Marocco sau Ziua Deşertului (29)*

Ce înseamnă suferinţa

♠

Visul cu bătrânul Sfântu îi persistă în suflet în primele ore ale dimineţii, în timp ce colinda străzile din cartierul Foişorului de Foc. Altădată, asemenea vise de dimineaţă, proaspete în minte în primele minute de după trezire, le simţea apoi, uneori cu regret, topindu-se în cotidianul preocupărilor mărunte ale zilei. Astăzi cotidianul nu mai exista, zilele se contopiseră într-o singură şi interminabilă zi. Răsăritul soarelui şi apusul încetaseră să mai fie evenimente, la fel şi ploile şi furtunile, fiindcă nu mai avea niciun sens să aştepte să înceapă o nouă zi, sau să asfinţească mai repede soarele, sau să stea ploaia. După momentul aşteptat nu se întâmpla nimic, nu se schimba nimic, nu se ivea nicio nouă perspectivă. Dar trecutul? Iovan îşi simţi pieptul inundat de o dragoste neaşteptată şi proaspătă pentru Sfântu, aşa cum nu îşi imaginase niciun moment că ar putea simţi vreodată pentru un om străin. Parcă nici pe părinţii săi şi nici pe Mara nu-i iubise aşa cum simţea în clipa aceea că îi este drag de acel moşneag blând şi slab cu duhul, care trecea din când în când prin cartierul lor, fără ca cineva să ştie de unde venea, încotro se îndrepta şi care îi era rostul. Probabil că era cerşetor, deşi Iovan nu îşi amintea să-l fi văzut vreodată cu mâna întinsă, cerând pomană. De altfel însuşi mersul lui veşnic grăbit nu era acela al unui cerşetor. Păsăruici — îşi aminti el încă o dată vorba domoală a bătrânului din vis, şi totodată din realitatea de acum mulţi-mulţi ani, când bătrânul hoinar se oprea deseori din trecerea sa şi li se adresa copiilor ca un sihastru prietenos şi entuziast, gesticulând larg cu braţele, fără ca Iovan să-l fi auzit însă rostind vreodată cuvântul păsăruici. Se gândi, păşind prin dreptul caselor vechi de pe strada Dimitrie Racoviţă, acum că ploaia stătuse într-adevăr şi vântul călduţ trecea mângâios peste bălţile rămase de astă-noapte, că în anii ce urmaseră celor ai copilăriei poate că Sfântu îmbătrânise şi mai mult, ajunsese odată cu anii mai împăcat cu soarta, a sa şi a păsăruicilor bătute de viscolele iernii, pe care nu le putea adăposti în casă fiindcă erau prea multe şi poate prea gălăgioase, iar casa lui trebuie să fi fost mult prea neîncăpătoare, poate chiar şi pentru el însuşi. Cum visele se tot repetaseră de-a lungul anilor, Iovan se aştepta ca bătrânul poreclit de tovarăşii săi de joacă Sfântu să reapară într-unul din visele următoare, să reapară cu noua sa înfăţişare, schimbat şi obosit, şi să se întrebe la ce-i bună toată osteneala, pe cine fericeşte şi cine are de suferit, sau cui îi rămâne măcar o amintire de pe urma nepăsării, a cruzimii de a nu oferi găzduire păsăruicilor sau altor vieţuitoare când intemperiile nemiloase le ameninţă viaţa? Cine rămâne măcar cu o amintire a iernii şi a vicisitudinilor ei după ce primăvara a sosit, apoi vara, şi totul e cald în jur şi stabil şi nici o ameninţare nu mai pluteşte în aer; şi starea de bine pare să dureze, dacă nu la nesfârşit, cel puţin o bucată de timp de-ajuns de lungă pentru a nu stârni îngrijorarea nimănui?

Frunzele galbene începuseră să acopere obiectele împrăştiate peste tot după Ziua Deşertului. Ceva inedit îi sări în ochi: o umbrelă lăsată deschisă, rezemată în spiţe şi în mânerul încovoiat al bastonului, pe trotuar, lângă o bancă — o umbrelă neagră, pe care rămăseseră lipite frunze galbele, ude de la ploaia de astă-noapte. Iovan observă vârfurile din capetele spiţelor, cele care ţineau pânza întinsă: vârfurile începuseră să ruginească. De ce oare o deschisese posesorul umbrelei? Sperase oare să se apere astfel de Ploaia de Lumină?... La piciorul umbrelei, cumva apărată de aceasta, zăcea părăsită o sacoşă de sport, aşezată în picioare, pe clapa de deasupra cu o adâncitură în care se strânsese apă de la ploaie. Iovan o împinse cu vârful pantofului şi sacoşa se răsturnă, iar apa din adâncitură se vărsă cu un plescăit uşor pe asfalt. Nici el nu ştiu de ce făcuse acest gest — poate pentru că, aşezată în picioare, sacoşa îl tenta să o deschidă. Ceea ce nu se cuvenea să facă.

Nu, n-avea să deschidă sacoşa, cum nu îi venise să deschidă niciunul din obiectele împrăştiate peste tot pe străzi.

Iovan îşi ridică privirea spre cer — astăzi, la fel ca şi ieri, la fel ca şi în toate zilele din urmă, aşteptându-se să se ivească, poate, în cele din urmă, sus în înălţimile azurii, cruciuliţa argintie, minusculă, a unui avion le linie, lăsând în urmă cele două dungi albe de abur şi răspândind peste pământ acel vuiet slab şi îndepărtat, modulat de vânt, care întotdeauna avusese darul să-i alunge gândurile negre. Se gândi la cuvântul aeronavă, care îi evoca de fiecare dată responsabilitatea atâtor oameni, piloţi, controlori de zbor, personal tehnic, care vegheau ca pasagerii să ajungă în siguranţă la destinaţie, iar în timpul zborului să nu ducă lipsă de nimic şi nicio ameninţare să nu îi tulbure.... În definitiv, de ce nu s-ar fi ivit pe cer un asemenea avion de linie? Faptul că de atâtea săptămâni, de atâtea luni, niciun semn de viaţă nu venise din lumea largă nu trebuia să însemne neapărat că niciun colţ de pe faţa pământului nu scăpase neanihilat de Perdelele de Lumină. Da, văzuse atâtea camere web, răspândite în toate cele patru puncte cardinale, aducându-i, toate fără excepţie, pe monitor imaginea unei lumi pustiite. Şi totuşi...

♦

...Şi totuşi, în ciuda liniilor acelea albe pe care avioanele le desenau pe cer de dimineaţă până seara, sugerând un sistem de transport aerian impecabil, se întâmpla din când în când ca sorţii să cadă potrivnici. Dacă te uitai doar pe cer, totul părea în deplină ordine, dârele lăsate de avioane brăzdau în continuare cerul, perfect drepte, şi se estompau la o oarecare distanţă, topindu-se în azuriu. Dacă însă urmăreai ştirile la televiziune şi se nimerea să fie una din acele zile nefaste, aflai că un avion cu pasageri a dispărut în largul Oceanului Indian, sau că un altul s-a prăbuşit în jungla Amazonului, sau în pustiul Sahara. Agenţiile de ştiri se repezeau să facă cunoscute mesajele turnurilor de control, ale conducerilor companiilor aeriene, care se arătau consternate, mai întâi negând informaţiile apărute în mass-media, apoi încercând să se disculpe, să dea explicaţii. Mai pe urmă intrau în circuitul informaţional televiziunile dând imagini de pe aeroporturi, cu rudele apropiate ale victimelor, planuri apropiate cu feţe consternate şi răvăşite, fraţi, surori, mame cu inima sfâşiată de durere, oameni cu genunchii înmuiaţi de durere, care se lăsau să cadă pe fotoliile din holurile aeroporturilor. Din amănunte se recompuneau poveşti, pe care Iovan le trăia şi le derula în minte la nesfârşit adăugându-le noi şi noi detalii. Tineri care se despărţeau veseli şi zâmbitori de rude şi de prieteni şi o porneau fluturând din mână către poarta de îmbarcare, care se dovedea a fi poarta către neant. Era ca şi cum ai fi călătorit în timp, acum după anunţarea catastrofei, şi, cu o satisfacţie dureroasă, ai fi cunoscut destinul unor oameni. Tinerii pe care Iovan îi vedea în minte îşi ocupau locurile, se uitau în jur să vadă ce vecini vor avea pe durata zborului, coborau măsuţele rabatabile din faţa lor, răsfoiau nepăsători pliante de-ale companiei aeriene sau ghiduri turistice despre locul de destinaţie... Dar se insinua oare o vibraţie în eter, de ei neauzită, sau alungată prompt din minte cu gestul nonşalant cu care ai alunga o vedenie puţin probabilă, care îi surprindea pe ei toţi, cu zâmbetele lor voioase şi cu gesturile lor nepăsătoare, într-o încremenire de o fracţiune de secundă imprimată pe retina unui zeu rău şi războinic, care le cunoştea şi, mai mult decât atât, le ursea soarta, un Zeu al Catastrofelor Aviatice?... Tinerii din închipuirea lui Iovan se uitau pe hublou şi îşi luau adio de la pământul care se adâncea sub ei şi le scotea apoi înaintea ochilor avizi, ca în călătoriile de rău augur ale unui mare scriitor pesimist, locuri necunoscute şi până atunci nebănuite, cu care nu aveau să se mai întâlnească niciodată, ochiuri de apă verzuie, parcele cu culturi exotice, multicolore, fâşii de pădure ce despărţeau teritorii ale pământului cu destine diferite... Apoi, făcând abstracţie de vibraţia rău-prevestitoare a viitorului lor apropiat, intrau în vorbă cu vecinii lor simpatici, fixându-se cu obstinaţie pe subiecte banale de conversaţie, despre întâmplări mărunte care, credeau ei, nu aveau cum să nu se petreacă, alungându-le, în subconştient, pe cele fatale, care trebuiau să nu se petreacă. Dar răul venea oricum. Ceva, în exterior, ca o gigantică mână supranaturală apuca bezmetică avionul de o aripă şi îl zgâlţâia cu o forţă malefică: o rachetă deja izbise orbeşte o aripă a avionului, spulberând-o. Sângele fugea din cap, inima stătea în loc, preludiu al neantului. Dincolo de hublou ţâşnea o flacără, avionul se cutremura, fragmente de aripă zburau dezordonat prin aer în timp ce avionul căpăta o înclinaţie ameţitoare, din care nu avea cum să se mai redreseze vreodată. Ţipete nebune umpleau instantaneu spaţiul fuzelajului, în timp ce alţii — căci nu toţi sunt la fel — deja lunecau în marea împăcare...

Se lumina de ziuă şi Iovan, stând lungit pe pat, cu mâinile sub cap, se uita fix pe fereastră, unde de pe nori se scurgea încet apa vânătă a nopţii.

...Ţipetele nebune au încetat, iată. Acum nu mai era decât fum şi rămăşiţe fierbinţi împrăştiate pe pământ, rămăşiţe de metal şi rămăşiţe de oameni, iar undeva se consemna o oră finală: 4.32 a.m. De aici încolo timpul stătea încremenit; de tot ce mai urma să fie făcut se ocupau alţii. Celor morţi nu le rămânea decât să aştepte. Pentru ei tocmai începea prima dimineaţă de morţi, şi era o frumuseţe de dimineaţă, cu nori tiviţi cu roz, într-o simfonie coloristică de portocaliu şi galben, din ce în ce mai galben, dovedindu-se că norii strălucesc şi că nu ei sunt cei ce trebuie să se coboare la nivelul ororilor pe care le aureolează, ci oamenii, indiferent de starea lor, trebuie să se ridice la nivelul splendorii lor. Salvatorii scormoneau printre rămăşiţe în căutarea cutiilor negre, iar de jur împrejur tinerii din ajun se eliberaseră de orice îngrijorare, acum că subiectele banale din conversaţiile lor se dovediseră a nu le fi fost de vreun folos în a opri răul să vină. Iar răul, trecând peste momentele de zbatere din ajunul morţii, nici măcar nu era cu adevărat înspăimântător. Zdrobit de pământ, nu mai simţeai nici măcar gravitaţia. Nu mirosea decât a fum şi a umed, dar erau mirosuri care oricând se puteau confunda cu mirosurile toamnei la ţară. Mai puţin mirosul până atunci necunoscut al magmei. Şi nu cumva se insinua o vibraţie, doar de ei auzită, izvodind din adâncul vulcanilor, care punea în pericol morţile recente? Iar dacă prima dimineaţă a nevieţii fusese frumoasă, amiaza nici nu mai conta, iar prima seară îi urma în chip firesc, prima dintr-un nesfârşit şir de seri în regatul neviului, unde toate se succedau fără discernământ, până ce se compactau câtime peste câtime, devenind, de la un moment încolo, totul...

Formele norilor văzuţi pe fereastră se schimbau neîncetat, învolburându-se precum continentele în anii de după Facerea Lumii.

După tam-tamul din presă, din primele zile, uitarea începea să se aştearnă odată cu aprofundarea cercetărilor; ştiinţa avea prioritate asupra vieţii. Iar suferinţa...

♥

„Dacă vrei să ştii ce înseamnă suferinţa”, spunea mama, „plimbă-te printr-un cimitir. Vrei să fiu sinceră? Nicăieri nu mă simt mai liniştită ca într-un cimitir. Mai liniştită şi mai împăcată cu mine însămi.”

Şi mama se întorcea să aştearnă peste velurul verde al mesei ultimele cărţi din pasienţă.

Cunoşteam suferinţa, cum să nu. Dar, indiferent de locul unde mă aflam, eram departe de a dobândi liniştea sufletească de care mama spunea că se bucură.

Gândindu-mă, deveneam atent la propria-mi respiraţie — ritmul ajunsese să fie foarte rar, foarte-foarte rar, şi parcă tot mai rar, şi mă întrebam dacă nu eram pe cale să intru într-o nouă fază a existenţei: vieţuirea fără respiraţie. E adevărat, ritmul respiraţiei putea fi controlat până la un punct, dar acelaşi ritm era dictat de aportul necesar de oxigen, aşa că în definitiv puteam lăsa totul în seama organismului. Totodată însă aveam motive serioase de îngrijorare, căci scăderea ritmului putea să fie primul pas către sufocare. Trebuia oare să mă concentrez asupra respiraţiei, să fiu atent ca aceasta să nu se oprească? În loc să fie un act reflex, respiraţia avea să devină în cazul meu un act conştient? Deja mi se părea că încep să mă sufoc chiar şi când mă concentram asupra respiraţiei.

Mama ridica ochii spre mine şi îngrijorarea i se citea în privire:

— Ce-i cu tine, Alexandru, n-ai aer?

Dar nu, slavă Domnului, plămânii funcţionau.

Deja parcă nu mai era nevoie să mă gândesc la respiraţie. Încă puţin şi ritmul se stabiliza de la sine. Dar cine ştie cât avea să dureze normalitatea?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Doamnele Mili şi Aneta pe stradă* **

— Forţele imaginative ale spiritului nostru se dezvoltă pe două axe complet diferite, spuse doamna Mili, continuând discuţia începută cu doamna Aneta încă în dreptul restaurantului Oscar.
   Prietena ei, doamna Aneta, se opri, contrariată.
   — La ce anume te referi? întrebă ea, încruntându-se.
   Se aflau pe strada Ion Eliade Rădulescu — tocmai trecuseră de buticul doamnei Ionescu s.r.l.
   — Unele se dezvoltă în faţa noului, răspunse doamna Mili. Le plac pitorescul, varietatea, evenimentul neaşteptat.
   — Trebuie să mărturisesc că ceea ce spui tu, mie îmi evocă primăvara, spuse doamna Aneta. În natură, departe de noi... Mă gândesc la flori.
   — Ei! tu eşti o romantică, aşa ai fost de când te ştiu.
   În glasul doamnei Mili admiraţia se făcea simţită la concurenţă cu reproşul.

Doamna Aneta se trezi din visare.
   — Şi celelalte? se interesă ea.
   — Celelalte forţe, la asta te referi? Ei bine, celelalte forţe imaginative sapă în adâncul fiinţei, sunt sigură de asta. Vor să găsească în fiinţă ceva primitiv şi totodată etern. Ele domină...
   Pe stradă, spre ele, venea o ţigancă cu o târnă atât de mare încât cele două doamne nu aveau loc să treacă braţ la braţ pe trotuar fără ca ţiganca să se dea la o parte.
   — Haideţi să vă dau nişte bureţi, coniţă, o îmbie ţiganca pe doamna Mili.
   Cele două doamne fură nevoite să se oprească. Doamna Mili o ignoră complet pe ţiganca cu târna şi, adresându-se tovarăşei sale de drum, continuă fraza începută:
   — ...anotimpul şi istoria.
   — Poftim? spuse ţiganca, clipind din ochi, nedumerită.
   — Nu vorbeam cu tine, spuse distantă doamna Mili şi, preţ de două secunde, raza ei vizuală trecu la un pas distanţă de ţigancă. După care dădu să reia discuţia cu prietena ei: — În natură, în noi şi în afara noastră...
   — Sunt proaspeţi, coniţă, insistă ţiganca. Nici n-a apucat roua să se usuce pe ei. Azi-dimineaţă i-am cules.
   Ignorând-o, doamna Mili îi vorbi doamnei Aneta.
   — Exprimându-ne filozofic, am putea distinge două imaginaţii...
   Ţiganca se uită prostită la doamna Mili.
   — Vi-i dau ieftin, coniţă, se dezmetici ea. Patru lei kilu’.
   — Lasă-ne să trecem! spuse doamna Mili ferm şi cu răceală. Şi se întoarse spre doamna Aneta: — Am putea distinge două imaginaţii: o imaginaţie care dă viaţă cauzei materiale sau, mai pe scurt spus, o imaginaţie formală şi o imaginaţie materială.
   — Hai că vi-i las cu trei.
   Doamna Mili o aţinti pe ţigancă cu o privire de gheaţă:
   — Ne laşi să trecem?
   Ţiganca o privi drept în faţă (dar faţa doamnei Mili era un zid proaspăt tencuit).
   — Mata nici nu ştii, coniţă, cât îmi ia mie să culeg un kil de bureţi!
   Doamna Mili nici nu era sigură că avea de gând să zugrăvească prea curând zidul feţei ei impenetrabile. Doamna Aneta făcu un pas înainte pe lângă gard, trăgând-o după ea pe doamna Mili.
   — Ştiu, zise ea. Pentru ca opera să aibă varietatea cuvântului, viaţa schimbătoare a luminii, trebuie ca o cauză a inimii să devină o cauză formală.
   Ţiganca rămăsese cu un pas în urma celor două.
   — Zi mata! zise ea cu năduf, întorcându-se către cele două doamne care se îndepărtau pe trotuar. Cât crezi mata că ţi-ar lua să culegi un kil de bureţi? Ca să umplu târna asta am muncit o juma’ de zi! Să-mi sară mie ochii din cap dacă te mint!
   — Iar te-ai întors la inimă, i se adresă doamna Mili tovarăşei sale de drum pe un ton de reproş indulgent. Dar aceste imagini ale materiei, noi le visăm substanţial, intim, îndepărtând formele, formele pieritoare, vanele imagini, devenirea suprafeţelor.
   — O juma’ de zi am muncit la târna asta! Hei, cucoană! strigă ţiganca de departe. Ţi-i dau cu doi lei kilu’!
   — Există, neîndoielnic, opere în care cele două forţe imaginative cooperează, observă doamna Aneta. Dar asta nu înseamnă că reveria nu păstrează totuşi un lest, o densitate, o germinaţie.
   — Draga mea, faci o mare confuzie! exclamă doamna Mili. În adâncul materiei creşte o vegetaţie obscură. În noaptea materiei înfloresc flori negre. Ele sunt catifelate şi au formula propriului lor parfum.
   Să nu-mi zici că sunt şi eu romantică.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
^**Publicat și în Euphorion, 3, 2020

Amenda*

Băiatul care ajunse la ghişeu avea unsprezece ani, arăta speriat şi se abţinea să nu izbucnească în plâns. Până atunci nimeni din rândul la care stătuse nu-i dăduse nicio atenţie. Dar acum, venindu-i rândul la ghişeu, casierul Fiscului, în uniformă bleumarin cu şnur galben, îl privi pe deasupra ochelarilor, binevoitor şi în deplină solidaritate bărbătească.

— Tu ce-ai venit să plăteşti?

Băiatul îşi înghiţi un sughiţ de plâns.

— Amen... amenda.

— Ce amendă? îl întrebă răbdător casierul Fiscului. Şi se încruntă spre el, în deplină solidaritate bărbătească.

Băiatul avea un vârtej în păr, neobişnuit, chiar în colţul frunţii, ceea ce, în alte împrejurări, i-ar fi dat un aer semeţ. Acum însă, în luptă cu plânsul, semeţia nu-i ajuta la nimic.

— Pentru... începu el, şi buza de jos i se răsfrânse.

— Pentru? îl îndemnă casierul Fiscului.

— Pentru... depăşirea vite... vitezei legale.

Casierul Fiscului îşi stăpâni surprinderea.

— Tu conduci maşina?

Băiatul rămase tăcut, doar îşi lăsă privirea în jos. După care clătină din cap.

— Aşadar nu conduci maşina, trase concluzia casierul Fiscului, cu un calm desăvârşit.

— Nu.

— Cine te-a trimis să plăteşti amenda, tatăl tău?

Băiatul rămase cu privirea plecată, abătut tare şi nu spuse nimic.

Casierul Fiscului mai aşteptă câteva secunde, răbdător.

— Aşadar, nu conduci maşina, nu te-a trimis tatăl tău, dar ai depăşit viteza legală.

Aşteptarea casierului se prelungea.

— Şi vrei să plăteşti amendă.

Resemnat, băiatul înălţă din umeri şi oftă adânc.

Acum plânsul din el era învins.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (28)*

Păsăruici

♠

În toiul nopţii picuri mari începură să clipocească rar pe acoperişul supermarketului unde Iovan dormea de atâtea nopţi deja. Clipociră la început rar, fără grăbire, nehotărâţi, căci, după ce ecranele radarelor meteorologice se întunecaseră definitiv, la fel şi cele ale calculatoarelor, unde, înainte de Ziua Deşertului, traiectoriile norilor puteau fi urmărite cu exactitate pe hărţi, ploile hălăduiau acum lipsite de vigoare, fără nicio ţintă, veneau de niciunde şi plecau la voia întâmplării. Sub ploi nu se mai deschideau, ca odinioară, umbrelele, iar furtunile ce se stârniseră cândva nu mai aveau acum pe cine să înspăimânte, nici să impresioneze. Aşa că ploile cădeau domol, cu lehamite, şi oricum sfârşitul verii trebuie că era aproape, aşa că toate începeau să slăbească şi să încetinească: nopţile, zilele, căldura soarelui, vântul. Totuşi, pe acoperiş clipocitul se înteţi un pic şi Iovan auzi în scurt timp darabana binecunoscută a ploii, cea de pe vremuri, şi chiar şi un fulger îşi răsfrânse lumina argintie, cumva, pe căi ocolite, pătrunzând aici în interior, unde de multă vreme instalaţia electrică nu mai folosea la nimic. Răpăitul ploii se învioră, luă oarecare avânt, destul cât lui Iovan să-i alunge somnul, deşi încă nu se luminase de ziuă. Rămase întins pe pat, cu toate simţurile treze, deschise spre toate noutăţile vechi ale lumii, spre toate rememorările din vechime. Ploaia îi aminti de sfârşitul vacanţelor mari, când regretul de a nu fi fost plecat în voiaj împreună cu părinţii, la fel ca ceilalţi, începea să se ogoiască în aşteptarea înfrigurată a reîntâlnirii şcolii, când revenea preocuparea pentru cămăşile sobre şi pentru cele albe, de şcoală, şi aroma de cafea cu care mama obişnuia să-şi înceapă ziua se răspândea în aerul răcoros şi tare al dimineţilor, ieşind pe fereastra bucătăriei şi întorcându-se înăuntru pe fereastra ce se deschidea spre grădină. Pata de soare se muta dimineaţa de pe covor pe piciorul scurt şi gros, în formă de labă de leu, al comodei, şi după aceea urca spre cheia din broască, de care atârna de ani de zile aceeaşi legătură de chei vechi de peste tot şi de nicăieri. Pata de soare pe care o vedea în dimineţile de duminică era o nouă spărtură în norul care acoperea cerul amintirilor sale despre primii ani de viaţă şi despre casa părintească.

Un simţământ tulbure, de absenţă dureroasă şi de pierdere ireparabilă, îi strânse stomacul şi îi umplu tot pieptul odată cu amintirea aromei de cafea care parcă venea de afară chiar acum, aici, în interiorul supermarketului, adusă de aerul căldicel al nopţii de sfârşit de vacanţă. Doar aroma, fiindcă pe mama sa nu avea s-o mai revadă niciodată. Şi Iovan îşi aminti de deşteptătorul său care suna întotdeauna după ce cafeaua de dimineaţă a mamei era gata. Suna sacadat, în mici cascade de bipuri delicate, menite să-i facă trezirea mai puţin brutală şi să-i mai atenueze din calvarul deplasării la şcoală.

Îi veni apoi în minte o fotografie veche: el, pe la cinci ani, cu o tobă atârnată de gât, înconjurat de întreaga familie, unchii şi mătuşile, verii şi verişoarele, de care nu mai auzise niciodată vorbindu-se şi nici nu îşi amintea să-i mai fi întâlnit vreodată în anii următori, dar care în ziua aceea veniseră să-i viziteze, probabil cu ocazia vreunei aniversări. Oare a lui proprie? Un unchi, cumnatul mamei, din câte îşi amintea, se lăsase pe vine lângă el, în timp ce toţi ceilalţi stăteau în picioare în acel loc umbrit, care era intrarea dosnică a casei, iar în spatele întregului grup se ridica un gard înalt de cărămidă, semn că dincolo de acel gard începea curtea învecinată. Umbra unui copac foarte înalt cădea peste acel loc dosnic, din care cauză peste figurile personajelor din poză cădea umbra. Doar toba sa ieşea în evidenţă sub o rază de soare strecurată prin frunziş.

Cerul începea să se lumineze prin peretele de sticlă dinspre intrarea principală în supermarket, şi înăuntru bezna începu să se subţieze lăsând să iasă la iveală rafturile pline cu produse, înalte până către tavan. Pe culoar, la o oarecare distanţă, rămăsese încremenit de luni de zile un electrostivuitor, pe braţele căruia un container apucase să fie ridicat doar până la o înălţime de aproximativ un metru şi jumătate. În clipa următoare, se putea presupune, începuseră să dănţuiască Perdelele de Lumină.

Întorcându-se pe o parte, Iovan întinse mâna şi dibui una din brichetele adunate de el şi aşezate într-o grămăjoară pe măsuţa de lângă pat. Iovan le ţinea într-o cutie decorativă, fără capac, din împletitură de rafie. Cutia era atât de plină cu brichete încât la atingerea mâinii sale, vreo două din ele, revărsându-se, căzură pe marginea măsuţei şi acolo jos pe postamentul de parchet al patului. Aprinse bricheta şi la flacăra ei ieşi la iveală glastra de inox în care adunase un mănunchi gros de lumânări albe de stearină, să-i ajungă. Lângă glastră, într-un sfeşnic improvizat, rămăsese lumânarea arsă pe jumătate, rămasă din ajun. Iovan o aprinse şi, lăsându-se la loc pe spate, rămase cu ochii în întunericul înalt al tavanului.

Mult timp stătu nemişcat, privind în tavan.

O vrabie zbură sprinten şi gălăgios de pe ultimul raft al unei etajere şi se adăposti pe o grindă metalică de sub tavan. Aşa făceau vrăbiile încă de la deschiderea magazinului, a tuturor celorlalte supermarketuri: se obişnuiseră să se furişeze în interior şi că ciugulească boabe din pungile plesnite de griş, hrişcă sau orez. Aşa că Iovan nici nu se miră. Sfântu, bătrânul care cândva făcuse deliciul cartierului său, se uită şi el în sus după păsăruică şi râse molcom, fără glas, după care îşi întoarse zâmbetul cald şi bun către Iovan, aşa cum făcuse şi altădată, pe stradă.

— Am ştiut întotdeauna că eşti un copil bun şi milos şi că până la urmă Dumnezeu o să-ţi aducă tămăduirea. Şi ştiu că aveai răbdare în scaunul tău pe rotile, aveai multă răbdare. Aşa este, mi-aduc aminte. Erai gata să dai o mână de ajutor, asta se vedea pe faţa ta. Se vedea că pui la inimă, sigur că da...

Se pricepea să vorbească bătrânul. Iovan nu îl auzise până acum decât cu acele cuvinte de binecuvântare atunci când copiii îl abordau pe stradă, nefiind siguri dacă este sfânt sau sărac cu duhul: „Dumnezeu să te aibă în pază!” Dar acum iată că Sfântu spunea cu totul altceva.

— Dar ce poate să facă un om singur? spunea. Ce poate să facă? Nu poţi să iei asupra ta nenorocirile altora, chiar dacă te doare sufletul. Nu poţi! Sunt prea mulţi oameni care suferă pe pământ. Îl ajuţi pe unul, îl ajuţi pe altul, dar ce te faci, că sunt puzderie, sunt mii de oameni care au nevoie de ajutor. Şi tu n-ai decât două mâini şi un suflet în care încape cât încape. Nu poţi să-i ajuţi pe toţi. Asta e!... Ştiu, dragule, cum e, eu am trăit asta... Şi măcar de-ar fi doar oamenii. Dar uite că sunt şi animalele care suferă. Da, da, sunt şi animalele, bietele de ele. Câtă vreme e vară, se descurcă şi ele cum pot, îşi caută hrana şi, slavă Domnului, o găsesc. Mai ciugulesc ici, mai ciugulesc colo. Dar trec peste noi furtunile. Vin şi trec. Te uiţi la bietele păsăruici şi te-ntrebi cum de se descurcă, cum de nu le rupe vântul aripioarele, cum de nu le izbeşte de trunchiurile copacilor. Îţi vine să deschizi fereastră şi să-i strigi: Vino, păsăruică, aici în casă, stai până trece furtuna şi-apoi te-i duce înapoi în desişul tău. Sunt prea multe păsăruici, nu le poţi găzdui pe toate, deşi inima aşa te-ndeamnă. Să deschizi fereastra şi să le zici să facă un popas în casa ta. Plânge sufletul în tine când vine iarna, unele vin să se aşeze pe pervaz, trag cu ochiul înăuntru, parc-ar cere de la tine să capete doar o suflare de aer cald. Iar altele adastă în vârful copacilor, ciorile bunăoară, le leagănă vântul şi le şfichiuieşte, uite-aşa, de zici că or s-ajungă ramurile pân’ la pământ. Şi-i viscol şi ger de crapă pietrele. Iar tu stai şi le plângi de milă, sărmanele ciori. Asta e, n-ai cum să ajuţi toate vietăţile năpăstuite de pe faţa pământului. Şi eu de-aia umblu pe străzi, haihui, cât e ziua de lungă, ca să fiu alături de...

Alături de cine? se întrebă Iovan.

Lumina crescuse, deja se vedeau detalii ale tavanului înalt, se vedeau garguiele care îi stătuseră de strajă încă din prima zi când îşi găsise adăpost în supermarket. Nicio vrabie nu se furişase în interior. Niciuna... Păsăruici, îşi aminti el, şi zâmbi. Sfântu trebuie că murise cu mult înainte de Ziua Deşertului. Poate că urma o zi însorită însă ploaia de peste noapte nu rămăsese fără urmări: picuri cădeau rar din tavan, tot mai rar, ca într-un vis de-al său de demult, şi răsunetul lor reverbera ca într-o grotă vastă cât haosul originar.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.