Cinci zile magice

   Stau şi mă întreb oare ce a fost magic în cele cinci zile geroase şi însorite când am rămas închis în casă, încercând să mă fac bine cu un tratament pe care până şi adolescentul ignorant şi disperat ce eram trebuie să fi admis că a fost unul neobişnuit. Radical, s-ar putea zice.
   Doctorii din micul nostru oraş de provincie eşuaseră cu toţii. Nimeni nu reuşise să găsească leacul potrivit pentru colita mea răscolitoare, deşi cu toţii fuseseră de acord că regimul alimentar era esenţial. Regimul alimentar, sigur că da, dar care? Fiecare fusese de altă părere.
   La un moment dat unui doctor nou-venit i s-a dus buhul prin cartierele oraşului. Cică avea leac pentru orice. Îl chema Alecsandrov. Ceea ce făcea el era mai degrabă incantaţie decât medicină. Vraci? Putem să-i spunem şi aşa. Când ajungeai la el ca pacient, cică nu se interesa nici de diagnosticele, nici de tratamentele prescrise de confraţii săi, şi în general nu se grăbea să-i recunoască de confraţi pe ceilalţi doctori din oraşul unde venise să se stabilească — de ce şi pentru cât timp, nimeni nu ştia. Aveam sentimentul că aceeaşi rezervă venea în egală măsură şi dinspre vechii doctori din oraş către îndrăzneţul doctor Alecsandrov. Iar dacă astăzi, după foarte mulţi ani, aş încerca să-i găsesc o asemănare, aş spune că aducea cu Vladimir Nabokov, dacă tot e să fiu pe-aproape cu sonoritatea rusească a numelui: de înălţime mijlocie, cu aparenţă totuşi de om înalt, grăsuţ şi sigur pe el, rău de gură, acordându-i pacientului o atenţie evazivă şi cerând ascultare deplină.
   Dar unde îşi avea cabinetul?
   Toate se colportau în anii aceia — faime, adrese poştale, numere de casă, anecdote, reţete culinare şi bineînţeles medicale. Şi toate erau date peste cap. La parterul vechiului bloc cu vitrine boltite de pe Strada Principală unde zvonurile indicau adresa doctorului-ştie-tot nu mai rămăsese decât amintirea unui magazin de coloniale odinioară faimos până şi în Bucureşti, care îşi trăsese definitiv obloanele la schimbarea ţării. Scara principală era inaccesibilă, iar scara de serviciu, care ziceau zvonurile că suia la cabinetului doctorului Alecsandrov, era învăluită într-o penumbră coclită, care îți sporea neliniştea. Iar la etaj nu puteai să-ţi dai seama la ce folosise pe vremuri vasta încăpere în care pătrundeai. Să fi fost cândva salonul unui club privat? Bursa locală? Sau poate doar un raion de la etaj al renumitului magazin de coloniale de la parter?
   Mama a intrat înaintea mea, iar eu am închis timid uşa.
   Încăperea cea vastă, cu tavan înalt, era compartimentată toată cu panouri de placaj care nu depăşeau înălţimea capului plus încă vreo palmă sau două: cabinetul propriu-zis, sala de aşteptare şi încă alte vreo câteva despărţituri care nu se ştie la ce foloseau. Ziua de-afară era mohorâtă? Sau peste toate atârna, uitată, mohoreala zilei de ieri? Sau viitorul sumbru însuşi? Vocile treceau nestingherite dintr-un compartiment într-altul pe deasupra panourilor de placaj — din cabinetului doctorului în sala de aşteptare şi puteai auzi cum doctorul le înspăimântă pe ţărăncile disperate venite de prin satele din jur la consultaţie, dându-le fără menajamente detalii despre ceea ce simţea anormal în burta lor la palpare. Iar ele scoteau exclamaţii tânguitoare.
   Eu, la fel de demoralizat ca şi ceilalţi pacienţi sosiţi acolo după ce toată lumea din cartier căzuse de acord că ceilalţi doctori îşi dovediseră nepriceperea, m-am ales, la capătul consultaţiei, c-un regim strict de mere rase...
   — Şi nimic altceva, să fim bine înţeleşi!
...TIMP DE CINCI ZILE. Doctorul o aţintea mai mult pe mama cu o privire pătrunzătoare vrând pesemne să se asigure că avea pe cine să se bizuiască în privinţa respectării întocmai a prescripţiei sale, şi mai puţin mă aţintea pe mine, care nu-i păream vrednic de prea multă încredere. Se înşela însă. Deşi regimul prescris mi s-a părut la început o aventură, eram totuşi gata să mă arunc în acea aventură, în miez de ianuarie, cu sau fără sprijinul moral al mamei. Mama nu trebuia decât să se îngrijească să-mi cumpere merele din piaţă şi să mi le radă. În rest, dorinţa mea de a mă vindeca urma să cântărească mai mult decât orice încurajare din partea mamei.
   Gerul m-ar fi ţinut oricum zăvorât în casă în zilele următoare. Dar cura doctorului Alecsandrov m-a ţinut în acelaşi timp departe de şcoală, şi nu mă puteam împiedica să nu-mi tot imaginez clasa părăsită de nevoie şi pe colegii mei la orele cele vesele, cu soarele de ianuarie dând buzna strălucitor pe ferestrele înalte. Acasă, vedeam pe ferestruica odăii soarele cu dinţi umplând curtea îngheţată, iar merele rase pe care mi le dădea mama la fiecare două sau trei ore nu erau rele deloc. Odaia avea o uşă în plus, în peretele lateral, cu prag înalt, complet inutilă pentru orice minte raţională, care dădea direct afară. Uşa stătea mereu zăvorâtă cu un drug de fier şi cu un lacăt: nimeni nu putea să uite că înainte de a ne muta noi acolo avusese loc o spargere profitându-se de poziţia izolată a casei. M-am tot întrebat: oare ce intenţie avusese fostul proprietar cu uşa aceea? Dorise oare să facă la un moment dat o extindere a casei? Dar unde s-o fi extins? În sălbăticia tufişurilor care o înconjurau spre latura aceea?... Acum, iarna, oricât ar fi căptuşit-o mama de jur împrejurul întregului cadru cu cârpe făcute rulou şi oricât de bine s-ar fi potrivit perniţa de jos din prag, pe care tot ea o confecţionase cu multă pricepere, uşa tot nu era în stare să ţină piept gerului însorit de afară. De cealaltă parte, soba cu gaz metan duduia neobosită, în timp ce eu îmi petreceam timpul mâncând mere rase şi frunzărind revistele comuniste ale timpului, în care încercam din răsputeri să văd germenii unui ev nou, cum glăsuiau lozincile vremii, în care toţi oamenii aveau să fie sănătoşi şi voioşi, şi egali între ei, şi eu odată cu ei. Dogoarea sobei mă moleşea, dar cu ochii minţii nu vedeam decât gerul strălucitor de afară, a cărui reprezentantă în interior era uşa ce dădea direct afară. Merele nu conţineau niciun fel de proteină — asupra acestui lucru toată lumea era de acord —, aşa că la începutul celei de-a cincea zile abia mă mai ţineam pe picioare. Continuam însă să fiu încrezător, şi curei doctorului Alecsandrov îi adăugam lectura revistelor cu foi lucioase, din care reţineam mai mult ilustraţiile, culorile lor şi minunatul miros al cernelii de tipar.
   Cele cinci zile au fost toate ÎNSORITE ŞI ÎNGHEŢATE.
   Regimul radical al doctorului Alecsandrov n-a folosit la nimic. Parcă îl şi vedeam reproşându-ne, mamei şi mie, la următoarea vizită, că nu îi respectasem întocmai prescrierea, că nu mâncasem mere nici destule, nici îndeajuns de des, sau că merele rase nu fuseseră îndeajuns de rase şi că ar fi trebuit, poate, să încerc o nouă cură, s-o iau de la capăt, să răsfoiesc alte reviste ilustrate, să apreciez calitatea tiparului şi a fotografiilor, să încerc să mă pătrund iarăşi, pe durata curei, de ideile de egalitate între toţi oamenii, să mă bucur de mirosul cernelii de tipar, chiar dacă nu făcea propriu-zis parte din cură.
   Stau şi mă întreb, dacă totul a eşuat, de ce oare cele cinci zile geroase şi însorite din adolescenţa mea au fost magice. Poate fiindcă e de-ajuns să trăieşti o vreme cu o speranţă şi nu contează prea mult dacă speranţa s-a împlinit sau nu.