Marocco sau Ziua Deşertului (49)*

Inima Timpului

♦

   Unde este Inima Timpului?
   Inima Timpului este peste tot. Nu numai acolo unde deja ceva s-a întâmplat mai presus de curgerea egală a timpului, ci şi acolo unde încă frământarea continuă, oarbă şi bezmetică, şi nimic ieşit din comun nu s-a zămislit încă. De fapt frământarea nu este oarbă, fiindcă nu-i nimeni să observe dacă materia se duce încotro trebuie sau într-o direcţie greşită.
   Trebuie? Nu, nimeni nu s-a ridicat vreodată mai presus de Timp pentru a saluta rotirea orologiilor din spaţiul astral.
   Pentru Iovan era o joacă minunată să viseze cu ochii deschişi văzând în fiecare corp ceresc un orologiu plutitor. Percepea lucirile cadranelor în lumina stelară, argintie, şi le auzea ticăind în contratimp, ca în atelierul unui ceasornicar maniac, ahtiat de mulţimea ceasornicelor, unele mai aproape, altele mai departe, către Calea Lactee, unde detaliile se desluşeau mai anevoie din cauza distanţei.
   Timpul trebuia să lucreze totuşi în favoarea cuiva. În favoarea cui lucra timpul? Iovan vedea în imaginaţie pendulele plutitoare ale corpurilor cereşti, suspendate într-un spaţiu învăluit în beznă, unindu-se şi dezlipindu-se, în oglindă, unele de altele, ca într-un caleidoscop unde totul era joc al întâmplării şi desfătare, aşezându-se în figuri simetrice asemenea cristalelor sau vietăţilor marine care au destul timp la dispoziţie pentru a creşte şi a se dezvolta după principii pe care arta le consideră depăşite. În spaţiul intergalactic nu exista dimineaţă, nici noapte, nici umbre, ci doar lumina crepusculară pe care o emanau aştrii; şi — ar fi adăugat Iovan — asemenea luminii din cabinetul doctorului Uzum dacă ar fi avut inspiraţia să se strecoare cumva printre mobile la sfârşitul uneia dintre consultaţii şi, nevăzut de nimeni, să prindă acolo înserarea, în atmosfera aceea prietenoasă a cabinetului, unde domina chihlibariul mobilei vechi, printre care şi biblioteca — aceea cu cărţi care conţineau remediile la toate bolile din lume, inclusiv ale celor de care el suferise în copilărie.
   Pendulele-astre nu aveau de măsurat nici orele, nici minutele, căci timpul nu avea niciun temei să fie măsurat. Universul, aşa cum se prezenta el, era întruchiparea celui mai bun univers posibil. Nu exista nicio forţă materială, oricât de uriaşă, să-l poată distruge. Iar dacă, de pildă, un centru de forţă minuscul, cum era Zona Talbot XQ, se întâmpla să perturbe desfăşurarea firească a evenimentelor, se putea trage concluzia că întregul nu putea fi distrus. Chiar dacă era supus unei forţe nimicitoare.

♥

   Gata, beţişoarele sunt culese toate şi puse de-o parte. Pot să fac punctajul, dar ce mai contează? Le pun la loc în cutie şi închid capacul. Jocul meu solitar îl pot lua de la început oricând, cu condiţia să treacă destul timp pentru ca toate combinaţiile posibile de îngrămădiri de beţişoare să mi se pară noi şi neîncercate. Nu ştiu dacă va trebui să aştept prea mult: uit repede şi nici măcar nu regret că uit. Curiozitatea mea, de care am nevoie, se hrăneşte din uitare.
   Mama poate să-şi vadă liniştită de pasienţele ei, cu care încearcă să ghicească viitorul. Poate al ei, poate al meu, cine ştie. Eu unul n-am nimic împotrivă ca ea să creadă în ceea ce descoperă în combinaţiile acelea de cărţi, pe care le tot schimbă şi le tot numără. Chiar dacă eu nu cred în acest hazard. Eu cred mai degrabă în stăpânirea de sine şi în perseverenţa tuturor acelora care se încumetă să dezlege jocuri încâlcite — marocco şi altele asemenea, cum bănuiesc că există prin diferite colţuri ale lumii şi, de ce nu, în alte lumi, la care îmi face plăcere să mă gândesc că ar putea exista.
   Între timp au apărut scaunele pe roţi ghidate cu puterea gândului, iar pentru cei ca mine s-au inventat dispozitivele de forţă virtuală, care nu necesită decât voinţă latentă pentru a activa forţa braţelor şi a întregului corp, şi le induc practicanţilor optimismul odată cu încordarea virtuală a muşchilor.
   Rămâne să mă gândesc în continuare la surpriza pe care mi-o poate rezerva dimineaţa de mâine, cea în care doctorul Uzum mă îndemna neobosit să mă încred. Pot să mă gândesc că în cursul zilei de mâine îmi va veni în minte un gând mai bun decât cel de azi, că nu voi mai găsi pe nimeni vinovat de situaţia mea, şi că şi alţii, la rândul lor, vor gândi la fel despre situaţia lor şi despre vinovăţia celorlalţi, sau cel puţin că nu se vor gândi cu ură la ei. Pot de asemenea să mă gândesc că nu vor mai fi atacuri teroriste deoarece le găsesc străine de spiritul şi de deprinderile umanităţii. Numai cine n-a trăit în interiorul unui atac terorist îl priveşte ca pe un rău oarecare. Eu ştiu sigur că inima ţi se opreşte în centrul exploziei şi numai printr-un noroc nesperat o porneşte din nou la drum. Şi e atâta orbire plină de ură acolo şi atâta absenţă de orice punct de sprijin încât nu îţi rămâne decât speranţa că e prima şi ultima oară când ţi se întâmplă.

♣♦♠♥

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (48)*

La scaldă în Lethe

♥

   La sinucidere nu îmi aminteam să mă fi gândit vreodată. Nici măcar după accident nu m-am gândisem la sinucidere, când, după operaţie, mi s-a spus că o vreme n-am să pot merge pe picioarele mele. Simplul fapt că tata circula atât de mult cu maşina făcea ca un accident să fie oricând posibil. Iar în maşină cel mai probabil era să mă aflu eu, fiindcă tata mă lua des cu el la plimbare şi chiar şi atunci când pleca să îşi rezolve unele treburi... Cât despre spital, după ce aveam să mă trezesc din anestezie, cine era cel mai nimerit să îmi dea teribila veste, mă gândeam? Mama? N-o prea vedeam pe ea capabilă să îşi ia o mină serioasă şi în acelaşi timp de liniştitoare nepăsare în altă împrejurare decât şezând la masa ei de pasienţe şi suflând fumul de ţigară pe deasupra ceşcuţei cu cafea. Doar atunci răspândea ea în jur linişte şi împăcare. Tata cu siguranţă că nu îşi putea asuma rolul de sumbru mesager de după trezirea mea din anestezie, căci l-ar fi reţinut sentimentul de vinovăţie pentru producerea accidentului... Doctorului Uzum îi rezervam un alt rol: el avea să intre în scenă după, copleşindu-mă cu optimismul lui, cu sfaturile şi cu îmbărbătările sale, precum şi cu ciudăţenia de a-mi propune o schimbare de personalitate; întrucât, cu ştiinţa lui cu totul remarcabilă, nu se putea să nu fi ghicit că asta îmi dorisem dintotdeauna: să fiu altul rămânând eu; chiar dacă nu îmi era foarte clar la ce mi-ar fi folosit şi în ce împrejurări putea să se nască în capul meu ideea unei asemenea schimbări radicale.
   Şi dacă nu mă gândisem niciodată la sinucidere, în schimb mă gândisem de atâtea ori cum era să fii condamnat la moarte. Condamnat pe nedrept, fireşte. Dar nu vinovăţia conta, ci sfârşitul unei vieţi, ultimele zile petrecute într-o celulă strâmtă, umedă şi întunecoasă de închisoare, în aşteptarea executării sentinţei. Apoi orele, minutele. Mă obseda momentul începând de la care nu se mai putea schimba nimic, când împotrivirea nu îşi mai avea rostul, când împăcarea devenea inevitabilă. Împăcarea cu ce?... Trebuia să am o reprezentare a neantului, dar nu aveam niciuna. Trebuia să am şi o reprezentare a durerii, şi aici aveam mai multe. Niciuna certă — nici nu aveam de unde să am o reprezentare certă. Doar că era durerea după care nu mai urma nimic. Doar eu însumi fusesem anesteziat, nu? Cufundarea în râul morţii. Lethe, de care citisem în cărţi. Lethe, în care mişcarea adormitoare a pânzelor albe se împotmolea în lentoare. Se prelingeau şi unduiau pulpanele mătăsoase de care se agăţaseră într-o adormire moale cei deja morţi. Durerea rămânea în trecut şi în definitiv nu era decât o înţepătură, sau mai multe înţepături venite prin norişorii gurilor de foc, înţepături care nu durau ci lăsau doar în urmă o amorţeală care se tot întindea, mai mult decât era firesc şi necesar.
   — Alexandru! Lasă deoparte gândurile stupide!
   Mama trebuie că mă urmărea cu privirea ei înceţoşată şi adormită.
   Şi ceea ce mă umplea de revoltă şi de disperare era că răul care pornea spre pieptul dezgolit cu viteza gândului şi cu duritatea metalului nu era întâmplător, ci premeditat, nemilos şi ţintit. Era, poate, aşa cum spuneau unii, o biciuire fierbinte, care răsturna pământul de sub picioare; se dădea peste cap câmpul magnetic al pământului. Sau, cum spuneau alţii, ca un abur fără niciun sunet, care se risipeşte urcându-se la cer şi umplând cu repeziciune tot spaţiul cu o mâzgă vlăguită, pufoasă şi albă. Iar alţii mai spuneau: ai trage aer pe gură dar nu mai are de unde să vină, şi abia atunci, când nu mai este nimic de făcut sau de îndreptat, constaţi că nu se mai poate sparge în veci zăgazul aerului.
   Hm! Constaţi...
   Atent la zgomotele care vin din afara închisorii, la strigătele gâştelor sălbatice care se îndepărtau pe cerul nopţii deja reci — apropo: oare gâştele sălbatice călătoreau noaptea?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (47)*

Aritmetica anilor

♠

   Hălăduind bezmetic prin spaţiu cu toată forţa inerţiei lor incomensurabile, corpurile cereşti nu şi-au înfrânat niciodată mânia, din simplul motiv că niciodată nu au fost călăuzite de ea. Forţa lor a fost dintotdeauna oarbă. Imensă şi oarbă. Nimeni nu a pătimit însă de pe urma ciocnirilor nimicitoare dintre ele timp de milioane şi milioane de ani; iar un an în plus sau în minus faţă de o asemenea nesfârşire a timpului nu contează, aşa cum nu contează nici o oră sau un minut.
   Nici acum nu intervenise mânia; pur şi simplu lucrurile se supuneau unui nou firesc copleşitor, ivit peste noapte odată cu Perdelele de Lumină.
   Iovan se opri să privească faţada monumentală a Cercului Militar Naţional distrusă până în afund de un avion prăbuşit. Din acoperişul clădirii se ridica un nor negru de fum, iar printre vălătuci, în dreptul zidurilor ruinate, se întrezăreau prin spărturi ochiurile roşii ale incendiului, închizându-se şi deschizându-se datorită fumului gros, într-o alternanţă mohorâtă, leneşă şi dezmăţată. Fragmente din avion şi, indistinct, din clădire, zăceau împrăştiate peste tot, inclusiv pe scara care suia la terasă, şi chiar şi pe trotuarul de dincolo de Calea Victoriei, urmarea unei explozii pe care Iovan nu o auzise şi nu mai existase nimeni în Bucureşti să-i fie martor. Nimeni nu avea nevoie să fie salvat din avionul prăbuşit şi de aceea fumul avea timp destul să se adune dens şi să se învârtejească temeinic, fără nicio grabă.
   Iovan lăsă în dreapta Fântâna Sărindar din faţa Cercului Militar şi urcă treptele spre terasă. De aici distrugerea se înfăţişa în toată amploarea ei devastatoare. Din fuzelaj nu mai rămăsese întreagă decât o mică parte din coadă, împlântată în ruine ca într-o grotă sumbră, cu deriva purtând însemnele negre şi verzi ale unei companii aeriene: ...ic Lines — atât mai era vizibil, restul fiind distrus, acoperit de ruine. După dimensiunile derivei, trebuie să fi fost un avion de linie, a cărui rută probabil că trecea pe deasupra Bucureştiului. Putea avionul să fi evitat umbrele galben-crepusculare ale Perdelelor de Lumină? Nimeni nu le putuse evita. Avionul de linie trebuie să fi planat cine ştie câte zeci de kilometri ca o carcasă de aluminiu goală, în voia sorţii şi a inerţiei. Eşuarea lui putea să te ducă cu gândul la un sacrificiu experimental, dacă nu ar fi fost limpede că orice sacrificiu era menit să aducă cuiva un beneficiu, iar celor sacrificaţi o suferinţă ascuţită. Aici orice suferinţă fusese absentă, iar de beneficiu nu putea fi vorba. De fapt oamenii aceia care nu mai existau nici nu fuseseră împresuraţi de teroarea care precede orice catastrofă aeriană. Pe hublouri trebuie să se fi observat punctele luminoase în cădere, perdelele de lumină. Pentru focuri de artificii era prea sus, pentru aurora boreală, mult prea la sud. În ochii pasagerilor trebuie să se fi aprins în primele clipe curiozitatea: oamenii erau destinaţi să rămână până la capăt plini de curiozitate şi totdeauna se împăcau cu întrebările rămase fără răspuns, ba chiar acestea le aduceau o anumită stare de linişte până la urmă. Iovan îşi aminti de bunicul său din partea mamei...

♥

   ...palid-vineţiu la faţă, supt, zăcând într-un pat de spital, acoperit de cearşaful tras până la piept, pliat peste pătură — o dungă albă, lată, peste pătura albastru-cenuşie; un spital despre care nu aveam nicio şansă să îmi amintesc prin ce colţ se va fi aflând în Bucureştiul acesta mare...
   La un semn al lui, m-am aplecat, atât cât o puteam face din scaun, cu urechea până aproape de gura lui, care mirosea urât, a răul său interior, dar ştiam că ar fi fost foarte-foarte nepoliticos din partea mea să las să mi se citească repulsia pe faţă, şi cu atât mai nepoliticos să fac vreun comentariu. Vocea îi era lipsită de vlagă — un firicel şoptit şi gâjâit:
   — Ei, Alexandru, acum să vedem dacă e chiar aşa de lung timpul... O să aflu curând dacă un milion de ani durează chiar aşa de mult cum ni se părea nouă... ştii, ce vorbeam noi doi acum ceva vreme... De dincolo se vede altfel, Alexandru... Noi nici nu ne dăm seama... E altfel decât ni se pare, n-am nicio îndoială, Alexandru...
   Mama şi tata şi ceilalţi care erau de faţă, presupunând că auzeau şoapta bunicului, probabil că li se părea că bate câmpii, că deja s-a desprins de realitate. Eu însă ştiam la ce se referea bunicul — era secretul nostru. El era singurul căruia, cunoscându-l, simţisem imboldul să-i destăinuiesc spaimele mele, întrebările mele fără răspuns. Căci mi se întâmpla uneori să mă uit la cei din jur, la mama şi la tata, să mă uit la colegii mei şi la Doamna Ştefan; mi se întâmpla să mă uit şi la doctorul Uzum; şi îi vedeam parcă pe toţi din perspectiva unui viitor îndepărtat, când de niciunul dintre noi nu avea să-şi mai amintească nimeni. Eram mai conştient ca oricând că suntem cu toţii figuri fragile pe lumea asta. Străini pe pământ, aveam să plecăm cu toţii într-o bună zi. Timpul nu stătea să aştepte, deşi de multe ori lăsa impresia asta...
   Bunicul mă asculta cu atenţie dând uşor din cap, poate mirându-se în sinea sa că asemenea gânduri îl frământă pe un copil.
   — Da, zicea el, timpul zboară. Abia au trecut o sută de ani de la Al Doilea Război Mondial, şi oamenii au şi început să uite...
   Dar eu nu aveam în vedere neapărat nenorocirile pe care le adusese războiul de acum o sută de ani, şi nici genul acela de uitare. Mă gândeam cu nostalgie că nici noi înşine şi cu atât mai puţin alţii, mai târziu, nu aveam să ne amintim măruntele fapte cotidiene pe care le trăiserăm. Pierdute pentru totdeauna. Mi se părea important să fi rămas întipărite undeva, într-un fel oarecare, figura interesantă a unui trecător necunoscut care tocmai dădea colţul străzii sub razele soarelui care apunea, dispărând pentru totdeauna din viaţa mea; entuziasmul pe care mi-l stârnea un pasaj din cartea pe care o lăsam pe noptieră, cu semnul de carte între file, înainte să mă întorc pe o parte pentru a mă cufunda în somn; cântecele copiilor pe care le auzeam dimineaţa, pe fereastra deschisă, venind dinspre şcoala din apropiere, unde erau în plină desfăşurare repetiţiile pentru serbarea de sfârşit de an; şi atâtea altele... Cine avea să îşi mai amintească de strădania mea, pe scaunul cu rotile, de a mă integra în viaţa care era a celor cu toate părţile corpului intacte, de a termina cu bine şcoala? Cui avea să-i mai pese de schimbarea de identitate din viitor, pe care doctorul Uzum o socotea esenţială, de profesiunea pe care încă nici nu mi-o alesesem? Toate aceste detalii mărunte păleau în faţa imensităţii timpului ce avea să vină... Trecuseră cel mult zece mii de ani de când începuse, practic, istoria omenirii. Cât însemna asta? O sută de secole. Zece milenii. Tot ce era legat de omenire era cuprins în zece milenii, nu mai mult. Dar era nevoie să punem cap la cap o mie de milenii pentru a face un milion! O mie de milenii! Câtă istorie avea să mai curgă pentru a se ajunge la un milion de ani? Era greu de cuprins cu mintea o mie de milenii. Dar curgerea timpului nu se oprea aici. O mie de milioane de ani trebuiau să treacă pentru a ajunge la un miliard! O mie de milioane! Dumnezeule, deja nu mai puteam cuprinde cu mintea! Cifrele mi se întunecau în cap, simţeam că sunt la un pas de a-mi pierde cunoştinţa...
   — Mă gândesc, spunea bunicul continuând aceeaşi discuţie, cu cât sporeşte de la o generaţie la alta cantitatea de cunoştinţe pe care un om trebuie să le asimileze — mai întâi în şcoală şi mai apoi în viaţa de adult. Uite, să luăm numai marii scriitori ai lumii. Tot adunându-se, simpla memorare a numelor ilustre începe să fie o problemă. Mi-e şi groază să mă gândesc ce va fi peste o mie de ani. Câte nume noi se vor adăuga celor deja existente! Cum să încapă toate în memoria unui om? Probabil că omenirea va trebui să fie tot mai exigentă cu numele pe care le reţine şi să tot şteargă din cele din trecut. Multe nume vor trebui să fie lăsate de o parte. Dar chiar şi aşa...
   Era foarte simplu să faci calcule dacă ar fi fost vorba de simple numere. Înmulţeai o mie cu o mie şi îţi dădea un milion; înmulţeai un milion încă o dată cu o mie şi îţi dădea un miliard... Părea simplu. Dar dacă miile şi milioanele erau ani, nu mai eram în stare să mă avânt în acea genune a viitorului. Mă copleşea. Raţiunea spunea că pornind de la clipa prezentă şi până în viitorul de peste un milion de ani — ca să nu mai vorbim de un miliard — se poate schimba totul. Dar totul era doar o vorbă goală...
   Ascultându-mă, bunicul zâmbea dând uşor din cap şi strângând din buze a neputinţă: pe vremea aceea încă nu dădea niciun semn de boală; şi el, la fel ca doctorul Uzum, era preocupat de viaţa mea în scaunul cu rotile în clipa de faţă, şi încerca să se arate optimist în privinţa viitorului; deşi nu avea proiecţia concretă a doctorului Uzum şi cred că nu îi era prea clar nici la ce ar fi de folos pentru unul ca mine o schimbare de identitate. În privinţa timpului viitor însă simţeam că îmi împărtăşeşte oarecum spaimele.
   Iar alte amintiri despre bunicul nu mai aveam. Dar nici că mai era nevoie. Aceea legată de timpul nesfârşit îmi ajungea.

♣

   De dincolo de colţul rămas intact al Cercului Militar Naţional, poate mai de departe, din josul bulevardului Elisabeta sau dinspre strada Brezoianu sau Domniţa Anastasia, se auzeau apropiindu-se sirenele pompierilor...
   ...sau poate ale ambulanţelor.
   Nu se distingeau între ele. Se auzeau vag dacă stăteai cu auzul încordat. Vântul ducea peste oraş trâmbele de fum negru şi toate colţurile clădirilor înconjurătoare vuiau a sirenă.
   ...Iovan îşi aminti sirenele de altădată, când stătea lungit în pat, alături de Mara, în nopţile de vară, când fereastra rămânea deschisă peste noapte. Nu putea adormi şi se gândea cu inima strânsă la suferinţa care chema în ajutor acele sirene. Le urmărea în închipuire cum se deplasau de-a lungul bulevardului, apoi pe străduţele din apropierea locuinţei sale, din ce în ce mai aproape, până ajungea să se întrebe dacă nu cumva îl cunoaşte pe cel sau pe cea aflată în suferinţă. Sirenele se îndreptau în noapte spre locuri precise, de unde porniseră apelurile de ajutor. Dar totodată sirenele, cea de la ora unu noaptea, şi cea de la două noaptea, şi cele care goneau pe străzi spre dimineaţă, când se lumina de ziuă, toate laolaltă se contopeau într-o armonie muzicală desăvârşită, pe care acum, când lucrurile ajunseseră cu totul altfel, şi-o dorea cu ardoare; deşi nu mai era vorba de suferinţă; dar parcă nici atunci, în zilele de dinaintea Perdelelor de Lumină cele sumbre, nu era doar suferinţă şi spaimă, ci deasupra lor se ridica, încântătoare şi armonioasă, chemarea...
   Oamenilor care pieriseră în avionul prăbuşit nu le luase locul nimeni, şi în urma lor nu rămânea niciun loc gol. Nu pieriseră, nici nu existaseră vreodată. Sirenele îndepărtate care urcau bulevardul Elisabeta venind dinspre strada Brezoianu poate că aveau altă cale, necunoscută, căci pe lângă Cercul Militar Naţional nu ajungeau să treacă.
   Nici măcar prin apropiere.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.