În vestă reflectorizantă*

  Fetiţei i s-a spus: Uite, îl vezi pe domnu’ din faţa ta? La el să te duci.
  Fetiţa, de-o şchioapă, n-a stat nicio clipă în cumpănă, a întins numaidecât mânuţele şi a alergat fuguţa, cu mersul poticnit al copiilor care abia nu de mult au învăţat să meargă, poposind drept în braţele bărbatului din faţa ei.
   O, ce drăguţ! mi-am zis.
   Domnul în braţele căruia a ajuns fetiţa era primul-ministru. M-am întrebat cum se va purta un personaj de rangul lui cu un copil din popor. Căci asta era fetiţa: un omuleţ din popor. Primul-ministru semăna cu directorul unei importante companii de transporturi, recent demisionat. Îi ştiam şi numele, dar pentru moment nu avea nicio importanţă... Stătea în picioare îndărătul unei mese modeste, era înalt, cu alură sportivă, negricios, cam încruntat, prea încruntat pentru un personaj care de obicei îşi dă silinţa să se arate popular, şi purta nu se ştie de ce o vestă reflectorizantă, ca acelea cu care se îmbracă bicicliştii şi măturătorii. Îl însoţea o secretară, care se complăcea în anonimatul funcţiei ei.
   Ia să vedem, ce o să facă acuma primul-ministru? m-am întrebat. Primul-ministru a ridicat-o pe fetiţă în braţe, dar nu fără o ezitare, temându-se probabil că poponeţul i-ar putea fi umed. A dat să-şi miroasă mâna cu care îi atinsese poponeţul, un gest care mi s-a părut sub demnitatea unei persoane de un asemenea rang. Continuând să fie încruntat, primul-ministru şi-a schimbat brusc atitudinea şi s-a pornit s-o plesnească peste poponeţ; fără să afişeze o faţă plină de ură, ce-i drept, dar nu mai puţin încruntat.
   — Du-te şi spune-i să înceteze! mi s-a adresat de undeva din umbră o voce indignată de femeie.
   — Cine sunt eu să-i cer eu să-nceteze? am replicat. Doar e prim-ministru!
   Fetiţa stătea în braţele acelui bărbat negricios şi slab, înălţată mult deasupra mesei, şi îi suporta cu stoicism plesniturile.
   — Mi se pare incredibil că nu plânge! a spus aceeaşi voce indignată, de astă dată şuierându-mi de undeva din apropiere de ureche.
   Undeva lateral, într-o zonă pe care eu n-o vedeam, s-a auzit deschizându-se brusc o uşă. Primul-ministru a tresărit şi, încetând s-o lovească pe fetiţă, şi-a întors spre acea presupusă uşă privirea contrariată.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (36)*

Regele încolţit şi împăciuitor

♥    

   Nu ştiam cât era tata de priceput, dar vedeam că jocul de şah era pentru el o permanentă preocupare, aproape un stil de viaţă. Poate că pasiune e prea mult spus, fiindcă tata era un tip sobru şi reţinut şi deci nu se putea spune că îşi trădează prea uşor sentimentele. Când şedeam toţi trei la masă, deşi nu evita subiectele zilei, părea că îl interesează mai mult să le bifeze ca discutate în familie, pentru a se putea reîntoarce mai repede la jocul de şah drag lui. Uneori juca cu mine şi nu pot spune că nu îşi dădea silinţa să mă înveţe, dar ochii i se aprindeau abia atunci când rămânea singur în faţa tablei cu pătrate albe şi negre şi, cu cartea de şah alături, refăcea partide celebre. Îşi ducea mâna la bărbie şi se scărpina uşor când descoperea ceea ce trebuie să fi fost magistralele combinaţii ale marilor maeştri. Se întâmpla să şi comenteze, dar nu în detaliu, ci mai mult pentru sine, aşa, ca o filozofie a jocului de şah, să zicem... Regulile jocului sunt date o dată pentru totdeauna — observa el. Nu are niciun rost ca cineva să se apuce să le schimbe. O dată, pentru că de-a lungul atâtor sute de ani de când ştim că există jocul s-au dovedit cu prisosinţă a fi bune. Şi a doua oară, pentru că schimbându-le, ai avea altceva. Alt joc. Regulile jocului nu sunt legate de nimic material. E adevărat că pe undeva sunt scrise, dar asta nu înseamnă că dacă cineva ar arde cărţile care conţin regulile notate, acestea ar dispărea. Ele au fost consemnate tocmai pentru că există... Tata avea seriozitatea întipărită pe faţă şi privirea interioară îndreptată spre viitor; un viitor sigur... Oricâte s-ar schimba pe lume — spunea —, oricât de multe ar dispărea şi oricâte lucruri noi ar apărea, jocul de şah va rămâne mereu acelaşi. Jocul de şah e veşnic.
   Despre pasienţele mamei tata nu prea avea comentarii de făcut; pasiunea lui şi pasiunea mamei erau două lucruri complet diferite, doar că el nu recunoştea niciodată că se bazează pe şansă. Şi aş zice chiar că nici în viaţă nu se baza prea mult pe şansă. Unde cădeau ei de acord, mama şi cu tata, era jocul meu de marocco; ambii admiteau că acolo se întâlneau dexteritatea şi gândirea cu şansa. Şansa care răsfira la voia întâmplării mănunchiul de beţişoare strâns în pumn; nimic n-o împiedica să-şi facă jocul dacă mănunchiul era ţinut corect şi fără intenţia de a trişa. Iar mie în niciun caz nu îmi trecea prin cap să fiu incorect, fiindcă nu mi se părea că aş mai avea vreun merit să descâlcesc o grămadă de beţişoare pe care aş fi aranjat-o în folosul meu... De aceea tata se uita cu o anumită satisfacţie la mine când culegeam beţişoarele cu maximă atenţie. Se uita cu satisfacţie, dar tot cu gândul la marile combinaţii ale jocului de şah, care izvorau din gândirea pură...
   — Săritura calului, în lateral, cu cele două variante acceptate, ce poţi spera să iasă mai neaşteptat şi mai plin de fantezie din mintea omului? Mai ales că nu costă nimic, şi nici nu te pricopseşte cu nimic. E plăcerea pură...
   Săritura calului, tatălui meu îi provoca extazul.
   Oare nu este prea mare puterea reginei în comparaţie cu puterea mai mult decât limitată a pionului? mă întrebam. Practica de secole, cum observa tata, confirmase justa atribuire de puteri. Şi totuşi... Chiar şi regelui i se dădeau mult prea puţine puteri, faţă de rangul şi de rolul său... Dar tata era de părere că jocul în întregul lui era marcat de un anume echilibru. Dacă regina se înfăţişa pe câmpul de joc cu destulă agresivitate — şi nebunii de asemenea, dar numai pe diagonală — regelui i s-a dat privilegiul cumpătării: mişcări domoale, de numai un pătrat într-o parte sau într-alta — şi vorbirea domoală şi gravă, dacă ar fi fost înzestrat cu grai —, posibilitatea de a fi apărat prin rocadă dacă mintea jucătorului se mobiliza în a-l feri de atacuri; plus delicateţea şi modestia sa de rege, ca să nu mai vorbim de un anume soi de resemnare cu soarta, pe care o vădea mai ales în final de partidă; fiindcă regele niciodată nu moare luptându-se, ci încolţit, în defensivă, izolat şi părăsit de toate piesele — fie că au ieşit din luptă din laşitate sau din neinspiraţie, fie că s-au sacrificat cu curaj. Dar numai după ce şi-a jucat rolul de pacificator şi de neutralizator al patimilor stârnite de joc.
   Mă gândeam cum tata se întâlnea cu alţi jucători, şi el însuşi, prin firea lui, îşi dădea silinţa să calmeze pasiunile, şi cum propriile lui înfrângeri, atunci când se întâmplau, le înveşmânta într-un umor dulce-amărui, când în gând i se adresa regelui său ajuns în situaţia disperată de şah-mat — cu cuvinte ceremonioase şi pline de compasiune: Maiestate, mi-e teamă că nu mai aveţi de ales — va trebui să cedaţi tronul; şi poate chiar şi viaţa... L-am avertizat pe un coleg de clasă, Vinţu, într-o zi când ne-a făcut o vizită acasă, că ar face bine să nu se pună cu tata la şah; am vrut să îl scutesc — consideram eu — de umilinţa unei înfrângeri ca şi sigure, împiedicându-l să joace cu tata, dar el mi-a râs în nas, l-a provocat pe tata aproape fără ezitare la o partidă şi l-a învins cu destulă uşurinţă. M-am gândit atunci că nu totdeauna experienţa iese învingătoare ci, iată, uneori cutezanţa şi inspiraţia tinereţii. M-am gândit totodată la ce trebuie să fi simţit tata: oare să fi luat în serios de la bun început provocarea colegului meu, şi odată cu asta să fi trecut peste aroganţa sa greu disimulată, sau singurul lui gând a fost să nu se facă de râs în faţa fiului său? Aşa că până la urmă înfrângerea ce a însemnat oare pentru el?
   Regele încolţit şi împăciuitor...
   Prea multe şanse nu a avut tata să exerseze împăcarea cu înfrângerea.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

APEL

Mă poate ajuta vreun american cunoscător al limbii române şi cu înclinaţii literare, în revizuirea unui text în engleză (17 pagini), pentru a-l propune unei reviste literare americane?

La ce bun critica literară, acum?

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la întrebarea: „La ce bun critica literară, acum?”. Iată răspunsul pe care l-am trimis.

Critica literară — justiţie literară

   Ce aşteaptă scriitorul de la critica literară? Negreşit, aşteaptă să găsească o instanţă nepărtinitoare şi, desigur, competentă. Aşa ar glăsui, să zicem, teoria. Dacă ar fi însă să-i dăm crezare lui Jules Renard, criticul nu este altceva decât „un cititor care face nazuri”. Dacă s-ar limita să facă nazuri, încă n-ar fi mare lucru de condamnat: am putea să admitem, tot împreună cu Jules Renard, că nu contează „nicio teorie, niciun sistem. Cartea bună este cea care îmi place mie”. Altfel spus, criticul nu-i ţinut să dea socoteală nimănui atunci când aprobă sau când contestă o operă literară (sau, de preferinţă, un autor), tot aşa cum demnitarul nu răspunde în faţa legii pentru opiniile sale politice.
   În treacăt fie zis, nu toţi consimt că lucrurile sunt atât de simple: o carte îmi place sau nu-mi place, punct! Deşi, să ne amintim, acest gen de judecată s-a mai practicat, cu superbia de rigoare, şi în „centrele de putere” ale criticii literare româneşti de dată recentă... Printre cei care optează pentru nuanţare l-aş cita pe Mircea Martin, care consideră că „un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.” (citat în Vatra, 12, 2010, de către Ion Pop: „Mircea Martin — între «identificări» şi «singurătăţi»”, pp. 38–42) Recomandare care, fireşte, presupune utilizarea — totuşi — a unei grile de „punctare” a autorului comentat, şi nu o simplă abordare „impresionistă”.
   Ceea ce vreau să spun în rândurile de mai sus este că subiectivitatea criticului — „nazurile” de care vorbea Jules Renard — este până la un punct, dacă nu acceptabilă, măcar scuzabilă: oameni suntem cu toţii şi-i omeneşte să ne lăsăm pradă patimilor şi simplificărilor. Ceea ce mi se pare mai greu de scuzat este intruziunea extraliterarului în judecăţile de valoare emise de critic: un scriitor cu vederi de dreapta se întâmplă să fie contestat cu suspectă lejeritate de către criticul de stânga (sau ataşat vechiului regim — şi sunt destui!). Dar de ce doar contestat? Ignorarea se dovedeşte a fi o armă mult mai eficace! Un scriitor omis dintr-un dicţionar al scriitorilor sau dintr-o istorie a literaturii recente este unul care anevoie îşi va mai reveni, nu-i aşa?... Sau: scriitorul X şi-a exprimat (cândva) aprecierea pentru confratele Y (caz ipotetic, desigur — şansele să se întâmple de-adevăratelea sunt minime), în timp ce criticul este un simpatizant al lui Z care îl detestă pe Y; deci X, care îl susţine pe Y, trebuie desfiinţat. Ş.a.m.d.
   Şi, cum în critica literară, spre deosebire de justiţie, sentinţele nu se soldează cu pierderea libertăţii ci doar cu ştirbirea reputaţiei literare, pasiunile circulă în lumea literară necenzurate şi călare doar pe-un dram de responsabilitate.
   Din perspectiva scriitorului deci, ar fi o ipocrizie să afirm că critica literară nu contează. Contează. Oho, şi încă cum!
   Din perspectiva cititorului, lucrurile ar trebui să fie mai simple, cel puţin cât priveşte critica de întâmpinare. Pentru că primul interes al cititorului „de rând”, care nu este interesat neapărat de fenomenul literar ci doar de lecturile sale în perspectivă, textul critic ar trebui să-i fie un ghid, dându-i în final un răspuns la întrebarea dacă cutare carte merită să fie citită sau nu. Iar ulterior lecturii — dar acesta e deja un pas important pe calea emancipării literare a cititorului — să vadă în ce măsură impresia pe care lectura i-a produs-o este în concordanţă cu impresia „oficială”. Dacă însă criticul literar se complace în a se limita la oficiul de prestator de servicii literare, aceasta este o altă chestiune, la care nu m-aş grăbi să dau un răspuns afirmativ. Nu de alta, dar textul critic este unul care deseori îl prinde pe criticul dotat, care sfârşeşte adesea prin a se deda „dezmăţului” stilistic, cu „aprindere” de la textul comentat, sau (mai degrabă) cu „autoaprindere”. Ambele situaţii fiind, trebuie s-o spunem, meritorii.
   Iar dacă cititorul „de rând” transcende nevoia de a fi doar ghidat în lecturile sale şi începe să se lase delectat de arta literară a criticului, e semn că este pe cale să-şi piardă calitatea de cititor de rând şi că îl paşte, mai devreme sau mai târziu, o carieră literară.
   Aşadar, oricum ai lua-o, critica literară cotează şi va conta întotdeauna. Cu adevărat.