Divorţ fericit! (1)* **

   Capitolul 1

Altădată Sabin ar fi zis că unele lucruri pur şi simplu nu se fac. Dar uite că situaţiile se pot înlănţui uneori în chip neaşteptat şi se pot construi una dintr-alta, astfel că ceea ce cu puţin timp în urmă ţi se păruse nefiresc şi poate absurd, la un moment dat ţi se înfăţişează în bună măsură scuzabil, dacă nu chiar inevitabil.
   Când liftul l-a lăsat pe Sabin jos, în holul hotelului Sava era deja aproape ora amiezii. Ar fi putut să o sune pe Liana încă de când se aflase sus în cameră, împreună cu Dana, profitând de un moment când ea dispărea la baie, să zicem. N-a făcut-o pentru că ea i-a pus condiţia: n-o suni atâta vreme cât suntem împreună. După ce ne despărţim, n-ai decât să suni pe cine vrei şi să faci ce vrei. Dar nu a fost numai asta. Lui Sabin i s-a părut indecent să o sune pe Liana pe furiş, inversând cumva rolurile în soţie şi amantă! Dana a fost, pe toată durata întâlnirii, aproape la fel de drăguţă cu el cum fusese în primii lor ani de căsnicie. Nici nu ştia de unde mai găsise ea resurse pentru asta. Se străduise şi el să fie cât de cât tandru, ca să nu treacă drept unul care îndeplineşte o simplă formalitate. Cel puţin cu un asemenea gând plecase de acasă. Dar în final nu ar fi putut spune mai mult decât că se descurcase. Mă rog, de multe ori ai nevoie de destulă energie chiar şi numai să salvezi aparenţele... Apoi Dana, redevenind pentru un timp acaparatoare, aşa cum, iarăşi, nu mai fusese de ani de zile, ţinuse morţiş să ia împreună şi micul dejun. Aşa că îl comandaseră în cameră. Începea deja să fie greu să-i explice Lianei de ce trenează, mă rog, eliberarea definitivă, cum o numiseră între ei. Unde merge mia, merge şi suta — i-ar fi spus Lianei dacă ar fi fost s-o dea pe glumă. Unde a mers o noapte, merge şi o dimineaţă... cu mic-dejun cu tot. Nu era sigur că Liana dispune de suficient simţ al umorului ca să o înghită şi pe asta.
   Sabin mereu conversa cu ea în imaginaţie — lucruri pe care urma să i le spună la telefon. „N-am avut încotro, iubito, asta mi-a cerut”, i-ar fi spus. „Dar dacă tot a fost noaptea de adio, şi n-o să mai auzim de ea, hai să încercăm să nu dramatizăm.”
   Acum, ajuns în holul hotelului, da, acum putea să o sune. „Gata, am pus punct”, urma să-i dea de veste la telefon. Şi parcă auzea tăcerea ei doldora de ambiguitate. Puţin probabil ca ea să-l întrebe: „Şi cum a mers?” Mai mult ca sigur, Liana nu dorea să afle detalii. Cine în locul ei ar fi vrut? Unde se mai pomenise o astfel de înţelegere între doi soţi în pragul divorţului? Nevasta să te sâcâie săptămâni întregi, să te ameninţe că nu va fi de acord cu divorţul, să-ţi pună condiţia: petrecem împreună o noapte, şi după aia te las în pace. Faci ce vrei! Jur să nu te mai sâcâi... Amanta să consimtă la un asemenea compromis — murdar, ăsta era cuvântul... Mă rog, să se şi pună în practică. Cine ar fi crezut că aşa ceva e posibil... Şi vine momentul, după ce faptul e consumat, înţelegerea a fost respectată de ambele părţi, când o suni pe amantă şi îi spui: „Gata, iubito, am pus punct! Suntem liberi!”... Ei bine, tocmai asta lui Sabin îi venea greu să o facă.
   Ieşi din hotel şi se plimbă un timp pe dinaintea buticurilor cu suveniruri artizanale înşirare de o parte şi de alta a şoselei, în faţa hotelului, stăpânit de un sentiment straniu, de dulce incertitudine. Pe de o parte, eliberat de povara căsniciei, încrezător în cuvântul Danei de a nu le mai sta în cale, iar pe de altă parte sceptic în privinţa reacţiei Lianei. Să o sune imediat, sau să mai lase să treacă ceva timp?
   „Gata, am pus punct, iubito”, avea să-i spună.
   „Şi unde eşti acuma?” avea să vină întrebarea ei.
   Aici urma o altă mărturisire delicată.
   „Am părăsit hotelul, iubito. Sunt pe şosea, în căutarea unei staţii de autobuz.”
   Parcă auzea vocea contrariată a Lianei:
   „Autobuz?! Dar de ce nu vii cu maşina?”
   Putea să-i răspundă fără nicio ezitare?
   „Păi, ştii, i-am lăsat-o Danei” — n-ar fi avut încotro şi i-ar fi răspuns în cele din urmă.
   „Ei, ce spui! Cum adică i-ai lăsat-o?”... Şi tot Liana ar fi adăugat după aceea, cu voce mult mai calmă: „De fapt, da, înţeleg ce vrei să spui. Foarte bine că i-ai lăsat-o.”
   Cu siguranţă Liana era sensibilă la gesturile de generozitate. Vorba ei, de la generozitate la romantism nu-i decât un pas...
   Sabin o luă în lungul şoselei, lăsând în urmă hotelul Sava şi buticurile cu suveniruri artizanale.
   La telefon, când avea să o sune, sau, mă rog, la proxima lor întâlnire, avea să fie zgârcit cu detaliile — aşa îşi propunea.. Avea să treacă sub tăcere că hotelul fusese alegerea Danei: în munţi, departe de lume! Nici numele hotelului nu avea de gând să i-l dezvăluie, pentru ca întreaga întâmplare să nu rămână în mintea ei legată de un reper concret, ci mai degrabă să rămână să plutească, aşa, la limita dintre imaginar şi real.
   „La toate te gândeşti, iubitule!” îşi imagina replica Lianei la strategia lui de menajare a sensibilităţilor ei.
   Încă un pic, şi avea să o sune.
   De fapt, Sabin putea să caute o staţie de autobuz, sau putea la fel de bine să încerce să facă autostopul, de ce nu? Doar că maşinile erau rare pe aici. În dorinţa ei ca ultima întâlnire să aibă loc departe de lume, Dana alesese bine hotelul. Se dovedise a fi al naibii de departe.
   Sabin era complet dezorientat. Nu recunoştea nimic în jur. Nici şoseaua, nici pădurea, nici versantul muntelui. Totul în jur era de o sălbăticie nespus de frumoasă. Şi nu numai împrejurimea era frumoasă ci şi viaţa lui. Ceea ce i se întâmplase în ultimele zile şi mai ales în ultimele douăzeci şi patru de ore era, fără nicio exagerare, demn de un film romantic. Liana avea toată îndreptăţirea din lume să fie mândră de el. Făcuse ceea ce trebuia şi nu îşi pierduse capul. Iar Dana avea toate motivele să se simtă împăcată. Peste toată ura dintre ei din ultimii ani aşternuseră, iată, prin înţelepciunea lor comună, dar şi prin cutezanţă, un strat temeinic de îngăduinţă şi de înţelegere.
   Sabin îşi ridică privirea spre vârfurile brazilor şi se înfioră de frumuseţea lor. Închizând pentru o clipă ochii, trase adânc în piept aerul răcoros, un pic obosit, al muntelui. Şi el se simţea obosit. Obosit şi liber.
   Şoseaua se vedea coborând în pantă domoală. Într-acolo să fi fost oare valea? Nu era deloc sigur... Sabin păşea pe asfaltul curat, cu marginea ciupită de intemperii, atins doar de cauciucul roţilor, care nu avea nimic personal şi nu lăsa urme... O maşină se auzi apropiindu-se din spatele său. Sabin se întoarse, făcu semnul autostopistului, dar maşina trecu pe lângă el ca vântul — o văzu cum coboară în vale, apoi cum urcă dâmbul care se înălţa în faţă şi cum dispare dincolo de el; unde poate că se deschidea o nouă vale...
   Alte două încercări de a opri o maşină se soldară cu acelaşi eşec.
   Sabin se amuză amintindu-şi celebra secvenţă din filmul La nord, prin nord-vest, cea unde Cary Grant aşteaptă o maşină la marginea lanului de porumb. La fel şi acolo, pe şosea trecea câte o maşină o dată la câteva minute, venind din imensitatea câmpiei şi dispărând în celălalt capăt al aceleiaşi imensităţi. Deosebirea era că în film eroul era urmărit de oamenii unui clan pe cât de puternic pe atât de neîndurător, pe când aici, în vecinătatea pădurii, Sabin nu simţea nicio ameninţare.
   Absolut nicio ameninţare.
   Un avion de pasageri, sus deasupra lumii, îşi întindea cu o încetineală perseverentă, în tăcere, dâra albă de nor în plin soare. Cu oameni liberi care, acolo, în înaltul cerului, zburau către noi orizonturi, fiecare cu destinul său. Nimeni nu se gândea prea departe, iar de la echinocţiul de primăvară, care venea abia peste vreo două săptămâni, nu existau mari aşteptări.
   Un panou publicitar de pe marginea şoselei îi atrase atenţia. Sabin se opri în faţa lui. În mine poţi avea deplină încredere stătea scris pe panou. O tânără frumuşică şedea la un birou, rezemată de speteaza unui scaun pivotant, din acela cu cinci role, într-o poziţie relaxată, cu mâna dreaptă odihnindu-i-se pe masă, şi cu stânga ţinând la ureche un telefon mobil. În spatele ei, pe fereastra deschisă, se vedea un cer la fel de albastru şi de obosit ca şi cel din acest început de după-amiază de început de primăvară... Ştii de ce? Pentru că folosesc reţeaua Tele–Omega! explica tânăra motivul pentru care se declara persoană demnă de încredere.
   Abonează-te şi sună-mă ca să te convingi!
   Sabin cercetă atent faţa tinerei femei. Se putea ghici pe faţa ei că în clipa asta ea era cea care asculta. Şi că ceea ce interlocutorul îi spunea la telefon îi făcea plăcere. Crezi că ne-am putea vedea mâine? — asta auzea ea, de bună seamă, în telefon... Nu? Ţi se pare prea curând? Atunci, poate peste o săptămână? Dă-mi un semn când eşti pregătită... Soarele care pătrundea pe fereastra încăperii în care se afla frumuşica scălda totul în lumina lui caldă: faţa ei, un colţ al mesei, mâna ei delicată care se juca cu un pix albastru... O glastră de pe pervaz... Amuzat, Sabin completă dialogul imaginar cu o replică venind din partea fetei: Dar te-ai abonat la Tele–Omega?
   I se păru că o lumină alburie, exterioară, s-a reflectat timp de o secundă pe suprafaţa lucioasă a panoului publicitar din faţa sa, ca şi cum o fereastră din apropierea locului unde tânăra vorbea la telefon ar fi fost mişcată de vânt, mutând reflexia unei raze de soare. Dar lumina alburie putea fi şi o tresărire de nerăbdare! Iar când se întoarse, zări o maşină oprită chiar lângă el. Un Opel argintiu. Prin parbriz desluşi la volan o siluetă feminină, nemişcată, cu ochelari de soare. Când se uită mai bine, observă că uşa dinspre el fusese întredeschisă în semn de invitaţie. Şi Sabin, deschizând acea uşă un pic mai mult, atât cât să-şi poată coborî capul sub rama uşii, descoperi acolo, în interiorul catifelat, de scoică, un minuscul salon sidefiu. Salonul îi aparţinea în totalitate acelei femei de vârstă mijlocie. Sau poate încă tânără — vârstele sunt deseori înşelătoare. Mirosea puţin a fum de ţigară, dar nu conta. Undeva în vecinătate se auzea torcând domesticit şi în acelaşi timp nerăbdător să plece, un motor, care de asemenea îi aparţinea femeii. De nu cumva nerăbdarea emana de la stăpâna locului. Deşi judecând după faţa ei, nu s-ar fi zis. Locul era numai bun să se aciuiască cineva care tocmai o rupsese cu trecutul, ca el, sfidând orice regulă de prudenţă. Luat de val, Sabin îşi găsi loc într-o margine a salonaşului de sidef, pe scaun, mai aproape de torsul motorului, şi închise uşa. „Închipuie-ţi ce mi s-a întâmplat!...” avea să-i povestească Lianei cu prima ocazie.
   Femeia cea străină aştepta, privind drept înainte prin parbriz.
   — Centura, spuse ea cu o fermitate moale.
   Ha! Ca să vezi! Centura!
   Fermitatea îi venea de undeva dindărătul ochelarilor de soare.
   Fu o nimica toată pentru Sabin să uite de tot ce îl împiedicase vreodată să fie încrezător în gândurile îndrăzneţe şi dezinhibat şi profitor fără reproşuri la adresa lui însuşi; să treacă până şi peste uşoara neîncredere în ochelarii de soare care ascundeau privirile unei doamne misterioase; şi culoarea ochilor ei.
   Se simţi la largul lui. Rosti cu dezinvoltură:
   — Bună ziua. Şi se lăsă încântat cu spatele de spetează.
   „La volan era o tipă de vreo patruzeci de ani...” avea să-i povestească Lianei. „Ei, nu, nu te gândi la prostii. Doar că m-a luat, aşa, cum să-ţi spun, pe nepregătite.”
   Maşina deja rula pe şosea în sus. Scurta oprire n-avea cum s-o fi făcut să-şi schimbe ţinta, nu-i aşa?
   Panoul cu fata cea zâmbitoare vorbind la telefon dispăruse undeva în urmă... Sabin râse în sinea sa... Nu fusese decât o fetişcană cu ifose, o gâsculiţă care, vorbind la telefon, se lăsa ameţită de cuvinte dulci şi mincinoase. Cu coada ochiului, Sabin îşi coborî privirea spre piciorul femeii de la volan. Piciorul apăsa ferm şi cu măsură pedala de acceleraţie. Şi de-acolo privirea sa urmă, tot cu coada ochiului, linia gambei, acoperită până la jumătate de poala unui mantou elegant, de stofă fină, de culoare deschisă, nu chiar alb, care nu avea, în sine, nicio legătură cu lumea drumurilor de munte. Şi chiar aşa, de ce-ar fi avut? Din lumea ei, nu se ştia care, urma să aterizeze la un hotel, probabil de lux. Muntele nu era pentru ea decât un loc de tranzit. În momentul când ea avea să descindă la hotel, el avea să se afle probabil în cu totul altă parte.
   Cu o plăcută surprindere Sabin simţi în interiorul său libertăţi noi şi nebănuite. Noile libertăţi abia descoperite îi dădură ghes să glumească:
   — Cum de v-aţi încumetat să mă culegeţi de pe drum? Aveţi referinţe bune despre mine?
   Ea lăsă să se scurgă câteva secunde, şi răspunse ceva cu totul neaşteptat:
   — Aveam nevoie de ajutor.
   Lui Sabin i se păru că n-a auzit bine.
   — Dumneavoastră? exclamă el. Dumneavoastră aveţi nevoie de ajutorul meu?
   O privi încă o dată, mai atent. Să fi fost o glumă? Femeia privea drept înainte, atentă la condus: o faţă impenetrabilă. După momentul de consternare, buna dispoziţie a lui Sabin se reinstala rapid. Trase şi o concluzie: e genul de femeie care se ţine de şotii fără s-o arate. Mucalită. Glumi şi el — glumi de-a ghicitul:
   — Sunteţi obosită. Aveaţi nevoie de cineva să vă împiedice să adormiţi la volan.
   — Sunteţi pe-aproape, răspunse ea moale, cu o superioritate temperată.
   — Nu mi-e clar cum s-o fac. Ar trebui să fiu atent dacă nu vi se închid ochii. Dar nu sunt sigur că am să pot surprinde momentul, din cauza ochelarilor.
   — Va trebui să găsiţi alte indicii.
   — Ca de pildă?
   — De pildă, dacă vi se pare că întârzii să virez când intrăm într-o curbă, reacţionaţi.
   — Mda. Ar fi o idee. Totul e să reacţionez la timp.
   Femeia nu schiţă nici măcar un zâmbet.
   Urmă o pauză destul de lungă în care şoseaua coborî, brazii se apropiară de şosea, cărunţi — cum zicea o poezie — şi tot mai toropiţi de înserare. Se ivi un podeţ vechi, din care Sabin apucă să vadă dintr-un anumit unghi, cumva de jos în sus, o parte din arcul de piatră, întunecat, al podeţului acoperit de muşchi, apoi podeţul rămase în urmă. Dacă ar fi deschis fereastra, probabil că ar fi auzit susurul apei. Dar acum trecuseră deja şi şoseaua urca din nou.
   Sabin continuă conversaţia sa imaginară cu iubita sa.
   „Voiam să mă scoată într-un loc populat, undeva, într-o localitate, unde să iau un autobuz. Sau trenul. Dar nu se vedea nimica. Doar pădure şi munţi... Nu, n-am întrebat-o ce destinaţie are... Nu de la început... Ţi-am spus, eram foarte surprins.”
   Îşi coborî privirea spre consola dintre scaune şi observă scrumiera plină cu chiştoace strivite, unele destul de lungi: o parte din ţigări aproape nefumate, dar frânte cu o vădită nervozitate. „Asta ce legătură are cu tine?” i se adresă în gând doamnei de la volan. „Neînfrânarea, destrăbălarea au trecut recent, foarte recent, prin maşina ta şi au lăsat urme. Din fericire, nu şi pe faţa ta.” Altcineva fumase în maşina ei. Ea însă se ţinea departe de destrăbălare. Era imună. Dar poate în acelaşi timp era tolerantă cu destrăbălarea.
   — Vă deranjează dacă fumez? îndrăzni s-o întrebe.
   Ea întârzie cu răspunsul.
   — Ţigările au gust la ora asta? îi întoarse ea întrebarea.
   — Unii fumează când se simt stresaţi, sau furioşi, îi explică el. Eu fumez când mă simt bine.
   — Aş prefera să vă simţiţi bine şi să vă abţineţi.
   Hm! Da, era de bănuit. Despre scrumiera plină de pe consolă, ea nu găsi necesar să dea vreo explicaţie. Sigur, era lumea ei; avea drepturi depline asupra lumii ei.
   Străbăteau acum un mic platou. Sabin îşi întoarse privirea într-o parte şi zări un hotel cu spatele lipit de coasta muntelui, al cărui nume nu reuşi să-l desluşească din goana maşinii. Multe hoteluri pe aici. Cu toţii se refugiau în sălbăticie. Un mic grup de persoane elegant îmbrăcate, bărbaţi şi femei, tocmai coborâseră scara şi se îndreptau spre o parcare. Era ca şi cum ar fi fost un capăt de călătorie. Dar nu era.
   Nu pentru ei doi.
   Iată, se deschidea o vale largă, pe care şoseaua o aborda cu prudenţă. Cobora pesemne până la firul văii, după care, acolo jos, pe undeva, trebuie că făcea un cot şi putea fi văzută de-aici de la distanţă urcând celălalt versant, dreaptă, fără nicio serpentină. Sus pe versant, la o înălţime apreciabilă, cu abia câţiva metri mai jos de creastă, Sabin observă o motocicletă a poliţiei, trasă la marginea şoselei. De lângă ea un poliţist cu o caschetă albă pe cap supraveghea şoseaua. Se vedea mic, în depărtare, dincolo de parapetul de zid al şoselei. Pentru Sabin nu era decât o patrulă a poliţiei ca oricare alta, dar pentru şoferiţa sa păru să fie un eveniment nedorit. Trase pe dreapta, opri şi pentru prima oară se întoarse spre el privindu-l drept în faţă prin ochelarii fumurii.
   — Dacă ne opreşte poliţia, noi doi ne cunoaştem, îl anunţă ea cu vocea ei calmă. De acord? Pe mine mă cheamă Elvira Pascu. Avem împreună o invitaţie la un sejur de patru zile, începând din seara asta până duminică, la hotelul Ţărmul Armoniei. Am să-ţi explic numaidecât. În privinţa asta nu-ţi face griji, chiar am invitaţia şi i-o pot arăta poliţistului.
   „Hm, ca să vezi ce nume! Ţărmul Armoniei”, avea să-i povestească Lianei. „Spune şi tu, ce puteam să fac?”
    Nu îi fu lui Sabin prea clar de ce ar întreba-o poliţistul dacă are sau nu rezervare la un hotel. Femeia aştepta de la el un răspuns. I se păru că desluşeşte pe buzele ei o umbră de zâmbet, poate şi o umbră de nelinişte. Pentru Sabin însă chestiunea cu hotelul nu era decât o nouă bizarerie care venea să se adauge bizareriei începute în faţa panoului publicitar.
   — Şi eu ce sunt? întrebă ironic. Soţul dumneavoastră?
   — Doar prieten, răspunse ea, sec. Invitaţia nu e neapărat pentru soţ.
   — Bun. Am înţeles, dar...
   — Hai, că nu vreau să observe poliţia că am oprit şi că punem ceva la cale. Mai vorbim până ajungem sus la poliţist.
   Trecură podul din fundul văii şi din punctul acela motocicleta poliţiei nu se mai vedea.
   Urcau celălalt versant.
   — Trebuie să-mi spui numele tău, îi ceru Elvira.
   — A! încă nu vi l-am spus?
   Pe Sabin îl încercă o neaşteptată senzaţie de stare de bine. Despre asta, în niciun caz nu avea să-i povestească Lianei — nici cu prima ocazie, nici mai târziu.
   Aşadar, ceva începea din nou.
   — Şi vezi să nu faci greşeala să mi te adresezi cu dumneavoastră de faţă cu poliţia.
   — Dar după ce trecem de poliţie? o provocă Sabin.
   — După, mai vedem. Deci cum te cheamă?
   — Sabin.
   — Îmi trebuie ambele nume. Uite că a apărut şi poliţia. Deci?
   — Ionescu e numele meu de familie.
   — Bun. Deci, eşti Sabin Ionescu, recapitulă ea grăbită, mergem la hotelul Ţărmul Armoniei, ne cunoaştem de câţiva ani, suntem prieteni, nu contează diferenţa de vârstă. Apropo, eu am patruzeci şi unu de ani, tu bănuiesc că n-ai mai mult de treizeci.
   — Ba da, am treizeci şi doi.
   — Foarte bine. Ţi-am spus că am nevoie de ajutor. Dacă nu vrei să intri în joc, te rog să-mi spui.
   Poliţistul ieşise deja în mijlocul şoselei şi ridicase bastonul reflectorizant făcându-i semn Elvirei să tragă pe dreapta.
   — Puteţi să contaţi pe mine, îi promise Sabin înainte ca maşina să oprească.
   — Nu-mi spui dumneavoastră, nu uiţi, da? vorbi ea pe un ton coborât, aproape fără să-şi mişte buzele.
   Maşina ieşi cu două roţi în afara asfaltului, spre parapet, şi opri. Elvira lăsă în jos geamul de pe partea poliţistului şi înainte ca el să o abordeze, se întinse peste spătar după poşeta lăsată pe bancheta din spate.
   Poliţistul de apropiase de maşină. Sabin nu-i vedea faţa. Îi auzi doar vocea exersat autoritară.
   — Vă rog să prezentaţi documentele dumneavoastră.
   Terminând de scotocit cu succes în poşetă, Elvira alesese un mic teanc de hârtii şi cartonaşe, pe care i le strecură poliţistului prin geamul deschis. Luând documentele, acesta se opri la unul din ele, pe care îl studie cu atenţie; după care se aplecă, şi Sabin îi putu vedea în cadrul geamului deschis faţa severă.
   — Vă rog să vă scoateţi ochelarii, îi ceru Elvirei.
   Ea era întoarsă spre poliţist când îşi scoase ochelarii de soare, aşa că Sabin nu putu decât să ghicească ceea ce poliţistul văzu pe faţa ei.
   — V-a agresat cineva? întrebă el. Cine v-a agresat?
   — Nimic important, domnule agent. Sper că nu sunt suspectă de ceva.
   — Oricât vi s-ar părea de ciudat, doamnă, răspunse băţos poliţistul, prima noastră misiune nu este să suspectăm ci să îi apărăm pe cetăţeni.
   — Foarte bine, atunci apăraţi-mă. Pot să-mi pun la loc ochelarii?
   Şi fără a aştepta încuviinţarea poliţistului, şi-i puse la ochi.
   — Dumnealui cine este?
   — O, nu! arătă Elvira că ştie să şi râdă cu nepăsare. El n-are nicio legătură cu... El e prietenul meu. Sabin. Sabin Ionescu. Avem o invitaţie pentru două persoane la hotelul Ţărmul Armoniei. Aici, foarte aproape. Cunoaşteţi hotelul, nu? Doriţi să vă arăt invitaţia?
   Întrebarea fusese ironică, dar poliţistul rămase sobru.
   — Vă rog să coborâţi din maşină şi să deschideţi portbagajul.
   — Chiar sunt suspectă? protestă Elvira cu o vehemenţă temperată.
   Coborî din maşină şi amândoi dispărură în spate, spre portbagaj. Sabin vru să coboare şi el.
   — Vă rog să rămâneţi pe loc în maşină, îl opri poliţistul, cu aceeaşi voce autoritară. Şi spunând asta, îl aţinti cu bastonul reflectorizant.
   Ceea ce Elvira şi poliţistul discutară în faţa portbagajului deschis, Sabin nu putu să audă. Îi trecu prin cap, aşa, un gând: că în pofida aparenţelor, cei doi se cunoşteau. Chiar aşa! Cum de ghicise Elvira că o va opri poliţia? Ce motive avea să o oprească? Poate doar dacă poliţia avea dinainte o listă de suspecţi. Apropo de suspecţi, se gândi printre altele la scrumiera de pe consola maşinii, plină de chiştoace şi la nervozitatea care trebuie să fi însoţit prezenţa în maşină a acelei persoane necunoscute. Şi dacă între Elvira şi poliţist exista o înţelegere, ce rost avea toată înscenarea aceea? Nu cumva însăşi agăţarea lui pe şosea, cu puţin timp înainte, făcea parte dintr-un plan? Sabin tocmai se mustra pentru vechea lui meteahnă de a fi excesiv de suspicios, când Elvira se întoarse la locul ei.
   — În sfârşit! răsuflă ea uşurată. Se trânti pe scaun şi îşi aruncă poşeta la loc pe bancheta din spate. Misterul care o însoţise de când Sabin se urcase în maşina ei şi până mai acum câteva minute parcă era pe cale să se risipească. — Mergem la Ţărmul Armoniei. Dacă mai vrei. Mai vrei?
   Despre portbagaj nu suflă o vorbă: găsise acolo poliţistul ceva suspect, sau nu? Se întoarse cu faţa spre el şi, ca un gest de provocare, îşi scoase din nou ochelarii de soare, expunându-şi cu o anume semeţie cearcănele vineţii sub ochi.
   Sabin se încruntă.
   — Şi totuşi cine v-a lovit? întrebă el după ce ea închise portiera.
   — Parcă era vorba că renunţăm la dumneavoastră, îi aminti Elvira trăgându-şi peste umăr centura de siguranţă.
   — Asta era valabil de faţă cu poliţistul. Rămâne valabil în continuare?
   Două maşini trecură prin dreptul lor pe şosea, una după alta, în sensul în care mergeau şi ei. Cu capul sucit spre stânga, atentă să nu se ivească vreo altă maşină, Elvira îşi scoase Opelul argintiu cu toate cele patru roţi pe asfalt.
   Drumul spre necunoscut continua.
   Mai puţin de cinzeci de metri îi despărţeau de creastă. Apoi maşina începu din nou să coboare. Aici, pe versantul până adineaori nevăzut, judecând după vegetaţie şi după întregul peisaj, lui Sabin i se păru că intrau într-o altă lume.
   — Ţin să-ţi arăt totuşi invitaţia, spuse Elvira. E vorba de oameni divorţaţi acolo.
   — Adică toţi invitaţii sunt divorţaţi? întrebă Sabin amuzat.
   — Exact.
   Ca să vezi ce ciudăţenie!
   — Iar eu una sunt divorţată. Ba chiar a doua oară divorţată. De aceea am primit invitaţia. În schimb bănuiesc că tu nici măcar n-ai fost vreodată însurat.
   — Ba da, spuse Sabin. Am fost.
   Sabin se gândi că întâlnirea cu Dana, care tocmai avusese loc, era ca şi un divorţ.
   — Divorţat? Elvira îl privi cu o surprindere binevoitoare, ca şi cum faptul de a fi fost divorţat i s-ar fi părut meritoriu. — Găseşti invitaţia în torpedo, îi spuse. Te rog s-o iei şi s-o citeşti. Nu vreau să intrăm în hotel şi să te-ntrebi ce cauţi tu acolo.
   Lui Sabin i se întâmpla destul de des să i se pară că îşi gestionează prost regretele şi satisfacţiile. Şi mai ales că are tendinţa de a le pune mereu în cumpănă, evaluându-şi câştigurile şi pierderile, cu instinctul unui precupeţ. Va trebui să se debaraseze odată pentru totdeauna de acest obicei prost. Pe de altă parte însă, era conştient că îşi propusese de nenumărate ori acest lucru şi că eşuase de fiecare dată. Poate că nu-i strica într-adevăr o schimbare, una radicală, aşa cum i-o promitea acel sejur de patru zile la hotelul Ţărmul Armoniei. Relaţia cu Elvira se presupunea că trebuie să înceapă în deplină sinceritate. Să dureze atât cât era strict necesar şi să se menţină la suprafaţă. Îşi aminti de frumuşica de pe panoul publicitar şi timp de câteva clipe se gândi la ea. Cu toţii trecem prin fel de fel de întâmplări, îşi zise. Pe care trebuie să le luăm cu detaşare, să le privim cumva retrospectiv, din perspectiva unui viitor incert. Dar poate promiţător.
   Elvira îi spusese că invitaţia la sejur se afla în torpedo. Sabin întinse mâna şi deschise capacul torpedoului.
   Maşinile cu care se intersectau pe şosea începuseră să-şi aprindă farurile.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, tocmai terminat

^**Revizuit, 11 sept. 2018