Marocco sau Ziua Deşertului (20)*

Fire de iarbă în asfalt

♠

Fire de iarbă firave răsăriseră deja din crăpăturile asfaltului, chiar în mijlocul bulevardului Magheru, în apropiere de Piaţa Romană. Privindu-le, Iovan îşi aminti că era totuşi primăvară. Şi simplul gând că era primăvară, sau că ar fi putut să fie primăvară, îl duru. Aparent, Perdelele de Lumină lăsaseră intactă vegetaţia. Se gândi, cu un gol în suflet, că nu mai putea să spună, ca în alţi ani: natura ne-a lipsit anul acesta de primăvară dar ne va răsfăţa în compensaţie cu o vară lungă şi frumoasă; sau: vom avea în schimb la anul o primăvară cum sunt primăverile în copilărie. Nu, aşa ceva nu se mai putea spune. Şi în general, nicio compensaţie, nicio reparaţie pentru vreo durere sau pentru vreun eşec nu mai erau posibile după ce Perdelele de Lumină măturaseră în acea zi faţa pământului... Primăvara din acest an, dacă ar fi venit, ar fi putut să fie una blândă, cu ploi puţine, calde şi scurte, cu vânt domol, cu mult soare şi multă strălucire: primăvara de rămas-bun...

Firele de iarbă, aici pe asfalt, aveau să se înmulţească — le şi văzu în închipuire răsărind din germenii ascunşi ai vieţii şi înălţându-se repejor cu acele mici tresăriri şi mici poticneli pe care le cunoştea din animaţiile despre creşterea şi dezvoltarea plantelor, răsfirându-şi frunzuliţele, firave la început, apoi tot mai viguroase, către soare, dar imaginea din amintirea sa nu îi mai stârni nicio încântare ascunsă, ca altădată. Nu. Văzu în închipuire întregul bulevard General Magheru şi întreaga Piaţă Romană acoperindu-se de iarbă şi de buruieni, năpădite de tufişuri crescute în rigole — pomişori care încercau, pe măsură ce treceau anii, poziţii tot mai îndrăzneţe şi tot mai înalte, împlântându-şi rădăcinile în crăpăturile din pervazurile şi din cornişele clădirilor din jur — la ferestrele Academiei de Studii Economice sau, de cealaltă parte, pe antablamentul clădirii baroce a magazinului Stefanel, în jurul lucarnelor, crescând strâmbi la început, în primii ani, şi îndreptându-se apoi către soare, fără alt duşman decât soarele însuşi, însoţit poate de secetă. Experienţa îi spunea însă că asemenea pomişori crescuţi în răspărul ordinii urbane sunt teribil de rezistenţi: doar îi văzuse de atâtea ori printre şi peste zidurile unor clădiri lăsate în ruină chiar nu departe de Gara de Nord, la doi paşi de centrul Bucureştiului, înfruntând cu o umilinţă sfidătoare claustrarea şi mizeriile oraşului. Acum venea vremea lor.

Semafoarele continuau să funcţioneze în acea intersecţie, cu o încăpăţânare stupidă. Culorile se schimbau succesiv, iar şi iar, de la capăt. Verde. Galben. Roşu... Roşu. Verde... Verde. Galben. Roşu. Nu se întâmpla însă nimic, nu se schimba nimic. Autobuzele golite, automobilele, erau acolo, ocupând toată lăţimea bulevardului şi toată Piaţa Romană. Nu aşteptau nimic. Zăceau încremenite. Atenţia vitală murise de mult şi se topise, dispersată de vântul leneş. Prin geamurile automobilelor se putea vedea partea cealaltă a străzii, refugiul pentru pietoni din staţia de autobuz, galben-albastrul strident al faţadei agenţiei de turism Marshal, unde de asemenea nu se mişca nimic, nu se schimba nimic. În interiorul automobilelor volanele stăteau nemişcate, fără nicio comandă, părăsite de orice intenţie. Inutile.

Iovan nu îşi imaginase niciodată că ar putea ajunge în situaţia de a se urca la volanul unei maşini străine, fără permisiunea proprietarului, fără măcar a şti cui i-a aparţinut maşina. Interiorul ei mai ales, habitaclul, era parte din viaţa unui om, a proprietarului, tot mai intim legat de acesta cu fiecare nouă călătorie. Iovan ştia asta, o simţise el însuşi în anii din urmă... Totdeauna rămâneau obiecte lăsate în portbagaj sau în torpedo, sau uitate acolo. Şi ele erau parte din viaţa proprietarului... Propria sa tentaţie de a se aşeza la volan, pe scaunul unui om dispărut nu mai departe de acum câteva zile, îl întristă profund.

Ca întotdeauna, în vis, maşina nu trăgea, oricât de tare ar fi apăsat pe acceleraţie. Şi zgomotul motorului avea ceva scrâşnit şi insuportabil. De data asta însă era în preajmă o nouă apariţie. O femeie între două vârste, despre care avea vaga impresie că îi e cunoscută, se apleca spre geamul de la portieră, avea buzele rujate grotesc şi zâmbea deşănţat — îi zâmbea lui şi îi făcea semn să coboare geamul. Iovan cobora geamul...

♥

...şi femeia între două vârste îi băgă sub nas, cu un gest repezit, un pachet de cărţi de joc răsfirate.

Era mama şi mi se adresă pe un ton blând-poruncitor:

„Hai, trage o carte!”

După care, privindu-mă insistent şi un pic zeflemitor, mă încurajă:

„Hai, Alexandru, trage! Nu-ţi fie frică! Trage o carte, uite-te bine la ea, memoreaz-o şi pune-o la loc aici în pachet.”

Spunând asta, mama s-a rezemat cu cotul de colţul mesei acoperite cu faţa de masă de velur verde, continuând să mă privească insistent şi matern în acelaşi timp.

Nu aveam prea multă încredere în jocul ei. Am întins mâna, am ezitat pipăind muchiile de sus ale cărţilor şi am tras una.

„Ei? m-a îndemnat mama. Te-ai uitat la ea? Mie nu-mi spune ce e. Pune-o la loc în pachet. Ai să vezi, am să-ţi ghicesc ce fel de om ai să fii.”

Era regele de cupă şi eram sigur că ea va spune despre mine numai şi numai de bine. Pe uşă a intrat pe neaşteptate doctorul Uzum. Mama mă fixa cu o privire neîncrezătoare, plină de un reproş zâmbitor.

„Ţi s-au aprins ochii!” a remarcat ea cu o undă de invidie în glas. „Te uiţi ca la o icoană!” Şi am înţeles numaidecât ce voia să spună şi de unde venea invidia: „La noi nu te uiţi niciodată cu atâta dragoste!”

Femeia rujată, între două vârste, şi-a retras mâna cu cărţile de joc răsfirate...

♠

Timp de câteva minute Iovan, şezând la volanul acelei maşini străine, se uită lung la legătura de chei din contact: nu cumva mai păstra şi acum ceva din legănarea abia perceptibilă imprimată de izbitura de automobilul din faţă? Sau poate de trepidaţia de mult încetată a motorului?

Isocronismul micilor oscilaţii...

Fusese oare bărbat cel ce stătuse la volan? Dacă da, era ca şi cum i-ar fi luat locul într-o competiţie incorectă. Parcă o şi văzu pe femeia care şezuse alături întorcându-se spre el şi privindu-l contrariată şi în acelaşi timp dezamăgită, pe el, străinul, intrusul: „Domnule, asemenea lucruri nu se fac!” Cu siguranţă însă că un astfel de reproş n-ar fi putut veni din partea femeii: dacă existase cu adevărat şi şezuse pe scaunul de alături, atunci cu siguranţă încercase şi ea să fugă odată cu bărbatul în acele momente de derută şi se topiseră amândoi în galbenul mohorât al Perdelelor de Lumină.

Portiera din dreapta rămăsese deschisă. Iovan se întinse peste scaunul de lângă el şi o închise. Porni motorul, dădu cu spatele, după care încercă să găsească un culoar printre maşinile rămase în dezordine în intersecţie.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (19)*

Întârziere

♣

Iovan se opri să privească un afiş dintr-o vitrină. La baza lui scria: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! ... Desen sau fotografie? Înclină spre fotografie, dar una în care se intervenise totuşi cu mâna pentru a depersonaliza un pic figurile. Un bărbat în vârstă de vreo şaptezeci de ani şedea la o măsuţă, scoasă afară pe trotuar, în faţa unei cafenele. Şedea singur, cu faţa în soare, luminată toată de zâmbet, cu întreaga atenţie îndreptată spre o femeie tânără, care părea că tocmai sosise la întâlnirea cu el şi rămăsese în picioare înaintea lui. Era văzută din spate şi soarele se răsfrângea în părul ei blond topindu-i-l în şuviţe solarizate, în timp ce ochii lui erau plini de jenă şi de regret. Dar şi de bucurie, o bucurie tardivă şi obosită. Şi recunoştinţă că până la urmă se întâlniseră. Faţa îi era arămie, arsă de soare, o faţă poate de fost sportiv care îşi formase caracterul în competiţii în aer liber, dar care nu păreau să-i fi adus nici liniştea, nici împăcarea, ci doar încreţiturile acelea mărunte în colţurile ochilor şi altele, mai adânci, în jurul gurii. Dar bătrânul nu se sfia de aspectul său, se înfăţişa ei, femeii tinere cu întregul regret al vieţii sale că, iată, trebuiseră să se întâlnească tineri, dar ea întârziase cinzeci de ani şi acum îl găsea bătrân. Iovan se întrebă cum de nu îmbătrânise şi ea. Probabil că intrase, aşa, într-o buclă a timpului, care o abătuse de pe traiectoria ei şi o ţinuse în relaţie de cei de-o seamă cu ea, păstrându-i intacte toate virtuţile afectivităţii şi deschiderii, proprii celor tineri. În sfârşit, cei doi se vedeau faţă în faţă, el aşezat la o măsuţă, căci era obosit de vârstă şi de atâta aşteptare, şi mai ales copleşit de regretul că ratase totul. Poate şi din vina lui, fiindcă nu găsise mijloacele să se opună trecerii timpului... Era o piesă de teatru cu acel titlu: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! şi urma să se joace la teatrul Nottara, pe data de 5 mai, la ora 19.30. 5 mai în ce zi a săptămânii căzuse?... Iovan o luă pe strada Maria Rosetti, pe lângă vitrinele rămase neschimbate de atâta vreme, traversă intersecţia cu strada Pitar Moş, apoi următoarea intersecţie, cu strada Dionisie Lupu, unde învălmăşeala maşinilor părea să indice un loc de refugiu către care se repeziseră cu toţii, ferit de acţiunea distructivă a Perdelelor de Lumină. Un loc iluzoriu, căci Perdelele de Lumină nu lăsaseră până la urmă niciun loc neatins... Şi din nou întâlni acelaşi afiş de mai înainte într-o altă vitrină. Acelaşi oare? Tot de o întâlnire întârziată cu cinzeci de ani era vorba, dar personajele erau inversate: femeia era cea care şedea la o măsuţă în faţa unei cafenele, îmbătrânită, singură, cu părul alb ca neaua dar luminată toată de un zâmbet sfielnic, stingherită că nu putuse să se păstreze tânără în cei cinzeci de ani de absenţă a iubitului, care, iată, i se înfăţişa acum în picioare, văzut din spate... Iovan se oprise la vitrină şi contempla afişul... Bărbatul din faţa femeii, zvelt, înalt, puternic, purtând o cămaşă albă, se putea vedea cu uşurinţă că rămăsese tânăr în tot timpul cât ea îl aşteptase. Nu i se vedea expresia feţei căci stătea cu spatele la privitor; în schimb femeia, la fel ca şi pe afişul de dinainte, avea acelaşi ten arămiu în locul albului pierdut al tinereţii; aceleaşi încreţituri ale pielii în colţurile ochilor, încât nu trebuia să fii neapărat bătrân ca să-ţi trezească nostalgia întâlnirilor cu bărbaţii de vârstă tânără, pe care nu îi mai puteai întâlni niciodată în viaţă sau, dacă îi întâlneai, nu te mai bucurai de atenţia lor, deoarece timpul tău trecuse... Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! stătea scris la baza afişului, replică a celuilalt. Iovan admiră culorile bine alese, roşul stins al literelor şi culorile pastelate, bleu, vernil, lila şi roz pal, care reconstituiau ambianţa din jurul meselor scoase pe trotuar ale cafenelei, indiferent dacă asemenea culori puteau exista în realitate, identice în cele două afişe, unul replică a celuilalt, stârnind, parcă — acele culori — plânsul interior al pierderii ireparabile... De fapt, era posibil ca în piesa de teatru întârzierea de cinzeci de ani să se refere la cu totul altceva. La ce oare? Iovan nu mai putea să reconstituie subiectul decât pornind de la afişele rămase pe străzi. Şi ele asta îi sugerau: că o femeie întârziase cinzeci de ani la întâlnirea cu iubitul ei, sau că un bărbat întârziase cinzeci de ani la întâlnirea cu iubita sa, timp în care ea — sau el — îmbătrânise cu cinzeci de ani în timp ce celălalt rămăsese în floarea tinereţii. Putea să-şi imagineze orice în legătură cu cei doi, asta nu avea să schimbe nimic. Piesa fusese scrisă într-un singur fel, dar el nu avea să afle cum anume pentru că niciodată nu avea să mai fie reprezentată pe vreo scenă...

În locul acela de pe strada Maria Rosetti poposeau înainte porumbeii. Era acum atâta linişte, că porumbeii ar fi putut să revină de acolo de unde se refugiaseră, tot stolul ar fi putut să se lase în zbor în mijlocul străzii şi să caute de ciugulit printre maşini. Nimic nu i-ar mai fi speriat. Şi ciorile la fel. Zgomotul străzilor şi al pieţelor cu trafic intens încetase. Ciorile ar fi putut îndrăzni mai mult, ar fi putut să descindă pentru prima oară aici în mijlocul oraşului venind de pe câmpiile din împrejurimi. Dar nu se vedeau pe nicăieri nici porumbei, nici ciori, şi de fapt nicio pasăre. Iovan îşi aminti de desenul său cu ciori care se lasă pe pământ în mijlocul unui vârtej de formă conică în care ele îşi menţin echilibrul balansându-şi aripile în curs de pliere. Nu îşi explicase niciodată de unde îi venise ideea şi nici cărei necesităţi interioare simţise nevoia să răspundă desenând acele păsări negre, care profitau cumva de acel vârtej pentru a se lăsa mai uşor pe pământ. I se păruse potrivit să deseneze ciorile doar ca siluete negre, fără alte detalii. Şi de aceea recursese la un colaj folosindu-se de propriile sale desene, făcute pe o altă coală, înnegrite cu tuş şi apoi decupate. Pentru a reda cât mai bine fiecare mişcare a păsărilor, le observase un timp, atras de detaliile zborului, pe oriunde le întâlnea, mai ales lăsându-se în zbor pe pământ, cu bătaia aceea amplă a aripilor, cumva disperată, temătoare să nu rateze actul aterizării, care părea să aibă pentru ele o importanţă deosebită. În jurul axei vârtejului păsările ocupau poziţii tot mai coborâte, cu mişcări caracteristice diferitelor faze ale aterizării, toate împreună înfăţişând parcă desfăşurarea operaţiunii de aterizare. Sfârşind cu cea mai de jos, care, înainte a-şi plia de tot aripile, încerca să vadă dacă poate să atingă pământul, tot aşa cum un înotător ajuns la ţărm, venind înot din largul mării, încearcă, obosit, să vadă dacă poate atinge cu vârful piciorului nisipul de pe fund. Şi, cumva, pasărea se dezmeticea parcă în noua ei situaţie de vietate umblătoare. Dar asta nu se mai putea vedea pe desenul său...

Da, Iovan îşi amintea de mapa în care pusese desenul la păstrare pentru anii ce aveau să vină — o mapă neagră, din carton gros şi tare. O pusese într-un sertar. Dar unde, în ce dulap sau în ce etajeră era sertarul acela? În ce casă?

Îi era imposibil să-şi amintească.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (18)*

Teatru. Cuvinte

♠

Ceva îl atrase acolo şi Iovan se opri la afişierele de la intrarea în teatrul Garamond. Primul afiş pe care îi căzură ochii fu unul ce anunţa o piesă cu titlul Servieta cu documente secrete, de Matheus Myconelli: vineri, 28 aprilie...

Vineri, 28 aprilie?...

Aşadar piesa rămăsese nejucată. Pe veci. Iovan nu auzise de acest titlu, nici de autor. Afişul înfăţişa doi bărbaţi în statură întreagă, atletici, îmbrăcaţi în costume de culoare închisă, cu dunguliţe, şi pantofi bine lustruiţi, după moda anilor când Mafia siciliană domina lumea americană, ambii cu ochelari de soare care le accentuau feţele impenetrabile şi trăsăturile dure. Ambii ţineau strâns de mâner o aceeaşi servietă dar pe care nu se putea şti dacă şi-o disputau sau erau pe punctul să şi-o paseze unul altuia într-o operaţiune conspirativă. Probabil că asta şi era miza piesei: ce fel de tranzacţie urma să aibă loc pe scenă? cu cine, în ce scop şi cu ce urmări?... Îl duru că nu avea să afle niciodată niciun amănunt despre ea. Putea să vadă, dacă ţinea neapărat, destule filme, păstrate în memoriile calculatoarelor — cel puţin deocamdată, atâta vreme cât încă se mai producea electricitate în virtutea inerţiei —, dar niciodată nu avea să mai vadă vreo piesă de teatru, cu actori vii şi cu public în sală... Îşi mută privirea la următorul afiş, care anunţa o altă piesă de care Iovan nu auzise, Creierul lui Gauss, de Helmuth Krinner. Pe un fundal în degradeu roşu spre negru se putea vedea o formă craniană mare, văzută de sus, în raccourci, al cărei interior era constituit de un labirint complicat dar cu o geometrie bine organizată, având două intrări, prin cei doi ochi, fiecare ochi cu câte o lacrimă în colţ, prelinsă peste obrazul care se pierdea în roşu-negrul fundalului. Mai erau expuse şi alte afişe acolo şi niciunul încă nu apucase să se îngălbenească sub sticlă sau ploaia strecurată pe după capac să-i vălurească vreo margine în toate acele zile care se scurseseră de la ziua Perdelelor de Lumină. Iovan trecu pe lângă afişe, împinse uşa de fier şi intră în holul vast şi încremenit, cumva sepulcral, fără niciun bec aprins, unde lumina zilei murea târându-se până către draperiile din fund. Draperiile încadrau uşile care dădeau în sala de spectacol. Într-o latură zări garderoba goală şi totuşi nu chiar: o geantă cu curea lungă, una singură, atârna, uitată, într-unul din cârlige.

Iovan încercă să aprindă lumina în foaier dar la apăsarea clapetei întrerupătorului nu se întâmplă nimic.

Gata, începuse oare scufundarea în întuneric?

Nu. Se pare că nu încă: în sală ardeau luminile slabe de pe stâlpii ce despărţeau lojile. Tot interiorul era înveşmântat într-un aer de catifea stătută, lăsând penumbra să se înalţe până în tavan. Era ca şi cum plasatoarea teatrului s-ar fi făcut vinovată de a fi uitat acele lumini aprinse inutil... atunci, în ultima zi. Plasatoarele, şi programele pe care ele le ţineau teanc în mână când te însoţeau până la locul rezervat, şi garderobiera vioaie despre care el unul nu ştiuse niciodată dacă era sau nu la curent cu spectacolul sau dacă manifesta vreun interes pentru el, toate acestea îi erau — îi fuseseră — cât se poate de familiare.

Iovan adulmecă plin de nostalgie aerul sălii. Un aer pe care îl găsise mereu deschis către inovaţie dar păstrând totuşi o anume clasicitate...

El şi cu Mara fuseseră la mai toate spectacolele de teatru din Bucureşti, la cele ce se jucau în săli unde exista acces pentru persoanele cu dizabilităţi...

Teatrul... Lui Iovan i se înfăţişa ca una din îndeletnicirile cele mai încântătoare de care avusese parte omenirea... Cu care s-ar putea spune că omenirea fusese răsplătită pentru nu se ştie care merite... Aproape că nu mai conta să-i fi rămas în amintire vreo piesă anume. Toate împreună întregeau o lume încântătoare, pe care o simţea, poate abia acum, mai plină de substanţă decât i se păruse vreodată în toţi acei ani ai primei lui tinereţi. Mirosul inconfundabil al pluşului uşor învechit al scaunelor, contopit cu mirosul hainelor felurite purtate de spectatorii care veniseră în atingere cu acel pluş — da, toate se păstrau, da. Se mai păstrau încă... Uneori acestea se amestecau cu mirosul lacului din când în când reîmprospătat al lemnăriei şi al balustradelor de la loji şi balcoane cu ocazia renovărilor pe care le sufereau sălile de teatru... Toate acele mirosuri — amintirea lor — îl izbi acum în sala goală a teatrului Garamond, trezindu-i nostalgii. Spaţiul însuşi, aici înăuntru, avea mirosul lui aparte...

Primul lucru pe care îl făceau de fiecare dată când intrau într-un teatru era să cumpere programe. Acestea o pasionau mai mult pe Mara. Ocupând întotdeauna un loc de la capăt de rând, se adâncea conştiincioasă în lectură, în timp ce el, şezând alături în scaunul său, în afara rândului, prefera să se delecteze studiind la întâmplare figuri din sală şi încercând să găsească răspunsuri la felurite întrebări pe care şi le punea în legătură cu acele persoane: ce motiv avusese oare cutare spectator să aleagă tocmai această piesă? Dar celălalt din apropiere, oare ce profesiune avea? Ce alte pasiuni avea oare cealaltă, vecina sa foarte tânără? şi câte şi mai câte. Alteori o fixa pe Mara însăşi în secret şi zâmbea în sinea sa, amuzat la gândul că ea îşi vedea de lectura programului fără a bănui că e studiată. Erau deja de mulţi ani împreună, aproape că li se termina tinereţea.

Nimic pe faţa ei şi în aerul ei nu prevestea sfârşitul care o aştepta...

Iovan stătea acum în picioare, la un capăt de rând şi îl încerca un sentiment asemănător cu cel de altădată, când examina senin feţele spectatorilor din sală: o incitantă identificare cu mulţimea îi bucura sufletul — acea mulţime din interiorul căreia se ridica acea rumoare egală şi molcomă de dinainte de spectacol. Doar că acum nu mai era senin, iar spectatorii trăiau numai în imaginaţia sa... Dacă publicul ar fi umplut sala, Iovan simţea că n-ar fi fost acum cu nimic mai puţin important decât actorii, cei care captau întreaga sa atenţie până în urmă cu câteva zile... sau poate, deja, săptămâni?...

Iovan îşi încordă auzul în aerul saturat de linişte al sălii; sala se detaşa, cumva izolată, de restul lumii — o izolare care, da, o recunoştea, fusese prezentă şi atunci. Dar altfel. Avu intuiţia că s-ar fi putut auzi până şi cel mai slab fâşâit de şerveţel, venit dintr-o lojă îndepărtată, sau.... poate că îi era dat să audă, răzbătând de dincolo de pereţi, aşa, ca o binecuvântare, zgomotul unui sfredel, oricât de slab şi de îndepărtat, semn al unei activităţi care, măcar aici, în incinta teatrului, să nu fi încetat; un semn de la meşterii care lucrau recuzita şi decorurile... Meşteri pe care Ziua Deşertului să-i fi surprins ascunşi în încăperi etanşe şi să fi supravieţuit astfel Perdelelor de Lumină, fără a şti ei înşişi că a trecut pe lângă ei o primejdie de moarte... şi să fi continuat să lucreze pentru un spectacol despre care să nu fi avut habar că nu va mai apuca să se joace vreodată...

Pe scăriţa de la rampă urcă îngândurat pe scenă.

Scena era goală, fără niciun decor, semn că niciun spectacol nu se afla în pregătire când survenise activarea carbonului. Cortina era, nu se ştie de ce, ridicată. Un obiect se afla totuşi pe scenă, unul singur, chiar în mijloc: un scaun — un scaun simplu şi vechi, fără luciu... Iovan nu îşi amintea să fi fost vreodată în situaţia de a se adresa unei mulţimi şi nici să-şi fi dorit asta. Deşi i se păruse uneori că, da, ar fi putut să intre în comunicare cu oamenii şi că nu s-ar fi jenat să le vorbească... bunăoară despre el şi despre suferinţele sale. Era sigur de altfel că nimeni nu l-ar fi privit cu milă ci dimpotrivă, cu înţelegere şi chiar cu interes dacă el s-ar fi priceput să găsească tonul potrivit şi exprimarea adecvată şi ar fi ştiut cum să-şi arate dragostea pentru cuvinte. Căci cuvintele erau importante.

Iovan făcu paşi pe avanscenă, de-a lungul rampei, către capătul celălalt. Apăsă clapa unui întrerupător din margine şi lumina căzu vie pe podeaua scenei...

Se îndoi în privinţa sunetului vocii sale, nici nu îşi mai aducea aminte de când nu se mai folosise de ea. Ba nu!... Ruşine, Iovan — asta îşi aminti că rostise deunăzi cu voce tare, nu mai ştia cu ce ocazie... A, da! fiindcă fără voia sa se lăsase cuprins de bucurie atunci când o frântură de cântec îi răsunase în minte; şi era indecent să te bucuri acum... Şi mai fusese numele acelui manechin pe care îl scosese din magazin şi îl lăsase în stradă: Rita! Şi pe el îl rostise cu voce tare acolo, în plină Cale a Victoriei.

Dar altceva?

Una e să fii chit cu ceilalţi, şi alta e să fii chit cu Dumnezeu — asta îi veni să spună, repetând cuvintele tatălui său, rostite cândva, într-o vreme de mult uitată. Le memorase fiindcă îi păruseră neobişnuite în gura tatălui său, care doar rareori obişnuia să filozofeze şi încă şi mai rar pomenea de Dumnezeu... Rosti acele cuvinte, stând pe avanscenă, cu faţa către sala goală şi întunecată ca o hrubă cu doar câteva lumânări aprinse. Iar tatăl său continuase explicând sumar, în felul său rezervat, şi de ce credea ceea ce spusese: În primul caz e mult mai dificil, printre altele fiindcă pe acei alţii niciodată nu-i cunoşti, nu le cunoşti aspiraţiile, convingerile şi disponibilitatea. Cuvinte pe care lui Iovan nu-i mai veni să le rostească aici pe scenă cu voce tare. Deşi îi făcu plăcere să mediteze la ele.

Dacă simţise cândva că iubeşte cuvintele, acum se gândi că de fapt cuvintele aveau, poate, o existenţă de sine stătătoare... Sigur aveau!... Nicio catastrofă cosmică nu le putea face să dispară pentru totdeauna... Dacă se născuseră cândva, cuvintele dăinuiau — erau veşnice şi indestructibile...

— Unele au fost atât de frumoase... Şi atât de mult s-a ostenit omenirea să le găsească şi să le cizeleze, că... simt uneori că mi se rupe sufletul la gândul că nu-i mai sunt nimănui de folos... E păcat, mare păcat că încă o dată vor trebui s-o ia de la capăt... cei ce or să vină... cândva... Şi chiar şi-aşa, cine ştie dacă vor nimeri peste aceleaşi. Probabil că nu. Or să inventeze altele... Aşa că multe cuvinte sunt pierdute pentru totdeauna...

Iovan se apropie de scaunul din centrul scenei şi se aşeză. Nu avu însă stare să rămână mult timp aşezat acolo. Mută scaunul pe avanscenă şi se aşeză iarăşi, cu faţa spre sală. Nici acolo nu îşi găsi locul, aşa că până la urmă se ridică din nou în picioare.

— Se vorbea de o zonă numită Talbot XQ, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului... care ar fi provocat dezastrul... aşa-zisa activare a carbonului — rosti Iovan spre sala goală. Sunt sigur că planeta Pământ poate să treacă oricând printr-o altă zonă... binefăcătoare de astă dată... prin vecinătatea unui alt corp ceresc... Iovan îşi simţi lacrimile în gât, dar nu se ruşină, nu avea niciun motiv să se ruşineze. Cuvintele îi ieşiră din gură în chip firesc, aproape de la sine, fără niciun efort. Se bucură de ele şi de astă dată nu se mai condamnă pentru acel firicel de bucurie ivit în sufletul său... Un alt corp ceresc — continuă el — ar putea să dezactiveze ceea ce a stricat Zona prin activare... Toate să redevină cum au fost... În Univers trebuie să existe un echilibru în toate... Mă gândesc că da, într-adevăr, trebuie să existe un echilibru! Totul este să se întâmple... Să se întâmple ca acel corp ceresc providenţial să treacă pe lângă Pământ. Noi acum, cu toţii, avem timp... Putem aştepta oricât. Nu ne mai grăbeşte nimic. Unii spun — au spus cândva — că în Univers dacă ceva poate să se întâmple, se întâmplă... Şi atâta s-a temut omenirea de forţele oarbe care ne asaltează în virtutea întâmplării, încât s-a grăbit să-l inventeze pe Dumnezeu... Asta n-ar fi fost chiar aşa de rău... cred... dacă n-ar fi început să se organizeze ca să-l slujească cât mai bine de Dumnezeu...

Iovan păşi încet spre scăriţa de dincolo de rampă.

— Părinţii mei au murit într-un atac terorist cu bombă... săvârşit în numele unui dumnezeu... Şi Mara era împreună cu ei... Mara, soţia mea... Ar fi trebuit să fiu şi eu acolo... dar n-am fost... din întâmplare... S-a nimerit să nu fiu... Şi mă întreb acuma: cine ar putea să mi-o ierte că n-am fost?... La primele două atacuri teroriste am scăpat vii toţi patru... Atunci am fost cu toţii împreună dar am supravieţuit... Întâmplarea... iarăşi întâmplarea... Nu ne-a fost de niciun folos să-l născocim pe Dumnezeu... dacă suntem — am fost până mai ieri — la voia întâmplării...

În fundul sălii, pe uşa rămasă întredeschisă, pătrundea, străbătând tot foaierul, lumina zilei bătând în argintiu.

— Dar dincolo de toate astea — reluă Iovan — mă tot gândesc că poate într-o zi, dând colţul, am să mă pomenesc într-o piaţă largă, cu o mare mulţime de oameni, mai degrabă tăcuţi... O adunare populară, de care să nu fi avut habar... deoarece comportamentul oamenilor s-a schimbat fără ca eu să bag de seamă... Şi cineva din mulţime se va apropia de mine şi mă va întreba: Chiar ţi-ai făcut griji în privinţa noastră? Ştii bine că nu era cazul. Cineva ne-a chemat aici şi încet, încet, pornind în tăcere de la casele noastre, ne-am adunat, după cum vezi... Cu ce scop? voi întreba eu... Mi se va întoarce o faţă zâmbitoare şi voi fi apostrofat cu blândeţe: Ei, şi tu! De lucrurile astea nu se întreabă.

♣

Lumina zilei intra deja pe fereastră şi Iovan se trezi într-o cameră de hotel, cu senzaţia că ceva trebuie să se întâmple. Se dădu jos din pat şi, cuprins de nelinişte, se duse la fereastră. Ceea ce văzu jos era o stradă cu aspect elegant, cu un aer un pic demodat, care se curba uşor în dreptul locului de unde el privea, şi un bloc pe partea cealaltă, învăluit într-o distinsă umbră interbelică. Blocul se curba şi el uşor urmând curbura străzii. Era Calea Victoriei, aşa cum o lăsase, încremenită în nemişcare. Cădea ploaia peste manechinele din mijlocul străzii şi era luna... mai? sau iunie?... Rita nu se clintise din locul de pe trotuar din faţa intrării magazinului de confecţii, iar Cora părea să nu se sinchisească de poziţia ei bizară, acolo, în mijlocul străzii, cu faţa îndreptată spre strada Ion Câmpineanu. Câţiva paşi mai încolo îl recunoscu pe Robert. Lui Iovan ploaia îi scăpase din vedere: hainele se pleoştiseră pe manechine, dar nici aşa ude nu arătau rău. Celelalte trei se aflau şi ele jos în stradă şi rămăseseră fără nume.

Un cerşetor ieşi din galeria Kretzulescu şi o luă şontâcăind pe Calea Victoriei, către strada Ion Câmpineanu. Iovan îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Cerşetorul arăta aproximativ la fel ca şi cel ce încerca să vândă o minge de tenis pe vremea secetei. — Hei! strigă Iovan. Hei! Îşi dădu seama că se apucase să strige înainte de a deschide fereastra şi cel de jos nu îl putea auzi. Cocârjat, abia târându-şi picioarele, cerşetorul ducea în spate un sac soios, burduşit cu obiecte colţuroase. Tocmai trecea pe lângă Rita, fără să dea nicio atenţie manechinului, ca şi cum acesta nici n-ar fi existat.

— Hei! răcni din nou Iovan din toate puterile. Fereastra era acum deschisă şi strigătul răsună în tot spaţiul cuprins între blocuri, dar cerşetorul îşi vedea de drum de parcă nimic nu i-ar fi ajuns la ureche. — Hei! Aşteaptă!... Iovan lăsă fereastra deschisă şi se repezi la uşă. Liftul nu mai funcţiona de mult şi el se avântă într-un suflet pe scară în jos, fără să-şi aducă aminte prea bine la ce etaj îşi alesese în ajun camera.

Când fu jos în stradă cerşetorul nu se mai vedea nicăieri. Alergă după el până la intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, aşteptându-se să-l zărească în timp ce se îndepărtează pe stradă în jos, către Sala Palatului; dar cerşetorul nu era în locul acela. Nu se vedea nici pe partea cealaltă a intersecţiei, unde s-ar fi putut îndrepta către portalul hotelului Novotel, care reproducea intrarea în fostul Teatru Naţional... Suflând greu, Iovan se rezemă de un pilastru de la intrarea într-un magazin de optică medicală. Privi spre construcţia retro ce reproducea faţada Teatrului Naţional, acum parte din hotelul Novotel. O dubiţă albă rămăsese încremenită pe peronul din interiorul portalului de la intrare. O mulţime de maşini erau parcate de-a lungul străzii dincoace de stâlpişorii care împiedicau parcarea pe trotuar. Bătrânul cerşetor parcă intrase în pământ. Prin rigolă ploaia se scurgea de-a lungul străzii în pantă ducând cu ea hârtii pleoştite. Clipocitul pârâiaşului era tot ce mai rămăsese din vechile sunete ale oraşului, contopindu-se cu susurul şi fâşâitul ploii ce continua să cadă.

Rămase întins în pat, cu privirea aţintită în tavan, în lumina lăptoasă a zilei, ascultând picuratul apei în baie. Se gândi la teatrul Garamond şi îl înfioră rumoarea molcomă de peste capetele spectatorilor înainte de spectacol.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (17)*

Inima

♥

De ce inima nu poate fi oprită prin voinţă proprie? Era o întrebare pe care Doamna de biologie părea să şi-o fi pus mai mult sieşi decât clasei în timp ce ne preda sistemul circulator la om. Închipuiţi-vă, răspunsese tot dânsa, ce s-ar întâmpla dacă unui nebun i-ar trece prin cap să-şi oprească inima! Din tonul exclamaţiei reieşea că manifestă un dispreţ temperat faţă de insul care ar comite un asemenea gest. Poate mai mult compasiune decât dispreţ. Întreaga vitalitate a Doamnei, manifestată de când intrase pentru prima oară în clasa noastră, ne transmitea certitudinea că dânsa n-ar face-o în ruptul capului dacă i-ar sta în putere. Eu însă mă gândeam că poate nu trebuia să fii chiar nebun ca să faci asta. Tentaţia era mare să experimentezi, să vezi ce se-ntâmplă. Cât despre nebunul Doamnei de biologie, nici nu mi-l închipuiam ca pe un sinucigaş ci mai degrabă — şi aici îi dădeam dreptate Doamnei — ca pe un nătâng buimac, asemenea prostului cartierului, care nici nu merita să fie protejat împotriva propriei sale nesăbuinţe. Întâi şi-ntâi — explica Doamna — nu este nevoie să-ţi opreşti inima. Adică nicio împrejurare nu necesită aşa ceva. Dacă, atunci când ne cufundăm în apă, sau când ajungem prin cine ştie ce împrejurare nefericită într-o atmosferă toxică, să zicem, atunci, da, trebuie neapărat să ne ţinem un timp respiraţia, în schimb nu văd nicio împrejurare când ne-ar fi de folos putinţa de a ne opri inima.

La ţinerea respiraţiei — o ştiam, o încercasem de atâtea ori — senzaţia de sufocare, tot mai insuportabilă pe măsură ce trec secundele, este aceea care te face să te întorci grabnic la respiraţie. Dar dacă ţi-ai opri bătăile inimii? Atunci probabil că vlaga ţi s-ar scurge din trup pe nesimţite, slăbiciunea te-ar cuprinde în ghearele ei mincinoase, până când mintea ţi s-ar înceţoşa şi ai scăpa momentul când întoarcerea la viaţă ar mai fi posibilă. Puteam să fiu eu acela care să scape momentul.

Ce rămânea după mine? Mi-o închipuiam pe mama intrând în camera mea şi găsindu-mă încovoiat în scaunul meu, încremenit, cu bazinul alunecat înainte şi capul căzut în piept, rezemat cu ceafa de spetează într-o poziţie joasă şi mâinile atârnându-mi moale pe lângă braţele scaunului cu rotile. Mă înfioram la durerea ei şi lăsam mintea să lucreze mai departe. Ce avea să facă ea în continuare? Disperată, avea să cheme ambulanţa şi să sune la poliţie — în ordinea asta, sau invers? Îl vedeam pe doctorul necunoscut care avea să intre în casă la noi, destul de tânăr încă — avea să se aplece cu stetoscopul la pieptul meu şi, aşa cum văzusem în filme, dumirindu-se în câteva secunde — două, trei sau patru — ridicând apoi spre mama o privire cuvioasă şi clătinând din cap a neputinţă. Dar nu mă opream aici cu închipuirea. Trăiam spaima colegilor mei la aflarea veştii, când trupul meu adăsta undeva unde ei nu ştiau şi nici nu voiau să ştie — voioşia lor de fiecare zi transformată brusc în... în ce? Compătimire, tristeţe, sau mai degrabă îngrijorare că soarta putea să lovească oricând pe oricare din ei, la fel de nemilos?... Iar acum, în clipa de faţă, fără să fi încercat niciun experiment cu inima, mă cuprindea aceeaşi istovire pe care cu câteva minute mai înainte o trăisem anticipat. Buzele mi se uscau, o încordare stranie se insinua în braţele mele şi vibra acolo, în partea lor exterioară, în timp ce gâtul, pieptul în jurul claviculelor şi mai jos, simţeam cum se udă de transpiraţie. Îmi venea să strig după doctorul Uzum, care în clipa aceea era inadmisibil de departe, într-un loc numit căminul său, pe care nici acum nu puteam să mi-l imaginez pentru că era ilogic. Dar dacă el ar fi fost aproape, chiar aici lângă mine, i-aş fi auzit vocea cu timbru de bas, vorba prefăcut contrariată, cum că... Şi aici mă puneam în situaţia doctorului care ar fi fost înclinat, poate, să minimalizeze gravitatea suferinţei pentru a fi pe placul bolnavului şi totodată pentru a-i ridica acestuia moralul, dar care ar ezita totuşi să recurgă la o bagatelizare nechibzuită fiindcă oricând cazul în faţa căruia se afla se putea dovedi serios la o examinare mai atentă, şi nu se ştia deloc care avea să fie, în această situaţie, pasul următor; căci să se vadă obligat să-i spună bolnavului că se înşelase cu două clipe înainte şi că totul trebuia tratat, de fapt, cu cea mai mare seriozitate, putea să fie cât se poate de păgubitor pentru cel aflat în suferinţă. Pe când o abordare mai inspirată din partea doctorului Uzum — de fapt a oricărui doctor — putea să fie aceea de a situa starea de faţă, acută, într-un cadru mai larg, cu paşi de urmat în viitor, ceea ce ar fi sugerat, până la urmă, că nimic nu era cu adevărat îngrijorător de vreme ce urma să fie pus la cale însuşi viitorul.

Şi astfel, doctorul Uzum ajungea să-mi vorbească din nou de schimbarea identităţii. Idee pe care o acceptam cu un entuziasm moderat.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Trecere

Credeam că doar fiindcă nu mă concentrez îndeajuns îmi scapă momentul — pe care îmi doream nespus să-l trăiesc — când din starea de veghe treceam în somn. Şi în vis. În seara următoare, la sfârşit de zi, obosit de şcoală şi de joacă, în aşternutul meu încălzit de la căldura trupului, îmi promiteam să fiu de astă dată mult mai atent.
   Mă trezeam dimineaţă şi îmi făceam reproşuri: cum e posibil? Am fost treaz, am fost atent, am fost cât se poate de atent, şi totuşi nici acum n-am trăit momentul.
   După mai multe încercări eşuate am renunţat: nu, nu se putea surprinde trecerea de la veghe la somn.

   Astăzi mi se întâmplă la fel. Îmi dau silinţa şi sunt foarte atent, cât se poate de atent. La sfârşit de iarnă observ când înfloresc ghioceii, când înfloresc brânduşele, nu-mi scapă momentul când înfloreşte forsiția, sunt atent când se luminează a galben-verde ramurile sălciei, când cresc mâţişorii de mesteacăn, când înfloresc corcoduşii, cireşii, merii, sunt atent la toate. Şi cu toate astea mă trezesc în plină primăvară fără să fi trăit momentul când iarna a trecut în primăvară.