Marocco sau Ziua Deşertului (16)*

Şase manechine

♠

Cine ar fi crezut vreodată că manechinele vor rămâne singura copie a omului? Copia tridimensională, desigur. Căci altfel, în copie bidimensională, rămâneau fotografiile, puzderie, în nenumărate albume şi în milioane de alte cărţi rămase să zacă în milioane de librării şi de biblioteci. Şi chiar şi fotografiile mişcătoare care erau filmele, şi pe care Iovan putea oricând să încerce să le pornească, dacă nu va găsi asta prea deprimant. Şi mai erau desigur şi statuile, care tot copii tridimensionale erau. Doar că statuile erau făcute nu numai pentru evocarea oamenilor — a celor care vieţuiseră în trecut şi mai ales se distinseseră prin ceva —, ci cu deosebire pentru a se înfăţişa drept reprezentări artistice. Pe câtă vreme manechinele nu aveau nicio pretenţie de a fi artă şi nici de a evoca pe cineva anume. Dimpotrivă, ele aveau menirea de a reda — sau mai degrabă a sugera — trupul omenesc în ceea ce avea el mai general, dar nu mai puţin idealizat: trupurile bărbaţilor şi trupurile femeilor. Ale tuturor bărbaţilor şi ale tuturor femeilor. Manechinele purtau pe ele veşminte, care urmau să atragă toată atenţia privitorilor. Dar nu rareori se întâmpla să fie expuse goale, în grupuri alcătuite cu destulă fantezie — Iovan abia acum se gândi la asta — pentru ca lumea să nu uite că nu numai frumuseţea veşmintelor trebuie sărbătorită ci şi cea a trupurilor. Deşi, la drept vorbind, pentru manechinele înseşi părea să primeze raţiunea pentru care ele fuseseră create şi existau, şi anume ca să arate că trupurile oamenilor merită să fie îmbrăcate frumos şi elegant. Pentru că trupurile sunt în sine frumoase, şi nu din alt motiv. Părea o preocupare superficială şi neserioasă, dar Iovan găsea acum, în zilele de după activarea carbonului, câte or fi trecut deja, că ar fi putut fi o preocupare esenţială — aceea de a se face plăcuţi unii altora.

Se oprise la vitrina magazinului de confecţii Letitzia de pe Calea Victoriei şi asta făcea: contempla manechinele — în extaz. Dumnezeule, deci aşa fuseseră oamenii! Manechinele priveau toate spre stradă, nemişcate, dar, cumva, în nemişcarea lor, parcă nu se ignorau reciproc: parcă erau conştiente unul de prezenţa celorlalte din vecinătate şi conştiente că făceau parte din — din ce? Dintr-un clan aparte, care întrecea clanul oamenilor vii prin distincţie şi printr-un soi de semeţie. Şi chiar şi — Iovan resimţi un gol în stomac — prin mândria de a fi înconjuraţi de ai lor. În sticla vitrinei se oglindea zidul însorit al clădirii de pe partea cealaltă a străzii — soarele dureros de vesel care pătrundea, acolo, în vitrina unui magazin de încălţăminte, unde nu erau manechine ci doar acele obiecte elegante şi ordonate care erau pantofii, în contrast cu dezordinea ce domnea în rândul obiectelor ce zăceau la piciorul vitrinei, pe trotuar — aceleaşi legături de chei, catarame, pixuri şi ceasuri cu curea metalică, ziare din care vântul părea că nu mai are de aflat nimic tot răsfoindu-le, drept care le lăsase să zacă lipite de asfalt şi pleoştite — la fel ca peste tot. Dar aici, în faţa lui Iovan, manechinele, cu privirea lor interiorizată, nu vedeau decât propria lor perfecţiune, a fiecărei părţi a corpului în parte şi a corpului luat în ansamblul său. Pe manechine fustele, rochiile se mulau perfect, la fel şi sacourile bărbăteşti, iar gâturile lor se mândreau cu tendoane lungi şi proeminente, scoase în evidenţă la răsucirea capului într-o parte, deşi partea spre care se răsuceau gâturile era aceeaşi, a propriei intimităţi şi a plenitudinii lor, ce nu depindea de atenţia oamenilor. Dar aici probabil că greşeau manechinele. Fiindcă în faldurile materialelor întinse în vitrină pentru a servi de decor, lateral şi pe jos, deja începuseră să se vadă dâre cenuşii de praf. Praful nu era produs doar de oameni. Praf şi, mai devreme sau mai târziu, poate şi umezeală. Care, toate împreună, aveau să anihileze, puţin câte puţin, superbia manechinelor, anihilându-le şi pe ele. Cum? Prin degradarea aspectului. Adică a unicei lor raţiuni de a exista.

Manechinele erau nepregătite pentru o asemenea soartă. Ele nu avuseseră nicicând parte de suferinţe. Şi mai ales nu erau făcute pentru suferinţă sau să redea suferinţa, ci doar frumosul şi viaţa, însufleţirea în ipostaza ei nemişcată. Manechinele erau o clipă de nemişcare în înlănţuirile de mişcări pe care, în alte împrejurări, poate mai favorabile, le-ar fi putut face. Acolo în vitrină, dincolo de sticlă, ele nu păreau să aibă în vedere vreo acţiune, dar nici nu se putea spune că erau în repaos desăvârşit, lipsit de orice încordare. Niciodată Iovan, în vremurile normale de dinaintea Perdelelor de Lumină, nu stătuse atâta în faţa vreunei vitrine. Iar dacă totuşi, uneori, se oprise în faţa câte uneia, se întrebase fugitiv dacă cutare sacou sau pulover sau cutare canadiană i-ar veni bine, chiar şi lui, în situaţia sa specială, sau celorlalţi asemenea lui. Niciodată nu îl interesaseră pantalonii deoarece ştia cât de complicat ar fi fost să-i probeze — practic imposibil. De aceea, în loc să-şi îndrepte interesul spre veşminte, preferase mai degrabă să se amuze cu manechinele însele, atribuindu-le simţăminte şi intenţii, acolo, în spaţiul lor exclusiv. Nici nu era prea greu: multe manechine erau foarte meşteşugit alcătuite şi se pretau la orice joc al imaginaţiei; în general le admirase dezinvoltura şi independenţa; şi poate chiar încrederea în viitor pe care o sugerau; încredere care nici măcar tâmpă nu se putea spune că era; în definitiv, lor ce li se putea întâmpla?

Dar manechinele nu aveau nume!... Chiar nu aveau?... Personalul magazinului nu se distrase oare, într-o zi ploioasă, cu mai puţini clienţi, dându-le nume?... Iată, cea de colo, cea cu fustă gri cu dungi discrete, verticale, vizibile mai mult prin deosebirea de consistenţă a materialului decât prin aceea de nuanţă — ea se putea numi Rita! Rita, sigur că da!... Privirea lui Iovan căută un alt manechin şi îl găsi, într-o margine a vitrinei, pe cel în rochie roşie corai, peste care purta un pardesiu superb, sport, aproape alb, descheiat la toţi nasturii, cu o geantă sport pe braţ — ea putea să fie, să zicem, Cora... Dar ce nume să-i dea manechinului-bărbat?...

Deodată îl lovi un gând: manechinele, afară! Sigur că da! Ieşiţi toate şi învioraţi străzile pustii ale centrului! Şi atât de tare acea idee îi înflăcără imaginaţia, că vru să spargă pe loc vitrina şi apoi să intre după manechine. Se uită iute în dreapta şi în stânga şi ticul acela, păstrat din timpuri încă apropiate, de a se asigura că nu îl vede nimeni, i se păru atât de absurd în situaţia de faţă încât cascada de sticlă spartă care deja se pornise să-i curgă pe dinaintea ochilor minţii şi zăngănitul infernal care o însoţea se opriră brusc. În spinare şi în ceafă Iovan simţi vibraţia profundă a exploziei de la benzinărie şi pe loc hotărî că nu putea să adauge nicio altă distrugere, provocată de el, la această lume şi aşa distrusă.

Dădu ocol vitrinei şi intră pe uşa deschisă a magazinului Letitzia. La piciorul nenumăratelor suporturi cu bare ticsite de obiecte vestimentare de toate felurile observă destule catarame, unele mici, altele mari şi fanteziste, şi îndată găsi şi explicaţia: cataramele căzute proveneau de la îmbrăcămintea de piele şi de lână, care se topise odată cu activarea carbonului. Cea rămasă teafără era făcută din fibre sintetice sau vegetale.

Interiorul îl întâmpina cu un aer uşor tensionat. Într-un fel nedesluşit, se insinua o stranie stare de aşteptare. Dar ce puteai să aştepţi?...

Rita era uşoară ca un fulg. O luă în braţe şi o scoase din magazin, aşezând-o în dreptul intrării, în mijlocul trotuarului, cu faţa spre hotelul Intercontinental, în faţa căruia erau oprite la semafor, în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, o mulţime de maşini. Doar ultimele trei–patru din şir se părea că se opriseră prin ciocnire cu cele ajunse acolo mai înainte. Toate încremeniseră astfel, cu uşile larg deschise, la fel ca peste tot. De-a lungul bordurii, pe trotuar, erau plantaţi obişnuiţii stâlpişori negri care împiedicau accesul maşinilor pe trotuar. De unul din aceştia, în dreptul unui magazin de produse naturiste, stătea rezemată o bicicletă semicursieră; Iovan nu putea să vadă dacă era fixată cu lanţ sau doar rezemată. Ceva mai aproape, în dreptul Băncii Comerciale Române, fusese abandonată o motocicletă Yamaha, albastră.

— Rita! vru Iovan să spună în gând. Dar constată cu surprindere că îi rostise numele abia născocit cu voce tare. Rita privea drept înainte, în lungul străzii, cu acel zâmbet al ei, semeţ şi impenetrabil, satisfăcută de propria-i stare interioară.

Pe Cora o trecu dincolo de trotuar şi o aşeză în mijlocul străzii, într-o poziţie puţin avansată faţă de Rita. Ambele priveau în aceeaşi direcţie. Solidaritatea dintre cele două manechine parcă slăbise un pic, dar nu dispăruse. Ceva le unea. Poate că de astă dată era conştiinţa că acum suplineau cu adevărat absenţa oamenilor. Cu adevărat, da. Niciodată nu fuseseră ele mai vii decât aici, în lumina razelor soarelui, care cădeau pieziş, trecând peste înălţimea blocurilor, în aerul proaspăt, în care deja de multe zile nu se mai vărsau gazele toxice de eşapament. Dar manechinele erau indiferente la puritatea aerului şi la razele soarelui. Zâmbetul lor încrezător şi senin izvodea dinlăuntru.

Pe următorul manechin — bărbat — îl boteză Robert. Iovan îl trecu tocmai pe celălalt trotuar. Aici, privit din spate, se putea vedea că perfecţiunea sacoului de pe el era un pic ajutată, adică sacoul nu cădea de la sine dându-i acea linie impecabilă, vizibilă din faţă, ci era ajustat cu vreo două ace de siguranţă, prinse în spate, ceea ce ajuta la întinderea materialului la piepţi şi în dreptul şoldurilor. Manechinele nu puteau să privească fiecare în altă direcţie, aşa că Iovan nu avu de ales şi îl întoarse şi pe Robert cu faţa tot spre hotelul Intercontinental. Calea Victoriei arăta acum altfel, şi altfel decât arătase vreodată, plină de însufleţirea tăcută şi vibrantă a manechinelor.

Mai erau încă trei în vitrina magazinului de confecţii Letitzia, şi Iovan le aduse pe toate în stradă, punându-le la diferite distanţe unul de altul şi faţă de geamurile vitrinelor din vecinătate, în care se oglindeau.

Erau cu toatele doar şase manechine, dar niciodată nu fusese Calea Victoriei mai plină de oameni decât era acum plină de reprezentările lor tridimensionale.

— Rita! rosti din nou Iovan, şi tot cu voce tare. Mai erau prin preajmă şi Cora şi Robert, dar numele lor nu le rosti, nici cu voce tare, nici în gând. Şi mai erau celelalte trei manechine, care încă nu căpătaseră nume. Îi veni în minte un gând tulburător, că oricând putea să revină în acel loc şi să fie sigur că va găsi manechinele fiecare în locul unde fusese lăsat, şi la fel de zâmbitor şi de enigmatic. Iar între timp nimeni n-avea să treacă pe lângă ele, şi nimeni n-avea să iasă la vreuna din ferestrele de la etajele clădirilor învecinate, să se minuneze de prezenţa manechinelor sau să se întrebe cum de ajunseseră acolo. Şi mai ales de ce.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (15)*

Voci de la subsol

♠

În toiul nopţii iată că se răspândea aroma de cafea. Sau poate că deja timpul înaintase până către dimineaţă. Aroma purta cu ea acel elan juvenil al plecării în excursie înainte de revărsatul zorilor, când cafeaua, cu izul ei tare de aramă încinsă, marchează actul de voinţă al trezirii foarte devreme şi poate chiar anticipează o viaţă întreagă de proiecte de viitor; când aroma ei, de la oricare vecin ar purcede, este un pic şi a ta; măcar fiindcă te bucuri de ea...

Dar în toiul nopţii? Într-un hotel pustiu, după ce activarea carbonului, în ziua aceea — Ziua Deşertului —, nu lăsase vii decât amintirile?

Un hotel pustiu?... Iovan dădu la o parte un colţ de pilotă, îşi coborî picioarele din pat şi rămase aşezat, în întuneric, cu urechea atentă. Zvon de glasuri? ... Expresiile, cele cunoscute dintotdeauna, uite că rămâneau vii şi pline de savoare, împreună cu amintirile.

Zvon de glasuri care trezeau speranţe... Urechea era gata să capteze voci adevărate venind, slăbite şi înăbuşite, de la mare depărtare. Ca să te dumireşti de unde venea zvonul, primul impuls era să te uiţi după un şemineu care, se ştie, comunică, prin horn, cu acoperişul; şi cu cerul; dar cum aici în cameră nu părea să fie niciun şemineu, trebuia să te uiţi după o gură de aerisire, care nu putea fi decât în baie. Iovan nu trebuia să-şi lipească urechea de nimic; era de-ajuns să rămână acolo unde se afla şi, treaz fiind, să stea cu urechea la pândă. Zvonul de glasuri te ducea instantaneu cu gândul la una din bucătăriile acelor castele de odinioară ale nobililor cavaleri: la subsol, într-o încăpere spaţioasă, cu mobilier adecvat — dulapuri vechi, înnegrite de aburi şi de timp, poliţe şi cârlige de fier pentru fel de fel de ustensile de bucătărie, şi mese butucănoase, solide, în jurul cărora bucătăresele, pe cap cu bonete pleoştite, se aşezau în clipele lor de răgaz şi sporovăiau în voie. Dar cum aici nu se afla într-un castel, Iovan presupuse că tot dintr-o bucătărie, de undeva de la subsol, veneau vocile, urcând pe coloana de aerisire: voci de bucătărese adunate în jurul unui ibric de cafea care răspândea aromă.

Ce minunat că erau în viaţă! Iovan se frământase atâta întrebându-se cum de scăpase el singur nevătămat din activarea carbonului, şi îşi făcuse în ultimele zile atâtea speranţe că şi alţii, surprinşi de dezastru pe când se aflau, cumva, în hrube ascunse, izolate de lume, putuseră să scape la rândul lor, printr-un miracol. Şi iată că speranţele sale se adevereau: urcau, ajungând în camera sa, voci de femei, de undeva din adânc. În entuziasmul lui, se întreba dacă nu cumva, spre a-i împlini bucuria, şi alte voci reînviau ajungându-i la ureche. Vocea tatălui său când tăiau împreună, în lung, coasta unui deal? Nu, tatăl său nu vorbea. Ceea ce auzea în ziua aceea era doar vocea şuierată şi domoală a vântului, în timp ce pe versantul opus un tânăr încerca o parapantă alergând din toate puterile în jos pe versantul degajat, departe de tufele de cătină albă; dar parapanta se încăpăţâna să nu se desprindă de pământ. Se întorcea către tatăl său şi se mira de suferinţa care i se citea pe faţă — suferinţa pricinuită de eşecul tânărului cu parapanta. Chiar atât de mult să fi pus tatăl său la inimă acel eşec, încât lacrimile să-i ude obrajii? Nu îl cunoscuse atât de sentimental şi se învinovăţi că această latură a caracterului său îi scăpase.

Se trezi. Se dovedi că nu şedea pe marginea patului ci lungit, aşa cum se culcase, sub o pilotă străină şi neprimitoare. Şi vocile bucătăreselor care sporovăiau la subsol se topiră odată cu aroma de cafea în întunericul stătut din anticamera veşniciei care era acea odaie de hotel, aleasă în ajun la întâmplare, fără pic de entuziasm.

Şi infinit mai mult decât dispariţia vocilor acelor femei necunoscute îl îndureră faptul că nu se adeverise real chipul marcat de suferinţă al tatălui său. Retrăi momentul exploziei de la benzinărie, pe care o simţise de la o oarecare distanţă, în timp ce îşi deplasa scaunul pe roţi prin faţa chiuvetelor de la toaletă, când, înaintea zguduirii pereţilor, aerul fusese acela care vibrase în profunzime, surd, ca accesul de tuse al unei fiinţe uriaşe înfiripate chiar atunci, cu o secundă înainte, cu singurul scop de a tuşi astfel, ucigător. Revăzu apoi locul gol unde fuseseră masa şi scaunele lor — şi ei înşişi — şi peretele de sticlă spulberat odată cu ei, şi nebuloasa luminoasă şi rară a prafului, care umplea locul gol, rotindu-se lent, cu indiferenţă.

Îi fu dor de Mara, şi de mama sa, şi de tatăl său. Nimic nu va putea să-i înlocuiască vreodată pe pământ. Se întoarse pe-o parte şi se lăsă zguduit de plâns.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (14)*

Doctorul Uzum

♠

Dormea. Era într-o cameră de hotel, cu uşa spre coridor lăsată deschisă, astfel că lumina chioară ce venea de acolo cădea pe o fâşie de mochetă din interiorul camerei. Se auzea desluşit un pas. Cineva umbla prin apropiere — mergea repejor, avea de străbătut, se pare, drum lung; umbletul nu mai înceta, şi acel cineva păşea grăbit pe un teren ud: călcătura sa plescăia. Se trezi, şi umbletul continua să se audă lipăind, fără să se apropie şi fără să se depărteze. Ritmul acelui umblet venea de undeva de aproape. În baie lumina începuse să pâlpâie uşor şi din tavan picura apă. Se vedea foarte bine o pată de udătură din care se alcătuiau cu grăbire picături, luceau în lumină în timp ce se alungeau sub propria greutate, şi cădeau sacadat nimerind între stinghiile grătarului de lemn de la piciorul căzii, de unde probabil că luau calea canalului. Loveau şi plescăiau întocmai ca un pas omenesc grăbit. Grătarul de lemn era ud tot şi deja înnegrit pe alocuri de mucegai.

Se putea spune că deja trecuse mult de când nimeni nu se mai ocupase de instalaţia de apă a hotelului. Urmele intervenţiilor instalatorilor cu siguranţă puteau fi identificate dacă ar fi avut cine să se aplece şi să observe cu de-amănuntul îmbinările, racordurile şi tot ce era ascuns la instalaţia de apă. Dar acestea probabil că erau deja afectate de lucrătura timpului: putreziciune, rugină şi neîncredere în rezistenţă. Chiar dacă nimeni nu putea fi învinuit de neglijenţă, planşeul avea să se degradeze mai devreme sau mai târziu, şi însăşi structura de rezistenţă a hotelului avea să cedeze la un moment dat; chiar dacă foarte curând pompele n-aveau să mai pompeze apă în ţevile din interiorul clădirii. Ce fusese deja udat avea să se usuce lăsând în urmă părţi zgrunţuroase şi până la urmă sfărâmicioase. Plus atâtea mii şi mii de paşi care, trecând pe coridoare şi prin camere în toţi anii din urmă, făcuseră să trepideze, chiar dacă imperceptibil pentru simţurile omului, toată alcătuirea de beton armat a clădirii.

Iovan se întrebă dacă n-ar fi bine să-şi caute neîntârziat un alt loc în acest hotel sau în altul. În oricare altul. Se simţea însă prea obosit şi hotărî că mai bine era să aştepte să se lumineze de ziuă.

Se întoarse în pat şi stătu o vreme lungit, nemişcat, încercând să nu audă picăturile din baie. Îi trecu prin cap că deja numele său nu mai conta... Cum de scăpase viu după Ziua Deşertului? Trebuie să se fi nimerit într-un loc adânc, ascuns poate undeva în măruntaiele pământului, ferit de activarea carbonului. Dar Iovan era incapabil să-şi amintească unde. Straniu era că de doctorul Uzum îşi amintea foarte bine; îşi amintea nu numai de îndemnurile sale să facă tot posibilul să-şi găsească o nouă identitate când va păşi în tinereţe, ci şi de încurajările sale stăruitoare de a crede cu tărie în steaua sa norocoasă. Uneori, când se apleca deasupra lui Iovan, peste patul unde el stătea lungit, în aşteptare, îi vedea faţa concentrată să audă sunetele ce veneau din corpul său prin intermediul stetoscopului, şi îi era atât de familiar şi de drag încât îşi dorea cu ardoare ca doctorului să-i vină ideea să se întindă alături de el în pat şi să-l lase să se cuibărească sub aripa sa, cu capul odihnindu-se în scobitura umărului său, ca şi cum i-ar fi fost tată. Sau chiar mai mult decât atât. Ar fi închis ochii şi s-ar fi simţit ocrotit. Era de neconceput ca doctorul Uzum să nu mai existe, să fi dispărut odată cu ceilalţi oameni. Ar fi trebuit să dea o raită pe la casa doctorului, poate chiar a doua zi, după ce avea să se lumineze de ziuă. Dar îşi amintea oare unde a locuit? Ştiuse oare vreodată? Poate că o idee bună era să treacă pe el pe-acasă, unde ar fi găsit negreşit o reţetă sau vreo însemnare de-a doctorului sau în legătură cu el, unde să fi fost notată adresa sa. Pentru asta însă avea nevoie de un pic de noroc să-şi aducă aminte unde locuise el însuşi... Doctorul Uzum venea la ei acasă aşa cum pogoară din ceruri arhanghelul, aducându-i alinarea şi încrederea, şi niciodată nu se gândise că ar putea să aibă şi el un cămin al său, sălaşul bunului doctor, unde poate că trăiau rudele sale apropiate, copiii săi, care şi ei trebuie să fi fost la vremea aceea maturi; fiindcă doctorul era deja la o vârstă înaintată, mult peste vârsta părinţilor săi. Şi deodată îşi dădu seama că, după atâţia ani câţi trecuseră de când el însuşi devenise un om matur, era foarte puţin probabil ca doctorul Uzum să mai fie în viaţă.

Da, lumea se schimbase pe neobservate, încă înainte de Ziua Deşertului. Se schimbase radical.

Iovan întinse mâna după telecomanda de pe măsuţa de noapte, o îndreptă spre televizor şi apăsă butonul de pornire. Ecranul se lumină, mii de puncte albe, negre şi gri începură să se ciocnească orbeşte între ele, fâşâind adormitor, într-o mişcare browniană obscură şi egală. Rămase cu privirea aţintită spre centrul ecranului, fascinat de acea efervescenţă sterilă. O mişcare în spirală se încropi din dansul dezordonat al punctelor, cu o trenă ce se destrăma la capătul mişcător al spiralei, ca în jocurile de artificii. Voi ca acea spirală să devină un şirag unduitor de puncte, ca un şarpe mişcându-se într-o sinusoidă care ocupa toată înălţimea ecranului, la nesfârşit, dinspre dreapta spre stânga ecranului, sau dinspre stânga spre dreapta, sau de sus în jos. Şi spirala de artificii se transformă într-un şarpe care se târa, luminos, fără să se clintească din loc. Voi ca punctele să fie jerbe ţâşnind ca nişte fântâni arteziene, în număr mare pe tot cuprinsul ecranului. Şi fură întocmai.

Putea oricând, numai cu puterea minţii, să pună ordine în haosul care se învălmăşea înaintea ochilor săi, pe ecran.

Dormea.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (13)*

Arhiva recentă

♠

Lângă laptopul lui Axinte Pascal, în dreapta, se mai afla un dosar, nu prea gros, de culoare verde, pe a cărui etichetă stătea scris: ARHIVA RECENTĂ. Redactorul-şef îşi lăsase pe el telefonul mobil, iar alături, tot pe dosar, o altă legătură de chei, una mai mică, probabil de la sertarul biroului şi poate şi de la alte sertare şi uşiţe de pe undeva din această încăpere. În colţul din dreapta-sus era aplicată destul de neglijent o ştampilă vineţiu-cenuşie: CONFIDENŢIAL. Iovan împinse într-o parte, cu dosul palmei, mobilul şi legătura de chei şi deschise dosarul. Deodată o alarmă se porni să urle cu furie în toată redacţia. Privirea lui Iovan sări în tavan speriată, dar nu găsi acolo nicio cameră video, niciun senzor din aceia care sesizau mişcări suspecte. Se gândi că ar putea încerca să facă alarma să tacă ieşind în sala cea mare şi căutând sirena, undeva pe sub muchea tavanului. Nu se ridică însă de pe scaun şi rămase să îndure vacarmul. Îi trecu apoi prin minte, mai mult aşa, ca un joc al minţii, că deschiderea dosarului confidenţial fusese cauza declanşării alarmei. Ce stupid! Deodată alarma tăcu de la sine, la fel de neaşteptat cum se declanşase. În sală şi în biroul lui Pascal reverberaţia sunetului strident ce izbise pereţii îşi prelungi vigilenţa vibrantă o secundă sau două înainte de a muri. Sunetul care tocmai încetase îi aminti de alarma declanşată la benzinăria unde dispăruseră în explozie Mara şi părinţii săi, pe care îi lăsase la masa aceea din colţ când se dusese la toaletă. Nimeni nu alergase în ajutorul lor şi la întoarcerea de la toaletă el însuşi se simţise total dezorientat, neştiind încotro să-şi deplaseze scaunul, căci pe locul unde stătuseră ei nu mai rămăsese decât un gol plin de praf luminos în mişcare lentă, deasupra căruia atârna, neagră, perdeaua sfâşiată... Dar alarma de aici?... Oare de ce fusese înclinat s-o lase să urle în voie? Doar fiindcă la orice alarmă amintirea sa îi spunea că cineva, o fiinţă omenească, cel puţin una, iese întotdeauna la iveală până la urmă, ca din pământ, şi aleargă să dea o mână de ajutor?... Privirea lui Iovan se adună din gol şi coborî pe prima filă a dosarului. Pentru moment însă nu reuşi să vadă nimic acolo. Nu putu să se concentreze. Telefonul mobil şi mai ales legătura de chei lăsate pe dosar sugerau că Pascal fugise în pripă din biroul său în clipa când simţise răul Perdelelor de Lumină năvălind aici în interior. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, n-ar fi lăsat el la vedere un dosar confidenţial. Dar ce anume ar fi putut să fie confidenţial într-o agenţie publică de ştiri? Păcat — îşi spuse. Fuseseră prea multe de aflat, şi erau şi acum, când nu mai foloseau la nimic...

Aşadar, dosarul verde...

Prima foaie era o copie — cum şi scria deasupra titlului — după o scrisoare expediată organizaţiei neguvernamentale Academia Indezirabililor, în care se spunea: „Considerăm că interpretarea Dvs. privind riscurile Zonei Talbot XQ, pe care Pământul, în traiectoria sa, urmează să o străbată în viitorul apropiat, sunt mult exagerate. Agenţia Spaţială Europeană estimează că sunt de aşteptat unele perturbaţii ale câmpului magnetic terestru, preponderent în stratosferă, cu unele consecinţe — minore spre medii — asupra telecomunicaţiilor şi, eventual, asupra funcţionării unor aparate şi dispozitive de interes public şi privat, cum ar fi centralele telefonice. De asemenea, A.S.E. nu poate face nicio estimare sigură asupra datei când fenomenele amintite se vor produce. Previziunile A.S.E. sunt în cea mai mare parte în concordanţă cu cele ale N.A.S.A.” Uitându-se mai bine, Iovan observă că expeditorul nu era agenţia de ştiri LANS–Delta ci Ministerul de Externe, Biroul de Presă.

Iovan trecu la foaia următoare.

Acelaşi Birou de Presă al Ministerului de Externe se adresa de astă dată agenţiei de ştiri LANS–Delta, cu sugestia de a face tot posibilul pentru a contracara ieşirile publice ale unor organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice neautorizate în legătură cu Zona Talbot XQ, pentru a se evita crearea de situaţii de panică şi a se menaja moralul cetăţenilor.

„Avansarea datei de 23 aprilie pentru începutul aşa-ziselor fenomene ultime este lipsită de orice temei ştiinţific”, se putea citi pe următoarea foaie din dosarul verde. „O acţiune pe care Secretariatul General al Guvernului o recomandă tuturor administraţiilor locale, în ipoteza că totuşi ştirea falsă despre fenomenele ultime capătă priză la public, este să profite de Duminica Floriilor şi să dea acesteia o amploare mai mare decât în anii trecuţi: serbări religioase, câmpeneşti, sărbători ale primăverii şi ale renaşterii naturii etc., astfel ca populaţia să fie angrenată în activităţi care să sugereze că autorităţile cunosc în detaliu situaţia şi nu consideră că ar exista vreun pericol pentru cineva în perioada imediat următoare. Aceasta însă, numai dacă în ajun sau în zilele imediat premergătoare se va constata că populaţia este cu adevărat preocupată de unele evenimente nedorite în viitorul apropiat. În caz contrar, recomandăm să nu se intervină, iar activităţile curente din ziua de duminică, 23 aprilie, să fie lăsate să se desfăşoare în mod firesc.”

Soarele dimineţii lumina din plin zidul casei, şi îl scoseseră afară, la aer curat, unde îl întâmpinaseră narcisele înflorite de la marginea aleii — asta îşi aminti Iovan: să fi fost Floriile sau prima zi de Paşti? Se zdruncinase destul de tare când roţile coborâseră de pe ultima treaptă şi poate de aceea îl luase cu leşin. Sau poate că iarăşi amplificase fără voie, prosteşte, acea zdruncinătură, transformând-o, în mintea sa, într-o cădere catastrofală de pe înălţimea care veşnic îl ameninţa, aşa cum îl ameninţau multe altele. Imaginaţia sa se complăcu în acea înlănţuire care uneori îl amuza post factum, şi îl făcu să retrăiască — a câta oară? — căderea de la etaj, care îi strângea stomacul, nici nu ştia dacă din teama că nimic nu-l mai putea scăpa de zdrobirea trupului, sau fiindcă simţea cu o acuitate halucinantă, vreme de secunde bune, puterea invincibilă a gravitaţiei. Erau senzaţiile lui familiare, adevărate crize, care uneori ameninţau să devină perpetue. Şi poate de aceea îşi amintea zidul însorit de acasă, şi chiar şi umbra caisului înflorit căzând pe acel zid, în acea zi care poate că era ziua de Florii sau prima zi de Paşti, dar nu îşi amintea unde era casa. Unde? Poftim de caută prin cartierele oraşului, pustiite, caişii înfloriţi — aşteaptă până la primăvara viitoare, fiindcă acum deja se trecuseră florile — şi vezi dacă poţi găsi casa copilăriei! Iar până atunci ai la dispoziţie oricare locuinţă să te găzduiască, oricare cameră de hotel, unde trebuie să te descurci singur, doar să te serveşti cu aşternuturi noi, să te convingi pentru prima oară că oficiile de pe la hoteluri găzduiesc rezerve nelimitate de aşternuturi de pat şi feţe de pernă, pături şi toate celelalte, doar să le iei, să te serveşti singur, după pofta inimii...

Orice bucurie era însă indecentă. Şi orişice satisfacţie, la fel...

Iovan se îndreptă de spate aplecându-se peste dosarul verde. Următoarea foaie.

Mesajul era adresat agenţiei de ştiri şi venea de la Secretariatul General al Guvernului. Potrivit Comisiei de Analiză a Academiei, activarea carbonului era o teorie nu numai falsă ci şi dăunătoare. „Organizaţiei neguvernamentale Protecţia Astrală, care pretinde că deţine informaţii în sensul de mai sus, emise de o comisie europeană de experţi, condusă de un anume dr. Aston McCauley, S.G.G. îi recomandă să consulte raportul detaliat al Comisiei de Analiză a Academiei, în care se demonstrează că aşa-zisul fenomen al activării carbonului din materia organică de origine animală este un nonsens. ONG-ul respectiv se face răspunzător de panica de care va fi cuprinsă populaţia dacă aşa-zişi experţi, susţinuţi de acea organizaţie şi de altele asemenea, vor continua să dezinformeze opinia publică. Posturilor de televiziune li se recomandă să evite emisiunile având ca subiect pretinsele fenomene ultime şi activarea carbonului.”

Mai erau file destule de citit în dosarul verde de pe masa redactorului-şef Axinte Pascal, dar Iovan simţi că deocamdată era de-ajuns cât citise. Poate avea să se întoarcă în scurtă vreme.

Putea să părăsească acum agenţia — s-o lase pustie, aşa cum o găsise la venire, doar cu poza Sabinei, stingheră, pe unul din birouri şi cu dosarul ARHIVA RECENTĂ, rămas deschis pe masa redactorului-şef. De un singur lucru putea să fie sigur: că nimeni n-avea să se atingă de niciun lucru din sălile agenţiei de ştiri. În privinţa asta putea să nu-şi facă nicio grijă. Dar...

Orice bucurie era lipsită de decenţă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (12)*

Leşin

♥

În toată şcoala făcea vâlvă cazul unei actriţe celebre care murise tăindu-şi venele de la încheieturile mâinilor cu o lamă de ras. Făcuse asta în timp ce stătea întinsă în cada umplută cu apă, şi apa se înroşise puţin câte puţin. Rămânând în clasă în timpul recreaţiei, colegii se porniseră să discute despre caz, iar interesul lor cel mare era de ce făcuse actriţa acel gest. Dezamăgire în dragoste, presupuneau cei mai mulţi. Era clar că niciunul din ei nu ştia ce înseamnă de fapt asta, dezamăgire în dragoste. A-ţi lua viaţa era de bună seamă pentru ei un act abstract, vrednic să fie comentat în articole de ziar, şi nimic mai mult. Eu însă nu m-am gândit la cauze. Cauze puteau fi multe. M-am gândit la gestul în sine. Lama de ras secţionând fibre, vene şi cartilaje, gestul refăcut mintal o dată, de două ori, repetat, mi-a făcut stomacul să se strângă dureros şi inima să mi se oprească în piept de tot atâtea ori. N-am mai suportat. M-am trezit din leşin când doamna de biologie — Doamna Ştefan — mă plesnea destul de tare cu palma peste obraz şi în jur toate privirile erau aţintite asupra mea, ochi sticloşi, speriaţi şi străini — ochii colegilor pe care îi cunoşteam, teoretic, dar acum, revenindu-mi din leşin, le redescopeream feţele necunoscute. Până şi în pielea doamnei Ştefan m-am trezit punându-mă, fără să mi-o doresc desigur, chiar în acele clipe de ieşire din leşin, şi mi-am imaginat cum capul elevului ce eram, pe nume Alexandru, se clatină moale sub lovitura prietenoasă a palmei, sfârşind prin a se trezi. Dezorientat şi pierdut — eu eram acela.

Mai apoi doctorul Uzum, alertat de părinţi în legătură cu întâmplarea de la şcoală, îmi lipea de piept pastila stetoscopului şi, aplecat peste pat, asculta cu un interes viu, privind într-o parte, dar pe faţă cu acea încordare jucăuşă pe care i-o cunoşteam, găsind în sunetul pe care îl auzea confirmarea a ceea ce bănuise, că nu era nimic de speriat. Îmi asculta inima, care bătea bine — aşa spunea. Nu dorise altceva decât să se convingă că nu-i nimic cu inima mea. În ce împrejurări mi se făcuse rău? Asculta cu o atenţie binevoitoare detaliile mele, nu prea multe, căci nu îmi făcea nicio plăcere să-mi amintesc, şi dădea din cap, continuând să privească în jos şi într-o parte, satisfăcut că da, şi în privinţa asta era exact ceea ce bănuise. Pe lume se întâmplau multe — trebuia să iau totul aşa cum este, cu detaşare, şi să nu întunec şi mai mult faptele, torturându-mă cu ajutorul imaginaţiei.

Dar parcă puteam?

Nu, nu puteam. Şi nici nu eram convins că asta era conduita cea mai bună ce trebuia să mi-o impun.

Era timpul topirii zăpezilor...

Trebuia să fac eforturi să readuc la normal amploarea puhoaielor care îmi copleşeau închipuirea, acele puhoaie născute din zăpada topită pe dealuri, pe care parcă le auzeam luând proporţii geografice şi vuind adânc şi distrugător. Asta trebuia să fac: să le readuc la mărimea lor naturală şi la învolburarea lor superficială şi jucăuşă de pâraie sezoniere. Fiindcă nu trebuia să ajung din nou la leşin. Dar până să reuşesc să mă smulg, forţa ascunsă a apelor dezlănţuite mă făcea să mă cutremur până în străfunduri imaginându-mă în plin puhoi, luat de ape, fără nicio putinţă de scăpare...

Nu îmi era foarte clar cum o nouă identitate avea să mă ajute să mă vindec şi să pot merge iarăşi. Dar dacă doctorul Uzum spunea asta, însemna că se baza el pe ceva. Nu-i ceream însă amănunte de teamă să nu-l văd pus în încurcătură. Şi odată cu încurcătura lui, speranţele mele să se prăbuşească. Se putea însă la fel de bine ca noua identitate să fi fost, în ochii lui, doar una din condiţiile cerute. El spusese cu orice preţ. Ceea ce putea presupune un anumit sacrificiu din partea mea. Dar ce fel de sacrificiu? Apoi m-am gândit că doctorul avea în vedere nu numai starea sănătăţii mele ci şi detaliile istoriei familiei mele, care ar fi fost de dorit să nu ajungă la urechile mele, influenţându-mi negativ psihicul. Asta era părerea doctorului Uzum. Eu însă aveam în cap alte nelinişti. Dacă tata nu ar fi fost prins în timp ce încerca să treacă ilegal frontiera, poate că eu nici nu m-aş fi născut. Cine ştie ce altă familie şi-ar fi întemeiat el acolo unde avea de gând să se stabilească. Pentru tatăl meu, în vremurile tinereţii sale, desigur că întrebarea era cum ar fi putut supravieţui regimului opresiv din ţară, de care auzisem şi eu. Dar despre mine ce s-ar mai fi putut spune dacă el ar fi reuşit să treacă frontiera? Că eu n-aş fi fost eu? Dar cine aş fi fost atunci? Îmi dădeam seama că întrebarea nu avea niciun răspuns: în capul cui putea să se nască întrebarea? — în niciun caz în capul meu, de vreme ce eu n-aş mai fi fost eu...

Poate că îngrijorări de felul ăsta avea în vedere doctorul Uzum atunci când îmi sugera că o nouă identitate era de presupus să-mi prindă bine.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (11)*

„Lumea e frumoasă”

♠

Pe strada Maxim Broca, în lumina scăzută şi mătăsoasă a uneia din redacţiile agenţiei de ştiri LANS–Delta, unde intră, luminiţe verzi, minuscule, se iţeau la nivelul pardoselii, ici şi colo, pe la piciorul meselor, discrete şi retractile. Asta arăta că alimentatoarele laptopurilor de pe birouri încă se mai aflau sub tensiune. Dar toate ecranele erau stinse. Cum altfel? Era totuşi un miracol că lumea încă mai primea energie, după atâtea zile. Dacă înainte de Ziua Deşertului cineva l-ar fi întrebat cât timp crede că s-ar mai produce energie dacă toate sursele de pe faţa pământului ar fi brusc lăsate în părăsire, Iovan ar fi răspuns fără ezitare: o zi, cel mult două. Şi iată că totuşi era altfel. O mică cutremurare de satisfacţie îi încălzi, nepermis, pentru a doua oară, sufletul. Ar fi trebuit să-i urmeze, în clipa următoare, o recădere în angoasa prezentului. Şi totuşi asta nu se întâmplă. Se instala de fapt, pe furiş, starea de aşteptare... În liniştea vastei încăperi, un fâşâit discret sugera că undeva, pe conducte ascunse, instalaţia de aer condiţionat încă mai pompa înăuntru aer filtrat. Izolarea de exterior i se păru pentru moment singura soluţie posibilă, trecută, prezentă şi poate chiar viitoare. Iovan privi în jur. Căni cu desene fanteziste, pisicuţe, zaruri stilizate şi tot ce era cunoscut în lumea dominată de reţelele de socializare, alături de inscripţii hazlii, rămăseseră în părăsire pe birouri, lângă sticle de cola şi de apă minerală, unele cu dopul deşurubat, din care deja de multe zile nu se mai ridica nicio bulă de gaz; chiar şi cele care de obicei rămân destul timp lipite de pereţi, după o aşteptare prea lungă se hotărâseră să se desprindă în cele din urmă din locul lor şi să se aventureze în necunoscutul din afara sticlei. TE AŞTEPT SĂ TE FACI MARE scria la baza unei căni galbene, cu majuscule, sub poza unui cap de copil. LUMEA E FRUMOASĂ scria cu roşu pe o altă cană, rămasă la distanţă de două degete de tastatura unui laptop, înconjurată de hârtii şi de tăieturi de ziar. UNUI EVENIM... se putea citi într-o margine a unei coli imprimate. Iovan dădu la o parte colile de deasupra, scoţând la iveală un titlu care îl făcu să tresară: CONTROVERSE PE MARGIMEA UNUI EVENIMENT AŞTEPTAT. Academia indezirabililor stătea scris pe antetul acelei coli, iar mai jos, în dreapta, o dată: 19 aprilie. Sub titlu însă nu urma nimic. Foaia rămăsese goală. Evenimentul aşteptat nu mai venise. Sau, cel mai probabil, nu apucase să mai fie consemnat... În proximitatea acelui birou, un copiator mare cât un dulap rămăsese cu capacul ridicat, iar la piciorul lui zăceau împrăştiate cioburile unei căni care fusese cândva albastră şi cu interiorul alb. Probabil că fusese ceai în cana aceea, fiindcă asta fac — sau făceau —, de cele mai multe ori, redactorii într-o redacţie — atunci când nu beau cafea, beau ceai. De ce însă băutorul de ceai apucase cana în loc să fugă pur şi simplu, cu mâinile goale, asta lui Iovan nu-i fu limpede. Poate că aştepta, ţinând cana în mână, să iasă din aparat copia dorită. Să fi fost oare invadat de fierbinţeală, precum oamenii de la Herculaneum, surprinşi de erupţia Vezuviului în anul 79? Cu siguranţă, nu, fiindcă nimic n-a fost ars în Ziua Deşertului. Dacă fierbinţeală a simţit băutorul de ceai, aceea trebuie să fi fost una, cumva, interioară. Şi atunci, gestul lui reflex să fi fost acela de a-şi stinge cu ceai focul interior? Perdelele de lumină probabil că nu fuseseră văzute de nimeni în această sală fără ferestre şi cu aer condiţionat. Ce simţiseră oare oamenii de aici? Poate că şi aici, la fel ca în multe alte locuri, o spaimă difuză se răspândise cu iuţeala unei isterii colective, care îţi strângea pielea de pe braţe, dând impresia că un atac terorist era iminent. Sau poate mai mult decât un atac terorist. Dar nu urmase nicio explozie. Dacă explozie ar fi fost ceea ce urmase, pentru Iovan ar fi fost, poate, ceva recognoscibil. Mai trăise asta. Dar nu, ceea ce urmase trebuie să fi fost tăcerea finală... Curiozitatea îl făcu să ducă la nas cana pe care scria cu roşu VIAŢA E FRUMOASĂ. N-avea niciun miros: viaţa fusese frumoasă cândva, dar acum nu mai avea niciun iz. De pe marginea biroului îl privea, dintr-o fotografie înrămată, sprijinită oblic de un picior, o femeie tânără, blondă, cu un zâmbet deschis şi prietenos. Mă gândesc la tine. Chiar acum! Sabina, stătea scris cu albastru pe spatele fotografiei. Iovan puse fotografia la loc şi îşi apropie faţa de ea pentru a se uita fix, cu o privire scrutătoare, în ochii acelei tinere pe care o chema Sabina. Era ciudat că printre atâtea umbre anonime de jur împrejur, ei îi cunoştea numele — doar ei. Semăna cu Mara? Poate. În definitiv menirea femeilor era — fusese — să ocrotească, să dea sau să readucă încrederea. Aşa că nu era de mirare ca, într-un fel, să se asemene toate între ele. Deşi felul în care Mara insufla încredere era mai curând prin ideea că ea însăşi era prea gingaşă şi prea inocentă ca să i se întâmple ceva rău — ei şi celor la care ea ţinea foarte mult. Şi totuşi i se întâmplase. Înainte ca Perdelele de Lumină să măture faţa pământului...

Lumina în sala cea vastă scăzu pentru o secundă, apoi îşi reveni, dar parcă nu la intensitatea dinainte. Până la urmă tot aveau să se oprească turbinele centralelor electrice: cât puteau să mai funcţioneze fără intervenţie umană? În timpul nopţilor, foarte curând, bezna avea să se instaleze, definitiv, peste tot oraşul. După care tot ce avea să mai poată face era să recurgă la expediente. Din magazine îşi va putea procura un timp baterii, dar asta numai pentru lumină. Toate aparatele electrice aveau să rămână nemişcate şi reci. Singura sa sursă de hrană avea să rămână conservele. Care la rândul lor se vor epuiza într-o bună zi. După care ce-i mai rămânea de făcut? Înapoi la agricultură şi la vânătoare? Nici măcar vânătoare, fiindcă nu mai rămăsese nimic de vânat. Doar plante. El, iubitorul de carne, avea să devină sută la sută vegetarian. Asta, după ce ultima conservă de carne va ajunge la termenul de expirare. Era o cale pe care gândul său nu trebuia să se aventureze. Deocamdată. De la lumina mătăsoasă din sediul acestei agenţii de ştiri, de la lustrul de nou inepuizabil al tuturor obiectelor şi al pieselor de mobilier din jur, păstrând încă mirosul de fabrică, până la oprirea finală, părea a fi un salt prea dureros... Dar mai persista şi spiritul jurnaliştilor de la agenţia LANS–Delta. Erau — fuseseră —, de bună seamă, tineri cu toţii, dar, ca majoritatea tinerilor angajaţi la mari companii, dependenţi de şefii maturi, se uitau unii la alţii contrariaţi şi din când în când mototoleau câte o ştire şi o aruncau la coş, dezgustaţi de ceea ce erau nu de puţine ori puşi să facă. Iovan se simţi solidar cu spiritul lor. Până la urmă însă erau cu toţii prinşi într-un joc de-a ştirile. Şi aşa era şi afară, pe piaţa de consum a ştirilor: unele erau considerate importante, altele nu. Te situai într-o tabără sau într-alta, până la un moment dat când cineva dădea semnalul răsturnărilor şi rolurile se schimbau. Nimeni nu avea intuiţia momentului cu adevărat important, când se puteau remodela vieţi şi pecetlui destine. Sau când, dincolo de orice suferinţă, destine se diluau, pe un fundal general de indiferenţă şi de neimplicare, ca în înlănţuirile de secvenţe cinematografice, când secvenţa mai veche persistă cât persistă suprapunându-se cu cea nouă, până când dispare topindu-se în cea din urmă.

Acel păianjen dintre ferestre... Iovan îşi aminti cum deschisese canaturile interioare şi pulverizase insecticid. Nu îşi amintea ce insectă fusese ţinta sa, dar cert este că nu văzuse păianjenul care, într-un colţ, jos în stânga, prinsese în mica sa plasă o muscă şi tocmai încheia operaţia de înfăşurare. Când norul de insecticid îl atinsese, păianjenul se întrerupsese brusc din strădania sa, şi în clipa următoare îşi abandonase prada şi se retrăsese un pas în sus. Cuprins de panică şi de presimţiri — aşa îl văzuse Iovan în timp ce se gândea că ceea ce făcuse era ireparabil: nu mai putea salva păianjenul, orice ar fi făcut. Unii spuneau că arahnidele sunt fiinţe inferioare, lipsite practic de orice simţire. Şi probabil că aşa era. Dar pe păianjenul pe care norul de insecticid îl atinsese în colţul ferestrei ce îl făcuse să renunţe brusc la pradă? Ceva trebuie că simţise şi el — ceva poate la fel de ireparabil cum i se păruse şi lui Iovan. Stare în care prada nu mai prezenta nicio importanţă, fiindcă oricum se terminase totul...

Dar ecusoanele? Iovan se uită în jurul meselor, la piciorul scaunelor. Ecusoanele redactorilor erau de negăsit. Dispăruseră odată cu numele lor. Şi cu ei înşişi. În schimb numele redactorului-şef al secţiei Externe era imprimat pe o carte de vizită lipită pe uşa ce dădea în biroul său, despărţit de restul sălii prin pereţi de sticlă, inclusiv uşa: Adrian Pascal.

O legătură de chei se putea vedea atârnând în broască, pe dinăuntru. În aparenţă totul fusese la vedere în agenţia LANS–Delta. Se întrebă ce căuta totuşi legătura aceea de chei în broască: Adrian Pascal obişnuia să se încuie în biroul său? Părea o absurditate să te încui într-o încăpere cu pereţi în totalitate de sticlă. Probabil că totuşi rostul legăturii în acel loc era să nu uite s-o ia cu el la sfârşitul programului, când pleca acasă. Altă explicaţie Iovan nu găsi.

Ultimele zile se scurseseră fără să lase nicio urmă aici, în interiorul aseptic al biroului redactorului-şef. Două etajere identice, de un gri întunecat şi impersonal, care imita întrucâtva fibra lemnului, stăteau aşezate la perete, îndărătul mesei. Pe rafturi puteau fi văzute, într-o ordine aproape perfectă, bibliorafturi în culori vii, teancuri cu documente încopciate care nu mai aveau nicio valoare, dosare cu coperte transparente. O transparenţă perfect inutilă. O masă de şase persoane, cu scaune, în faţa biroului şefului, alcătuind împreună un T, invita la şedinţa de redacţie. Care se vedea că nu mai avusese loc în acea zi, căci masa te întâmpina goală, reflectând în luciul ei imaculat luminile din plafon, iar scaunele rămăseseră perfect aliniate de-o parte şi de cealaltă. În mijlocul mesei, într-o vază, câteva flori se uscaseră, căzute peste buza vazei şi înnegrite, după ce în vază nu mai rămăsese nicio picătură de apă... Pe biroul redactorului-şef se putea vedea, printre alte obiecte mărunte, laptopul său deschis, un pahar cu creioane şi pixuri, un telefon mobil, un teanc de coli şi un suport cu sertăraşe pentru documente... Ce fel de om fusese Pascal? se întrebă Iovan. Când trecea prin dreptul mesei subalternului său, cel cu fotografia de pe birou, îl întreba oare ce mai face Sabina? Sau poate că fata chiar îi era cunoscută. Poate că Sabina trecea când şi când pe la agenţie şi se interesa cum mai merg treburile. Sau poate că, dimpotrivă, trecând prin dreptul biroului subalternului său, Pascal nu făcea nicio aluzie la fotografie — poate că era un tip rezervat, sau chiar rigid. Cine ştie...

De multe zile Iovan nu mai auzise cum porneşte un laptop. Acum asista cum se trezeşte din hibernare cel al lui Adrian Pascal: fâşâitul ventilatorului crescând accelerat, apoi ecranul luminându-se. Redactorul-şef, dacă ar mai fi fost prin preajmă, n-ar fi avut de ce să se crispeze la gândul că un străin îi atinge tastatura laptopului. Pentru Iovan, calculatorul nu era, acum, decât un instrument care să-i deschidă câteva ferestre spre lume şi să-l ajute să-şi facă o idee asupra situaţiei pe Glob, să afle dacă Perdelele de Lumină măturaseră toată întinderea pământului, sau dacă mai exista, poate, speranţa să fi rămas zone neatinse. Pentru asta putea să recurgă la camerele web din reţeaua EarthCam, cu care era familiarizat. Se va conecta la câteva camere din diferite puncte de pe Glob, dacă mai funcţionau. După care avea să închidă calculatorul şi să plece înapoi pe străzile unde Iraţiunea reuşise să alunge tot ce înainte i se opusese şi îşi întinsese până în cele mai ascunse cotloane puterea-i adormită...

Iată, avea în faţa ochilor una din camerele web din New York: Times Square. Iovan nu călătorise niciodată în America. Fără să se simtă atras în mod deosebit, se gândi totuşi, în treacăt, că de acum încolo nu mai exista practic nicio şansă să viziteze vreodată Times Square... La intersecţia dintre bulevardul 7 şi strada 46, braţul roşu cu alb al unei automacarale rămăsese ridicat pentru cine ştie se operaţie care se amânase sine die. Iar intersecţia era blocată de nenumărate taxiuri galbene, aproape identice între ele, îngrămădite în jurul unei dubiţe albe, pe care stătea scris We Deliver For You. Dubiţa era răsucită ca şi cum s-ar fi pregătit să dea colţul spre strada 46, dar de fapt era eşuată într-o îngrămădeală de tomberoane împinse dincolo de bordură, pe carosabil, unul din ele răsturnat. Nimeni nu se vedea trecând pe stradă. Absolut nimeni. Luminiţele continuau să lunece de jos în sus pe uriaşul M de deasupra intrării într-un restaurant McDonalds. Clipeau în mişcare şi alte lumini de la alte reclame, iar în prim-plan flutura un drapel american. În rest, strada era pustie. Nimeni şi nimic nu trecea de-a lungul bulevardului 7 — nicio maşină, niciun trecător, şi nici dincolo de semafoarele care îşi schimbau necontenit culoarea din verde în roşu şi înapoi în verde, toate urmând un program strict, la secundă. Ar fi fost o simplă poză, nemişcată, dacă nu erau semafoarele active, luminile mişcătoare ale reclamelor şi vălurelele drapelului american.

Iovan rămase minute în şir cu ochii lipiţi de acel colţ de lume depărtat: semaforul schimbându-şi luminile, drapelul american fâlfâind fără nicio speranţă. Iarăşi şi iarăşi, mereu de la capăt.

Pe masa redactorului-şef, în dreapta tastaturii, rămăsese o ceşcuţă de cafea, cu zaţul uscat pe fund. Alături, un teanc de foi tipărite la imprimantă, pe care se putea presupune că Pascal le studiase, sau urma să le studieze. „Zilele trecute — citi Iovan — s-a decis elaborarea unui plan de evitare a plăţii taxelor utilizate de companii mari, precum Google sau Apple. Vom închide toate portiţele pe care legea le face accesibile. Dacă ceea ce fac companiile multinaţionale este legal dar rezultatul este păgubos pentru bugetul statelor, atunci trebuie să schimbăm regulile, a afirmat Brian McLaurent, director în cadrul OCDE.” Iovan întoarse foaia. Pe foaia următoare citi la întâmplare într-un text tipărit de asemenea la imprimantă: „Michael Langdon a comentat o informaţie apărută în Financial Times, publicaţie care cita un oficial de la Moscova, ce a declarat că ţara sa ar putea interveni pentru protecţia etnicilor ruşi din Finlanda.” Venea la rând o foaie cu un text scurt, purtând titlul Antoine de Saint Exupéry, în care se vorbea de aducerea la suprafaţă a rămăşiţelor scriitorului pilot, prăbuşit în largul coastelor Marsiliei, la 31 iulie 1944, în sfârşit identificate fără niciun dubiu după atâţia ani de la tragedie. Identificarea — se spunea în text — a fost posibilă în urma unor teste ADN, ale căror rezultate au fost comparate cu testul ADN al unui bărbat din Lyon, care a putut dovedi prin acte că este un strănepot al scriitorului... Lui Iovan toate acestea nu-i spuneau mare lucru şi cu greu reuşi să resuscite un interes mai vechi de-al său, din vremurile de dinainte de Ziua Deşertului.

Următoarea foaie îi atrase atenţia mai ales prin titlu şi zăbovi mai mult asupra ei. Informare despre ciumă. Iovan aruncă o privire neliniştită prin peretele de sticlă, către sala redactorilor, ca şi cum s-ar fi temut să nu apară vreunul din jurnalişti şi să-l prindă citind un document atât de absurd. Se vorbea de Moartea neagră, cum fusese numită pandemia de ciumă din Europa anului 1347 şi a următorilor. Pandemia ar fi pornit din şesurile semi-deşertice ale Asiei Centrale şi, urmând Drumul Mătăsii, ar fi ajuns în Crimeea în 1346... Documentul conţinea un subtitlu: Noi ipoteze privitoare la un posibil atac terorist în plin ev mediu. Atacul ar fi fost pus la cale de Islam şi ar fi vizat Creştinismul european. Câteva corăbii italiene ar fi navigat din Marea Neagră, în al cărei bazin ciuma era deja răspândită din 1346, ajungând în final în Sicilia. Fanatici ai Islamului ar fi strecurat cu bună ştiinţă în corăbiile italieneşti şobolani purtători ai germenilor ciumei, cu intenţia de a pedepsi Creştinătatea europeană pentru cruciadele anti-musulmane şi pentru întreaga ei atitudine ostilă. Şi a fost cât pe-aci să reuşească: se estimează că până la 200 de milioane de europeni ar fi murit de pe urma pandemiei din acei ani. Ipoteza terorismului se baza pe un text recent descoperit, în care se vorbea de Orhan Bey, sultanul Imperiului Otoman, care ar fi dat ordin ca la Scutari, într-o casă de pe ţărmul Bosforului, un medic de-al său să prăsească şobolani aduşi de pe undeva din China şi să-i aibă gata pregătiţi împotriva ghiaurilor, în caz de nevoie. Informarea venea de la Centrul de Presă al Ministerului Afacerilor Externe şi se încheia cu recomandarea să fie pusă la dispoziţia presei cu toate detaliile necesare, pentru o largă difuzare.

Era — fusese — ,într-adevăr, cu secole în urmă, încă o ameninţare la adresa lumii creştine, pe care lumea creştină o ignorase...

Pentru prima oară în acea zi Iovan simţi oboseala. Şi în acel loc care îi aparţinuse unui străin cu o poziţie privilegiată în secţia Ştiri Externe îşi puse ambele braţe pe masă şi îşi sprijini fruntea de antebraţ. Auzi ticăitul ceasului său cu secundar central, de care...

♣

... aproape că uitase în ultimele zile. Ce însemnătate mai avea ora? Ce însemnătate mai avea ziua din săptămână? Azi, spre exemplu, ce era? Joi? Vineri? Duminică dimineaţa era slujba la biserică şi se aprindeau lumânări. Era un joc mintal pe care Iovan îl practicase de atâtea ori: dacă un cuvânt sau un gând îi venea în minte, pe ce cale, prin ce înlănţuire sau asociere de cuvinte sau de gânduri a ajuns la el? Se aprindeau lumânări la biserică dar se aprindeau şi focurile de iarbă uscată, toamna, după ce mureau ierburile şi frunzele, şi se aprindeau vreascurile sub straturi de frunze umede, pentru a scoate cât mai mult fum. Căci fumul ajuta, şi ajutase dintotdeauna, la apărarea împotriva molimelor. Oamenii trebuiau să facă ceva pentru a se proteja. Cei bolnavi aveau în priviri flăcări, muribunde dar nu mai puţin nimicitoare cu puterea lor de a-i molipsi pe cei sănătoşi. Toţi erau convinşi de asta. Aşa că primul lucru pe care cei sănătoşi trebuiau să-l facă era să evite cu orice preţ privirile ciumaţilor. Prin acele priviri venea contaminarea. Dar dacă totuşi ciuma era pedeapsă de la Dumnezeu, oamenii trebuiau să arate că înţeleg să se pocăiască şi să încerce să-şi spele păcatele, să se purifice. Or, ce purifica mai bine decât focul? Din păcate însă, nimic nu putea rămâne viu acolo unde mistuia focul. De aceea încercau să-l înlocuiască cu fumul. Şi de aceea coloanele de fum se înălţau pe tot întinsul Europei bântuite, ascunzând vederii case, uliţe, oboare, crânguri, pieţe. Oamenii ieşeau ca nişte arătări înspăimântate din fum, hălăduiau prin târguri, şi la fel de înspăimântaţi dispăreau iarăşi în fum. Sau, în încercarea de a se adăposti, câte unul se găsea să coboare într-un subsol, unde trăgea nădejde să nu-l fi văzut nimeni intrând. Fiindcă dacă l-ar fi văzut, ar fi putut foarte lesne să-l ia drept ciumat şi să-i pecetluiască acolo mormântul bătându-i uşa şi ferestrele în cuie. Căci despre întrajutorare abia dacă mai putea fi vorba în acele zile de groază, când toţi cei sănătoşi fugeau de la primul semn de cei atinşi de boală, ajungând până acolo încât părinţii îşi părăseau copiii în agonie, doar să scape cu viaţă.

♠

Iată o altă cameră web, din America de Sud: São Paulo. Iovan şedea în continuare la masa din biroul redactorului-şef al secţiei Ştiri Externe, sub lumina puternică ce venea din plafon. Pe ecran i se deschise în faţa ochilor o perspectivă asupra celei mai importante artere din oraşul sud-american, bulevardului Paulista. Un fluviu de maşini care îşi oprise curgerea se întindea cât vedeai cu ochii. Ai fi zis că opriseră la semafor, şi urmau să se pună în mişcare dintr-o clipă într-alta. Iovan observă însă, privind mai atent, că aproape toate maşinile aveau — şi aici — uşile larg deschise. Oamenii încercaseră să scape cu viaţă când simţiseră că ceva rău începe să se scurgă din înălţimi şi se prăbuşeşte în tăcere rostogolindu-le viaţa. Nu, nu se clintea nimic în imaginea aceea, totuşi vie: peste fluviul de maşini, unde predomina albul, ici şi colo, prin spaţiile strâmte dintre clădirile înalte, cădea lumina albă a unei dimineţi sud-americane. O trecere de pietoni, în prim-plan, rămăsese neocupată de maşini, semn că în momentul acela toate erau oprite la roşul semaforului. Rămăseseră de bună seamă goale şi abandonate ore în şir, până când se aprinseseră, la căderea serii, luminile străzii, şi ele tot acolo erau, la fel ca şi acum, în clipa când Iovan le vedea pe ecran; apoi venise miezul nopţii, apoi orele târzii din noapte, geana zorilor... Se succedaseră zile şi nopţi... Vântul se juca acum nepăsător cu frunzele copacilor. Dacă îţi încordai auzul le puteai auzi foşnetul, ca o speranţă care s-a îndepărtat.

În Australia era noapte. Luminiţele de pe o esplanadă se oglindeau în mare, la Sidney. Niciuna nu se clintea din loc. Doar valurile legănau uşor reflexele luminilor de pe mal. Un far clipea rar şi constant undeva la un capăt de promontoriu, cu o lumină roşiatică.

Mai era ceva de văzut şi de cercetat pe întinsul Planetei?

Poate că nu. Dar inima se agăţa tremurând de orice detaliu, de orice zonă umbrită sau încă neexplorată, păstrându-şi o rezervă pentru cine ştie ce surpriză viitoare. Dincolo de pământurile şi de mările de unde camerele web transmiteau la cerere imagini în direct la orice oră din zi şi din noapte, poate că mai rămâneau alte pământuri şi alte mări pe care hărţile cartografilor chiţibuşari puteau să dezvăluie detalii nebănuite.

Iovan se pregătea să părăsească încăperea redacţiei Ştiri Externe a agenţiei de ştiri LANS–Delta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.