Uşile metroului*

La fel ca de fiecare dată când călătorea cu metroul, atunci când uita să-şi ia ceva de citit, Iulian cerceta figurile din jurul său. N-o făcea din plictiseală ci cu un real interes. Erau multe tinere şezând pe aceeaşi parte cu el sau de partea cealaltă, cu ochii în smart-phone-uri şi cu arătătorul punctând neobosit ecranul ba ici, ba colo, cărora nu părea să le pese că sunt privite. Concentrate asupra jocurilor, aveau tresăriri voioase sau de ciudă după cum jocurile le ieşeau sau nu. Drept în faţa sa şedea o pereche vârstnică, un el şi o ea în jur de şaizeci, care făcea notă distinctă faţă de ceilalţi din jur, întâi şi-ntâi prin aerul lor de intelectuali mondeni, îmbrăcaţi inspirat, rătăciţi în metrou, trăind într-o lume izolată şi cu mult mai interesantă decât restul lumii. Ea, întoarsă spre el, agăţată de braţul lui cu ambele mâini, îi şoptea la ureche ceva ce nu părea a fi tocmai de bine. Iar el, fără s-o privească, o asculta dând uşor din cap, pe buze c-un zâmbet împăcat, ca şi cum ar fi zis: ei hai, ceea ce mâncăm noi nu-i chiar aşa de toxic. În picioare, ţinându-se de bară, stătea o tânără de o înălţime nordică, subţire ca o trestie, cu o fustă binişor deasupra genunchilor, în mână c-un ghid al României. Iulian observă că între filele cărţii tânăra nordică nu strecurase niciun deget, semn că trata egal şi cu detaşare tot ce vedea în jur, şi că pământul avea să fie binecuvântat mai devreme sau mai târziu — răbdare s-avem! — cu o fericire celestă. Drept care ea surâdea cu bunătate, deşi c-un aer un pic superior, în timp ce studia la rândul ei, la fel ca şi Iulian dar de la alt nivel, figurile aşezate jos pe scaune, departe-departe — unul ici, altul colo, şi aşa mai departe. Şi fiindcă în metroul bucureştean se nimeresc oameni de toate categoriile, ceva mai în stânga şedea un grup de trei zugravi, vechile lui cunoştinţe, care, lucru cunoscut, acceptau bucuroşi să renoveze orice fel de locuinţă şi negreşit se târguiau cu oarece bun-simţ. Dar sub un anumit preţ nu coborau, orice s-ar fi întâmplat. Veneau de la lucru, aveau salopetele pătate, la picioare fiecare din ei ţinea câte o găleată în care vedeai te-miri-ce: o pereche de pantofi de lucru legaţi cu o sfoară, un şomoiog de câlţi, un trafalet, o bidinea şi chiar şi unul din ziarele gratuite care se distribuiau în metrou, pliat în formă de scândurică. Cei trei nu se uitau la nimeni şi nici nu vorbeau între ei, sobri nevoie-mare — sobri şi obosiţi.

Trenul opri la Piaţa Victoriei, staţionă patruzeci de secunde, apoi se puse din nou în mişcare. Venea la rând Piaţa Romană, unde cobora Iulian. Nordica cea subţire şi înaltă, continuând să-i mângâie pe toţi cei din jur cu aceeaşi privire de educatoare cu suflet bun şi educaţie aleasă, avea o cu totul altă destinaţie. Cei doi sexagenari se redresară, adoptând o atitudine mai impersonală, poate pregătindu-se de coborâre. Căldura lor mediteraneană de mai înainte deja dispăruse, înlocuită fiind de o neaşteptată răceală propice acţiunii. Vreo două-trei tinere îşi închiseră smart-phone-urile şi le băgară c-un aer indiferent la loc în genţi. Un aer fals indiferent. În mod straniu, nordica renunţă în ultimele momente la studierea fizionomiilor bucureştene, poate pentru că oamenii pregătindu-se de coborâre nu mai au nimic caracteristic locului, nimic vrednic de interes, şi deschise ghidul turistic. Zâmbetul de educatoare mămoasă i se şterse de pe faţă şi o concentrare nesigură îi umbri linia ochilor coborâţi în cartea deschisă. Zugravii în salopete pătate se uitau în gol când trenul începu să încetinească şi vocea feminină a metroului anunţă staţia Piaţa Romană, cu peronul pe partea dreaptă. O staţie construită sub semnul improvizaţiei, se gândi Iulian — în total dispreţ pentru siguranţa evacuării pasagerilor... Era multă lume care urma să coboare, aşa că Iulian, dorind să evite aglomeraţia nu se plasase în apropiere de uşă, ci, dimpotrivă, se trezi împins de val taman lângă uşa opusă. Care iată că, tocmai ea...

...Se deschise în staţie. Toate uşile se deschiseră pe partea aceea a trenului, care dădea spre şinele şi traversele negre şi unsuroase, unde nimeni nu avea acces, în afară de sinucigaşi în zilele nefaste, cu pragul uşilor la o înălţime descurajant de mare faţă de fundul tunelului. Şi totuşi lumea se îmbulzi într-acolo, într-o muţenie încăpăţânată, împinsă de un elan sumbru către o ieşire nouă şi necunoscută.

Încercând să rămână în vagon, Iulian se agăţă cu disperare de cadrul uşii. O mână îl împingea de spinare cu o forţă brutală şi îndărătnică şi, când, mânat de curiozitate, îşi întoarse capul, dădu cu ochii, foarte aproape, de faţa neobişnuit de albă a unuia din cei trei zugravi, care îl aţintea cu ochi plini de răutate şi cu buza de sus umflată grotesc într-un efort absurd şi gratuit.

— Coboară! i se striga cu duşmănie. Hai, coboară odată!

Strigătele anonime ţâşneau din mulţimea brusc înrăită, căreia, teoretic, nu avea motive să i se împotrivească blocând acea uşă deschisă inoportun. Dar nu era o fericire nici să fie obligat să sară jos, peste linia de contact în carcasă roşie, peste şine şi traverse, printre care băltea, neagră şi perversă, apa infiltrată în tunel de la ploile abundente din ultimele săptămâni de vară ploioasă... Turista nordică stătea în afara bulucelii de la uşă. Lăsase în jos mâna cu care ţinea ghidul turistic, de astă c-un deget strecurat între file, şi privea mulţimea agitată, zâmbind distant şi enigmatic, ai fi zis chiar un pic viclean. Dar nu era de fapt nimic viclean, nici în ea nici în toată acea răsturnare emoţională — măcar de-ar fi fost! Iulian ar fi preferat ca zugravii să-l lase baltă cu o lucrare începută la el în apartament decât să-l vadă pe unul din ei, acum, pufnindu-i ura, aşa, fără nicio noimă, pe sub buza de sus, umflată şi transpirată, iar ceilalţi doi ţinându-i isonul... Ca să-l silească să coboare, el singur, unde? În tunelul umed şi sumbru, unde sufla curentul rece, aducând mirosuri ciudate din staţiile îndepărtate ale metroului prin care Iulian nu trecuse niciodată până atunci? Iar cei doi sexagenari să-şi uite distincţia, să-şi piardă aerul sofisticat, şi să strige la el, cot la cot cu ceilalţi, „Coboară! Coboară!”... Cine ştie dacă avea să reuşească să se mai ţină mult timp de cadrul uşii, împotrivindu-se mulţimii...

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Fa albastru*

Domnul Lăzărel trăia de foarte multă vreme singur, îşi făcea cumpărăturile la XXL şi prefera săpunul Fa albastru. Domnul Lăzărel avea un fel de a fi rezervat către nesociabil — irascibil, nu, în niciun caz! — ursuz, da, poate. Ceea ce se putea spune că era regretabil? Greu se apreciat... Unui tip lângă care s-a nimerit într-o zi să şadă în autobuz şi care tot încercase să intre în vorbă înclinându-şi capul spre el cu o familiaritate aproape alcoolică, zâmbindu-i conspirativ, îi spusese verde în faţă: Scuză-mă, n-am chef de conversaţie!... Asemenea mici întâmplări penibile erau totuşi foarte rare în viaţa sa, dat fiind că fizionomia însăşi a domnului Lăzărel îi ţinea la distanţă pe necunoscuţii care ar fi fost eventual tentaţi să intre în vorbă cu el.

Domnul Lăzărel era atât de dedicat singurătăţii sale încât chiar şi cu femeile evita să se încurce. Atracţia pentru femei, da, exista. Dar o legătură de o oarecare durată cu o femeie nu-i surâdea nicicum, fiindcă ar fi fost o ameninţare la adresa libertăţii sale. De aceea socotea că e mai prudent să se ţină la distanţă de femei. În definitiv, se putea trăi foarte bine şi fără drăgălăşenii, şi fără sex.

I se întâmplă însă domnului Lăzărel ceva destul ciudat la ultima sa vizită la XXL. La raionul de produse cosmetice observă la un moment dat o doamnă care se oprise în dreptul raftului cu săpunuri, cam la doi paşi distanţă, adică foarte aproape de el, şi studia cu mult interes produsele. Cu interes dar în acelaşi timp oarecum nehotărâtă. Care produse studia doamna? Ca să vezi! Exact preferatele lui — săpunurile Fa!... Era o femeie cu înfăţişare plăcută, de vreo patruzeci de ani, robustă — corpolentă, nu, în niciun caz! —, care poate că până mai acum câţiva ani făcuse sport de performanţă. Canotaj? Posibil. Sportul însă nu-i anihilase nicidecum feminitatea. Domnul Lăzărel o privi cu mai multă atenţie, aşa cum stătea în faţa lui, expunându-şi mai mult profilul şi, judecând după zâmbetul relaxat care îi flutura discret pe buze, fu nevoit să-şi corecteze presupunerea iniţială: nu, canotajul este un sport individualist, chiar şi în cazul ambarcaţiunilor de mai multe persoane, care modelează oameni duri, aprigi; doamna din faţa sa avea o figură deschisă, prietenoasă; aşa că cel mai probabil era să fi practicat un sport de echipă. Handbal?... Şi cum prezumtiva fostă handbalistă tot nu se hotăra ce săpun să aleagă, domnul Lăzărel se pomeni adresându-i-se:

— Cel albastru e cel mai bun.

Fără să tresară, doamna se mulţumi să-i arunce o foarte scurtă privire amuzată.

— Da?

Nu, scurta uitătură a doamnei nu fusese numai amuzată. Domnul Lăzărel fu nevoit să-şi corecteze prima impresie: mai degrabă sceptică; mai degrabă îngăduitoare, sigur că da. Ca aceea adresată unui băiat care nu-şi prea cunoaşte lungul nasului, dar nici nu merită să fie prompt pus la punct; fiindcă în definitiv pare un şcolar eminent şi, poate, na! l-a luat şi pe el o dată gura pe dinainte.

Bineînţeles că doamna nu se repezi să aleagă dintre toate culorile săpunul Fa albastru. Zâmbetul ei nu se disipă imediat ci se atenuă treptat în următoarele secunde, ca un sunet de orgă care se pierde în cotloanele umbrite ale unei biserici medievale; până când din el nu rămase decât cel mult un zâmbet interior, pe care domnul Lăzărel îl ghici în timp ce se îndrepta îngândurat spre ieşire.

Se îndreptă spre ieşire îngândurat şi cu nedumerirea în suflet. Pentru Dumnezeu, ce-l făcuse dintr-odată să-şi uite principiile? Şi dacă ea i-ar fi spus: Vreţi dumneavoastră să mi-l puneţi în coş pe cel pe care îl consideraţi cel mai bun? Am încredere în gusturile dumneavoastră!... Ce-ar fi făcut dacă fosta sportivă de performanţă ar fi reacţionat astfel?... Sau: Am să-l iau pe cel albastru, aşa cum îmi sugeraţi. Dacă vă place dumneavoastră, sunt sigură că o să-mi placă şi mie!... Sau (măsurându-l de jos până sus) ar fi spus: Nu păreţi genul de bărbat care să se înşele. Aşa că am să merg pe mâna dumneavoastră!...

Norocul domnului Lăzărel fu că doamna din magazin nu spusese nimic din ceea ce îi trecu lui prin cap, şi avea să-i treacă încă de foarte multe ori din acel moment încolo, în timp ce se ducea să-şi facă cumpărăturile la XXL, şi se întorcea de la XXL, cu sau fără săpunul Fa albastru în sacoşă. Şi chiar şi când nu avea nimic de cumpărat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (4, rescris)*

Zidari hipnotici

♠

Pe trotuarul bulevardului General Magheru, între intersecţia cu strada Maria Rosetti şi cinematograful Scala, ca peste tot de altfel, zăceau pe jos nenumărate obiecte de tot felul: serviete şi poşete, ceasuri cu brăţară de metal, portofele... Iată şi o lesă de câine, cu zgarda în capăt, ca un şarpe anemic care, sătul de viaţă, alesese să se întindă pe asfalt şi să se lase uscat de razele soarelui. Câteva cărţi împrăştiate chiar în mijlocul trotuarului, de bună seamă abia cumpărate de o aceeaşi persoană la librăria Mihail Sadoveanu, care se afla în apropiere. Vreo trei din ele zăceau cu faţa în jos, în timp ce pe una, căzută cu coperta în sus — Iovan se opri pentru o clipă şi o cercetă cu privirea —, scria: Haruki Murakami, laureat al premiului Nobel, De ce să nu porţi cercei desperecheaţi. Se gândi la tânărul care trebuie să fi cumpărat acele cărţi şi i se păru că trăieşte odată cu el panica Perdelelor de Lumină, care fluturaseră şi peste acest colţ de lume înainte să măture tot restul cu poalele lor nimicitoare. Orice ai fi ţinut în clipele acelea în mână îşi pierdea brusc noima de a exista. Dar răul în sine, care te lipsea de viaţă, era cu neputinţă de retrăit.

Câţiva paşi mai încolo pe trotuar zăcea pleoştită o sacoşă albastră în care o sticlă de ulei trebuie că se spărsese în cădere, iar uleiul se prelinsese, şi în timp se înnegrise, de-a curmezişul trotuarului, către stradă, unde rămăsese, uitată, nu se ştie în ce împrejurare, chiar la bordură, o măsuţă rotundă, veche şi uzată, cu trei picioare. Cineva o cărase pesemne nu se ştie încotro, venind nu se ştie de unde, şi o lăsase acolo ca să-şi tragă sufletul; şi nu era deloc exclus ca acel cineva, foarte probabil un vârstnic, să se fi opintit s-o care, târând după el un picior afectat de pareză în urma unui atac cerebral, întâmplat cu vreo doi-trei ani înainte. Chiar la intrarea în cinematograf rămăsese părăsită pe trotuar o sacoşă soioasă, pe un cadru cu două roţi, cu mâner înalt, încărcată cu un teanc de reclame pe care unul din amărâţii Bucureştilor urma să le distribuie strecurându-le în cutiile de scrisori, sau poate înmânându-le direct trecătorilor dispuşi să le accepte. Fasciculele erau perfect uscate, semn că de la Ziua Deşertului nu căzuse niciun strop de ploaie. Reclamele anunţau deschiderea unei expoziţii de ikebana, sâmbătă 29 aprilie, pe strada... Nu mai conta. Deşi, dacă expoziţia apucase să fie deschisă, nu era exclus să mai fie deschisă încă şi astăzi: o marcă de sensibilitate japoneză, şi în definitiv a întregii umanităţi, rămasă, într-un fel sau altul, pentru eternitate.

Şi un alt gând apropo de lumea dispărută de pe străzi: dar dacă?...

Dar dacă se organizase o întrunire uriaşă, o manifestaţie, şi cu toţii plecaseră într-acolo, undeva într-altă parte a oraşului? Într-un loc poate nu tocmai îndepărtat, astfel că dacă îţi încordai auzul, îndreptându-ţi urechea spre cer, peste clădiri, adăugând şi toată bunăvoinţa din lume, puteai să auzi ecouri îndepărtate venind din mijlocul acelei mulţimi de oameni? Sau ceva din cuvântul celui ce li se adresa oamenilor folosindu-se de o portavoce, undeva într-o margine de piaţă, nu departe de bulevardul General Magheru? Sau poate că locul acela de adunare a oamenilor nu era chiar în apropiere, astfel că era de aşteptat să nu se audă nimic... Poate că era vorba de o adunare foarte importantă, care îi scosese pe locuitori din case cu mic, cu mare. Oricine în situaţia lui Iovan ar fi purces să cerceteze cu privirea numeroasele ferestre ale clădirilor din jur şi să observe dacă nu cumva se întâmplase ca cineva, vreun locatar rămas totuşi întâmplător într-unul din acele apartamente, şi să-l surprindă privind neliniştit de dincolo de geam, întrebându-se de nu era prea târziu să mai iasă din casă spre a se alătura mulţimii deja strânse?... Nu se zărea însă nimeni îndărătul niciunei ferestre, semn că ceea ce urma să li se transmită oamenilor adunaţi în acea parte a oraşului era vital, astfel că nimeni nu alesese să rămână în casă. Ultimele care se grăbiseră să iasă dintr-un apartament şi să alerge la lift trebuie să fi fost — puteau să fi fost — două femei, una tânără şi alta mai în vârstă, poate mamă şi fiică, sau poate nepoată şi mătuşă, cea tânără zorind-o pe cea mai în vârstă, Grăbeşte-te, mamă, întârziem! ...

Mda...

Oricum, o nelinişte rămăsese în aer după toată acea mulţime care plecase. Şi tremura în aer, melodios şi insinuant.

Aveai oare tăria să te prefaci că nu auzi acel tremur?

O utilitară a salubrităţii dăduse cu spatele la intrarea în garajul Ciclop şi încremenise astfel, barând trotuarul pe toată lăţimea sa, astfel că Iovan trebui să ocolească trecând pe carosabil. Dincolo de utilitară un pârâiaş de apă se scurgea gâlgâind abundent pe rampa ce cobora de la etajul întâi al garajului, scurgându-se în rigolă. La venirea iernii avea să îngheţe, asta avea să se întâmple, după ce frunzele arţarilor de pe bulevard aveau să se împrăştie, galbene şi roşii, ca în orice toamnă, peste tot, iar rigola avea să fie năpădită de iarbă din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă, poate chiar de tufişuri, care însă n-aveau să ajungă niciodată să crească prea mari; deşi, cine ştie... Din mijlocul străzii, Iovan privi peste capotele nenumăratelor maşini încremenite pe toată lungimea bulevardului. Într-o bună zi zăpada avea să troienească toate acele capote, şi nimeni n-avea să fie nerăbdător s-o vadă topindu-se, aşa că nimeni n-avea să fie nici surprins când altă ninsoare, şi alte ninsori, aveau să se aştearnă, albe şi imaculate, peste bulevard, peste oraşul întreg. Răbdarea firii avea să fie nesfârşită, aşa cum fusese la începuturi. Iar când tencuiala de la etajele superioare ale garajului Ciclop, care şi aşa era şubredă şi instabilă, avea să înceapă să cadă, la primăvară, plescăind îmbibată de apă peste capota utilitarei intrate pe jumătate, cu spatele, către rampa ce ducea la etaj, dar şi de-a lungul trotuarului, asta avea să se întâmple deja în afara timpului. Meşteri zidari hipnotici n-ar mai fi mişcat un deget să dreagă ceva acolo sus deşi nu s-ar fi putut să nu-i doară inima văzând cărămida zidului cum iese la iveală încetul cu încetul de sub tencuiala căzută.

Odată, într-un film poliţist — îşi aminti Iovan — cadavrul unei femei fusese aruncat de un răufăcător într-un loc îndepărtat, la o margine de pădure, spre a nu fi găsit vreodată de poliţie. Camera rămăsese fixată pe acel cadavru, focalizându-se asupra antebraţului femeii, întins înainte, sub cap, dezgolit, mai exact asupra încheieturii mâinii, unde se putea vedea o brăţară, destul de largă pentru a zăcea oblic pe încheietura ei, sprijinită de pământul acoperit cu iarbă. Dar în timp, într-o înlănţuire cinematografică, se putea vedea iarba uscată şi, în locul antebraţului, osul gol, tot ce mai rămăsese din femeia ucisă, micile carpiene trecute prin brăţara rămasă în acelaşi loc, doar că acum înclinată şi mai mult, înfruntând în singurătate trecerea anotimpurilor.

Zidurile bulevardului General Magheru aveau să-şi dezgolească, în timp, cărămizile...

Şi zidarii hipnotici aveau să aştepte în afara timpului...

Toate încărcăturile explozive erau consumate, de-acum distrugerile aveau să fie exclusiv opera timpului. Dacă vreo schelă ar mai fi rămas pe undeva înălţată pentru renovări, nimeni n-ar fi putut să adauge pe nicăieri vreun petic din tencuiala lipsă, ci dimpotrivă, doar răbdare să fi avut ca să vadă scândurile schelei prăbuşindu-se, anul acesta una, la anul alta, şi tot aşa, la suflarea vântului şi sub lucrătura perfidă a putreziciunii. Toate batalioanele de zidari plecaseră la război. De unde niciunul n-avea să se mai întoarcă vreodată, şi asta se ştiuse dintotdeauna...

Lângă hotelul Ambasador o maşină mare, neagră, de teren, rupsese un pomişor de la marginea trotuarului şi pătrunsese cu jumătate din caroserie în vitrina unui magazin de bijuterii, spărgând geamuri şi sfărâmând galantarele dinăuntru. Iovan ocoli alte maşini care nimeriseră şi ele pe trotuar, desprinse din şuvoiul celor încremenite în mijlocul străzii. În toiul liniştii, un geam se sparse subit la unul din etajele superioare ale hotelului, probabil trântit de curent, ca un eveniment neprevăzut. Cioburi căzură pe trotuar la câţiva paşi înaintea lui Iovan, fără să pericliteze vreo viaţă. Alt geam mişcat de vânt se auzi scârţâind undeva sus, probabil ceva mai încolo, la blocul Aro. Stând cu urechea încordată, Iovan auzi şuieratul vântului care venea dinspre strada Maria Rosetti, prelingându-se peste curbura blocului Scala...

Aici era intrarea în hotelul Ambasador. Trebuia să intre şi să vadă.

Iovan străbătu holul larg al hotelului, lăsând într-o latură, în stânga, la o oarecare distanţă, liniştea ce învăluia biroul recepţiei. Urcă scara de marmură albă, care descria o curbă moleşitor de domoală, păşind peste fâşia de mochetă roşie. Străbătu, la etaj, coridoare albe, cu lumină discretă, unde săgeţile indicatoare nu mai spuneau nimic. Uşa de sticlă ce dădea în restaurant rămăsese larg deschisă. Un miros greu, de baltă stătută, sau de canal, venea din interior. Iovan pătrunse într-un vestibul lung, trecu prin dreptul unei nişe, dincolo de care se întrezărea ceva ce părea a fi bucătăria restaurantului. O draperie trasă pe jumătate peste nişă flutura alene în curent, simulând o brumă de animaţie.

Aici era primul salon. Iovan păşi de-a lungul unui şir de câteva mese, patru sau cinci la număr...

Silindu-se să-şi învingă sila, cercetă crispat farfuriile de pe mese. Cele mai multe îşi etalau, într-o tăcere sinistră, conţinutul respingător: un fel de mâzgă, aparent într-o peliculă subţire, doar cu mici gâlme ici şi colo — aceeaşi mâzgă în mai toate farfuriile, întunecată la culoare, ceva între verde închis şi negru. Iovan luă o furculiţă de pe masă, având senzaţia oribilă că o smulge din mâna încleştată a unui cadavru rămas acolo, astfel înţepenit de mai multe zile. Scrijeli cu vârful furculiţei fundul farfuriei, prin mâzga negru-verzuie. Mâzga îşi lăsă destrămată fără nicio împotrivire pojghiţa întărită de deasupra. Nu se putea ghici ce fel de mâncare fusese la început, atunci, în Ziua Deşertului... Se băuse şi vin aici. În cele mai multe pahare vinul se evaporase, doar în unul sau două mai rămăsese un pic pe fund — ceva vag rubiniu. În rest, multe sticle cu apă minerală, mici, de o jumătate de litru, rămăseseră adunate în mijlocul meselor. Cea pe care o apucă Iovan rămăsese nedeschisă: dopul trosni la deşurubare şi un norişor de bule de gaz carbonic se ridică instantaneu la suprafaţă susurând. Era gaz de dinainte, de pe vremea când nimic nu părea să tulbure cursul sărbătoresc a vieţii. Duse sticla la gură şi sorbi solemn câteva înghiţituri, dând capul pe spate şi închizând ochii. De acum înainte fiecare picătură de apă pe care avea s-o bea era apă de dinainte...

Aici era al doilea salon...

O masă lungă, menită a fi negreşit masă festivă rămăsese, după toate aparenţele, aproape nefolosită. Se pare că mulţi se aşezaseră acolo, pe puţin douăzeci, într-o însufleţire din trecut, şi se putea observa că încă nu apucaseră să fie serviţi: farfuriile rămăseseră goale — doar câteva uscăţele şi sărăţele ici şi colo, luate în treacăt din bolurile înşirate în mijloc; în timp ce în fructiere strugurii se stafidiseră în zilele ce urmaseră, alături de mere cu coaja încreţită, din care putreziciunea muşcase deja adânc, cu gingii ştirbe, lucrând în tăcere zilele şi nopţile scurse apoi, şi de banane cu coaja înnegrită, slinoasă şi plesnită peste pulpa pe jumătate scursă. Trebuie că cineva ocupase pentru moment locul din capul mesei, sau se pregătea să-l ocupe, într-o veselie peste care trecuseră de atunci prea multe ca să mai fi rămas vreo urmă de ea; nicăieri printre farfurii, tacâmuri şi fructiere nu rămăsese vreun carneţel sau vreun bileţel, cât de mic, în care să se poată găsi vreun indiciu despre scopul întâlnirii şi despre ce speraseră cei douăzeci şi mai bine de oameni să se întâmple în cursul festinului lor. Trebuie că fugiseră în panică după ce, privind pe ferestrele ce dădeau în bulevardul General Magheru, observaseră că ceva nedefinit tremura venind deja, trăgând peste oraş, peste lume, perdele de lumină galbenă, unduind alene ca o auroră boreală mohorâtă sub un nor învolburat, negru precum cenuşa vulcanică. Şi dacă nimic devastator nu se scuturase în primele câteva momente, aici, din norul acela, exista deja certitudinea că se scuturase, cumva, în altă parte provocând un rău încă şi mai mare...

Dar ce putea fi acel rău şi mai mare? O întunecare luminoasă absolut imposibilă, cum nu se mai întâmplase niciodată, care stinge ziua şi o aprinde din nou, dar cu alte lumini şi în alte culori, pe care însă nimănui nu îi este dat să le mai vadă...

Iovan îşi aminti o secvenţă dintr-un scurt-metraj documentar, cu un şoricel alb într-o cuşcă, destinat sacrificării de dragul unui experiment, şi un şarpe, la rândul său alb, şi el parte din experiment. Îşi aminti mişcările unduioase, hipnotice, ale şarpelui, cu partea din faţă a corpului ridicată deasupra şoricelului, la mică distanţă de el, ţintuindu-l cu privirea sa tăioasă şi fascinantă, făcându-l incapabil de vreo încercare să scape cu fuga. După care una din unduirile capului şarpelui se prelingea ceva mai rapid pe lângă corpul alb şi ingenuu al şoricelului. Nu se ştia dacă i-a pricinuit sau nu vreo vătămare, nu era sigur nici măcar că l-a atins. O secundă... Două... Corpul şarpelui alb, unduind din nou sus, din nou la distanţă, se dovedea în următoarele două sau trei secunde că noua unduire a şarpelui nu era decât supraveghere şi aşteptare — aşteptare a efectului: veninul, da, îl atinsese, şoricelul se crispa tot împingându-se inutil în perete, lăbuţele încordate şi întinse frământau mărunt, tot înclinându-se, podeaua cuştii, în timp ce sticlirea întunecată a ochişorilor săi se fixa într-un punct îndepărtat pe care, în secunda următoare, nu îl mai vedea. Asta era tot. Capul şarpelui alb cobora de la înălţimea supravegherii şi, venind în atingere cu blăniţa albă a şoricelului, nemaistrăbătută de niciun tremur, trecea la faza înfruptării. Era faza de după.

Dar ceea ce este imposibil şi nu se întâmplă niciodată vine totuşi după câteva mii se ani, sau după câteva sute de mii de ani, şi anihilează tot ce până atunci a mişcat şi chiar şi ce nu a mişcat ci doar s-a amăgit că poate să vieţuiască într-o formă de viaţă modestă, latentă şi nevăzută...

Secvenţele de timp însă, da, sunt reversibile şi au fost totdeauna reversibile în imaginaţie atâta vreme cât a existat o minte curioasă şi dispusă să se aplece asupra întâmplărilor, să le analizeze şi să le găsească o noimă, să le separe pe cele chiar importante de altele mai puţin importante. Sau deloc importante...

Scaunele de la acea masă sărbătorească din restaurantul hotelului Ambasador fuseseră de bună seamă îmbrâncite intempestiv şi ajunseseră într-o mare dezordine, ca şi cum ocupanţii s-ar fi ridicat precipitat, toţi odată, sau cei mai mulţi dintre ei, şi ar fi încercat să părăsească salonul în mare grabă spre a se adăposti. La fel erau scaunele şi în micul salon următor, unele din ele răsturnate. În pragul bolţii dintre cele două saloane Iovan se împiedică de o tavă căzută pe jos. Cioburi de pahare sparte scrâşniră strident sub piciorul său. Unul din paharele cu picior scăpase însă teafăr şi Iovan se aplecă şi îl culese de pe jos. Ducându-l la nas, din interiorul cupei sui spre el un miros vag de vin rămas după o petrecere aproape uitată. Tot felul de obiecte zăceau şi aici împrăştiate peste tot: verighete, legături de chei, monede — iată-le —, telefoane mobile, ace de cravată, pudriere, catarame de la curele. Un colier întreg de perle zăcea la piciorul unei mese, încremenit în forma unui 8 deformat, ca scris de o mână descurajată ce nu-şi putuse stăpâni tremurul. Iovan se aplecă şi culese de pe jos un breloc cu multe chei, printre ele o cheie de contact. Brelocul înfăţişa o corăbioară. Corăbioara sau lănţişorul sau poate altceva îi răscoli amintirile, şi Iovan, băgând maşinal mâna în propriul său buzunar, dădu peste ceva rece şi metalic. Era o legătură de chei, legătura sa de chei, cele mai multe yale, dar şi un inel mai mic ataşat celui principal, în care erau prinse două chei mici, probabil de la nişte valize. Pe când cele mari trebuie să fi fost de acasă.

Acasă?

Iovan rămase pe gânduri. Unde oare era casa lui? În ce trecut îndepărtat se pierduse? Încercă să-şi amintească un loc familiar, undeva pe la începuturile existenţei, o fereastră dând spre o curte, pomi în floare, o cărare într-un colţ de lume cunoscut, o tricicletă de-a sa; sau vreuna din jucăriile dragi, aşa cum au toţi copiii... O tăbliţă cu un nume de stradă, prinsă sus pe un zid — poate vechi, poate nou; orice lucru care înconjoară cu blândeţe şi cu lumină o copilărie, un început...

Nimic nu i se înfiripă în minte.

Nicio amintire.

***

^*Al patrulea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică