Trei...
O puzderie de lumini deasupra ringului. Tot restul în beznă. Să fi fost sala Gloria? Nu, nici pomeneală. O arenă uriaşă. Nu sute de spectatori. Mii de spectatori! Toată arena, un clocot. Un vulcan. Au pus atâtea lumini dinadins, ca să se vadă mai bine cum încasează Simion Linte. Dar şi-au greşit socoteala, putorile!... Un meci fără reprize! Până la epuizare, da? Foarte bine! Aduceţi-l pe neisprăvit, oricare ar fi!... Dar nu venea nimeni. Câte minute puteau să tragă de timp? Trei? Zece? Un nou regulament pesemne, scos peste noapte. Ăsta le era obiceiul. Ce iau promis partenerului? Un public bun, desigur. Şi el tot nu vine. Pe ring, nimeni. Doar Simion Linte, aşezat pe taburet, cu genunchii îndoiţi, relaxat. Un public bun? De unde? Numai muhaiele. O grămadă de mutre cunoscute de prin oraş, pe care nici dracu’ nu le-a mai văzut până acuma la un meci de box. Dar iată-l şi pe Cotruş. Şade chiar sub ring, la o masă alături de-un arbitru-judecător. Trădător şi el? N-ar fi de mirare. Dar e singurul din toată adunătura asta care se pricepe la box. Şi uite că se apleacă la urechea arbitrului-judecător explicându-i cum se completează un buletin de punctaj. *** *Capitolul 3 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Bătrânu’ era şi el de faţă. Şedea în rândul întâi, roşu la faţă şi agitat ca un dihor, pândind clipa prielnică să-şi înceapă discursul. Satisfăcut dinainte de bătaia pe care avea s-o încaseze fecioru-su, nu-şi mai găsea locul. Cu toţii aşteptau acelaşi lucru: un adevărat măcel! Două rânduri îndărătul lui, inspectorul Groşescu şi directorul şcolii îl ascultau pe profesorul de istorie Lăzărescu. Din cauza vacarmului nu se auzea ce spune. Dar nu era greu de ghicit: Noi românii suntem un popor paşnic! Directorul şcolii venise de-a dreptul de la puşcărie. Nu eliberat, ci sub pază. Discretă, ce-i drept. Dar unui ochi atent nu putea să-i scape că tipii din jurul lui se agitau mai puţin decât alţii. De fapt nu se agitau deloc. Stane de piatră. Băteau la ochi, deci nu puteau fi decât gardieni în civil.
Acuma e clar de ce nu punctează Cotruş. Fiindcă la o masă de arbitru-judecător s-a instalat însuşi şeful restaurantului. Un tip caraghios, înalt, slab, cu mustaţă. Mişcări necontrolate, ca de paralitic. Capul îi zvâcneşte întruna şi pentru ca o mână să nu i-o ia razna şi-o ţine strâns cu ailaltă. Şi el trebuia s-ajungă la puşcărie, dar a reuşit să scape deghizându-se în bucătar. El şi Cotruş şed la o măsuţă, aplecaţi unul către celălalt şi îşi tot vorbesc, cu ochii la ring. Simion Linte trebuie să le arate ce ştie, ăsta-i rostul meciului. Fiindcă un chelner trebuie să fie un tip solid. La restaurant vin mulţi indivizi violenţi, care fac scandal, răstoarnă mese şi sparg geamuri, după care o iau la fugă pe coridoare încercând să scape de miliţie. Datoria chelnerilor e să-i prindă şi să-i dea pe mâna miliţiei. De-aia s-a apucat Cotruş de box. Şi de-aia au venit gardienii în civil să-l păzească pe directorul şcolii. Fiindcă de fapt şi ei sunt tot chelneri. Mulţi zic despre chelneri că se poartă ţopeşte şi că n-au reuşit în viaţă. Dar asta o spun doar din invidie ăia de n-au reuşit să intre în tagma chelnerilor. Nici ca fochişti n-au fost primiţi. Ruşine. Ca să se afle în treabă s-au apucat să vopsească ţevile de la instalaţia de încălzire centrală. Şi uite ce-au făcut! Treabă de mântuială! Un coridor lung, la subsol, ţevi ruginite, nici pomeneală de vopsea, nici pomeneală de bronz. Şi ţevile n-au miros de metal încins. Sunt reci. Cine ştie ce cloacă împuţită e coridorul ăsta. Deasupra, undeva departe, tumultul arenei. Unde să fie oare uşa? Dar scara?
Simion Linte înaintează furios, în draci, lovindu-se de sticle goale şi murdare zăcând pe jos în umezeală. Mizerie. Riscă să i se rostogolească oricând o sticlă sub picior. Şi poate că sus, la masă, şeful restaurantului se uită chiar în clipa aia nerăbdător la ceasul de la mână, în timp ce Cotruş îi şopteşte la ureche nimicuri înveninate despre Simion Linte. Doar erau toată ziua împreună, bot în bot şi amândoi cunoşteau bine toate coridoarele de la subsol.
Aha, uite şi uşa! În sfârşit! Din coridor în pivniţă. Butoaie uriaşe care sună a gol. Să te rătăceşti printre ele, nu alta. Adevărate străzi cu rumeguş pe jos. La categoria semigrea boxerul Simion Linte a pierdut prin neprezentare! Ducă-se dracului! Decizia mai poate fi anulată! Repede! Dar cum să ieşi din pivniţă? Pe o scară de piatră bineînţeles. Uite-o! Fuga sus! Într-o încăpere înaltă, stive de navete cu sticle până în tavan. Abia ai loc să te mişti printre ele. Iată un individ spătos în halat alb, scorţos. Frizer sau chelner? E Cotruş! C-un carneţel în mână, măsoară cu privirea stivele de lăzi, de jos până sus, ca şi cum le-ar număra şi îşi notează ceva în carnet. Hei, Cotruş! pe unde ies în arenă? Repede!... Potoleşte-te, Simion Linte! Ce arenă? Iar ai devenit violent! Să ştii că nu-mi place! Noi românii suntem un popor paşnic! De ce crezi c-a ajuns la puşcărie directorul şcolii? L-au prins c-un pistol, chiar în cancelarie! Încă un pic şi îi omora pe toţi! Ai scăpat ca prin minune, Simion Linte!... Nu-i adevărat că nu m-am prezentat, e o minciună! Eram acolo, ai văzut şi tu! El nu s-a prezentat! El, adversarul! L-am aşteptat un sfert de oră! Ore întregi!... Cotruş pare uimit. Cu alte cuvine n-a ştiut nimic. Îşi depărtează braţele într-un gest de dezvinovăţire totală... Dacă-i aşa, atuncea hai să dăm navetele astea la o parte! Repede! Încă mai e timp! Uşa trebuie să fie pe-aicea pe undeva. Împinge! Dar cu grijă, Simion Linte, cu grijă. Dacă le dărâmi m-ai nenorocit!... Prea târziu însă. Catastrofă! Naveta de sus şi toate celelalte de sub ea, stiva, o coloană întreagă, se apleacă încet, prăbuşindu-se...
Se trezi.
În odaie ardea lumina. Mormăi o înjurătură la adresa lui Bătrânu’, care mereu uita să stingă lumina la plecare. Sau mai bine zis nici nu-i păsa c-ar putea să-i bată în ochi unuia care încă mai doarme.
Simion Linte rămase aşezat pe marginea patului frecându-şi pumnul de palma stângă. Ia uite în ce hal era patul lui Bătrânu’! Ţi se făcea şi silă. Răvăşit, cu cearşafuri nespălate. Se zvârcolea noaptea şi de multe ori gemea în somn. Dacă din întâmplare te trezeai în toiul nopţii, puteai să stai după aia mult şi bine cu ochii pe pereţi, ascultându-i gemetele. Ce? nu mai era ţanţoş ca-n vis! I se aşezau pe piept coşmarurile tulburi, coclite în aburi de alcool şi nu-i dădeau pace, îl apăsau, îl sufocau... Vorbea în somn, se tânguia, se dezvinovăţea mereu faţă de cineva... Şi ce aer, sfinte Sisoe! Îmbâcsit, acru, otravă... Iar Tudor? Ia uite la el! Să nu-ţi vină să crezi! Dormea dus. Respira otravă şi zâmbea în somn, se visa în iarbă cosită, la rădăcina unui pom. Ei, puştiule... Bine că poţi, bravo ţie. Parcă n-ai fi de-al casei, parcă ai fi venit dintr-o familie săracă de la ţară, în gazdă la o familie încă şi mai săracă de la oraş să înveţi carte la o şcoală bună. Să înduri mizerii şi umilinţe de dragul şcolii... Păcat. Păcat că n-ai avut baftă de-o familie mai acătării, puştiule... Simion Linte îi trase pătura pe piept şi se duse să deschidă geamul.
Iată şi noaptea.
Aceeaşi noapte de aseară. Îşi trăia ultimele clipe. Nemişcată şi umedă deasupra oraşului... Începutul zilei de joi... Probabil că la Mioriţa porniseră deja instalaţia de încălzire centrală. Vuiau injectoarele, aerul tremura. Loveau neobosit presele de la Atelierele Centrale şi ecoul lor venea de departe, peste acoperişurile îngheţate, prin aerul îngheţat, cu miros de mercaptan...
Vasăzică aşa... Spălat, pieptănat... Cămaşă nouă... De rosături n-a zis nimica! Să se vadă? Sau nu? De sub palton nu se vedeau oricum. Dar paltonul? El însuşi, vai! ar fi putut să-i facă şefului o impresie proastă, nu-i aşa? Te pomeneşti că nici nu stătea de vorbă cu tine dacă te vedea c-un asemenea palton...
Hai, mai bine, Simion Linte, să facem un ocol. Tot e prea devreme... Rampele de încărcare ale Rafinăriei... Secţia de parafină... Cisterne la fel de negre ca şi noaptea. Şi locomotiva cea mică... puf! puf! cu alămurile lustruite lucind în lumina felinarelor... N-avea nicio şansă să plece mai departe, biata de ea, s-o ia razna. Se fâţâia de colo-colo pe liniile secundare din ograda Rafinăriei... Trebuie că era şi Bătrânu’ pe undeva pe-acolo, în pufoaica lui soioasă, deschizând robinete, lăsând benzina să gâlgâie în cisterne. Cum de se abţinea de la fumat, acolo? Cum se face că încă nu aruncase în aer Rafinăria?... Treceai pe la piciorul podului. N-aveai ce căuta dincolo... Parcă începea să se crape de ziuă. Zorile... dacă puteai zice că lumina aia îngălată se cheamă zori... Urcau cu încetineală de melc pe zidurile împrejmuitoare, îmbăloşând totul, se prelingeau pe pereţii de fier ruginit ai rezervoarelor... turtite de suflul bombelor... Pietrele zvârlite cu praştia romană treceau în zbor peste bălţile de la marginea liniei ferate, rezervoarele sunau a gol... Bang!... Bang!... clopote de biserică, cu ecou prelung... Bang!... Trenuri de cisterne treceau greoaie, în scârţâit de osii, schimbând linia la macaz, gata-gata să greşească linia. Distracţia cea mare era să pui pe şină monede, bineînţeles devalorizate — o sută de lei, cu capul regelui Mihai în relief. Trecea trenul, roţi una după alta striveau moneda, o făceau terci, şina se lăsa sub greutatea vagoanelor şi după ce trecea ultimul vagon nu mai rămânea din monedă decât o foiţă de metal cenuşie, oarecum rotundă, fără niciun semn, fără niciun contur: capul regelui Mihai dispăruse...
Prea mult nu puteai să baţi străzile, fir-ar să fie. Frigul te pătrundea fără nicio milă, fără nicio jenă. Degeaba mergeai repede. Cu stomacul gol, dinţii tot se porneau să clănţăne, nu-i puteai stăpâni cu niciun chip... De unde atâta energie? Untura de peşte de pe vremea ajutorului american se consumase de mult. Ultima picătură se irosise pe fleacuri. Măcar să fi inventat americanii ceva mai cu cap... O zeamă-minune! Să iei o linguriţă şi să-ţi ţină de foame câţiva ani! Să scapi de-o grijă — cea mai mare. Cum de nu se gândise nimenea? La ce-s bune restaurantele dacă nu poţi să-ţi potoleşti foamea? Bani? De unde bani? Şi de ce nu s-ar putea fără? Cu reţetă de la doctor, cum zicea Marta. Sau fără nicio reţetă. Cere şi ţi se va da... Calicii, milogii, trenţăroşii într-o coadă lungă la cazanul ăl mare al restaurantului Mioriţa...
Cum adică cel mai elegant din oraş? De ce n-ar fi bun pentru oricine? Nimenea nu trândăveşte, fiindcă e o ticăloşie să trândăveşti! Cea mai mare ticăloşie şi cea mai mare înjosire... Beţivii de-o parte, iar ăilalţi... poftiţi, cetăţeni! Aşezaţi-vă la coadă şi suflaţi-vă peste degetele ieşite prin mănuşi... Ridicaţi-vă gulerele, cetăţeni! Şi nu vă îmbulziţi, ajunge pentru toată lumea! Niţică răbdare, atâta tot. Mai tropăiţi şi voi un pic ca să nu-ngheţaţi de tot! Urcaţi treaptă cu treaptă scara monumentală de la intrarea în restaurant... Mirosul de ciorbă, îl simţiţi? îndulceşte frigul, vă trezeşte la viaţă, se strecoară peste tot, pe toate străduţele, în toate casele, prin toate cotloanele... Cu strachina plină, poftiţi înăuntru în salon! Nu vă uitaţi că vă tremură mâna. Vărsaţi ciorbă pe faţa de masă? Ei şi? La dracu’ cu faţa de masă! După ce-o să înfulecaţi ciorba, sătui, cu burta plină, n-o să vă mai tremure mâna. Cereţi încă o porţie! Ghiftuiţi-vă, cetăţeni! o să plătiţi totul într-o bună zi! O să plătiţi poate pe lumea ailaltă! Sau n-o să mai plătiţi deloc!...
Hai! căraţi-vă de-aicea, calicilor şi trenţăroşilor! cum v-aţi închipuit c-o să veniţi la pomană într-un local ca ăsta! De lux! Ia uitaţi-vă ce ferestre înalte... Boltite. Ce se-ascunde îndărătul lor nici dracu’ nu poa’ să ştie! Vedeţi perdelele? Atâta! De nepătruns ca o ceaţă deasă încremenită în falduri, fără pic de vânt. Nicio adiere... Bucătăria? O adevărată uzină, doar vi s-a spus. Hai, valea! Niciun cazan! Duceţi-vă şi cerşiţi untură de peşte la cancelaria şcolii! Încălţările peticite n-au ce căuta pe treptele astea. Marmură albă de pe vremea capitalismului atotputernic!...
Uşa grea de fier se deschidea uşor, fără niciun scârţâit. Intrai într-un hol... Oho! ce-i asta? Garderobă? Ca să vezi!... Cotruş trecea pe-aici zilnic. Ce pleaşcă pe capul lui! Cârlige pentru agăţat pălării? Dar ce facem cu şepcile, cetăţeni? Dacă le şuteşte careva?... Nicio grijă, nu se lasă nimica aicea. Garderoba era ticsită de navete cu sticle goale. Una peste alta, stive până-n tavan! Întocmai ca-n vis, să mori de râs!... Uşi batante cu perdele. Cea din stânga, cam lăsată într-o rână, se freca de pardoseală, scotea un scrâşnet ca un răget de fiară. Dar o dată deschisă, sfinte Cristoase! ce mai e şi asta? Salonul? Ori o catedrală cu coloane rotunde? Ori palatul de cleştar? Ori sală de bal... cu depărtări catifelate?... Sufletul să-l laşi să-şi ia zborul, n-ar ajunge la capătul ălălalt decât după lungi minute... numai după ce s-ar opri să pipăie vrăjit fiecare scaun capitonat cu pluş, fiecare faţă de masă albă ca neaua, fiecare pahar de cristal aşezat cu gura-n jos, şi draperiile şi tot... Vis! Paradisul beţivilor! Bătrânu’ Linte, dacă văzuse vreodată salonul, trebuie că nu-şi dorea altceva decât s-ajungă aicea după moarte. În chip de înger buhăit... Izbăvit de obsesia meselor şi a paharelor, să se înalţe fâlfâind din aripi, către tavan, uşor, rotindu-se în jurul candelabrului... Cercetându-l pe îndelete... Aveai ce vedea acolo, oho!... Stucul, frunzele în relief şi toate alea, de jur împrejur. Nu bronz, aur curat! Poleială, să-ţi ia ochii, nu alta! Să te convingi o dată pentru totdeauna de nimicnicia caselor mizere în care îţi duci viaţa...
— Restaurantul se deschide la ora nouă!
Poftim?... Simion Linte îşi coborî privirea de la minunăţiile din înaltul tavanului. Ia te uită! Răsărit ca din pământ... Un puşti caraghios, în vestă roşie cu nasturi aurii şi pantaloni negri. Restaurantul se deschide la ora nouă! Ca să vezi ce poa’ să-i treacă prin cap! să te umfle râsul, nu alta. Adică ai venit cu noaptea-n cap ca să dai de duşcă un păhărel?... Uite la el! Gogoaşa înfuriată! Gata să dea din copite! Stai niţel, băieţaş, să ne-nţelegem...
— Îl caut pe Cotruş.
În depărtare se deschise o uşă, tocmai în fundul salonului, uşor ca un fâlfâit de aripă. Cineva se apropia pe covorul din mijloc, cu un mers cunoscut. Haină albă de pânză, călcată şi apretată, pantaloni negri, unde l-am mai văzut eu pe tipu’ ăsta? Să fie frizerul Mişu Dobre? Ce să caute Mişu Dobre taman aici? Tânăr, spătos. Nu putea fi el... Ei drăcie! Cotruş! Da, chiar el! Zâmbea, apropiindu-se, radios... Şi totuşi... Pieptănat altfel, cu cărare într-o parte. Miracol. La box nimeni nu-l văzuse vreodată cu asemenea frizură... Ajuns la mijlocul culoarului, grăbit, îi făcea semne. Hai, vino cu mine, Simion Linte! Flutura din mână, bine dispus. Şi chiar aşa, în palatul ăsta cum să nu te simţi în al nouălea cer? Apărat de toate relele. Altă lume. Cald, moale peste tot, perdele, voaluri de mătase plutind ca funigeii. Să te culci undeva şi să dormi. Să tot dormi. S-aştepţi să treacă... ce? Foamea?... Răutatea lumii... Hai, Simion Linte, vino să vezi. Industria alimentară la faţa locului. Cum se îndestulează clientela, onorata noastră clientelă... La uşa din fund îl opri brusc punându-i mâna în piept.
Stai, Simion Linte!
Doamne fereşte, puteai să te şi sperii! Ce-i cu tine, Cotruş, ai căpiat?
— Păşeşte cu dreptul. Aşa-i obiceiul.
Poftim, obiceiuri!
În sfârşit, treaba lor... Pe coridor o luară la stânga. Nu făcură nici trei paşi... Asta ce mai e? Alt salon. Mic, intim, intrare boltită, alte frunze în relief deasupra, draperii trase într-o parte şi într-alta. Doar câteva mese, trei sau patru. Linişte ca într-un adăpost antiaerian de lux, adânc sub pământ, ca într-un bunker încremenit în tăcere. Stihiile puteau să zgâlţâie toată clădirea, tot oraşul, valuri de bombardiere americane puteau să-şi lase toată încărcătura de bombe, să explodeze unul după altul rezervoarele de benzină din jurul Rafinăriei! Aici în salon n-avea să s-audă nimica, nici vinul n-avea să tremure în paharele cu picior înalt. Nimica, linişte şi pace!...
Hai, Simion Linte, nu mai căsca gura.
— Şi fii atent la ce-ţi zic. O să te-ntâlneşti cu şefu’. Vezi nu-i împuia capul cu boxul tău. Nu că tre’ să ţii secret. Ştie că faci box. Adică i-am spus, bineînţeles. Da’ n-are niciun rost să te-apuci acuma să-i îndrugi verzi şi uscate... Să-l convingi că fără box se răstoarnă lumea! Înţelegi? Las-o moale. Nu te costă nimica. Dacă vine vorba, spune-i şi tu ce-ţi trece prin cap. Dă-o pe glumă. Şefu’ ştie s-aprecieze o glumă bună. Spune-i de pildă că te-ai apucat de box ca s-ajungi un ospătar forţos! Ăsta era visul tău încă de când erai mic! Înţelegi? S-ajungi ospătar, să-i pui la punct pe scandalagii şi aşa mai departe...
Dăduseră colţul. Capătul coridorului abia se desluşea hăt-departe. Ăsta da, coridor!...
O meserie frumoasă, ai să vezi, Simion Linte... Plină de surprize. Nu te plictiseşti niciodată. Preparate de carne... Să le ţii minte pe toate. E ceva, în ziua de azi. Ia închipuie-ţi! eşti client şi ţi se pune în mână un meniu. Să nu-ţi vină să crezi! Cum, le aveţi pe toate astea? Tot ce scrie aicea? Toate preparatele astea de carne?... Sigur, aşa gândesc eu... Mă pun în pielea lor. Adică încerc, înţelegi? Aşa, ca distracţie, câteodată... Pe câtă vreme ei, ai să vezi, nu se miră de nimica! De parcă ar fi de la sine-nţeles! La cinci ani de la război! Din care doi ani de secetă!... Acum patru ani m-am angajat eu aicea la restaurant. Mureai de foame. Şi câţi n-au crăpat! Da’ toate astea se uită. Acuma dumnealor îşi aruncă ochii pe listă — ochi de expert, ce mai! aşa, pe fugă! Adu-mi asta, asta şi asta...
Pe la mijlocul culoarului o scară ducea la etaj... şi cobora la subsol. Nu puteai să treci pe lângă o asemenea scară fără s-o cercetezi un pic. Măreţ, pur şi simplu. Pereţi înnegriţi. Vechime de un secol. Generaţii întregi se perindaseră călcând treptele astea cu piciorul. Dispăruseră cu toţii... unde? Urcaseră la etajele de sus, în pod, pe acoperiş, se apropiaseră de streaşină... şi de-acolo îşi luaseră zborul... peste oraş, în război, fără urmă... Războiul, da, chiar că era un sfârşit. Şi un început. Nimeni nu trecuse de ele. Doar bătrânu’ Linte. Vorbea din mormânt, şi prevestea viitorul...
Hei, Simion Linte! Ce s-a-ntâmplat? Ce anume te interesează?
— Unde duce scara asta?
— La centrala termică. Şi la pivniţă, bineînţeles, în partea ailaltă. O să dăm o raită într-o zi. Merită, ai să vezi. Butoaie, vinuri de soi! Valea Călugărească, Urlaţi... Şefu’ are pe la podgorii niscaiva relaţii. N-ai să prea întâlneşti în ţară restaurante să aibă pivniţă proprie. Al nostru are!... Şi apoi, butoaiele cu murături, caşcavalul, brânza. Răcitoarele! Dulapuri cât uşa! Chiar mai mari! Pentru carne, pentru bere... Gheaţa vine în fiecare zi de la fabrică, aşa cam pe la ora asta... Mai e un răcitor la bufet. Mai mic, cât o ladă, cu capac. Înţelegi? Cu gheaţă spartă. Iei din ea şi pui în frapiere. Cu economie, Simion Linte, cu economie. Tre’ s-ajungă până la-nchidere. Bucăţi mai măricele, se topeşte mai încet... Mai întâi pui în vreo trei-patru frapiere, deoparte, să ai la început când se deschide restaurantul. Sunt unii care ţin morţiş să bea rece. Nu contează că-i iarnă... Iar după aia, pe măsură ce vin clienţii... O să-ţi arate Petre... Murăturile, ardeiul iute, toate astea, îl întrebi pe el...
Sfinte Sisoe, gata! erai prins! Nici dracu’ nu putea să te mai scoată de-aicea!... Foarte bine, butoaiele, berea, carnea, murăturile... Le găseai în beci... Dar sus? Cotruş îl privea nedumerit.
— Unde, sus?
— La etaj...
— A, la etaj!... Nimica. Locuinţe. N-ai ce căuta acolo, scara e blocată la primul palier. Grilaj de fier, nu trece nimenea... Înainte, ehei! era o chestie care putea să te intereseze! Dubioasă! Nu bănuieşti?... Ei hai, că nu-i chiar aşa greu!...
Ce dracu’ putea să fie? Chestie dubioasă?... Bordel?
— Ei, nu chiar bordel. Se aranjau nişte întâlniri acolo. Casă de randevu, aşa-i ziceau. Un fel de hotel, înţelegi? Dacă domnu’ Cutare avea chef să se reguleze cu madam Cutărescu, puteau să găsească o cameră acolo. Închiriată cu ora! Îţi dai seama, nu renta s-o lungeşti prea mult! Ţac-pac şi gata! Pa şi pusi!... Asta zic eu acuma, înţelegi? Nu renta? Pe dracu’, nu renta! Aveau bani căcălău! Lumea bună!... Aiurea, porcării! S-a dus dracului! Acuma-s locuinţe acolo şi cu asta, basta, altceva mai vrei să ştii? Hai mai bine să-ţi arăt bucătăria. O să-ţi placă. Uzină!
Lăsară scara în urmă, ajunseră în locul unde păruse a fi capătul coridorului. Nu era nici aici. Dădură colţul la dreapta. Pe unde o ştergeau scandalagiii după ce, în salon, spărgeau pahare, sfărâmau scaune şi mese? Mamă doamne, n-aveau nicio şansă! Nici nu era nevoie de miliţie! Se rătăceau pe-aicea, pur şi simplu se lăsau păgubaşi. Hăituiţi de chelneri, după atâta alergătură nu mai puteau, se propteau cu spinarea de zid, sfârşiţi, cu sufletul la gură, cu limba scoasă de-un cot. Adio viaţă în sălbăticie! Poftim mâinile, s-o isprăvim odată, puneţi cătuşele, haideţi, ce mai staţi!...
Să fie ziuă afară? Să fie noapte oare? Iarnă? Vară? Habar n-aveai. Şi totuşi acolo era capătul coridorului. Unul din ele. Uşa dădea în curte, iată. Iarnă, ianuarie, acelaşi ger blestemat... Lădiţe goale de lemn putrezeau încetul cu-ncetul în ceaţă... Capacul rezervorului de motorină. Îngropat, bineînţeles — Cotruş binevoia să-i dea explicaţii... Douăşpe tone. O cisternă întreagă de motorină!... Şi uite şi bucătăria, chiar aicea, la stânga.
Hai, Simion Linte, pofteşte. Curaj!... Cotcodăceală? Abţine-te să faci comentarii deplasate. Bucătărese, ia uite aicea, o armată-ntreagă! Nu le strica prima impresie. Nu sta încruntat! Nu fi ursuz! Gagicile n-au auzit în viaţa lor de box. Nici tu nu ştii cum se face soteul de morcovi. Sunteţi chit!
— El e noul nostru coleg... Ca şi angajat cum s-ar zice... Tânăr! Chipeş! Şaişpe ani... Dornic să pună umărul la construirea socialismului!... Nu umblă cu nasu’ pe sus, pentru moment a rămas cu ochii la hotele de ventilaţie! N-a mai văzut în viaţa lui aşa ceva. Şi funcţionează, omule! Da, da! Auzi vuietul? Ventilator A.E.G.! Cică nu s-ar fi oprit niciodată de doişpe ani încoace!...
Un tremur uşor, ca pe vremea raidurilor aeriene. Dar fără niciun pericol. Cele două plite uriaşe navigau neclintite, negre... Cu toată viteza înainte! Tot echipajul pe punte!... Din oale aburul se ridica drept în sus şi pierea în hote, supt de curent, cu iuţeală ameţitoare. Cine a fabricat fonta? Dar barele groase de oţel nichelat? Krupp? Adevărate balustrade masive de jur împrejur. Sfinte Sisoe, să nu cumva să te-apropii prea mult! Ar putea să te mistuie focul într-o clipă! Industrie, într-adevăr! Burlane, coşuri de fum...
Uite-i şi pe chelneri. Aicea v-aţi ascuns, nastratinilor!... Bine dispuşi, ca-ntotdeauna!... Lovin... Pescaru... Vitan... Velicu... Bagă la ghiozdan pentru ca dup-aia, cu forţe proaspete, nu-i aşa?... Liru-liru!... Uite acolo, Simion Linte, vezi lângă uşă o măsuţă? Acolo şade de obicei nea Boeru! Plouă, ninge, el stă neclintit! Şi veghează! Nimenea nu iese din bucătărie cu vreo comandă fără să-i lase bon! Nimenea, înţelegi?... N-ai nicio mână liberă? Îl ţii în dinţi, bonul! Dumnealui, nea Boeru are amabilitatea să-şi salte un pic curul de pe scaun şi ţi-l ia chiar de-acolo din gură!... Burta nu ţi-o spintecă nimenea ca să vadă ce-ai băgat în ea! Raze X încă n-avem! Aşa că, Simion Linte, poţi fără nicio grijă să iei din farfurie o gogonea! Gust-o şi după aia spune-mi dacă ai mai întâlnit vreodată asemenea delicatesă! Nicăieri în lume, îţi spun eu!
Într-un colţ grătarul zăcea încremenit, rece ca gheaţa, şi el cu o hotă de ventilaţie deasupra, care nu servea la nimica. Grătarul, mai târziu, bineînţeles. Spre seară. Până atuncea, nimica!... Dar în închipuire bucăţile de carne sfârâiau de zor pe tăciunii înroşiţi ca asfinţitul unei zile de vară. Cotlete, antricoate... Belşug. Grăsimea topită picura peste cărbuni. Te lua cu ameţeală! Să-i spui, să nu-i spui?... Cotruş! Omule! N-am pus nimica-n gură de douăşpatru de ore! Gogonele? Futu-i paştele ei de viaţă! Nicodim ar râde să se prăpădească. Şi-apoi ar plânge... Gogonele, zici? Păi atuncea dă-mi şi un pahar cu apă! Să mă cufuresc tot! Măcar să ştim o socoteală! Să rămân curat pe dinăuntru, ca lacrima, cu maţele goale şi străvezii!
Chelnerii şedeau şi înfulecau. Fiecare la câte o margine de masă, Pescaru, Vitan şi cum naiba îi mai chema... La colţul lor, mormane de varză, tocată în mare viteză cu cuţite mari cât satârele, grămăjoare de morcovi tăiaţi felioare, cartofi... Nu uitau s-o facă pe domnii alimentaţiei publice. Mai mult sporovăiau decât mâncau. Ciuguleau, cu alte cuvinte. Doar aşa, ca să nu moară de foame!...
Deci asta era bucătăria. Uzina. Mda.
Şi acuma, Simion Linte, la treabă! Să intrăm la şefu’. Hai, înapoi pe coridor! Şi sus fruntea! Vorba aia, nu-i dracu’ chiar aşa de negru. Nu-ţi cere nimenea să te ploconeşti. S-au dus vremurile alea! Badea e un om ca oricare altul. Dacă eşti corect, găseşti înţelegere la el în oricare împrejurare. Oricând, ai să vezi! Numai să-ţi vezi de treabă...
Se opriseră înaintea unei uşi. Dar Cotruş mai avea multe de spus... Uite, să-ţi dau un exemplu. O puştoaică de la bucătărie a spart într-o zi un vraf întreg de farfurii. Un cretin le-a adus din salon şi le-a aşezat chiar pe colţul mesei. Tipa le-a atins cu cotul, atâta. Zob s-au făcut! Crezi c-a pus-o să plătească?... Cotruş se distra teribil, era fericit. Îi dădu lui Simion Linte un ghiont cu cotul... Aş! n-a plătit un sfanţ! Pur şi simplu i le-a făcut cadou! Farfurii sunt destule, dă-le dracu’! Măcar s-avem ce pune-n ele! Aşa i-a zis şefu’. Pahare, sticle... Căcat! Toată chestia e să nu le spargi din rea-voinţă, mă-nţelegi? Atâta! Doar să nu te-apuce năbădăile! Cu furia nu faci niciodată nimica, ştii şi tu. E valabil şi-n box. După ce te-ai dezlănţuit ca un prost, după ce ţi-ai dat în petic nu mai e nimica de făcut. Nici dracu’ nu mai drege stricăciunile! Nimenea nu te mai scoate din căcat! Degeaba îi aminteşti că avem o cotă de scăzământ... fiindc-avem o cotă. În general clientu’ habar n-are. Ceea ce nu-i rău. Altfel, cine ştie ce i-ar mai trece prin cap! S-ar apuca să facă zob tot ce-i cade-n mână. Lasă-l să creadă că tre’ să plătească, înţelegi? Orice pahar se plăteşte! Aşa că dacă-l vezi pe vreunu’ din băieţii noştri că-l pune la plată pe client, de-un singur lucru poţi să fii sigur. Că banii ăia se duc drept în buzunarul lui, şi-acolo rămân! Da’ despre asta n-are niciun rost să te-apuci să baţi toba, omule, da? Bineînţeles că nu mă refer la cota aia de scăzământ. Căcat! Nu se-mbogăţeşte nimenea de pe urma ei. Şi nici clientu’ nu dă faliment c-un pahar plătit. Vreau să spun că-n general ospătarul e bine să fie o persoană cât mai tăcută. Să-şi tragă fermoarul la gură, înţelegi? Vorba aia, taci şi-ascultă!
Astea fiind zise, Cotruş ciocăni scurt şi deschise larg uşa, c-un gest viteaz.
Şi iată-l!
Şedea la birou... Badea. Vasăzică aşa arăta. Nu se potrivea deloc cu tipul din vis. Te umfla şi râsul. Deşirat? Nici pomeneală! Nici urmă de mustaţă. Gras ca un porc, ăsta era cuvântul. Rotund ca un sac plin cu mălai...
Simion Linte! Iată-l! Gata să pună umărul, şi aşa mai departe!... Te uitai la Cotruş şi nici nu-ţi dădeai seama: dă din papagal pe bune? Sau la mişto?... Voinic, ager, prezentabil, isteţ, nu bea, nu fumează, flexibil, reflexe bune, origine socială sănătoasă! Garantez pentru el...
— Mda, mormăia şeful. Mda... dădea din cap, te sfredelea cu privirea deşi părea adormit. O simplă aparenţă, nu? Mai treaz decât mulţi alţii, te scruta, fir-ar să fie... Îţi cerea să mărturiseşti pe loc că toate cele spuse de Cotruş erau minciuni sfruntate. Nici ager, nici prezentabil, nici isteţ, nici origine socială sănătoasă, nimic din toate astea! Fumează, bea de stinge, mă rog, tradiţie în familia Linte, pe care trebuie că o cunoştea tot oraşul. Păcatul părinţilor pe capul copiilor. Toată apa Prahovei nu l-ar fi putut spăla. Ţi-o citea în ochi, pur şi simplu nu putea fi păcălit...
Ce să mai adauge Cotruş? O glumă? Şi aşa tot ce spusese nu era decât o glumă...
Întâi şi-ntâi cererea de angajare, sigur că da!... Voce moale. Vorbea tărăgănat, Badea, nazal, autoritar, avea timp berechet să scoată vorbele pe nas, una câte una. Le sufla din greu. Ceva îi şuiera în adâncul gâtlejului îmbâcsit de grăsime...
Cererea de angajare, da...
— De undeva tre’ să reiasă că vrei să vii la noi, nu? De bună voie. Altfel, de unde ştiu eu că într-o bună zi n-o să ne-nvinuieşti că te-am luat cu arcanul?...
Cotruş râdea, era fericit, îşi freca mâinile, se gudura. În viaţa lui n-auzise banc mai bun, ce mai. Cu cotul, ghiont lui Simion Linte, şi-un gest către Badea: ei, ce zici? ţi-am zis eu!...
Şi-apoi vizita medicală. Plămâni, vaserman, neurologie... ştiu ei acolo. La cadre o să capeţi un formular. Treci pe la cadre chiar azi. Dacă te grăbeşti un pic, luni poţi să fii gata cu toate formele. Da’ cum prietenu’ tău garantează pentru tine... da, Cotruş, garantezi? bagi mâna în foc că n-are sfrenţie?... Atuncea, uite cum facem, băiete. Rămâi chiar azi în restaurant. N-o să-ţi pară rău. Mai înveţi câte ceva. Mergeţi împreună la magazie... Cotruş, îi alegi tu o uniformă. Vezi să i se potrivească bine, da?... Să fii prezentabil, băiete. Toate cucoanele să te soarbă din ochi! Să vrea să le serveşti tu, să facă urât dacă s-apropie altu’! Avem renume în oraş, cred că ştii. Servire exemplară! Ireproşabilă! Trebuie să dăm exemplu! Să ne urmeze toţi, toate restaurantele... Reţeaua de alimentaţie publică!... O mai bună organizare!... Mai sunt multe de făcut!... Perfecţionare!... Realizări, da! Dar trebuie să punem umăru’ cu toţii!... Abia la-nceput de drum, nu-i aşa?... Uite, să luăm reţeaua de alimentaţie publică... Extindere... Calitate!... Meseria de casnică? Te întreb: ce-i aia? Nu există o asemenea meserie! Să privim adevărul în faţă!... Producţie!... De gătit, o să gătim noi! Pentru toată lumea! Asta-nseamnă răspundere! Da, răspundere! Feluri de mâncare variate! Noi preparate culinare! Cantitate şi calitate!...
Greu de găsit o uniformă pentru un semigreu. Răscoliră toate rafturile din magazie. Cotruş, căţărat pe lăzi, plin de zel, scotoci, scotoci. La măsuţa din colţ magazinerul nu se mai putea concentra asupra lucrului său la birou. Se uita la el pe deasupra ochelarilor. Turba, l-ar fi înghiţit cu fulgi cu tot: îi lăsa vraişte magazia... Tineri subţirei purtaseră vestele roşii cine ştie când, înainte de Războiul de Independenţă... Vestă roşie... Au salutat cu mâna la chipiu şi duşi au fost! Străpunşi de baionete... Morţi de oftică. Asta e... O singură vestă era ceva mai largă. Încearc-o p-asta, Simion Linte, nu mai am răbdare. Rămâi cu ea deocamdată, oricum ar fi. Dacă nu-ţi vine, facem o pauză şi ne întoarcem ceva mai târziu să căutăm. Magazinerul spuse cu arţag: Aţi face bine să nu vă mai întoarceţi deloc! Futu-i mama ei de viaţă!...
Iată şi oglinda dintre cele două closete pentru clienţi, în hol. Bărbaţi–femei. Poţi să te vezi cât eşti de lung, în pantaloni negri şi vestă roşie încheiată cu chiu cu vai... Patru nasturi aurii. Sfinte Cristoase, ce s-a ales de tine, Simion Linte? Suplu şi elegant, strâns în chingi, paştele şi dumnezeii! Ai păşit cu dreptul? Restaurantul se deschide peste câteva minute. Poftiţi, daţi năvală cu toţii, aveţi ce admira!... Se îndrepta din mijloc, se ridica deasupra oalei cu untură de peşte, un cazan uriaş — untura de peşte îşi făcuse efectul... Şi Manole, arătându-l cu degetul, râdea să se prăpădească, se îneca de râs, deşi doamna Dragomir încerca să-l pună la punct... Cristian Rucăreanu, cu braţul lui plin de bubuliţe roşii, Nanu şi toţi ăilalţi... Profesorul Lăzărescu, inspectorul Groşescu, ştiau încă de pe-atuncea ce avea să se aleagă de Simion Linte. Uite acuma confirmarea!... Uite unde duce boxul! Circ! Nu-i o întâmplare că în vechime aşa-zisele meciuri se jucau la circ!... Roşu şi negru! Costumaţie de bâlci! Ruşine! Huo!
Salonul încă gol...
Cald şi bine... La o masă din fund Simion Linte îşi scria cererea de angajare. Încerca. Stiloul îl împrumutase de la Cotruş. Mamă, ce sculă! Negru, de ebonită, peniţă de aur, agăţătoare de aur, nou-nouţ... Undeva pe la capătul şirului de mese Petre îşi făcea de lucru. C-un şervet alb, ştergea pahare. Îşi tot arunca privirea încoace...
Trei zile şi trei nopţi zăboviră la vânătoare.
În a treia noapte Ţugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mâhnit că nu putea umbla, să se bucure şi el de frumuseţile acelei grădini. Păsările cântau de se spărgeau. Frunzele din pomi foşneau de adierea vântului şi florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze şi el. Atunci, ridicând ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viaţa mai bine, decât să trăiască în aşa ticăloşie...
Cotruş se întoarse în salon, grăbit... Ei, Simion Linte, ce naiba faci acolo? Tot nu eşti gata? Ia să vedem... Subsemnatul... aşa... Îi citea peste umăr. Domiciliat... foarte bine... strada... numărul... Doar atâta? Vârsta. Studii... atâtea clase... Doar n-o să fii tâmpit să spui de exmatriculare!... Vă rog să binevoiţi a aproba angajarea mea la unitatea de alimentaţie publică Mioriţa, în postul de ajutor de ospătar. Punct. Iar dedesubt scrii: Trăiască Republica Populară Română. Sau: Luptăm pentru pace! Semnezi, şi gata.
Poftim? Cum adică, luptăm pentru pace?
— Zău, omule, mă uit la tine şi mă minunez! Pe ce lume trăieşti? Bine că s-a nimerit să fii cu mine. Altu-n locul meu cine ştie ce putea să-i treacă prin minte! Te cred şi eu că luptăm pentru pace! Tu nu citeşti ziarele? Nu ştii că imperialiştii anglo-americani... aşa şi pe dincolo... aţâţă lumea la un nou război? Ei hai, vino-ţi în fire! Scrie acolo aşa cum zic eu şi-o să fie bine. Pune data şi iscăleşte.
Cotruş luă cererea şi plecă la Badea să-i pună pe ea „de acord”.
Deci... asta-i tot, Simion Linte.
Pecetluit. De acord! Ajutor de ospătar. Încearcă să te obişnuieşti cu ideea încetul cu încetul. Ce-ţi mai lipseşte? Ai zi de antrenament chiar mâine-seară. Merită s-aştepţi. Şi apoi lunea şi miercurea şi-n toate zilele obişnuite, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... O meserie ca oricare alta, nu? Cu nimic mai bună, cu nimic mai rea. Chelner... dar nu oriunde! La Mioriţa! Salon spaţios, curat, plăcut mirositor, atât de mare că probabil nu se umplea niciodată. În tihnă, pe tăcute, aduşi pe tăvi munţi de cotlete. Bună dispoziţie. Cârnăciori, kilometri. Valuri de sosuri cu arome de mirodenii, roşcate, cu boia, arămii, groase, numai bune să-ntingi în ele miez pufos de pâine albă! Coajă rumenită, crocantă, trosnind între dinţi... Chiar aşa, de ce nu i-am hrăni pe toţi?... Pui fripţi, cartofi înăbuşiţi, arşi un pic pe fundul ceaunului, în sfârâit de grăsime încinsă... Avea dreptate Marta când, în timpul secetei, spunea: Nu ne lasă pe noi dumnezeu să murim de foame... Nu numai că n-am murit, dar ne-aşteaptă belşugul! Răsplata!... Toate cele cuvenite unuia care îşi câştigă pâinea cu sudoarea frunţii! Să mai îndrăznească Bătrânu’ să crâcnească! Să mai sufle el o vorbuliţă despre trântori!... Aluziile lui tâmpite! Afară cu toţi!... Simion Linte îşi lovea palma stângă cu pumnul... Mda... Cu mâinile în buzunarele strâmte ale pantalonilor, o luă încet de-a lungul culoarului dintre mese.
Ce naiba făcea Petre acolo, ciucit lângă un dulăpior cu uşiţele deschise? Mamă doamne, ocupat până peste cap, se prefăcea că nu vede pe nimenea! Scotea dinăuntru borcănaşe dichisite, aşezate câte patru pe suporturi de metal şi le punea deasupra. Sare, piper râşnit, iar ălelalte două pline cu naiba ştie ce... un lichid gălbui. La spate vesta roşie i se ridicase mult peste curea, iar cămaşa îi ieşise din pantaloni. Nu mai prididea, bietul băiat! Şi te pomeneşti că era deja timpul să se deschidă restaurantul.
Cât să fie ora?
Puştiul lăsă pe dulăpior suportul cu borcănaşe. Îşi trase în sus mâneca, scoţând la iveală de sub manşetă un ceas mare şi strălucitor, de bună seamă nou-nouţ.
— Nouă fără trei minute... Pe dracu! nu se uitase bine. Tresări speriat. Se aplecă peste ceas: Ba nu! Nouă fără două minute!
Te umfla şi râsul. Vai! vai! vai! La nouă fix aveau să dea năvală!... Cine?... Clienţii, bineînţeles! Afară la uşă stăteau încordaţi, cu ochii pe ceas şi numărau secundele!... Pe locuri!... Fiţi gata!... Start!... Puştiul ăsta nu ştia de glumă. Nu gusta bancurile. Se burzuluia din te-miri-ce. Scotea din dulăpior, ca un scamator posac din joben. Iluzionism şi prestidigitaţie! După borcănaşe, şerveţele. După şerveţele, tacâmuri... Se îngrămădeau toate pe dulăpior. Cineva trebuia să le pună pe mese, nu? Hai să-i dăm o mână de ajutor... Suporturile cu borcănaşe mai întâi... Încet, să nu se verse!... După miros, aşa vasăzică: ulei într-unul, oţet în ălălalt. O musculiţă beţivă plutea deasupra oţetului, conservată, poate de astă-toamnă. Tot astă-toamnă o păţise şi ea. Nu ştiuse să se descurce... Bucăţele de gheaţă se auzeau zornăind în fundul salonului. Unul din chelneri le lua cu mâna dintr-o găleată şi le arunca în frapiere. Ghiftuit, plin de energie, punea la gheaţă sticle cu vin pentru primii clienţi amatori de băuturi reci în toiul iernii.
Cu gândul la bătrânu’ Linte, te întrebai cam ce fel de lume se perinda pe-aicea. Hm? ce fel de lume? ia zi!... Dar puştiul se arăta cam acru. După părerea lui, un începător era mai bine să se intereseze ce are de făcut aici un ajutor de ospătar decât ce lume vine la restaurant...
— Ce fel de lume?... Păi, de toate felurile. Amestecată. Uite, chiar ieri-dimineaţă... Să vezi. E un tip care ne dă mereu de furcă. Nici nu se deschide bine restaurantu’, că hop! s-a şi înfiinţat. Nu cere decât o ţuică. Numa’ că vine gata-abţiguit. Adică beat-cui, ce mai! Un prăpădit, un hodorog. Curg zdrenţele de pe el. Ţi se face greaţă când îl vezi. Umblă c-un bidon gol de tinichea după el şi nu vrea să-l lase din mână. Ia-te la harţă cu el dacă îţi dă mâna. Are o limbă ascuţită, blestematul! Viperă! Să-l vezi când se ia-n beţe cu dom’ Pescaru... Mereu aceeaşi poveste. Dom’ Pescaru, că: Ce-i cu mizeria aia de bidon? Aicea nu-i bazar! Du-te şi lasă-l afară la intrare! El, că: Da’ dacă mi-l fură? Îl plăteşti dumneata? Dom’ Pescaru, că: Alţi-s la fabrică la ora asta! Muncesc! Tipul, că: De unde ştii? Ai citit ziarul?... Şi uite-aşa... Scoate şapca de pe cap! aicea e local public!... Nu mai încape atâta public cât se vede primprejur!... Fiindcă-s la muncă, nu ca dumneata!... La muncă, pe dracu’! Bat lozinci în pereţi şi li se strâmbă cuiele!... Bagă de seamă ce vorbeşti, că aduc miliţia!... Aiurea! Aduci pe dracu’! Nu se-ncurcă ei c-un prăpădit ca mine!... Ce mai, ca la uşa cortului. Şi ce, crezi că pân’ la urmă îl dă afară? Aş! Face atâta tărăboi că se-aude pân’ la şefu’ în birou. Şi şefu’ vine în salon şi-l trimite pe dom’ Pescaru să-l servească pe hodorog. Nu! nu scapi de el cu una, cu două! Mă mir că azi n-a dat p-aicea. Da’ cine ştie, poa’ s-apară oricând.
Cam prăpăstios, puştiul. Exagera, de bună seamă. Nu dăduse încă de greu dacă făcea atâtea mofturi că lucrează într-un local ca ăsta. Nu avusese de-a face cu beţivanii, cu bombele de la mahala. Revoltat şi speriat. Hai, vino într-o zi să-ţi fac cunoştinţă cu taică-meu. O chestie ca asta o să te lecuiască pentru multă vreme. Nu numai Mioriţa, da’ chiar şi Someş o să ţi se pară un local de lux. Şi Trotuş şi toate ălelalte cu nume de râuri...
La ora unşpe încă nu erau prea multe de strâns de pe mese. Nimenea nu ceruse ciorbă, nimenea nu ceruse varză. Doar felioare de caşcaval presărat cu piper, ca să meargă mai bine berea. Rămăseseră farfurii uscate. Doar să arunci scobitorile în scrumieră, să sufli de pe ele piperul şi să le aşezi, curate, la loc în dulăpior. Scrumierele... Vezi, Simion Linte, nu le lăsa să se umple cu chiştoace. Le deşerţi din când în când într-o farfurie murdară cât timp rămân clienţii la masă. Nu sufli scrumul pe jos. Dacă te vede Badea, ai încurcat-o! După ce pleacă, gata, altă scrumieră. Curată ca luna de pe cer... Încolo, halbe de bere... puteai să le-apuci de toartă. Nu era o treabă chiar scârboasă... Trebuia să mai fie şi Leontin în tură, dar şefu’ îl învoise pentru trei zile. Un tip trăsnit rău de tot după părerea lui Petre.
Badea nu se mai ivi în salon. Pe la douăşpe fără un sfert Cotruş se înfiinţă cu cererea. „De acord”, scria lăbărţat şi autoritar, cu roşu, în colţul din stânga-sus...
Gata pe ziua de azi, Simion Linte, ai muncit destul în folosul alimentaţiei publice. Treci pe la Cadre, strada Avram Iancu, o ştii... care dă în piaţă. Pe colţ e o croitorie şi alături Trustul Alimentaţiei Publice. Te descurci? Urci la etaj, acolo găseşti serviciul Cadre... Mâine ne vedem la antrenament. Dimineaţă îţi faci vizitele medicale. Suntem înţeleşi, da? Şi sper că n-ai uitat, exudatul faringian se ia pe stomacul gol. Nu bei nici apă!
Sfinte Cristoase, râdeai cu lacrimi la o asemenea chestie! Te durea şi burta!... Pe stomacul gol! Mie ţi-ai găsit să mi-o spui? Păi, Cotruş drăguţule, ce nevoie am eu să mai mănânc? Am crescut mare şi voinic, nu vezi? Cu ce? Toată lumea întreabă cu ce? Cu untură de peşte din ajutorul american? Nu! Untură de peşte n-am luat decât câteva linguriţe. Ştii care-i secretul? Petrolul! Cu el m-am hrănit! Trenuri de cisterne treceau la doi paşi de casă, în dosul Rafinăriei, către staţia de încărcare. Făceau manevre, opreau la macaz. Atuncea mă furişam, ţuşti îndărătul unei cisterne! şi când nu mă vedea nimenea puneam gura la robinet şi dă-i! sorbeam pe nerăsuflate. Ridicam capul şi luam câte o gură de gaz metan, adânc în piept. Cine zice că-i otrăvitor să ştii de la mine că-i un cretin! Gaz de sondă, mercaptan! Toate delicatesele! Ronţăiam oscioare de stearină şi de parafină, albe şi gustoase! Benzină, uaitspirt, motorină, gaz lampant, n-a fost nevoie să alerg după el, se găseau pe toate drumurile, risipite de-a lungul liniei ferate, pe toată strada I.C. Frimu, cât e ea de lungă, pe strada Lacului. Pluteau în aer. Pe lacuri, pe râuri curgeau la vale. Mai curg şi-acuma, înnegresc iarba, frunzele, tot. Păcură căcălău, groasă ca untul. Batalele de la marginea oraşului, s-ajungă la generaţii întregi de-aci încolo. Ca să nu mai vorbim de petrolul curat! Prisoseşte. Curge din gurile de sondă de pe dealuri, pe toate cărările, fără nicio stavilă, se prelinge pe sub poduri, miroase mai tare ca bradul, te înviorează. Să te lingi pe degete, nu alta!
Ascultă-mă pe mine, Cotruş, nimenea nu ştie mai bine ca mine ce gust are petrolul şi cât e de bun...
