Marocco sau Ziua Deşertului (46)*

Ce preţ are viaţa. Compunere

♥

   „Ce preţ are viaţa?
   Hrana noastră constă în mare parte în carne. Pentru a-şi procura carne omul creşte animale, pe care apoi le ucide. Unii spun că asta este în firea lucrurilor şi că de aceea nici nu trebuie să vorbim de uciderea animalelor ci de sacrificarea lor. Totodată, nu este nimic imoral dacă sacrificiul nu este însoţit de suferinţă. Aşa spun oamenii. Eu însă mă întreb ce înseamnă a provoca suferinţă. Suferinţa constă oare doar în durere? În durerea fizică? Asta este întrebarea pe care mi-o pun adesea. De asemenea, mă întreb pentru cine este importantă absenţa durerii fizice: pentru animalul sacrificat sau pentru liniştea omului care sacrifică? Pentru animalul sacrificat suferinţa durează doar câteva clipe. Dar chiar dacă ar dura mai mult, tot nu mai contează atâta vreme cât animalul moare. După moarte, cât mai contează suferinţa din timpul unei vieţi care nu mai există?
   Pentru om, suferinţa animalului contează doar în măsura în care este de faţă când animalul suferă, în sensul că îi provoacă lui însuşi o suferinţă morală, fie că el este cel care a provocat suferinţa animalului, fie că doar asistă la suferinţa şi moartea animalului. Dacă nu este de faţă, omul nu suferă moral, decât doar dacă el este cel care i-a cauzat, indirect, moartea. Şi asta numai într-o oarecare măsură. Dacă nu este vinovat moral de moartea unui animal, omul nu suferă. Căci dacă ar fi aşa, ar însemna ca viaţa omului să fie o necontenită suferinţă.
   Oamenii însă nu ucid numai animale ci şi semeni de-ai lor. Războaiele şi condamnările la moarte sunt împrejurări în care oamenii ucid oameni. La fel ca şi în cazul animalelor, morala spune că nu trebuie să provoci suferinţă oamenilor sortiţi să moară. Unii sunt de părere că oricum omul este condamnat la moarte chiar din clipa când se naşte. Nu ştie când va muri, dar este sigur că va muri. La fel şi cu condamnatul la moarte: poate să dureze ani de zile până când sentinţa este pusă în aplicare. Aşa că deosebirea dintre moartea naturală şi moartea provocată prin condamnare nu este chiar aşa de mare. Este îngrozitor doar intervalul dintre momentul când condamnatului i se aduce la cunoştinţă că va fi executat şi momentul execuţiei. Îmi închipui că de obicei acest interval este foarte scurt. Dar mă întreb dacă sentinţa nu ar putea fi executată fără ştirea condamnatului: în somn, printr-un mijloc oarecare, de exemplu injectându-se un gaz letal în încăperea în care condamnatul doarme. Şi atunci mă întreb: dacă o viaţă se poate încheia fără suferinţă, oare tot ce contează este absenţa suferinţei în ultima clipă? O viaţă încheiată este ca şi cum n-ar fi fost?
   În războiul modern, oamenii ucid de cele mai multe ori fără să-şi vadă victimele, fără măcar să aibă informaţii despre identitatea şi uneori nici chiar despre însăşi existenţa lor. Cineva apasă pe butonul lansatorului de rachetă, şi racheta porneşte către ţintă pe baza unui program pus la punct dinainte sau făcând uz de tot felul de senzori care îi corectează traiectoria. Asta înseamnă oare că acţiunea celui care lansează racheta nu îi provoacă nicio suferinţă morală? Nu ştiu cum ar fi firesc, dar părerea mea este că nu, nu-i provoacă nicio suferinţă.
   Aceeaşi întrebare mi-o pun şi despre toate celelalte vieţuitoare pe care omul le ucide fie pentru a se hrăni, fie pentru a nu fi incomodat de ele. Uciderea unui câine care trebuie eutanasiat este mai dramatică decât uciderea unui animal inferior, de pildă a unei reptile. Cu cât animalul este mai inferior pe scara evoluţiei biologice, cu atât distrugerea sa este mai puţin traumatizată pentru autorul acţiunii.
   Mă întreb: oare aşa trebuie să fie? Cu ce este mai preţioasă viaţa unui câine decât viaţa unei insecte? Doar pentru că câinele este mai agreabil sau mai folositor nouă? Doar pentru faptul că are o inteligenţă superioară insectei? Viaţa în sine nu are oare nicio valoare?
   Aceeaşi întrebare mi-o pun şi în legătură cu oamenii? Viaţa unora dintre oameni are o valoare mai mare decât a altora? Viaţa unui mare savant sau a unui mare artist este mai de preţ decât viaţa unui om umil, bunăoară a unui cerşetor?
   Viaţa are oare o valoare în sine?”
   Deşi nu a fost niciun concurs, Doamna Ştefan a ales lucrarea mea ca fiind cea mai bună şi a citit-o în faţa întregii clase. Sper că nu a făcut-o ţinând cont doar de situaţia mea specială.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (45)*

Instabilitate

♥

   Tata nu a fost răspunzător pentru accident. Nimeni nu l-a învinovăţit pentru cele întâmplate, dar sunt sigur că şi-a tot derulat în minte filmul evenimentului, iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit, şi şi-a reproşat, dacă nu altceva, măcar ora neinspirată de plecare în acea călătorie; şi faptul că m-a luat cu el, când foarte bine ar fi putut să nu se lase înduplecat de rugăminţile mele şi, dând dovadă de mai multă fermitate, să mă fi lăsat acasă. Dar cum putea să prevadă? Cum poţi ghici că un sinucigaş descreierat tocmai s-a pornit să gonească pe şosea şi şi-a pus în minte să-şi încheie socotelile cu viaţa trecând cu toată viteza, orbeşte, pe contrasens, şi năpustindu-se în prima maşină pe care destinul avea să i-o scoată în cale. Iar destinul i-a scos în cale maşina care rula pe banda a doua, puţin înaintea noastră. Sunt sigur că tata s-a considerat răspunzător că el a scăpat aproape nevătămat, în timp ce eu au am ajuns cum am ajuns. Dar ce ar fi putut să facă? La goana aceea nebună a sinucigaşului şi a maşinii proiectate de acesta către banda pe care circulam noi, orice reflex al tatei, oricât de rapid, nu i-ar mai fi fost de niciun folos... Eu, în orice caz, nu l-am învinovăţit niciodată. Toată lumea era de acord: cine porneşte la drum cu maşina dintr-un oraş într-altul îşi asumă un risc... Până la urmă, eram fericit că am scăpat cu viaţă şi că, în mare parte, în anii următori mi-am putut purta singur de grijă. Se pot imagina nenorociri mult mai mari. Dar tata pesemne că tocmai pe acestea le excludea din retrăirile sale, şi se învinuia pentru cea care se întâmplase.
   Aşa că, una peste alta, eram din nou pe scaunul din dreapta, alături de el, scaunul pe rotile încăpea fără dificultate, pliat, pe bancheta din spate, nu? — şi mă delectam cu priveliştea minunată care mi se derula prin faţa ochilor. Vedeam, ca şi altă dată, câmpurile de porumb şi de floarea-soarelui, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Lăsându-mă în voia reveriilor, mi se părea din nou că toate se rotesc în jurul nostru, ca pe discul culorilor curcubeului, cu care Doamna Ştefan ne demonstra, stând în faţa clasei, că lumina albă este urmare a combinării tuturor radiaţiilor monocromatice. Cu condiţia să învârteşti discul destul de rapid. Dar în jurul nostru lanurile se învârteau suficient de lent pentru ca fiecare felie să-şi păstreze culoarea ei — verdele lanurilor de porumb, galbenul celor de floarea-soarelui, auriul ogoarelor culese de grâu şi de orz... Dar în jurul nostru câmpia care mi se înfăţişa privirii nu era decât o părticică din globul terestru, una minusculă, şi, dacă nu o vedeai astfel, în mişcare, cum o vedeam eu, poate că îţi dădea un sentiment de siguranţă — siguranţa terenului ferm, siguranţa că nu te ameninţă nicio catastrofă telurică, nicio înclinare sau cutremurare. Dar când totul se mişca în jur, îmi venea parcă să mă întreb cât era totuşi de sigură carapacea care ne susţine în imensitatea Universului. Prea departe privirea nu putea să ajungă. Auzisem spunându-se că un om, stând în picioare pe o câmpie întinsă, nu poate să vadă în jurul său, datorită curburii Pământului, decât pe o rază de cel mult douăzeci şi opt de kilometri. Orizontul. Douăzeci şi opt de kilometri? Foarte puţin, dacă stai să te gândeşti. La douăzeci şi opt de kilometri în jurul tău e un cerc imaginar. Totul e imaginaţie, totul e geometrie. Niciun cerc mai ferm nu-i de găsit nici dincolo de orizont, acolo unde privirea nu poate ajunge... Maşina rula cu viteză pe şosea, lângă mine tata conducea tăcut, ia Pământul în rotaţia sa poate că ne venea în întâmpinare, iar noi, până la urmă, poate că, cu toată relativitatea de care ne vorbea Doamna Ştefan, rămâneam în nemişcare, într-un punct suspendat în Univers. E adevărat că pojghiţa pe care ne ducem viaţa şi călătorim de colo până colo, litosfera, se sprijină pe straturi mai groase şi mai ferme, chiar dacă din ce în ce mai fluide către centrul Pământului. Dar străbătând cu gândul toată grosimea Globului, ajungeam, de partea cealaltă, din nou în spaţiu. Pământul însuşi plutea. Plutea în spaţiu, la voia echilibrului unor forţe insesizabile, a căror durabilitate nu o putea garanta nimeni... Deasupra noastră pluteau nori albi, la fel de frumoşi ca şi altă dată, doar că acum, în maşina în mişcare, nu frumuseţea lor era cea care mă tulbura, ci inconsistenţa. Vieţuiam pe o sferă a cărei consistenţă era la fel de îndoielnică ca şi a norilor. Era oare uniform câmpul magnetic? Era oare uniform şi stabil câmpul gravitaţional care îi asigura Pământului stabilitate pe traiectoria sa? Sau oricând Pământul putea să intre într-o anomalie, într-o capcană gravitaţională, şi totul să se încline, în ciuda miliardelor de ani de trecut fără mari catastrofe, pe care gândul se bizuia pentru a-şi găsi liniştea? Cât putea să dureze siguranţa?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (44)*

Coridorul

♣

   I se părea neverosimil ca în casă toate să fie în picioare, neatinse şi la locul lor, şi totuşi casa să fie părăsită. Niciun război nu o năruise, niciun corp ceresc nu îi spulberase în cădere acoperişul şi pereţii; şi totuşi dinăuntru dispăruse chiar şi amintirea însufleţirii de odinioară. Dureros, îi veni din nou în minte gândul că poate şi ai lui erau plecaţi, pentru moment, împreună cu toţi ceilalţi, la o întrunire, undeva în oraş, peste străzi şi case şi scuaruri, atât de departe încât niciun zgomot nu ajungea dinspre acea parte a oraşului, şi acea parte îndepărtată o simţea dureros de necunoscută. Nici chiar gândul că ai lui plecaseră de fapt cu câţiva ani înainte ca Pământul să se aventureze nesăbuit în acea zonă Talbot XQ nu îl alina... Se gândea la zilele petrecute aici în casă şi i se părea că, în pofida a tot şi a toate, nicicând nu fusese mai fericit decât în acele zile. Iată, aici, în vecinătatea dulapului înalt cu vase şi cu cratiţe, era maşina de gătit pe care mama, draga de ea, subjugată de micile ei pasiuni, o neglija, găsind-o folositoare doar atunci când venea vremea de cafea. Şi vreme de cafea era mai tot timpul... Iovan căuta cu privirea pe tăblia albă de email a aragazului pete uscate de cafea picurată din neatenţie din ciocul ibricului în timp ce îl lua de pe foc şi se întorcea cu el către măsuţa de alături, unde aştepta ceşcuţa curată. Dar îşi spuse că mâna ei nu tremura de fapt niciodată, şi nici nu se arăta neglijentă când mânuia vasele; aşa că pete de cafea pe aragaz nu era de aşteptat să găsească; doar că mâna ei, aşa cum şi-o reamintea acum, avea acea moliciune fermă fără de care cărţile nu s-ar fi lăsat atât de docil ordonate pe velurul verde al mesei. Căci cum altfel ar fi putut face mama nesfârşitele ei pasienţe dacă nu pe o masă acoperită cu velur verde, nu?
   Era cumplit să priveşti cu aceiaşi ochi toate acele timpuri ale trecutului. Exista un echivoc al timpurilor şi încăperile din casă se dezvăluiau rând pe rând ca şi cum tocmai se lăsau descuiate după ce multă vreme până acel moment ar fi rămas încuiate, până în pragul uitării.
   Dacă nu se miră prea mult descoperind în camera de zi un loc atât de întins neocupat de nicio mobilă, fu doar fiindcă îşi aminti numaidecât că tatăl său îşi pusese în gând să-i cumpere un pian, şi deocamdată, până la creşterea veniturilor familiei, asta era tot ce putea face: să păstreze acel loc unde pianul urma să fie aşezat, cândva. De fapt acel loc, întins cum era, ar fi fost numai bun de joacă dacă situaţia lui ar fi fost una normală...
   Se gândi şi la doctorul Uzum şi la încurajările sale, care îl însoţiseră de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Iar dacă avea să dea curs într-un final îndemnurilor sale să-şi găsească o nouă identitate, ceea ce însemna desigur un nume nou, asta nu însemna că trebuia neapărat să renunţe la vechiul său nume de botez, nu?... Doctorul Uzum avea delicateţea să se abţină, în prezenţa mamei sale, de la orice critici la adresa fumatului şi a fumătorilor; atunci însă când Iovan împreună cu tata îl vizitau la cabinet, nu îl mai reţinea nimic să-şi exprime dezgustul pentru bărbaţii cu degetele îngălbenite de nicotină şi duhnind a tutun. Nu că mama ar fi fost în acea situaţie degradantă, să aibă degetele îngălbenite; nu de alta, dar mai tot timpul ţigara nu fumega între degetele ei, ci pe marginea scrumierei... De fapt doctorul Uzum nu se arăta niciodată cu adevărat dezgustat de ceva sau de cineva. Criticile sale luau forma unei revolte rezonabile şi cât se poate de constructive. Doctorul Uzum nu fusese niciodată nedelicat.
   Era acolo şi masa de care îşi apropia scaunul pe rotile, masa care era doar a lui, cel căruia la acea vreme încă nu îi trecuse prin minte să-şi ia numele de Iovan, cu acea mapă de lucru, pe care o primise în dar, din piele maro... dar pielea, de bună seamă, nu mai exista după Ziua Deşertului; se păstraseră doar foile aşezate teanc, ca şi cum niciodată nu ar fi fost prinse în chenarul mapei, doar că aveau marginile mai puţin îngălbenite, semn că îşi petrecuseră mult timp prinse în acel chenar: se vedea pe margini albul hârtiei de odinioară, de pe vremea când soarele nu fusese bolnav şi visările curgeau în matca lor. Altminteri însă foile erau complet goale, ca şi cum cel care acum se chema Iovan n-ar fi făcut niciodată vreo însemnare în timpul leneşei vacanţe mari. El însă ştia prea bine că făcuse asemenea însemnări, doar că acestea nu rămăseseră la vedere. Negreşit se păstraseră caiete de-ale lui în sertarul mesei, sau pe rafturile de jos ale etajerei de alături. Iovan îşi aminti că etajera era umplută cu cărţi şi cu alte lucruri de-ale sale doar primele trei rafturi, până unde el putea să ajungă întinzând mâna de pe scaunul său pe rotile; în timp ce pe rafturile din jumătatea de sus a etajerei mama aşezase bibelouri şi vaze şi ulcioare, împreună cu fotografii înrămate; asta fusese grija ei, să dea lucrurilor un aspect de normalitate — tocmai ea se gândise la normalitate...
   Între bucătărie şi camera de zi exista un coridor lung şi întunecat. Păşind în el, Iovan avea — atunci, în copilărie — senzaţia că părăseşte locuinţa, iar apoi, când se apropia de capătul celălalt, şi coridorul începea să se lumineze din nou de la lumina din camera de zi, avea senzaţia că reintră în locuinţa lor. Nu pricepuse niciodată până atunci rostul acelui coridor. Abia acum găseşte explicaţia: coridorul ocolea odaia doamnei Lucaci, locuinţa ei alcătuită din acea unică odaie. Doamna Lucaci trebuie să fi fost cândva menajeră, dar de fapt lor nu le era nimic altceva decât vecină şi nu avea nicio obligaţie faţă de ei sau faţă de alţi vecini din curte; odaia avea o singură fereastră şi o singură uşă, care dădeau amândouă în aleea din curte. Locuinţa lor avea o intrare dosnică, în fundul curţii, în apropiere de cuşca rămasă astăzi fără câine, unde el fusese o dată fotografiat, cu toba de gât, cureaua trecându-i pe după ceafă, şi un bărbat voinic şi destul de în vârstă stătea ciucit alături de el spre a-i arăta de bună seamă că îi este oarecum egal. Acel bărbat nu putea să fi fost altcineva decât doctorul Uzum, iar ceilalţi din grupul în mijlocul căruia se afla nu puteau să fie alţii decât mama, tata şi alte câteva rubedenii care apoi au dispărut din viaţa sa. De doamna Lucaci îl leagă o colaborare care o amuza atât pe ea, cât şi de mama sa: Alexandru, cu vederea lui bună de copil, avea obligaţia ca din când în când, ori de câte ori bătrâna avea trebuinţă, să-i treacă aţa prin urechea acului şi să-i dea apoi acul pentru ca ea să-şi vadă de cusut mai departe la ceea ce începuse. Pe Alexandru nu îl interesa în niciun fel ceea ce cosea doamna Lucaci dar era bucuros şi mândru să-i poată fi de folos. Mai important decât toate era însă, acum, faptul că dezlegase în sfârşit taina coridorului lung şi întunecos dintre bucătărie şi camera de zi. Doamna Lucaci îi apărea în amintire bătrână, aproape ştirbă, mereu îmbrăcată în negru şi zâmbindu-i în soare, plină de recunoştinţă pentru ajutorul pe care el i-l dădea. Uneori, crezând că lui îi face plăcere, îi împingea scaunul pe rotile afară în stradă şi îl lăsa acolo spre a se delecta observând „întâmplările străzii” — zicea ea.
   Pentru Iovan însă nu existau niciun fel de „întâmplări ale străzii”. Aştepta să fie luat de acolo şi dus înapoi în curte şi în livada lor cea răcoroasă.
   La un moment dat doamna Lucaci a dispărut din mica lor comunitate; şi el nu ştie nici astăzi cum şi în ce împrejurări s-a întâmplat. Pur şi simplu doamna Lucaci a dispărut, pe vremea când toate erau încă normale şi la locul lor. Dispariţia doamnei Lucaci s-a încadrat în limitele firescului...

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.