Marocco sau Ziua Deşertului (23)*

Uitarea şi amintirea

♥

Întâlneam prin cărţi descrieri ale unor fapte memorabile, ale unor acţiuni importante, dintre care unele, poate cele mai multe, erau sută la sută născocite. Altele însă nu erau născocite ci luate din viaţa reală. Acestea fuseseră salvate de la uitare prin consemnarea lor în cartea pe care tocmai o terminasem de citit, sau pe care urma să o citesc. Dacă nu ar fi fost cartea, autorul ei, cine şi-ar mai fi amintit de ele? îmi spuneam. Dar existau şi întâmplările mărunte, cărora cei mai mulţi scriitori nu le dădeau nicio importanţă şi nici nu aveau intenţia să le consemneze vreodată. Eu însumi trăiam zi de zi astfel de întâmplări mărunte, care, constatam uneori cu regret, erau, inevitabil, sortite uitării; cu regret, da, pentru că la urma urmei toate acele întâmplări, oricât de mărunte, erau parte din viaţa mea şi uitarea lor îmi trezea melancolii; fiindcă niciuna din ele n-avea să se mai repede vreodată întocmai. Pe de altă parte însă, mă gândeam că acele mărunte întâmplări, rămase neconsemnate, le puteam totuşi reînvia printr-o concentrare deosebită asupra curgerii timpului şi a succesiunii evenimentelor. Bunăoară, astăzi 10 februarie, la ora şapte şi jumătate seara, am lângă mine, pe patul pe care stau întins, o carte, Douăzeci de mii de leghe sub mări, de Jules Verne; aş putea, peste treizeci de ani să zicem, sau peste patruzeci, să mă concentrez asupra serii de 10 februarie şi să refac în memorie, pornind de la un neînsemnat indiciu, sau chiar fără niciun indiciu, întâmplare cu întâmplare, ceea ce va fi fost între timp de mult uitat: minunata carte din care citeam şi în acelaşi timp îmi ajungea la ureche plescăitul moale şi rar al cărţilor pe care mama le întindea pe masă în eterna ei pasienţă; apoi, o jumătate de oră mai târziu, cina luată împreună cu părinţii, conversaţia cu părinţii, tata ducând la gură paharul cu apă, dus pe gânduri, în lumina chioară ce venea de la plafoniera cu un singur bec, mama nepricepându-se sau nedorind să umple o tăcere; toate acestea mi le puteam reaminti dacă mă concentram asupra timpului scurs. Şi nu era vorba doar de amintirile mele. Cu aceeaşi concentrare de voinţă, mă vedeam capabil să reînvii în minte, până la detaliu, întâmplări trăite de alţii. Puteam să mă gândesc, de pildă, la acea actriţă americană, Lilian Harting, a cărei sinucidere făcuse atâta vâlvă în şcoală la noi şi probabil peste tot în Bucureşti. Şi nu era vorba doar de gestul în sine al tăierii venelor, cu mâinile cufundate în cada umplută cu apă, ci mă tenta să îmi amintesc ultimele ore din viaţa ei. Întâi şi întâi, momentul gestului final al actriţei trebuie să fi fost ora asfinţitului, când, atât de departe de ea, aici în casă la noi, mamei nu-i ieşea pasienţa şi cartea aşternută de ea pe velurul verde al mesei plescăia ezitant şi prelungit şi urma pauza de disperare. Lilian Harting îşi trecea în clipa aceea piciorul peste marginea căzii şi, cufundându-se goală în apă, îşi întorcea privirea spre stânga, unde, pe taburet, alături, stătea în aşteptare cuţitul bine ascuţit, iar pe ferestruica înaltă a camerei de baie roşul sângeriu al soarelui se topea în sumbrul înserării. Cu doar douăzeci şi patru de ore înainte, actriţa încă nu era absolut sigură de momentul gestului ei final; simţea doar că prea mult nu avea niciun rost s-o lungească. Ieşea seara pentru o scurtă plimbare în Times Square şi era grijulie să se ferească de eventualele cunoştinţe cu care ar fi putut să se întâlnească întâmplător. La intersecţia dintre bulevardul 7 şi strada 46, braţul roşu cu alb al unei automacarale se ridica încet pentru a descărca un container, pe care, jos pe trotuar, un lucrător în salopetă gri, cu bretele, îl dirija să coboare pe locul cel mai convenabil; pe strada 46 trecea o dubiţă albă pe care stătea scris We Deliver For You. Trecea în zbor un porumbel pe deasupra străzii aglomerate — nu se putea să nu treacă; şi pentru el vânzoleala străzii nu era un motiv de nelinişte; un autobuz descoperit, albastru, City Sights NY, oprea pentru câteva clipe la semafor, masiv şi greoi, înconjurat de taxiuri galbene, şi actriţa americană se uita la partea de sus a Statuii Libertăţii pictată pe peretele autobuzului etajat, având drept fundal steagul american, şi părea senină, dacă nu chiar fericită... Mă gândeam că amintirile mele despre ea, la fel ca şi despre alţii, trebuiau să aibă şi un suport logic: dacă Lilian Harting se simţise fericită cu o seară înainte de a se sinucide, înseamnă că avea capacitatea de a se rupe de lume şi de a se bucura de tihna şi de izolarea pe care ţi le poate oferi, pentru câteva ore măcar, o metropolă de talia New York-ul; numai că nu o ţinea mult. Când se întorcea acasă mai avea nu mai mult de douăzeci de ore de trăit. Gândul că a doua zi dimineaţă avea să se trezească aşteptând-o încă o insuportabilă zi o arunca într-o sumbră disperare, de care nu o putea salva decât veşnicia. Era ca atunci când ţi se năruieşte încă o dată, pentru a mia oară, speranţa că dimineaţă te vei trezi în sfârşit sănătos după ani şi ani de suferinţă. Nu, suferinţa persista, şi dimineaţa nu era de bun augur. Poate că Lilian Harting era şi ea bolnavă, nu victimă a unui eşec sentimental, cum se grăbeau să presupună colegii de clasă. Mă întrebam ce înseamnă eşecul sentimental şi de ce o asemenea situaţie trebuie să-ţi năruiască viaţa. Acasă, stătea cu ochii în gol, nu aprindea lumina în cameră şi nu îşi mai găsea vreo uşurare nici măcar în a-şi aprinde o ţigară. Gândurile ei trebuie să fi zburat, fugitiv, către prietenii ei, care nu se mai interesaseră în ultima vreme de ea, o părăsiseră; şi aici puterea mea de concentrare asupra timpului îşi arăta limitele: puteam să reconstitui feţe întoarse nepăsător, chipuri blazate, gesturi de egoism, dar nu puteam şti cine erau ei, prietenii lui Lilian Harting, nici numele lor nu îl ştiam, nici unde şi în ce împrejurare avuseseră loc ultimele întâlniri cu ei. Dar, într-un fel sau altul, totul se putea rezolva... Şi poate că nu era atât de important să reconstitui în minte ultimele clipe din viaţa unei actriţe americane, pe numele ei Lilian Harting. Dar mi se părea important să ştiu, măcar pe bucăţele, fără să-l descos, cum îşi trăise tatăl meu copilăria şi tinereţea, până la venirea mea pe lume; căci era limpede că nu aveam nicio şansă să aflu direct de la el, întrucât lui nu îi plăcea să povestească şi probabil nici nu considera de vreun folos ca eu să ştiu detalii. Întâmplarea cu cutia milei din pronaosul unei biserici era un indiciu de la care puteam să pornesc în reconstituirea mea. Era tot ce îmi povestise: că îl surprinsese pe un preot însuşindu-şi bănuţii lăsaţi de credincioşi în cutia milei, pentru renovarea bisericii; iar preotul tresărise speriat descoperind că isprava sa avea un martor nedorit, copilul care era tatăl meu; drept care, făcându-i cu ochiul într-un mod deşănţat, încercase să şi-l facă părtaş cedându-i o parte din pradă. Tatăl meu nu îmi povestise dacă acceptase sau nu târgul. Aici veneam cu contribuţia mea, încercând să îmi imaginez — să îmi amintesc — cum reacţionase copilul. Descumpănit, se gândise că dacă închide ochii, lumea dispare cu tot cu poveştile ei hidoase; iar când îi redeschide nu va mai fi înaintea lui niciun preot care să fi cotrobăit în cutia milei din pronaos. Apoi se întrebase dacă să-i povestească mamei sale întâmplarea şi din cauza aceasta fusese îngândurat toată seara. Mama lui, bunica mea, îl întrebase dacă s-a întâmplat ceva, şi copilul, cu ochii în jos, mormăise ceva, poate temându-se că va fi învinuit că-i un mincinos, poate el însuşi înţelesese greşit intenţiile preotului; deşi rămânea, lipsită de echivoc, intenţia acestuia de a-l mitui pentru a-şi ţine gura. Motive suficiente pentru copil de a cădea în muţenie abţinându-se să îi dezvăluie mamei motivele întristării sale.

Aveam toate motivele să nu mă plictisesc niciodată în singurătatea mea trăită pe două roţi nemişcate.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (22)*

Nebuloase

♥

Unii spuneau că şase milioane de ani îi mai rămăseseră de trăit Soarelui, cu alte cuvinte că Soarele se află la capătul existenţei sale. Şase milioane de ani, da, mi se părea infim în comparaţie cu miliardele de ani ale vârstei Sistemului Solar. N-aveam destule de pătimit, ca să mai vină să mă îngândureze şi o asemenea veste? Şase milioane de ani?... Nu îi aprobam câtuşi de puţin pe cei ce luau în derâdere îngrijorarea mea şi a altora ca mine cu privire la sfârşitul lumii doar fiindcă noi cei de astăzi nu aveam să trăim acele vremuri. Numai ideea de capăt al existenţei Soarelui şi a planetelor Sistemului Solar, chiar dacă după şase milioane de ani, şi era de-ajuns să mă facă să mi se strângă inima în piept. Nu puteam să-mi ascund tristeţea şi nici nu doream asta. Mama se întrerupea din pasienţa ei desfăşurată pe velurul verde al mesei şi mă privea fix, cu un reproş nedumerit:

— Alexandru, ce-i cu tine?

Ce puteam să-i răspund? Eram sigur că pe ea nu o preocupă viitorul sumbru al Sistemului Solar... Ea nu insista şi îşi lăsa pleoapele în jos mutându-şi atenţia la pasienţă, cu lipsa ei cunoscută de fermitate în mânuirea cărţilor: o mână moale întindea pe masă cărţile moi.

După un timp însă părea să aibă o părere formată şi îşi ridica din nou ochii spre mine:

— Tu nu ai habar, Alexandru, de proporţiile reale ale lucrurilor. Nici tu, nici ceilalţi.

Se referea la copii, desigur. Mă întrebam dacă ea însăşi şi ceilalţi oameni mari erau conştienţi de propriile lor deformări ale realităţii. Fiindcă era clar că ei vedeau altfel...

Soarele urma să devină o gigantă roşie, o stea pe cale de a-şi epuiza ultimele resurse de energie, diluată şi umflată într-atât încât cuprindea în focul său ostoit orbitele lui Mercur şi Venus. Ostoit dar încă fierbinte. Roşul sângeriu avea să coboare pe cer precum o cortină luminată de reflectoare, în locul întunericului nopţii, şi fierbinţeala avea să persiste ca în nopţile toride de iulie. Avea să fie o lume greu de îndurat, aşa că sinuciderile se putea presupune că aveau să se ţină lanţ.

Alţii îi dădeau Soarelui chiar mai puţin de trăit. Şi îi înţelegeam: mai bine să se sfârşească odată totul decât să se lungească agonia. Explozia Soarelui probabil că nici nu avea să fie o explozie în adevăratul înţeles al cuvântului. Oamenii vor observa cu fiecare noapte soarele tot mai mare şi mai roşu şi vor simţi zilele şi nopţile tot mai fierbinţi... Iar din rămăşiţele Soarelui, după ce totul se va fi sfârşit, avea să se plăsmuiască o nouă nebuloasă cu licăriri de metal topit, rece, îngheţată şi lipsită de orice intenţie. Avea să fie preludiul noului început, sub imperiul întâmplării, al creării unei noi lumi peste alte miliarde de ani... Dar mai bine aşa decât cu veşnica ameninţare a soarelui arzător...

Toamna îmi împingeam scaunul la fereastră şi stăteam să privesc învolburările fumului care se ridica gros când focul de frunze umede ardea mocnit în grădina noastră şi câte un vârtej se abătea când şi când, cu mirosul lui înţepător, peste fereastra deschisă ajungându-mi la nas.

Aşadar merita...

♠

...să reţină: casa în care Iovan locuise în copilărie avea o grădină unde toamna erau arse frunzele căzute. Şi fiindcă grămada de frunze, cel puţin cea de care îşi aminti, unica, scotea mult fum, se putea deduce că erau mulţi copaci în acea grădină: un loc drag lui, mai drag decât oricare altul...

Dar fiecare loc îşi avea sufletul său; avusese întotdeauna, iar în situaţia de astăzi poate mai mult ca oricând. Erau locuri în Bucureşti pe care le simţea apropiate, prietenoase, şi altele care nu-i spuneau nimic, îi erau indiferente sau poate chiar antipatice... Cotul acela lin al Căii Victoriei, în apropiere de galeria Kretzulescu, respira umbră delicată şi distincţie. Se perindaseră pe acolo generaţii de doamne elegante şi de domni politicoşi şi îl ocoliseră, doar aşa, în planul ideilor, locul rămânând părăsit şi închis în sine, autoconservându-se, în anii dictaturii. Acum distincţia locului, aerul lui sofisticat, se accentuaseră cu cele şase manechine pe care Iovan le scosese afară în stradă în dreptul magazinului de confecţii Letitzia. Toate şase priveau şi acum, de pe aceleaşi locuri, spre strada Ion Câmpineanu. Înalte şi zvelte, priveau cumva peste capete, ca şi cum agitaţia străzii, dacă ar fi fost, ar fi ignorat-o cu desăvârşire. Un zâmbet încrezător şi totuşi distant le flutura pe buzele palide. Fuseseră însă de la început palide buzele lor? Iovan privi cu atenţie buzele Corei, cea care îşi petrecuse acele zile din urmă în picioare în mijlocul străzii, dar nu reuşi să-şi aducă aminte exact cum îi fuseseră buzele când o scosese în stradă. Ar fi fost înclinat să vadă în paloarea buzelor ei urma unui eveniment deosebit petrecut în absenţa lui, căruia numai ea împreună celelalte cinci manechine i-ar fi fost martoră, ca de pildă un automobil care să fi trecut pe stradă foarte aproape, mai-mai să o atingă, sau ca şi cum sunase pe neaşteptate, foarte aproape de urechea ei, un claxon strident, cu care Cora, petrecându-şi toată viaţa de până atunci în interiorul magazinului, nu era obişnuită... Pe acel trotuar de pe partea magazinului Letitzia îl văzuse trecând pe cerşetorul cu desaga în spinare. Sau îl visase în noaptea petrecută la hotelul de vizavi. Dar care era diferenţa? Traiectoria străbătută de el îi era atât de clară în minte de parcă ar fi lăsat în urma lui o dâră pe asfalt. Şi dacă tot era ca şi cum ar fi lăsat o dâră, ar fi putut să încerce să vadă până unde se întindea acea dâră, să vadă exact locul unde se ştergea, după colţ, în dreptul porticului retro de la intrarea în hotelul Novotel. Dar ce mai era exact acum, după activarea hidrocarbonului? Iovan simţi un fel de confort interior, un fel de eliberare, la gândul că nimic nu mai era exact acum şi îşi aduse aminte de istovirea pe care i-o pricinuia corvoada alinierii obligatorii la rigoare în zilele de dinaintea Perdelelor de Lumină. Dar îl clipa următoare, grabnic se mustră pe sine, iarăşi, pentru acel început de sentiment de confort: lumea trebuia să rămână mohorâtă, iremediabil mohorâtă.

Se interogă pe sine: te atrag manechinele, Iovan? Oare de ce? Era un subiect la care merita să mediteze la începutul nopţilor sale petrecute în supermarket, când, întins în patul străin şi acoperit cu o cuvertură străină, înconjurat de un spaţiu întins, încerca să adoarmă...

Trei dintre manechinele scoase în stradă aveau nume, celelalte trei nu aveau încă: doi bărbaţi şi o femeie. Un bărbat stătea pe carosabil, la un pas de rigolă, în apropiere de motocicleta Yamaha albastră lăsată la marginea trotuarului. Avea un picior întins înainte, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să păşească şi să ajungă în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu. Purta o vestă gri, fantezistă, care se păstrase atât de bine încât ai fi zis că nu fusese udată de niciun strop de ploaie. Nu acelaşi lucru se putea spune despre pantalon, care din nefericire îşi pierduse în bună parte dunga impecabilă de la început. Iovan găsi potrivit să-i dea numele Paul şi îşi dori să-l regăsească în acelaşi loc, intact şi în picioare, ori de câte ori avea să se întoarcă în acel loc. Mai era încă un bărbat, chiar pe dunga continuă din mijlocul străzii, şi o femeie pe celălalt trotuar, într-o poziţie avansată, în dreptul magazinului Emporio Armani, încât se întrebă ce îl îndemnase să care manechinul atâta cale, de la magazinul de confecţii Letitzia. Numele ei ar putea să fie Ina, îşi zise. Iar numele bărbatului, Victor. Aspectul său nu îi sugera bărbaţii eleganţi din interbelic, care se plimbaseră pe Calea Victoriei în grupuri vesele, însetate de cunoaştere şi de schimburi de idei, încurajate de vremuri, în plină confuzie. Cu blugii săi bleumarin şi cămaşa în dungi crem şi vernil pe verticală, se încadra într-o linie prea ataşată regulilor multinaţionalelor secolului 21 pentru a se asemăna cu acei bărbaţi de demult, pentru care arta abstractă merita mult mai multă consideraţie decât spiritul antreprenorial şi disciplina corporatistă... Ele toate, manechinele — şi cele şase scoase de Iovan în plină Cale a Victoriei nu făceau excepţie — ştiuseră dintotdeauna că reprezintă ultima modă, nu numai în materie de vestimentaţie ci şi de atitudine, şi îşi păstraseră acest avantaj, chiar şi atunci când moda trecuse. Era ceva să fi fost, fie şi la un singur moment dat, în vârful tendinţelor. Aceasta lăsa urme, la fel ca şi tinereţea lor, veşnica lor tinereţe.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deșertului (21)*

Soarele anemic

♠

În reţea apa se oprise de zile bune, astfel că, murdărind vasele de la toalete, lui Iovan i se păruse la început că soluţia era să schimbe zilnic camera — sau hotelul însuşi. La un moment dat însă constată că în fiecare nouă cameră de hotel, îl izbea la intrare aceeaşi duhoare insuportabilă de canal. Îi trebui ceva timp până să se dumirească de unde venea mirosul: dopurile de apă din sifoanele de sub chiuvete şi de sub căzi se evaporaseră, astfel că mirosul se ridica din canalizare intrând fără nicio oprelişte în încăperi. Faptul însuşi că începuse, mutându-se mereu, să procedeze precum acele familii de feline carnivore care, pentru a nu fi silite să suporte duhoarea propriei murdării, îşi schimbă des aria de rezidenţă, îl găsi detestabil. Continuând în acelaşi fel risca să pângărească tot mai mult din pământul, care, chiar şi aşa vitregit cum ajunsese, trebuia totuşi să rămână sacru.

Avea nevoie de intimitate? În definitiv ce însemna să ai intimitate? Să te izolezi într-un spaţiu care să nu depăşească strictul necesar? Sau să fii ferit de priviri indiscrete? Privirile indiscrete nu mai existau de ceva timp; iar strictul necesar al spaţiului era discutabil. Putea fi la fel de bine şi unul foarte întins. Aşa că hotărî să-şi caute sălaş în supermarketuri, unde apa minerală se găsea din belşug şi în proximitate. În plus, acolo găsea şi celelalte obiecte necesare traiului: un pat, lenjerie de pat, pături, conserve, uscături care puteau să ţină loc de pâine atâta vreme cât încă nu trecuseră de termenul de expirare. Cum avea să se descurce dincolo de acel termen rămânea de văzut.

Seara la culcare aprindea lumânări. Stătea întins în pat, cu mâinile sub cap, şi privea ţintă în tavan. Lumina lumânării abia dacă răzbătea până la tavanele înalte de peste zece metri, unde jucau umbrele în jurul conductelor groase de aerisire, scoţând la iveală garguiele groteşti şi impasibile ale îmbinărilor metalice.

„Atât timp cât noi ne gândim la tine, nimic rău nu ţi se poate întâmpla. De asta să fii sigur.” Nu era vorbă în vânt: tatăl său chiar crezuse cu tărie în ceea ce îi spusese cândva, demult, în copilărie. Cuvintele erau mângâioase şi acum; îşi amintea de ele de multe ori când umbla haihui pe străzi cât era ziua de lungă, pentru ca la căderea întunericului să se retragă în supermarket. Îşi dădea silinţa să se acomodeze cu acea intimitate într-un sens larg, în care, în timpul nopţii, distanţele până la obiectele din jurul patului ales de el se măsurau în zeci de metri. Ar fi fost din partea lui o ipocrizie şi, în plus, un gest arbitrar să înlăture eticheta cu preţul şi numele fabricantului de pe patul său; la fel şi de pe cearşafuri sau de pe cuvertura cu care se învelea. Cu asta n-ar fi schimbat nimic. Toate acele obiecte miroseau a fabrică, erau noi, străine, menite să fie expuse în magazin şi niciodată nu ajunseseră în posesia cuiva. Faptul că se folosea de ele nu însemna că le poseda. Ideea însăşi de posesie nu mai avea acum niciun sens. În locul ales de el, în toată acea zonă, erau şi alte piese de mobilier, în dreapta, în stânga; zona era întinsă şi mobila îl înconjura; erau expuse — şi acum la dispoziţia sa — camere de zi, camere pentru copii, piese disparate de tot felul. Mulţi dintre clienţii magazinului trebuie că se opriseră acolo să le vadă, mai ales dintre cei tineri, care se aflau desigur în pragul întemeierii unei familii. Iovan parcă îi şi vedea privind şi cântărind din ochi. Totodată, se vedea pe sine, în situaţia sa de acum, aflat în punctul de focalizare a tuturor acelor raze vizuale. Ar fi fost un spectacol absolut dizgraţios ca el să fi fost surprins în pat, în centrul atenţiei, în timp ce clienţii, de jur împrejur, ar fi examinat mobila şi ar fi făcut între ei comentarii, ocolind cu jenă subiectul individului ajuns în chip fraudulos într-un pat de vânzare. Îi vedea şi pe alţii, mai vârstnici, dând ocol raionului de mobilă, ţinându-se oarecum la distanţă, cei pentru care vremea alegerii mobilei trecuse...

În întinsa hală a magazinului se lăsa răcoarea în timpul nopţii. Iovan se întrebă dacă nu cumva răcoarea începuse să persiste chiar şi în timpul zilei, când hoinărea pe străzi, în plin soare. Parcă acum un an şi în anii anteriori nu fusese atât de răcoare în luna iunie. Sau nu era încă iunie?... Uneori, mergând repede pe câte o stradă necunoscută, cu nostalgia în suflet, i se părea oare că îl scutură câte un frison? Se întâmpla oare ceva? De fapt nu mai era nimeni să cerceteze, nimeni să se pronunţe: poate că acea zonă Talbot XQ prin care trecuse Pământul pe traiectoria sa avusese şi alte urmări, bunăoară asupra climatului. Poate că urmările aveau să se facă simţite în timp. Poate că temperatura avea să scadă şi să tot scadă până când glaciaţiunea cea mare, cea de care omenirea se temuse atâta în ultimele secole, avea să se instaureze în sfârşit şi plantele, singurele rămase în viaţă, aveau să-şi conserve un timp verdele frunzelor şi culorile florilor sub pelicule transparente de gheaţă, ca într-o vitrină a timpului trecut... Uneori i se părea că soarele nu mai are puterea de altădată, că luminează tot mai anemic, aşa cum se întâmpla în timpul eclipselor parţiale de soare. I se părea că o umbră subţire — sau un fum diluat şi fără miros — se insinua lălâi şi adormit în plin miez al zilei aşternându-se insidios peste ziduri, atârnând peste poduri sau peste liniile de cale ferată aşa cum le vedea oprindu-se pe pasajul Basarab să privească spre Gara de Nord şi, dincolo de ea, spre Ministerul Transporturilor... Sau nu se întâmpla nimic din toate acestea ci i se strecura în suflet, la fel de insidios, frica de boală? Boala fusese însoţitoarea sa de o viaţă întreagă şi totuşi nu frica fusese aceea care îi marcase relaţia cu boala, ci speranţa. Dar acum nu mai era doctorul Uzum şi de fapt nu mai exista niciun doctor. Părinţii se gândiseră la el, ferindu-l de rău, şi gândurile lor nu se distruseseră: persistau undeva, erau prezente într-o lume ascunsă şi îl însoţeau aşa cum radiaţia remanentă a universului persista în spaţiu, indestructibilă, din momentul Big Bang-ului, cu miliarde de ani în urmă. Dar gândurile de bine ale tatălui său şi ale mamei sale nu era sigur că mai aveau puterea să îl ocrotească multă vreme de rele. Cine avea să-l îngrijească în caz de boală? Negreşit, va trebui să se descurce singur. Se gândi la timpurile trecute, când tratamentul se reducea la încrederea în puterea leacurilor şi a aromelor tămăduitoare. Şi din nou îşi aminti de pandemia de ciumă din secolul al paisprezecelea, când Europa încercase să se apere învăluind în fum rarele şi speriatele aşezări omeneşti...

Iovan se opri în piaţa Gării de Nord, pe trotuarul dinspre parc, şi privi dezastrul provocat de un tren. Colosul, în lipsa frânelor de bună seamă, trecuse în virtutea inerţiei mult dincolo de locul său de oprire şi, ieşind impetuos prin faţada sudică a clădirii, deschisese o bortă uriaşă în zid, după care, în secunda următoare, dislocase una din coloanele înalte cât clădirea şi încremenise acolo. Sus, deasupra coloanei dispărute, arhitrava se frânsese şi atârna strâmbă, ca o nouă şi perpetuă ameninţare. Iovan văzu acel tren ca pe un dragon care se zbătuse să iasă din vizuină şi reuşise doar pe jumătate. Stâncile îi zdrobiseră ţeasta şi i-o acoperiseră de sfărâmături, iar peste ceea ce nu acoperiseră sfărâmăturile se aşternuse un strat gros de praf. Capul de dragon ar fi rămas complet cenuşiu de la acel praf de moloz dacă ploile căzute nu l-ar fi spălat pe alocuri scoţând la iveală puţin din albastrul locomotivei şi un capăt din dunga roşie care o străbătea pe sub geamuri de la un cap la celălalt. Sfărâmături din coloană şi din zid fuseseră proiectate de-a rostogolul până către mijlocul pieţei strivind un taxi galben şi încă vreo două maşini aflate în apropiere de colonadă. Cu certitudine însă, în acel moment în automobile nu se mai afla nimeni. Staţia de autobuz de la coloane era presărată cu valize parcă azvârlite la întâmplare; Iovan fu nevoit să recurgă la un efort de imaginaţie pentru a recunoaşte valizele ascunse în acele forme geometrice acoperite de un strat gros de praf cenuşiu. Peste tot ce se vedea zăcând în jur un fum subţire, gata stătut, se insinua abia animat prin borta peretelui distrus al clădirii — unde se răsucea lent ca o nebuloasă plictisită — şi prin ferestrele sparte de la etaj. Iovan se întrebă ce ar putea să ardă înăuntru în clădirea gării după atâtea zile de la activarea hidrocarbonului. Nu era însă singurul loc unde ardea, probabil mocnit: printr-una din ferestrele sparte de la etaj ale Policlinicii Gara de Nord ieşea de asemenea un fum albicios, executând o voltă neconvingătoare spre înălţime şi prelingându-se apoi în josul zidului, spre trotuar.

Fumegau ferestrele precum în alte timpuri se rostiseră ursirile rele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.