?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Vânzătorul de artificii*

Visele de dimineaţă totdeauna ţi le aminteşti cel mai bine. Cum e cel pe care tocmai l-am visat.
   (Să-l scriu repede, până nu se risipeşte!)
   Trebuia să cumpăr nişte artificii pentru o neprecizată ocazie festivă. Vânzătorul avea undeva în stradă (sau poate nu în stradă ci pe un coridor, dar cu multă lume în jur) o măsuţă cu artificii de vânzare. Am ales unul singur dar mare, care costa 18 lei. Arăta ca un beţigaş, destul de gros, de un verde spălăcit. Aveam o mână ocupată şi de aceea am scos portmoneul, unde aveam o mulţime de monede strălucitoare, de diferite mărimi, pe care, cu mâna liberă, i le-am răsturnat pe o margine de masă, rugându-l să-şi aleagă singur monedele pentru plata cuvenită. În jurul măsuţei stăteau mulţi gură-cască. Vânzătorul apucase să-mi pregătească restul pentru cazul când i-aş fi plătit cu hârtii dar, văzând monedele, a băgat hârtiile la loc în buzunar. Avea un fecioraş pe lângă el, care a întins numaidecât mâna, să ajute la alegerea monedelor, alegându-le pe cele mai mici. Tatăl însă l-a oprit, spunându-i:
   — Lasă, tu nu te băga. (I-a fost teamă că fecioraşul îşi va opri câţiva bănuţi pentru el.)
   Am avut un moment de neatenţie, iar când m-am uitat din nou la masă, monedele rămase după reţinerea costului artificiului erau aliniate, la vedere pentru a le lua înapoi, iar cele pentru plată dispăruseră. Erau toate monede de mărime mijlocie şi m-am gândit că cele foarte mici nu se mai vedeau, ceea ce putea să însemne că totuşi acestea, cele pe care le atinsese copilul, fuseseră totuşi sustrase de acesta. Nu i-am reproşat totuşi nimic vânzătorului.
   Acum, că tranzacţia era încheiată, omul, ştiind că sunt scriitor, mi-a spus, cu o mină câte se poate de serioasă:
   — Atunci când scrieţi (sau poate a spus „povestiţi”) ceva, unde vreţi să ajungeţi?
   Deoarece întrebarea, neaşteptată, mi s-a părut de bun-simţ, am rămas pe gânduri câteva clipe ca să-i pot da un răspuns cât mai potrivit.
   — Când scrii (sau poate am spus „povesteşti”) ceva — dacă îţi reuşeşte; fiindcă dacă nu-ţi reuşeşte, n-am făcut nimica — deci dacă îţi reuşeşte, înseamnă c-a izbândit talentul. Nu se pune problema să ajungi undeva.
   Cuvântul „izbândit” l-am socotit unul cu greutate. După care m-am întors şi am plecat. În timp ce mă întorceam m-am întrebat dacă să-i spun sau nu un cuvânt de rămas-bun. Am hotărât însă că aşa, fără niciun rămas-bun, spusele mele sunt mai de efect, aşa că n-am mai adăugat nimic.
   Şi m-am trezit.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Marocco sau Ziua Deşertului (9)*

Mara

Oricât ar părea de neverosimil, pe la zece ani mi-a venit în minte un gând: într-o bună zi, când mi-o veni sorocul, mă voi însura şi eu, la fel ca toţi băieţii de-o seamă cu mine. Soţia mea — mă rog, viitoarea mea soţie — poate că abia acum a venit pe lume. Sau urmează să vină dintr-o clipă într-alta. Că doar e lucru ştiut: soţiile sunt totdeauna mai tinere decât soţii lor. Iar o diferenţă de zece ani era cât se poate de potrivită judecând după cuplurile din familia mea, inclusiv după părinţi.

Cu multe calităţi avea să fie binecuvântată viitoarea mea soţie, dar principala ei calitate avea să fie aceea de a arăta înţelegere şi de a mă accepta aşa cum sunt. Sau poate chiar, cine ştie, să fie înzestrată cu puteri magice, care să nu fie vizibile ci să iasă la iveală la momentul potrivit, tot aşa cum o zână face uz de beţişorul ei fermecat şi intervine când nici nu te aştepţi în destinul celor oropsiţi, schimbând cu o simplă vrajă răul în bine. Da, ştiam şi numele viitoarei mele soţii. Avea s-o cheme Mara. Ei bine, Mara avea să fie graţioasă, cu cârlionţi peste fruntea frumos arcuită, avea să fie veselă, cu ochi râzători şi foarte-foarte prietenoasă. Subţirică şi fragilă numai în aparenţă, bagheta ei fermecată nici nu stătea la vedere. Mara avea un alt fel de baghetă fermecată. Mara avea doar să mă aţintească cu privirea ei prietenoasă şi totodată intensă, avea să mă privească de aproape şi doar cu gândul avea să-mi insufle puteri nebănuite. Nu, ea n-avea să-mi spună Ridică-te şi umblă! Genul ăsta de cuvinte răsuflate nu îmi era pe plac. Eu n-aveam nevoie să mă ridic din scaun ca să fiu puternic. Fiindcă ea, Mara, avea să facă din scaunul meu pe rotile unul fermecat, care avea să mă poarte peste tot în lume, pe drumuri oricât de anevoioase şi oricât de lungi, învingând oricâte obstacole, cu o forţă care avea să stârnească uimire şi admiraţie. Iar celor în suferinţă, sau neputincioşi, sau neîncrezători, aveam la rândul meu să le aduc alinare, aveam să-i ajut să uite de năpastă şi de trecutul lor plin de umilinţe, redându-le încrederea în sine.

Dar despre asta nu discutasem şi nici n-aveam să discut vreodată cu mama sau cu vreunul din prietenii mei. Sau cu doctorul Uzum. Nu, nici cu el. Avea să rămână pentru totdeauna secretul meu. Unul din secretele mele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (8)*

Ploaia

Chioşcul de ziare de la gura de metrou rămăsese deschis. O pală de vânt animă pentru o clipă sau două colţurile ziarelor împăturite în două, fixate cu cleme galbene de plastic pe panoul de placaj aşezat pe trotuar, lângă peretele chioşcului. Câteva nopţi ziarele şi le petrecuseră afară în stradă, se umeziseră şi apoi se uscaseră succesiv, de mai multe ori, aşa că acum nu mai arătau deloc proaspete. Deschise uşa laterală şi aruncă o privire înăuntru. Pe podea zăceau câteva teancuri voluminoase de ziare rămase nedespachetate, legate cu sfoară. Pe panou, ultimele ziare expuse purtau data de 23 aprilie. Adevărul anunţa pe prima pagină o investiţie în România, stabilită pentru a doua parte a anului, a companiei americane John Deere: care fabrică maşini agricole. Fotografia de sub titlu înfăţişa o maşină de semănat vopsită în binecunoscutele culori verde şi galben. Iovan desprinse ziarul de pe panou şi îl despături. O lumină vie îi trecu pe neaşteptate peste faţă, făcându-i inima să bată cu putere. Înălţându-şi iute privirea, apucă să vadă un geam mişcat de vânt, mutând o rază de soare dinspre faţa lui către un unghi mort la unul din etajele superioare ale blocului Leonida. Un timp rămase cu privirea pierdută către şirurile de ferestre de sus, aşteptând ca bătăile inimii să i se domolească. În ziar, un alt articol anunţa înlocuirea ministrului economiei începând de luni 24 aprilie — şi dădea două nume de care Iovan nu auzise. Nu era nicio ştire pe nicăieri despre ceea ce el numise în gând Ziua Deşertului, şi nici că ar fi existat temeri din partea autorităţilor, pentru viitorul apropiat, în această privinţă. Niciunul din ziarele expuse nu conţinea aşa ceva. Şi nicio ştire nu venea din lumea largă. Perdelele de lumină dănţuiseră oare în acea zi, sau în acele zile, peste întreg Pământul? Sau numai peste acest colţ de lume? Şi cât de adânc pătrunseseră prin cele mai ascunse cotloane construite de om, insinuându-se în profunzimea ţesuturilor şi arzând tot ce era viaţă animală?

Nimic nu mai împiedica pătrunderea în oricare clădire unde până acum câteva zile accesul era interzis. Iovan se sperie el însuşi de tresărirea de libertate neîngrădită pe care acest gând i-o aprinse într-un colţişor ascuns din adâncul cugetului. Il me dit des mots d’amour, Des mots des tous les jours — brusc îi cântă în minte, răsunător, un gând muzical pe care el se grăbi, cu ruşine, să-l înăbuşească, pentru a nu-i cuceri mai mult decât se cuvenea din spaţiul vital al fiinţei sale. Ruşine, Iovan! rosti cu glas tare, pentru prima oară în ultimele zile de când... Şi glasul îi sună straniu. Poate că undeva mai rămăseseră fiinţe omeneşti — oricine în locul lui ar fi făcut orice să afle. Poate că nişte americani, sau nişte ruşi, se aflau undeva în spaţiu, în misiune pe o staţie orbitală, şi acum vedeau cu îngrijorare cum în zona umbrită din noapte a Globului, nu se mai aprindea puzderia de luminiţe care le erau familiare, ci doar o mică parte din ele, cele care se aprindeau automat pe străzi la lăsarea întunericului. Şi nimeni nu le mai răspundea astronauţilor la apel. Se întrebau, poate, cum aveau să revină pe Pământ fără niciun ajutor din partea Centrului Spaţial de la sol. Dar poate că nu mai trăia nimeni nici în spaţiu, poate că perdelele de lumină uciseseră tot până la înălţimi galactice. Iovan se gândi la cerul negru, înstelat, ca şi cum ar fi fost o amintire din copilărie.

Când începu să plouă, apa se adună în băltoace, pe trotuar şi pe carosabil, printre maşini încremenite, şi inima i se strânse de dor când văzu, în lumina zilei, cercurile pe care le stârneau picăturile întretăindu-se şi, mai apoi, după ce ploaia stătu, aceleaşi băltoace, acum netulburate de picăturile ploii sau de vreo boare, oglindind cu fidelitate albul norilor şi petice de cer albastru. Amintirea unui miros familiar se înfiripă în sufletul său, acela al postavului ud de ploaie, al cuiva drag care se întorcea acasă fără umbrelă, sau pur şi simplu îl însoţea pe străzi şi făcea haz de mersul prin ploaie, fără umbrelă.

Trebuia, neapărat şi urgent, să caute agenţia de ştiri LANS–Delta de pe strada Maxim Boca. Trebuia să afle.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (7)*

Călătorie pe Planeta Roşie

La una din puţinele mele cărţi ţineam mai mult decât la celelalte. Era Călătorie pe Planeta Roşie, o carte ilustrată, cu file foarte tari şi foarte lucioase şi care, din această cauză, nici nu se ferfeniţise, aşa cum se întâmplase cu altele. Atunci când nu jucam marocco, îmi petreceam ore întregi răsfoindu-o şi mai ales cufundându-mă în detaliile pozelor. Rezistam eroic cu ochii deschişi la acel adormitor galben-roşcat al necuprinsei întinderi marţiene, care era şi ea un deşert, la fel cum vedeam în închipuire Sahara. Numai că deşertul de pe Marte îl cunoşteam mult mai bine întrucât avea o istorie, aşa cum reieşea din Călătorie pe Planeta Roşie, şi o mulţime de repere stabile, pe care le treceam în revistă iarăşi şi iarăşi, fără să ostenesc. Era printre ele Muntele Olimp, a cărui înălţime, de douăzeci şi doi de kilometri, punea la grea încercare puterea mea de imaginaţie atunci când încercam în minte o comparaţie cu cele mai înalte piscuri ale Carpaţilor. De aproape zece ori mai înalt decât Negoiul? Sau Moldoveanul? De aproape trei ori mai înalt decât Everestul? Să tot urci, să tot urci, mereu cu gândul la un trecut când toate apele planetei s-au evaporat. Nu însă fără să lase urme... Să hoinăreşti pe funduri de mare, pe albii de fluvii secate, în lungul uriaşelor canioane de la sud de Ecuatorul marţian, cum erau Marineris sau Hebes, să vezi cum umbrele înserării coboară treptat în josul viroagelor suprapuse, aidoma crengilor unor arbori desfrunziţi şi uscaţi de milioane de ani, răsturnaţi cu coroanele în jos, răsfiraţi în evantai în golfuri mari cât continentele, pe fundul cărora dormitează mări alburii de piatră, brăzdate de valuri încremenite pentru totdeauna.

Scrutam avid deşertul acela roş-gălbui presărat cu pistrui mortali purtând amprenta uriaşei indiferenţe cu care pietre astrale izbiseră de-a lungul miliardelor de ani deşertul marţian, căzând fără nicio noimă din adâncul şi negrul cer intergalactic. Craterele! Miile de cratere răspândite pe toată faţa planetei, mai mari şi mai mici, distanţate între ele sau întretăiate, unele chiar aproape suprapuse. Un pustiu frământat şi nesfârşit, asta era planeta Marte. Iar de n-ar fi fost să fie chiar pustiu, nimeni de pe faţa lui n-ar fi avut nicio şansă să se salveze de la nimicire, fie că putea umbla pe propriile-i picioare, fie că nu. Făcând în gând un calcul sumar, ajungeam la concluzia că zece mii de ani, să zicem, ar fi putut să treacă între două căderi de asteroizi. Zece mii de ani, pe care nu era nimeni să-i aştepte cu nelinişte în suflet. Şi dacă nimeni nu-i aştepta, puteau să treacă incredibil de repede. Asta simţeam, în străfulgerări confuze şi neliniştitoare. Apoi mi se năzărea că oricum puteau să treacă repede zece mii de ani, de la o civilizaţie la alta, şi nimeni să nu îşi mai amintească de vreo catastrofă astrală din trecut, astfel ca ea să poată lovi din nou, în fiecare clipă, pe neaşteptate. Dacă Marte purta cu el pe orbită acele semne ale dezastrelor, nenumărate, de ce ar fi fost Pământul ferit? O dată la zece mii de ani? Sau poate mai des? Ceea ce mă îngrozea cu adevărat era că totul stătea sub zodia întâmplării. Nu mă gândeam la Dumnezeu. În imaginaţia mea, un colos lipsit de ochi, de simţuri, şi foarte probabil fără cap, dar dispunând de o putere colosală, tot numai piept, grumaz şi muşchi, n-avea, stând deasupra Lumii, nimic în vedere, niciun plan, niciun scop, atunci când punea în mişcare Biliardul Universului. Nimic nu mai conta, sănătatea mea, care mă preocupa atât de mult, cea mai mare parte a timpului, nu mai conta, era un mic amănunt faţă de tot ce se întâmplase de-a lungul mileniilor şi urma să se întâmple de acum încolo, în mileniile viitoare.

Cobora înserarea şi umbrele ei intrau plutind pe fereastră şi îmblânzeau tot ce mă înconjura.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (6)*

Dorinţă de ură şi de răzbunare

Tocmai ieşise din cabina pentru persoane cu dizabilităţi a toaletei, trecu prin dreptul chiuvetelor şi se pregătea să treacă pragul uşii ce dădea în coridor, când explozia îi repezi tocul uşii în umăr şi podeaua îi fugi de sub roţi ca într-o sumbră presimţire împlinită. Aerul îi vibră în faţă, pe lângă urechi, surd şi indiferent, şi inima i se strânse în adânc. Ieşi în neştire pe coridor, întoarse tremurând spre uşa ce dădea în sala bufetului, unde trebuiau să fi fost Mara şi părinţii săi. Undeva deasupra uşii, în interior, o alarmă se pornise să urle şi în acelaşi timp lui Iovan i se năzări că aude şi mobilul său sunând de pe altă lume, undeva în adâncul buzunarului de la pantaloni. Trecu prin uşă în sala devastată de explozie, unde nimic nu mai rămăsese din colţul unde şezuseră ei. Nu mai era nici masa, nu mai erau nici scaunele, doar colţul tavanului, acum înclinat deasupra locului unde stătuseră la masă, ramele strâmbate ale ferestrelor, şi o zdreanţă de perdea atârnând grea de praf. Alarma continua să urle disperată deasupra capului. Nu se întâmpla nimic, nimeni nu alerga într-ajutor, nimeni nu venea să cerceteze dacă se mai putea face ceva. Telefonul continua să sune adânc în buzunar, iar când îl scoase şi îşi aruncă privirea pe ecran, văzu numele MARA şi nimic altceva, nicio altă lămurire, doar că Mara îl suna nu se ştie de unde, să-l liniştească, poate, că ei nu fuseseră acolo unde îi lăsase când plecase la toaletă. Cu tremur în suflet apăsă pe buton făcând apelul să înceteze, şi duse telefonul la ureche. Nu-l suna nimeni? Nimeni? Pe ecran se încăpăţâna să rămână numele MARA. Veneau doar sunete slabe, ca şi cum în locul de unde pornea apelul nişte buşteni trosneau în foc, iar peste ei, acolo, plutea neliniştea şi necunoscutul.

— Aţi pierdut pe cineva?

Pierdut?

Înălţă capul spre un străin care venise nu se ştie de unde. Era de neînţeles, dar omul dorea să ştie, şi insista.

— Soţia?

Era curios şi voia să afle.

La radio, tot drumul, până coborâseră la benzinărie, vorbiseră de terorism şi de atacatori sinucigaşi. Schimbai postul şi tot de atentate auzeai. Pentru sinucigaşi atacurile teroriste nu erau decât ură şi calcul.

Iovan se simţi pe sine aşezat pe locul din miezul exploziei ce venea într-o clipă. Cum era? O respiraţie uriaşă, mâniată din senin, o tuse fierbinte, din adâncul materiei.

Nu era decât calcul şi ură.

Venea un timp când li se îndeplinea tuturor dorinţa de ură şi de răzbunare. Şi pătimeau toţi.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică