Marocco sau Ziua Deşertului (27)*

Pământul secund

♥

Se vorbea de o planetă identică, o dublură a Pământului, că ar putea exista undeva în Univers. Nimeni nu o descoperise încă, dar toată lumea era încântată de idee. De fapt, dacă Universul era infinit, aşa cum se afirma, o asemenea dublură nici nu se putea să nu existe — despre asta discutasem şi cu tata şi cu doctorul Uzum. Numai că niciunul din ei, fără a nega posibilitatea în sine, nu o trata cu seriozitate. De mama nici nu mai vorbesc: planeta-dublură ei îi era perfect indiferentă, ea avea alte preocupări. Iar pentru tata şi pentru doctorul Uzum era un simplu exerciţiu de imaginaţie. În timp ce mie mi se părea că e o chestiune vitală. Mă înfiora să privesc în jur şi să mă gândesc că tot ce vedeam şi simţeam, altcineva vedea şi simţea identic, chiar în acel moment, într-un alt loc, depărtat, neştiut, din Universul nemărginit, pe acel Pământ Secund: cineva asemenea mie, aidoma mie, de fapt un alt eu, un alt Alexandru. Şi fiecare era liber să se gândească la propria-i dublură de pe o planetă, undeva în Univers, ca despre un lucru cert. Mi se părea absolut tulburător. Ce sentimente aveam pentru acel al doilea Alexandru? Era o fiinţă distinctă? Totuşi nu putea fi diferit de mine de vreme ce totul pe acea planetă era copia celor existente pe Pământ. Nu era ca propria-mi imagine într-o oglindă pentru că despre aceea ştiam că era o făptură virtuală, că nu putea manifesta iniţiativă, că nu putea gândi şi simţi independent de mine. Pe când celălalt era o făptură reală, independentă, cu voinţă proprie, înzestrată cu capacitatea de a lua decizii proprii. Iar dacă nu o făcea, era doar fiindcă se supunea destinului nostru comun, al meu şi al lui. Acelaşi destin? Da şi nu. Însufleţit de speranţă, pe el îl vedeam cruţat de tot ce mi se părea eşuat la mine. Şi în primul rând sănătatea. Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la un Alexandru care gândea, simţea şi se comporta aidoma mie, doar că reuşise, vorba doctorului Uzum, să-şi schimbe identitatea. Ceea ce pentru mine rămânea doar ca o perspectivă. Îşi schimbase identitatea nu mult, atât cât să-l ajute să se simtă un pic mai liber şi un pic mai puternic. Fiind aproximativ identici el şi cu mine, contau mai puţin deficienţele fiecăruia din noi. Luaţi împreună, eram o fiinţă aproape completă. Una singură. Şi ne puteam bucura unul de existenţa celuilalt.

M-am surprins însă la un moment dat că începusem, fără voie, să mă supraveghez. La fiecare gând care îmi venea în minte şi la fiecare gest pe care îl făceam, mă întrebam dacă celălalt avea acelaşi gând şi dacă făcea aceeaşi mişcare, mă întrebam totodată cât de totală putea fi simultaneitatea dintre lumile noastre. Dacă aceasta nu era deplină, puteam să mă întreb cine pe cine imită, şi asta deşi nu aveam nicio posibilitate de a verifica. Dar nu avea importanţă: întrebări nu te poate opri nimeni să-ţi pui în orice clipă, e doar amuzant, atât şi nimic mai mult. Ca să nu apar în propriii mei ochi un simplu imitator, eram înclinat să fac gesturi neaşteptate, nefireşti, cu singurul scop ca, prin însuşi nefirescul lor, să evit pierderea întâietăţii faţă de celălalt. Dar în clipa următoare îmi spuneam că dacă lumile noastre sunt identice, la fel şi făpturile noastre, cel mai probabil era ca şi el să fie tentat, exact în aceeaşi clipă, să-şi dorească întâietatea gestului şi a gândului. În definitiv, poate că era ca şi cum aş fi avut un frate geamăn, mai mult decât geamăn, o dublură a mea. Nici nu era firesc, şi nici cuviincios, să mă refer în gând la el numindu-l pur şi simplu el, sau celălalt. Dacă era identic, cu siguranţă se numea tot Alexandru şi îmi era greu să îl desemnez ca fiind al doilea, nu de alta, dar el, la rândul său, dacă se gândea la mine, poate că mă desemna tot ca al doilea. Aşa că, într-un fel, identitatea nu mai exista... Mă descurcam în chestiuni de duplicare mai greu decât îmi imaginasem atunci când existenţa Pământului Secund începuse să mă preocupe. El, al doilea, pentru a-mi bucura sufletul, trebuia să nu îşi ducă viaţa pe un scaun cu rotile, ca mine. Identitatea dintre noi trebuia să fie — putea să fie — doar parţială pentru a nu îmi strica satisfacţia unor perspective mai bune pentru propriul meu viitor.

Mama îmi capta privirea aţintită asupra ei afişându-şi jumătatea de interes rămasă disponibilă după ce ochii îi părăsiseră masa acoperită cu velur verde şi cărţile de joc răsfirate în ordinea numai de ea ştiută. Şi totuşi interesul pe care îl vedeam în ochii ei pentru persoana mea creştea până către sută la sută:

— Ce te uiţi aşa la mine?

Mă îndoiam că o interesa să afle că tocmai mă întrebam dacă dublura ei de pe Pământul Secund se întrerupea în clipa aceea din pasienţă — poate o secundă mai devreme, poate o secundă mai târziu — ca să-l întrebe pe fiul ei de ce o privea fix; sau poate că avea parte, cea de pe Pământul Secund, de un fiu care şedea pe un scaun normal, cu picioare rigide, de pe care se putea ridica oricând şi umbla după pofta inimii pe acel Pământ identic cu al nostru... Şi dacă nu îi răspundeam mamei, ea se întorcea în tăcere la pasienţa ei şi orice curiozitate se stingea în casa noastră. În afară de curiozitatea mea. Aş fi făcut cu dragă inimă o incursiune pe Pământul Secund, prin Bucureştii lor, unde puteam să mă aştept să-mi întâlnesc toţi colegii, şi pe doctorul Uzum, care mi-ar fi dat negreşit acelaşi sfat ca şi aici pe Pământ, să nu îmi pierd speranţa şi să-mi găsesc o nouă identitate, şi totodată s-ar fi bucurat să constate cât eram de aproape de ea. Dar nu era exclus să găsesc un oarecare decalaj între cele două Lumi — în favoarea noastră, sau în favoarea lor. Puteam, bunăoară, să-i găsesc pe ei înaintea noastră cu un număr de ani, ceea ce ar fi echivalat cu o călătorie în timp, şi să aflu ce avea să se întâmple cu mine în viitor. Ceea ce nu îmi surâdea în niciun fel căci, la fel ca mulţi alţii din cei pe care îi cunoşteam, nu că n-aş fi fost încrezător în viitor atâta vreme cât era vorba de unul îndepărtat, dar îmi era teamă de viitorul apropiat, de ziua următoare, sau de anul următor... Sau, dimpotrivă, decalajul dintre Lumile noastre putând fi în favoarea noastră, l-aş fi găsit acolo pe alter ego-ul meu Alexandru trăind în trecutul nostru comun şi aş fi avut astfel prilejul să-mi cunosc strămoşii, pe care aici pe Pământ nu avusesem şansa să-i cunosc fiindcă muriseră înainte să lase vreun semn despre cum trăiseră, iar părinţii mei fuseseră destul de indolenţi sau destul de neinteresaţi pentru a le cere amănunte despre viaţa lor înainte să părăsească această lume.

Curiozitatea mamei, curiozitatea ei cu toane, revenea, şi era rândul ei să mă fixeze cu o privire scrutătoare şi să mă întrebe:

— La ce te gândeşti, Alexandru? Îmi pari îngrijorat. Ar trebui să ai preocupări mai concrete.

Ea vorbea! Pasienţele ei erau preocupări concrete!

— Ar trebui să mai faci un joc, să-ţi exersezi mâna, spunea. Un joc de marocco. Să-ţi mai exersezi mâna şi perspicacitatea. Nu-i bine să stai tot timpul cu ochii pe pereţi.

Spunând asta, ducea la gură ceşcuţa de cafea, cu o mişcare visătoare, şi lua o mică sorbitură. Pe un colţ al mesei stătea ibricul de aramă, din care ea îşi adăuga din când în când în ceşcuţă. Eram deja la vârsta când puteam fi întrebat dacă nu doresc o cafea. Măcar în dimineaţa următoare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (26)*

Fotografii înrămate şi zâmbitoare

♣

Iovan era captiv într-un soi de cuşcă alungită, în care nu se putea ridica nici măcar în patru labe. Era condamnat să stea lungit şi să-şi aştepte sfârşitul. Se făcea vinovat de a fi adus ofensă unei femei simple, din popor, dar care era înrudită cu persoane influente. Cuşca era făcută dintr-o reţea de sârmă foarte solidă, iar femeia pe care o ofensase se afla în apropiere, la doi paşi, iat-o acolo, într-o parte. Avea o figură gravă, afişând acea demnitate ultragiată, închisă în ea, pentru care, ştiindu-se şi bine apărată pe deasupra, n-ar fi iertat pe nimeni în ruptul capului. Dar se mai afla acolo — Iovan o vedea prin ochiurile reţelei — şi ruda influentă a femeii: un bărbat încă tânăr, solid, cu toate blazoanele potenţei şi ale blazării lipite pe faţă. De la el Iovan nu se putea aştepta la nimic bun, nu se putea aştepta la nicio licărire de milă şi de îndurare. Era condamnat definitiv şi în foarte scurt timp bărbatul influent, ruda femeii pe care o ofensase, avea să pună în aplicare sentinţa şi să altereze fără nicio ezitare părţi vitale din corpul său.

Se ivea însă Mara — Iovan o vedea dincolo de ochiurile reţelei de sârmă —, avea acest drept în calitate de soţie şi nici măcar bărbatul influent din preajmă nu i-l putea contesta. Mara îşi cobora faţa la nivelul cuştii, îl privea cu durere în ochi dar şi cu resemnare, aproape cu lacrimi în ochi, deşi, de felul ei, ea nu plângea. Îl implora să nu se opună, să-şi accepte soarta. Iovan era profund contrariat că ea nu caută nicio soluţie să-l salveze. Teama şi disperarea îi goleau tot conţinutul vital, aducându-l în vecinătatea imediată a dispariţiei. De fapt, Mara nici nu putea fi acolo unde o vedea, fiindcă ea deja dispăruse, înaintea lui, în explozia de la restaurantul benzinăriei. Aşa că tot ce mai urma era propria sa dispariţie.

Se trezi şi plânse amarnic, cum nu plânsese nici la ceremonia funerară a Marei şi a părinţilor — o ceremonie cu sicrie simbolice şi fotografii înrămate şi zâmbitoare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Semne ale primăverii*

Într-un căruţ-scaun împins de-a lungul trotuarului iată două gemene frumoase ca două bibelouri, cu neliniştea avidă de primăvară în ochii albaştri, limpezi şi puri ca seninul cerului, şi obrăjorii de porţelan suflat cu pulbere de bujor. Un bărbat în trecere se opreşte şi cercetează ochii doamnei care se apropie împingând căruţul, încercând să desluşească dacă ochii albaştri ai copilelor sunt moştenire de la dânsa. Nu reuşeşte deoarece ochii mamei cată cu dragoste în jos spre căruţ.
   — Dumneavoastră aveţi ochii atât de albaştri, sau soţul?
   Doamna se opreşte pentru un moment, ridică ochii spre el, cu o indiferenţă mai degrabă ostilă, şi îi întoarce întrebarea:
   — Da’ de unde ştiţi că le-am făcut cu soţul?
   Bărbatul s-a şi fâstâcit.
   — Păi... Presupun, bâiguie.
   Nici n-a apucat să-şi dea seama dacă ochii mamei sunt la rândul lor albaştri, sau nu. Doamna încă nu s-a pus în mişcare.
   — Sunteţi un soi de moralist în căutare de obiect al muncii? nu-l slăbeşte ea, prelungind starea de ostilitate.
   Privirile gemenelor, nevinovate, sunt atrase de te-miri-ce, ba ici, ba colo, ba sus, ba jos. Ce face una nu depinde de ce face cealaltă. Deşi împreună, sunt independente. Şi încă n-au ajuns, nici pe departe, la vârsta când conversaţia mamei cu un domn străin le va stârni interesul. Habar n-au dacă mama s-a iubit cu tăticu’ sau cu vreun alt domn. Sau dacă nu cumva s-au născut din fantezia mamei lor. Pe ele le interesează primăvara şi atât.
   — Par avide să cunoască lumea, observă bărbatul.
   — Poftim?!
   Bărbatul a făcut un gest scurt cu capul, arătând spre gemene, gest care a trecut însă total neobservat, iar doamna a tresărit contrariată, ca şi cum ar fi primit drept în faţă o insultă.
   — Fetiţele dumneavoastră, gemenele, la ele mă refeream, explică bărbatul, în defensivă. Sunt avide să cunoască lumea.
   — Sunteţi vreun psiholog, sau ce! De unde ştiţi dumneavoastră ce sunt ele avide să cunoască?
   — După felul cum se uită în dreapta şi-n stânga.
   — Până una alta, văd că dumneavoastră sunteţi cel ce se uită în dreapta şi-n stânga.
   — Sunteţi o fină observatoare, se bucură bărbatul de ocazia care i s-a dat să-şi continue explicaţia, nu însă fără să-şi reproşeze în secret propria-i atitudine, un pic linguşitoare. Şi eu sunt avid să cunosc lumea.
   — Ce-ar fi să vă exersaţi abilităţile de psiholog cu nepoatele dumneavoastră? Şi spunând asta, dă s-o pornească mai departe.
   — Nepoatele mele nu-s aşa de frumoase ca fiicele dumneavoastră! îi replică bărbatul, curtenitor.
   Doamna amână cu o clipă reluarea plimbării.
   — Fiecare să se mulţumească cu ce are!
   — Tocmai că nu trebuie să se mulţumească cu ce are! După părerea mea, omul trebuie să aspire să cuprindă cât mai mult în sfera cunoaşterii sale.
   — Presupun că „acordul sferei” vă interesează mai puţin.
   — A, nu! Nu sunt câtuşi de puţin băgăreţ. Totdeauna recurg la negociere.
   — Negociere? Sunteţi vreun diplomat, sau ce?
   I-a spus-o, şi acuma, dacă tot a zăbovit, merită să zăbovească o clipă în plus, ca să vadă dacă domnul are replică.
   — Până acuma aţi presupus că sunt ba moralist, ba psiholog, ba diplomat. Se pare că vă plac categoriile. Una-două, recurgeţi la categorisiri. Aş zice că asta denotă o uşoară tendinţă spre simplificare.
   Gemenele dau semne că zumzetul conversaţiei începe să le capteze atenţia. Par curioase să vadă mai exact cum arată domnul de care le apără mămica lor cu atâta succes şi de aceea şi-au răsucit în sus căpşoarele, ceea ce nu le vine tocmai uşor: nu cumva domnul stă prea aproape de mămica lor? Domnul poate să se consoleze cu gândul că gemenelor, sucindu-şi capetele în sus, spre el, nu le intră soarele în ochi — măcar atât.
   — Deşi nu mă interesează în mod deosebit, mă întreb totuşi dacă sunteţi vreodată mulţumit de „sfera cunoaşterii” dumneavoastră, spune ea.
   Şi ca să arate fără niciun dubiu că răspunsul domnului totuşi n-o interesează, de astă dată chiar porneşte să împingă mai departe căruţul cu cele două gemene.
   — Dacă vă referiţi la cazul de faţă, pot să vă spun că mă declar satisfăcut, răspunde bărbatul cu o anume voioşie, urmând căruţul.
   O urmează ţinându-se însă la o jumătate de pas în urma ei.
   — Da? Şi, mă rog, ce anume vă satisface?
   — Ceea ce încercam să aflu la început: am observat că în privinţa ochilor albaştri, gemenele vă moştenesc.
   Doamna zâmbeşte rece şi îşi întoarce privirea oarecum în urmă.
   — Mă rog, dacă asta vă face fericit...
   — Mă aştept să existe şi alte însuşiri pe care gemenele să le moştenească de la dumneavoastră, plusează bărbatul.
   — Ca de pildă.
   El are un mic neastâmpăr zâmbitor:
   — Indubitabil, vitalitatea şi... verva.
   Doamna îi aruncă din mers o ocheadă iscoditor-dezaprobatoare, de astă dată drept în faţă.
   — Sunteţi ironic, sau mi se pare mie?
   — Mulţi v-ar răspunde Doamne fereşte! Cum mi-aş putea permite! Dar eu vă răspund: Fără un dram de ironie am cădea în platitudine. Şi eu nu vreau să risc.
   Una din gemene pare să se fi edificat în privinţa domnului cu care mama lor stă de vorbă: nu merită atenţie; drept care, senină, îşi întoarce privirea din nou spre semnele primăverii, care năvălesc din toate părţile. Pentru cealaltă s-ar zice că domnul încă mai prezintă oarece interes, aşa că îl fixează în continuare, cu gâtul sucit, fără să aibă habar că există o regulă cum că e necuviincios să priveşti insistent pe cineva drept în faţă.
   — Ironie, da, de acord cu dumneavoastră.
   — Inclusiv îndreptată împotriva propriei persoane, completează bărbatul. Autoironie, cum se spune.
   — A, nu! se opune categoric mama gemenelor. O prefer îndreptată împotriva altora.
   — Atunci va trebui să aştept, conchide cu resemnare domnul.
   Doamna se opreşte brusc, încât căpşoarele gemenelor din căruţ pendulează înainte şi înapoi. Fără să le contrarieze însă, deoarece sunt conştiente că tot ce face mămica este spre binele lor.
   — Să aşteptaţi, ce?
   — Să crească gemenele dumneavoastră, răspunde senin domnul. Şi adaugă: — În speranţa că cel puţin în privinţa asta n-or să vă moştenească.
   Doamna îl priveşte chiorâş.
   — De ce nu aşteptaţi, mai bine, să crească nepoatele dumneavoastră?
   — Pentru simplul motiv că nu există, doamnă dragă.
   — Deci, una peste alta, sunteţi şi mincinos!
   — Îmi face plăcere să vă las ultimul cuvânt, dragă doamnă.
   Căruciorul s-a îndepărtat şi iată că între timp gemenele s-au gândit că poate merita să-i dea mai multă atenţie domnului cu care mămica lor a stat de vorbă. De aceea se apleacă, ambele, mult în afara căruţului, una într-o parte şi alta în cealaltă parte şi privesc în urmă ţinându-se strâns, cu ambele mânuţe, de braţele scaunului. Îl fixează cu privirea în timp ce se îndepărtează şi cu siguranţă nu le e prea clar dacă domnul care rămâne tot mai în urmă face sau nu parte din semnele primăverii, care lor le captează întreaga atenţie.
   Dar iată că o tânără înaltă şi zveltă se apropie pe trotuar. Poartă pantaloni răcoroşi de vară, de culoare bej, mulaţi pe picior, şi o bluză decoltată, fără mâneci, iar în braţe ţine un căţel; îl ţine atât de strâns îmbrăţişat că nici nu îţi poţi da seama ce rasă este. Fără doar şi poate stăpâna îl duce la veterinar. Bietul căţel, moleşit, poate bolnav, stă cu capul sprijinit pe sânul gingaş al tinerei, cu botul ridicat spre gâtul ei.
   — Nu ştie să aprecieze, îi strecoară bărbatul, discret, pe un ton conspirativ, în timp ce se intersectează cu tânăra cea zveltă.
   — Poftim? tresare stăpâna căţelului, întorcându-se spre el.
   Bărbatul se opreşte pentru câteva clipe şi îi explică, plin de bunăvoinţă.
   — Câinele, la el mă refeream. Eu, dacă aveam norocul lui, de mult eram adormit acolo şi visam heruvimi.
   — Să vă fie ruşine! îi aruncă tânăra în urmă, indignată, şi iuţeşte pasul.
   Bărbatul îşi lasă bărbia în piept şi, continuându-şi drumul, zâmbeşte în secret.
   În curând, da, se va simţi vinovat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Euphorion, 4, 2015

Marocco sau Ziua Deşertului (25)*

Aventura forţei centrifuge

♥

Stăteam întins pe canapeaua de sub fereastră, cu braţele sub cap, şi priveam norii înalţi şi nemişcaţi la ora calmă a crepusculului. Conturul lor încă îl mai mângâiau ultimele raze ale soarelui tivindu-l cu trandafiriu, iar carenele norilor deja se afundau în apa stătută a înserării, în timp ce deasupra lor cerul se înălţa azuriu şi pur către spaţiul intergalactic. Deasupra norilor, o ştiam din filme, ţi se aşternea în faţă covorul buclat al vălătucilor pufoşi, uneori compact dintr-o zare într-alta, alteori întretăiat de goluri cu marginile destrămate, prin care, ca prin nişte ferestre limpezi, se întrevedea abisul învăluit în albăstriu al feţei pământului. Acolo, deasupra, soarele strălucea veşnic, iar vântul cânta fără încetare, îngheţat, cântecul Platourilor Înalte. Era tot un fel de pustiu acolo, unde nu îşi aveau locul sufletele, ci doar caravane de cămile palide de abur rătăceau, cu picioarele mişcându-se somnambulic prin buclele albe şi stârnind, în mersul lor, fuioare de nori. În rest, era la fel de pustiu ca pe Marte, planeta la care gândul mi se întorcea mereu. Doar culoarea diferea, da. Rămânea să meditez, în toţi anii care aveau să vină, la cauzele pustiirii Planetei Roşii, la acele albii de torente evaporate probabil cu milioane de ani în urmă. Cu siguranţă dispăruse acolo o civilizaţie, poate mult mai avansată decât cea de pe Terra, după cum spuneau unii. Apele planetei, care curseseră timp de miliarde de ani săpând acele albii gigantice şi se cuibăriseră în depresiunile ale căror dimensiuni întreceau orice închipuire, dispăruseră la un moment dat dintr-o cauză necunoscută. Poate că se întâmplase brusc, în urma unui cataclism de proporţii cosmice, sau poate că, dimpotrivă, agonia durase milenii. Poate că semnele dezastrului începuseră să se înmulţească cu fiecare an, cu fiecare zi, punând imaginaţia locuitorilor Planetei Roşii la grea încercare, obligându-i să născocească noi şi noi mijloace de supravieţuire, să încerce să amâne pe cât posibil sfârşitul. Starea de astăzi a planetei arăta că nu reuşiseră. Dar rămânea de pe urma evenimentelor din trecutul îndepărtat o anumită măreţie pe veci încremenită a naturii devastate, mărturie că orice fiinţă inteligentă şi simţitoare nu are nicio şansă să se împotrivească stihiilor nemiloase. Nu mai ştiam ce temperaturi se întâlneau pe suprafaţa lui Marte, şi, la drept vorbind, nici nu mă interesa prea mult să ştiu, dar mă gândeam că nu putea fi decât reconfortant la poalele acelor versanţi de nisip, pe care îi vedeam în imagini captate de sondele spaţiale, de la mică distanţă. Sigur, se pare că nu prea aveai unde să te adăposteşti de soare. Nu îţi rămânea decât să aştepţi umbrele înserării, care veneau încet-încet, la fel ca şi pe Terra, decât doar că difereau culorile un pic. Iată, te întâmpinau acolo toate variantele posibile de cărămiziu, chiar dacă uneori se aşternea peste fundul văilor, la ora înserării, o peliculă translucidă de albastru metalic, numai bun să împlinească senzaţia de răcoare, binemeritată după nesfârşitele ore de arşiţă. Nicio surpriză nu te aştepta păşind pe suprafaţa planetei, decât doar că frumuseţea ei aridă ţi se înfăţişa mereu din alte şi alte unghiuri. Nicio apă de netrecut, niciun ocean nu îţi stătea în cale, doar nisipul galben–cărămiziu–roşu, care poate îţi scrâşnea sub călcătură şi se surpa ici şi colo. Spre deosebire de Terra, unde, în orice loc te-ai fi aflat, erai captiv pe un petic de uscat, acolo, pe Marte, puteai să străbaţi planeta dintr-un capăt într-altul fără să-ţi stea nimic în cale: planeta întreagă era un deşert.

Se întuneca şi norii dispăreau în bezna acaparatoare...

Nu mă ridicam să aprind lumina. Rămâneam, din nou, singur cu gândurile...

Cu siguranţă mama şi-ar fi dorit un fiu mai pragmatic dar, având în vedere situaţia mea, se consolase să investească mai puţin în viitorul meu şi mă lăsa cu fantasmele mele. Nici veştile de la şcoală nu erau, în ochii ei, tocmai rele. Concluzia ei era, cred, că fiul ei nu era ţinut pe margine, nici de către profesori, nici de către colegi. Probabil că nu trecuseră neobservate străduinţele doamnei Ştefan să ne familiarizeze cu natura, şi sprijinul de care se bucura din partea direcţiunii în toate iniţiativele dânsei. Mama avea un stil al ei de a privi toate lucrurile, stând deasupra tuturor, fără să se atingă de vreunul anume. Îmi lăsa mie plăcerea să intru în detalii şi nu se mira nici când — i se părea ei — acordam o atenţie disproporţionată ilustraţiilor din manuale în loc să mă ocup mai mult de text. Nu se mira, printre altele, şi pentru că ştia prea bine că mai tot timpul stăteam cu ochii pe imaginile din cărţi, nu numai pe cele din manuale. Îmi aduc aminte de Zidul morţii, acea acrobaţie pe motociclete, pe care manualul de fizică o dădea drept aplicaţie a forţei centrifuge. Văzusem, în Parcul Tineretului, motocicletele în interiorul acelui cilindru infernal, rotindu-se ameţitor, ca într-un carusel fără braţe, ajungând într-o incredibilă poziţie orizontală şi apropiindu-se în viraje scurte de buza cilindrului, sus, pentru a-i face, într-un fel de joacă riscantă, pe spectatorii care stăteau roată de jur împrejur şi priveau fermecaţi în jos, să le stea inima în piept.

Zidul morţii...

Se roteau cu o forţă nebună motocicletele acelea — erau la un moment dat două în acelaşi timp şi se învârteau în sensuri contrare una faţă de cealaltă; mă uitam la motociclişti: erau îmbrăcaţi la fel ca piloţii, aşa cum îi ştiam din filme şi din reviste, cu costume de piele, cu caschete pe cap, tot de piele, şi ochelari mari de protecţie; dar, spre deosebire de piloţi, înghiţeau cu o bravură sinucigaşă gazele eşapamentului lor; gazele dădeau alene pe dinafară, ca dintr-un uriaş cazan în interiorul căruia clocotea nesăbuinţa şi setea de risc a oamenilor, iar motoarele se lăsau siluite fără nicio împotrivire, răspunzând celor mai neverosimile comenzi; dădeau pe dinafară gazele acelea, abia vizibile dar cu miros puternic, făcându-i pe spectatori părtaşi la aventura forţei centrifuge.

Era molipsitoare nesăbuinţa motocicliştilor de la Zidul morţii; ea le dădea colegilor mei şi, de ce să n-o recunosc, la fel şi mie, senzaţia că nu cu raţiunea e posibilă convieţuirea cu natura, cu cosmosul, ci acceptând un soi de joc cu hazardul şi de-a hazardul, un joc mortal din care scapă cine poate.

Motocicliştii reduceau viteza, furia cercurilor parcurse pe zid se domolea şi motocicletele coborau făcând, cu viteză redusă, ultimul cerc pe mica rampă circulară de la piciorul zidului, înainte de a poposi pe duşumea, stoarse de vlagă, şi rămâneau în nemişcare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Insomnie de dimineaţă*

M-am trezit când se lumina de ziuă, cu gânduri mohorâte. Aşadar am şi eu insomniile unui bătrân, mi-am spus. Am stat treaz minute bune, gândindu-mă dacă nu-i cazul să-mi fac ceaiul de dimineaţă sau dacă n-ar fi mai bine să citesc câteva pagini din orice decât s-aştept în zadar să adorm la loc. Mi-am amintit de interviul cu Emil Brumaru citit în ajun în Adevărul de weekend, în care poetul erotic se plângea de insomnii, constatând în final, cu regret, că de pe urma interviului a rămas cu „o senzaţie de bolmojeală inutilă.” Fiind de acord că senzaţia poetului era perfect îndreptăţită, m-am lăsat în continuare în voia amărăciunii pricinuite de eşecul Simonei Halep în finala de la Roland-Garros şi de tertipurile respingătoare ale Mariei Şarapova, adversara acesteia, comentate cu aversiune de presa sportivă a momentului. Gânduri mohorâte, cum spuneam — plus altele asemenea.

Când m-am uitat la ceas, era ora şase, deci eram treaz de mai bine de-o oră.

Apoi, la un moment dat, îmbrăcat fiind, am dat să ies din casă. În clipa aceea mi-am spus: E vis! Dacă n-ar fi vis, m-ar fi întrebat soţia unde mă duc. Cum nu m-a întrebat nimeni nimic, înseamnă că-i vis. Ce bine! Uite că până la urmă tot am reuşit s-adorm!

Era însă prea devreme: tocmai mă uitasem la ceas şi constatasem că-i abia şase, deci n-ar fi stricat să mai dorm un pic. Ia să vedem dacă îmi reuşeşte — să mă bag înapoi în aşternut, aşa îmbrăcat cum sunt, fără să mă trezesc, cu vis cu tot... Am râs în sinea mea de şiretlicul la care era pe cale să mă dedau: încercând să mă strecor în aşternut, am simţit disconfortul pricinuit de îmbrăcăminte, am simţit cum mă trezeam, şi am tras concluzia că una ca asta nu se poate face.

M-am trezit la ora nouă, c-un zâmbet pe buze. Nu eram îmbrăcat. Gândurile mohorâte se volatilizaseră.

***

^* Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (24)*

Peste țări de tranzit

♣

Tatăl său veni la căpătâiul lui şi îşi găsi un taburet să se aşeze. Fără să se arate mirat, îşi roti privirea în jur şi rosti cu o voce lipsită de entuziasm: „Văd că ai aici tot ce îţi trebuie, nu îţi lipseşte nimic.” Iovan dădu din cap, cumva la fel de trist şi el, şi îl întrebă: „Unde e mama? N-a venit cu tine?” „Nu — zise tatăl său. Mama ta n-a putut să vină. Poate data viitoare.” „Ce mai face mama?” îl întrebă Iovan. „E puţin întristată de ceea ce s-a întâmplat”, îi răspunse tatăl. Şi continuă: „I-am explicat că oricum s-ar fi ajuns aici. Fiindcă nimeni nu trăieşte veşnic. Iar dacă nu se mai nasc copii, asta se întâmplă. Era inevitabil.” Lui Iovan îi stătu pe limbă să-l întrebe: Dar de ce nu se mai nasc copii? Renunţă însă, fiindcă ştia ce îi va răspunde tatăl său: Oamenii ar fi îmbătrânit puţin câte puţin şi s-ar fi plictisit de viaţă. De mult mi-am imaginat şi eu toate străzile pustii. Toate oraşele şi casele şi toate luncile unde copiii băteau mingea, ţi-aduci aminte? Iovan se gândi că era — fusese — un ultim prilej să-l întrebe ce s-a ales până la urmă de cutia milei din copilăria sa. A sfârşit oare prin a accepta oferta preotului? Le-a povestit părinţilor despre cele întâmplate? Dar tocmai atunci începu să se lumineze de ziuă şi în jur ieşea la iveală tot mai mult spaţiu în raionul de mobilier din supermarket şi dincolo de el. Umbrele tavanului înalt plecau rând pe rând despărţindu-se cu părere de rău de îmbinările metalice — ceea ce el numise garguie; căci chiar asta erau, garguie; doar că nu mai speriau pe nimeni, ca în evul mediu.

Tatăl său plecase. Iovan se gândi că era bine să-şi păstreze locul de înnoptat fiindcă altfel n-ar mai fi ştiut, poate, unde să-l găsească data viitoare, taman în ziua când urma să vină împreună cu mama sa, aşa cum promisese. Dacă promisiune fusese aceea — Iovan nu era tocmai sigur. De asemenea, voise să-l întrebe ce mai ştie de Mara, dar scăpase prilejul şi nu ştia dacă avea să se mai ivească altul... Se făcu simţită o prezenţă în uriaşa hală a supermarketului: ceva zdrăngăni undeva în depărtare, un zgomot spart de vas de tinichea scăpat pe jos, şi Iovan se gândi numaidecât, ca într-o străfulgerare, la o neîndemânare din partea unui bătrân hoinar care se dezvăţase să mânuiască obiecte de uz casnic — un bătrân care în ultimii ani pierduse totul, familie şi cămin şi, adus de spate, ajunsese muritor de foame, aşa cum Iovan îl ştiuse în ultimii ani. Inima începuse să-i bată cu putere când, lăsând neatinse toate obiectele din jur care deveniseră ale sale, o luă la fugă în direcţia de unde venise zgomotul. Era acolo, într-adevăr, raionul obiectelor de menaj. Iovan se opri gâfâind în faţa unei etajere cu vase de metal, la piciorul căreia văzu zăcând o cană de aluminiu. Căzuse de pe raft? Era însă o cană mai degrabă veche, la fel ca şi pocalul de alamă pe care îl zări jos pe pardoseală, rostogolit, venind în atingere cu piedestalul etajerei. Să fi rămas oare acele obiecte de la personalul magazinului? Lui Iovan inima continua să-i bată cu putere în timp ce căuta cu ochii în jur. Un val de nostalgie îi umplu pieptul la gândul că bătrânul hoinar, bătând străzile, eşuase în tentativa sa de a schimba pocalul de alamă pe o pâine: toţi îl priviseră cu suspiciune — pe el, hainele lui ponosite, desaga din spinare, plină cu obiecte colţuroase care stârneau întrebări penibile şi până la urmă repulsie. Toţi se uitaseră cu neîncredere la pocalul de alamă din mâna sa neagră, înnegrită de vârstă şi de nespălare, şi se îndoiseră că era bună la ceva acea minge. Bătrânul dispăruse şontâcăind pe stradă în jos, cu pocalul lui alamă nevândut, şi în toţi acei ani ce trecuseră Iovan nici măcar nu se întrebase ce se alesese de el; deşi nu îl uitase.

Nu, nu era el nici de astă dată, aici în supermerket...

Sau dispăruse.

Începea o zi nouă, cu praf adus de vânt, şi cu nisip, care continua, încet-încet, să se aştearnă pe lângă roţile automobilelor tot mai îngropate, în rigole, la piciorul scărilor... Şi iarba creştea tot mai înaltă, buruienile se tot înălţau în voia lor, în plin centru, acum, în toiul verii... sau spre sfârşitul ei... Ce avea să se întâmple mai departe? Când aveau pământul şi nisipul să acopere totul? Era o simplă întrebare în plină domnie a apatiei, căci curiozitatea era deja de multe săptămâni literă moartă...

Şi totuşi, cum adică mama sa nu putuse să vină să-l vadă? Iovan nu îşi imagina să-şi fi găsit vreo altă îndeletnicire, mai captivantă; trebuie să fi fost acaparată tot de pasienţe, acolo unde se afla, cu reguli neschimbate, sau poate cu reguli noi şi cu cărţi noi — pasienţele care nici pe tatăl său, nici pe Mara nu îi fermecaseră, aşa cum îl fermecaseră pe Iovan. Cu toată siguranţa ei afişată, greşise în prezicerea viitorului. Niciodată nu dăduse niciun semn că ar tremura de teama vreunei prevestiri sumbre care să-i fi ieşit în cărţile pe care mâna ei moale şi ezitantă le aşternea pe masă, una lângă alta sau una sub alta; dar nici nu se arătase încrezătoare în viitor. Ea era — fusese — deasupra sorţilor, împăcată, cel puţin de la un moment încolo, cu oricare întorsătură a destinului. Nu îi ieşiseră în cărţi nici Ziua Deşertului, nici propria ei dispariţie, cu un an înainte.

Nu, nu se întâmpla cu el, aşa cum crezuse în primele zile de după activarea hidrocarbonului, să se obişnuiască încetul cu încetul cu noua faţă a lumii. Câteodată, în toiul nopţii, auzea, undeva la limita confuziei între zgomotul exterior şi cel venit din interiorul propriului său corp, vuietul unui avion de linie trecând la mare înălţime, ca o amintire de altădată, revărsându-şi peste toată întinderea de dedesubt vibraţia amplă şi constantă, ca o garanţie a bunei funcţionări a motoarelor. Alerga afară din supermarket şi, iată! apuca să vadă undeva deasupra nordului, pe cerul înstelat, luminile de semnalizare clipind scurt şi precis şi, chiar dacă nu mai auzea vuietul motoarelor, poate datorită depărtării, scânteierile luminilor erau certe. În definitiv, îşi spuse Iovan, nu văzuse imagini decât doar de la câteva camere web de pe faţa pământului. Ar fi trebuit să încerce mai multe, dar acum era prea târziu: deja de zile bune calculatoarele de la agenţia de ştiri LANS–Delta nu mai erau alimentate. Iată însă că unele linii aeriene încă mai funcţionau. Inima lui Iovan bătea cu putere în timp ce privea cerul. De atâtea ori călătorise şi el. Fiecare detaliu îi era familiar. Pasagerii, răsturnaţi pe spetezele fotoliilor, dormitau acolo sus, într-un interior luminat şi confortabil, unii se uitau, probabil, fără prea mult interes, jos pe hublou în timp ce avionul trecea peste aceste ţinuturi de tranzit, peste ţări de tranzit, şi poate că nu li se părea nimic neobişnuit să vadă ţările de tranzit înveşmântate în beznă, fiindcă de unde veneau ei era plin de lumini şi acolo unde trebuiau să ajungă îi aşteptau de asemenea lumini, aşa că restul pământului n-avea decât să doarmă... Numai că scânteile de lumină pe care le zărise Iovan pe cer nu mai părăseau de minute bune locul suspendat de deasupra nordului. Scânteile erau clipit, şi clipitul trebuie să fi fost al unei stele.

Rămase afară în noapte încă o jumătate de oră, cu privirea aţintită la aeronava-stea, care clipea în acelaşi loc.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.