Fraţi prezumtivi

Ridicându-şi capul din registru, o tontuliţă de la recepţia unei clinici private ne-a măsurat pe mine şi pe un alt pacient de alături cu ochi strălucitori şi ne-a întrebat: „Sunteţi fraţi?” La care, prezumtivul meu frate m-a măsurat cu o privire ofensată: „Hm!” Ceea ce, la rându-mi, trebuie să fi făcut şi eu privindu-l pe el. Şi deşi în sinea mea mi-am zis, „Păi dacă arăt ca el, nu-i rău”, amândoi am fost străbătuţi de acelaşi strigăt interior de revoltă: „Doamne fereşte!”

Tribunalul din vis

   Cei ce comit fapte penale în viaţă sunt judecaţi şi condamnaţi. Pentru ucidere de pildă, sentinţele sunt foarte grele. Am auzit de sentinţe de zece ani pentru ucidere în circumstanţe atenuante, sau mergând până la douăzeci şi cinci de ani, dacă nu chiar pe viaţă, în lipsa unor asemenea circumstanţe.
   Şi eu am ucis un om, în vis. De fapt nu sunt sigur că chiar l-am ucis, dar mă întreb: ce i se poate întâmpla oare unui om când îi înfigi o şurubelniţă undeva prin zona ficatului, cum făcut eu? Visul n-a durat până la... capăt, ca să zic aşa. Deci aş putea presupune că a rămas totuşi în viaţă, căci în vis se întâmplă tot felul de miracole. Mă tem că n-aş putea invoca circumstanţe atenuante: că omul din vis se agăţa de mine cu o încăpăţânare diabolică şi n-aş exagera să spun că voia nici mai mult nici mai puţin decât să mă sufoce. Aş putea susţine că eram în legitimă apărare în vis? Maria nu suportă faptele de violenţă. Mi-a şi spus-o. Are dreptate când zice că dacă în vis comiţi o crimă, nu eşti cu mult mai breaz decât unul care o comite de-adevăratelea. Căci oamenii nu sunt cu totul absolviţi de vinovăţie nici atunci când doar pun la cale o crimă. Nu-i nevoie s-o ducă neapărat până la capăt. Visul nu-i intenţie, asta-i adevărat, dar nici nu se poate susţine că un om care comite o crimă în vis are sufletul curat. Aşa judecă Maria. Ceva josnic se întâmplă în sufletul acelui om, ceva întunecat şi rău. Cred că am să mă supun judecăţii tribunalului din vis, asta am să fac. Nu văd altă ieşire. Într-una din următoarele nopţi va trebui să visez judecata şi condamnarea. Şi va trebui să mă aştept la orice, inclusiv la condamnarea pe viaţă. Scuza că o faptă din vis poate fi plăsmuirea unei repulsii izgonite în subconştient, fără ca acea repulsie să aibă neapărat vreo legătură cu o crimă sau cu o intenţie criminală sau cu ceva de felul ăsta, nu cred să mă ajute cu ceva. Respectiva repulsie putea să izvodească o plăsmuire mai puţin sumbră dacă aş fi fost un om mai bun la suflet. Aşa este, şi aici are dreptate Maria. Aşadar, condamnare pe viaţă, asta e ceea ce mă aştept să primesc de la tribunalul din vis. Iar dacă sentinţa va fi pe viaţă, ar însemna să visez în fiecare noapte, câte zile oi mai avea, că mă aflu dincolo de gratii, într-o celulă strâmtă şi igrasioasă, precum o baie fără ferestruică de aerisire. Recunosc că nu-i plăcut să visezi în fiecare noapte aşa ceva. Visele influenţează viaţa din starea de veghe. De aceea sper ca tribunalul din vis să ţină seama de asta şi fie totuşi mai îngăduitor, condamnându-mă la închisoare pe nu mai mult de câteva nopţi.

Divorţ fericit! (17)*

Capitolul 11 (1)

Dintre toate perechile care dansau, cea mai dedicată dansului era fără doar şi poate perechea Bruno cu Otilia. Păcat că moderatorul nu mai era acolo, ca să-i vadă şi să-i aprecieze. Dar dacă alţii poate că se întrebau unde dispărea de fiecare dată Gemi după ce îşi făcea numărul pe estradă, Bruno era interesat, ba chiar impresionat mai mult de cele spuse de colegul de sejur Ştreza, decât de dispariţiile lui Gemi.
   — Teoria lui Ştreza, îi spuse Bruno Otiliei, eu aş fi exemplificat-o cu ceva din propria mea experienţă.
   — Zău? De ce n-ai cerut să urci şi tu pe estradă?
   — Ei, nu, respinse Bruno ideea. Prea a părut să aibă un discurs închegat. Era păcat să i-l stric eu. Şi apoi, cum să urc? Singur? De obicei se produc cupluri, ai văzut. Ştreza a fost o excepţie. Aşa că dacă era să mă invit pe estradă, ar fi însemnat să te invit şi pe tine. Ai fi acceptat?
   — Rămâne de văzut, evită ea răspunsul.
   — Foarte bine, altă dată am să ştiu.
   — Pariez, încercă să ghicească Otilia, că subscrii la ideea cu iubirea mereu reînnoită. Nu-i aşa?
   — Ei, da, recunoscu Bruno, în linii mari chestia asta cu iubirea mereu nouă nu i se poate contesta. Înseamnă să fii fariseu să pretinzi că... Apropo, lozinca asta care a apărut aici în restaurant, cu îndemnul la stabilitate — lozinca asta e o minciună gogonată.
   — Mă aşteptam să spui asta. Dar dacă s-ar pune la vot, sunt sigură că scorul ar fi jumate-jumate.
   — La ce te referi?
   — La tabăra celor care sunt pentru stabilitate în căsnicie, contra celor care preferă, mă rog, să-şi facă de cap, să zicem.
   — Asta pentru că sunt prea mulţi farisei, inclusiv aici, printre invitaţii doamnei Zenobia cea învăluită în mister. Pretind de la alţii ceea ce nici ei nu fac — „jumatea” aia de care vorbeai tu. De fapt sunt mult mai mulţi. Şi dacă mă întrebi pe mine, da, îi şi înţeleg. Societatea trebuie să fie într-un fel stabilă. Echilibrată, cum s-ar zice. Dar mie, dragă Otilia, dă-mi voie să mă situez de partea opusă. Ştii ce nu preţuieşte societatea? Sinceritatea. Asta nu preţuieşte nimeni... sau, mă rog, aproape nimeni. Să fii sincer şi să ştii în acelaşi timp să te amuzi. De-asta o apreciez pe doamna Zenobia. Cred că v-a invitat aici ca să se amuze, o să vedem. Au rămas mai puţin de douăzeci şi patru de ore până la final.
   — V-a invitat? Sau ne-a invitat? îl provocă Otilia.
   — V-a invitat. Uiţi cum am ajuns aici?
   — Cum ai ajuns?
   — Am ajuns fiindcă mi-ai făcut tu ochi dulci, fato!
   — Eu ţi-am făcut ochi dulci! protestă ea râzând şi în acelaşi timp contrariată. Barbă Albastră ce eşti! Uiţi cum te-ai apropiat de masa unde şedeam singură, ca motanul care a simţit miros de friptură.
   — Asta, fiindcă mi se spusese la recepţie că în hotel nu este nicio cameră liberă. Chiar recepţionerul mi-a spus: Duceţi-vă la restaurant, n-o să vă pară rău.
   — Şi tu ai ştiut din prima clipă că nu se referă la meniu, nu?
   — Am avut eu o bănuială, într-adevăr, râse Bruno înveselit. Poate stăm de vorbă mai pe îndelete într-o bună zi, hm? ce zici?
   — Într-o bună zi? Cu alte cuvinte tu ai intenţia să rămânem împreună după ce pleacă toţi! Ia spune, aşa e?
   — Aşa mă gândeam.
   Otilia îl fixă cu ochi strălucitori, în care licăreau luminiţe de îndoială.
   — Pentru cât timp, Bruno? Tu nu eşti în stare să rămâi cu o femeie mai mult de câteva zile.
   — Zău? De ce spui asta? Mă cunoşti?
   — Poate pentru câteva săptămâni, acceptă ea cu aceeaşi neîncredere jucăuşă.
   — Eu aş miza totul pe libertate, spuse Bruno. În fond, nu asta a vrut să spună Ştreza? încorsetarea strică, oricare ar fi natura ei.
   — Parcă spuneai ceva mai devreme că societatea trebuie să fie stabilă.
   — Păi da! Depinde ce contribuie la stabilitate, şi ce o dezechilibrează. E uşor să faci morală după ce nu te mai interesează nimic.
   — Te referi la mine?
   — Nu. N-am prea văzut în tine o moralistă. Poate îmi povesteşti cum ai făcut să divorţezi de două ori.
   — Adică legi divorţul meu de imoralitate?
   — De imoralitate? Bruno stătu o clipă să se gândească şi adăugă: — Nu de a ta, în orice caz!
   — Zău? Deci îmi dai credit?
   — Sunt convins că îţi plac fanteziile de tot felul. În afară de cele pe care mi le-ai arătat deja.
   Otilia îl lovi uşor peste gură, cu prefăcută indignare, şi îşi încolăci braţele pe după ceafa lui.
   — Vezi că oamenii doamnei Zenobia observă şi notează totul în carneţel! glumi Bruno.
   — Doar observă? Sau trag şi cu urechea?
   — Nu m-am mira să şi tragă cu urechea. Deja mi s-a părut că sunt unii prin jur specializaţi în trasul cu urechea.
   — Zău? Unii? Cine, chelnerii?
   — Nu numai ei.
   — Serviciul secret al doamnei Zenobia? Sunt curioasă ce o să facă ea cu atâtea informaţii.
   — Pe mine nu mă deranjează, declară Bruno. În definitiv, toată viaţa suntem supravegheaţi. Mai pe faţă, mai pe-ascuns. Nu m-ar deranja nici dacă aş afla că ne-a pus o cameră de supraveghere deasupra patului. Poate că doamna Zenobia e o voaioristă. Păcat că nu-i putem oferi un spectacol complet.
   — Cum adică, complet? tresări Otilia contrariată.
   — Păi, să zicem în... trei.
   — Dumnezeule, Bruno! strigă ea — şi dându-şi seama că strigase prea tare, aruncă priviri speriate în jur şi reluă în surdină, dar la fel de contrariată: — Dumnezeule, vrei să spui doi bărbaţi şi o femeie?
   — Tu poate că preferi doi bărbaţi şi o femeie, dar eu prefer două femei şi un bărbat.
   — Bruno, eşti complet...!
   — Complet, cum?
   — Ai făcut tu aşa ceva?
   — Tu, nu? replică el.
   — Doamne fereşte! Nici gând! Ce-ţi trece prin cap? Te rog să uiţi ce-am vorbit în ultimul minut.
   — O să fie cam greu, fato. Deja m-am gândit cum ar fi să fie cu noi încă o persoană.
   — Încă o persoană! Adică o femeie?
   — Fii liniştită. Dacă mă uit în jur, nu văd pe nimeni care să merite. Şi în general sunt puţini tineri pe-aici. Aşa că se amână.
    Continuară să danseze în tăcere, Otilia cu o figură marcată de ultimele idei ale partenerului ei, Bruno mai degrabă destins.
   — Aş bea ceva, spuse Bruno. N-or avea ăştia un bar pe undeva?
   — De ce nu ne întoarcem la masă? Bei un pahar de vin sau comanzi ce vrei tu.
   — E o mutră acră acolo, care-mi stă în gât. Sunt lipsit de empatie?
   — Nu i-a prea priit colegului nostru de masă apariţia pe estradă, aseară. Nici acuma nu şi-a revenit.
   — Dacă nu te simţi în stare să faci un lucru, nu-l accepţi. De fapt de la prima întâlnire cu ei mi-a părut un tip destul de greu de abordat.
   — Zău? Joi-seară, la masă, mi-a făcut impresia că te-ai simţit bine în compania lor.
   — Ei, dragă Otilia, m-am străduit! Ce poţi să faci? Arta compromisului!
   Se uitară amândoi la masa lor, unde domnul Văduva şedea absent, cu mâinile sprijinite moale pe marginea mesei, iar doamna Văduva, uşor aplecată spre el, având un aer vag ocrotitor, îi spunea ceva încercând să-şi ascundă preocuparea.
   — Azi-dimineaţă, în restaurant, spuse Otilia, am văzut că domnul Văduva a avut ceva de discutat cu poliţia. Mă întreb ce.
   — Da? A vorbit cu cei doi motociclişti? N-am observat. Poate era ceva în legătură cu Colobreja.
   — N-ar trebui să stăm de vorbă cu ei?
   — De ce? Ca să le ridicăm moralul? Uite ce e, Otilia. Dacă doi foşti au alt motiv decât să se amuze atunci când acceptă să se întâlnească din nou, te asigur că nu merge. Dacă n-ai reuşit să te înţelegi cât ai fost împreună, puţin probabil să-ţi iasă după despărţire. Nu crezi?
   Otilia continua să se uite printre dansatori la masa lor.
   — Dacă mă uit bine, îl văd pe el că stă posac şi ea îi vorbeşte. Ceea ce nu mă miră. Femeile au fost dintotdeauna mai conciliante.
   — Da? Aşa crezi?
   — Păi da, s-a mai vorbit despre asta aici în salon. Nu ştiu cine a spus-o. A! mi se pare chiar tovarăşa noastră de masă, doamna Văduva.
   — Chiar aşa a spus?
   — Ei, mă rog, nu ştiu dacă exact cu cuvintele astea, dar ceva cam pe-acolo.
   La sfârşitul melodiei părăsiră ringul de dans şi se întoarseră la masă. Tristeţea foştilor soţi Văduva arăta încă şi mai dezolantă văzută de aproape.
   — Tocmai comentam cu Otilia discursul colegului nostru Ştreza, eroul din seara asta, se adresă Bruno comesenilor săi în timp îşi reocupa locul, încercând să-şi în serios rolul de conciliator al fostei familii Văduva, promis tacit Otiliei cu câteva clipe înainte.
   — Aşa e, confirmă Otilia. Bruno mi-a spus că e de acord cu tot ce a spus Ştreza. Nu ştiu dacă doamna Zenobia o să fie foarte fericită să afle.
   În loc de orice răspuns, doamna Văduva se întoarse spre Otilia cu o figură gravă:
   — Pe Andi l-au împiedicat azi-noapte să părăsească hotelul.
   — Cine l-a împiedicat? întrebă Otilia surprinsă. Sunteţi sigur, domnule Văduva? se întoarse ea spre mult mai vârstnicul ei comesean. Cine v-a împiedicat? Dar înainte de toate, v-aş întreba, domnule Văduva, de ce aţi vrut să plecaţi? Ce v-a supărat?
   Domnul Văduva îi aruncă o privire scurtă şi dădu uşor din cap, singur cu amărăciunea sa interioară.
   — Se-ntâmplă lucruri ciudate în hotelul ăsta, spuse el sumbru. De-aia, auzindu-vă vorbind de doamna Zenobia, am avut senzaţia că ne îmboldim noi între noi să fim veseli şi n-avem niciun motiv.
   — Ei, poate că nu v-au ţinut chiar captiv, domnule Văduva, spuse Otilia pe un ton încurajator. Poate doar vi s-a părut. Sunteţi sigur că persoana sau persoanele cu care aţi vorbit au înţeles care vă erau intenţiile? Poate că... Şi aici Otilia îşi depărtă mâinile, cu degetele răşchirate, într-un gest care voia să însemne că a găsit brusc un motiv de amuzament: — Poate că acele persoanele care vi s-a părut dumneavoastră că vă interzic să plecaţi nici nu făceau parte din personalul hotelului.
   Domnul Văduva o privi cu surprindere. Fu şi pentru Bruno momentul potrivit de a-şi alătura optimismul celui afişat de noua sa prietenă:
   — Chiar aşa, domnule Văduva! Ce garanţie aveţi că individul care v-a reţinut făcea parte din personalul hotelului?
   — L-am întâlnit la recepţie, explică domnul Văduva făcând ochii mari. Era recepţioner.
   — Părea recepţioner! accentuă Bruno. N-aţi spus chiar dumneavoastră că se întâmplă lucruri ciudate în hotelul ăsta? Cine ştie cine era în realitate. Şi de cine era pus. Uitaţi, vă întreb şi eu: chiar vreţi să plecaţi? Dacă da, vă invit chiar acum afară la parcare şi vă las exact la maşina dumneavoastră. Vreţi? Chiar în clipa asta!
   — Eu n-am venit cu maşina mea, răspunse domnul Văduva. Am venit cu taxiul.
   — Atunci vă duc eu cu maşina mea, domnule Văduva. Vă duc unde vreţi dumneavoastră. V-aţi mai urcat vreodată într-un Ferrari? Un Ferrari roşu. Să vedeţi cum se lipeşte de drum şi cum accelerez în curbe! Fără niciun pericol! Sunt sigur c-o să vă placă, domnule Văduva. Dar pe de altă parte, vă întreb: de ce să plecaţi? Nu că e cazul meu, dar aici ne aflăm printre ai noştri. Nu asta ne dorim cu toţii? Să ajungem într-o bună zi printre oameni care simt la fel, gândesc la fel, au trecut prin aceleaşi experienţe? E o ocazie unică, sunt sigur. Ca să nu mai vorbim de ambianţa absolut fantastică! Aveţi cam multe de uitat? Dar, pentru Dumnezeu, uitaţi-le! Aici la Ţărmul Armoniei e locul cel mai potrivit pentru uitare... Examină cu atenţie faţa domnului Văduva şi văzu pe ea semnele ezitării. — Ştiu ce vă întrebaţi, domnule Văduva. Vă întrebaţi dacă nu cumva lucrez pentru doamna Zenobia! Şi că de aceea vreau să vă conving. Aşa e? Bruno râse cu poftă. — Nu, domnule Văduva, nu lucrez pentru doamna Zenobia. Nu ştiu dacă Gemi lucrează pentru ea, sau, aşa cum pretinde, e independent, dar eu sigur sunt independent. Nu lucrez pentru nimeni! Şi la fel ca şi dumneavoastră, am ajuns la Ţărmul Armoniei printr-o întâmplare. Am rătăcit drumul, dar apoi am avut norocul s-o întâlnesc pe Otilia! Care mi-a arătat drumul cel drept! N-o faceţi pe doamna Văduva să se simtă vinovată că v-a adus aici.
   — Dar de unde ştiţi dumneavoastră că eu l-am adus aici? se arătă surprinsă doamna Văduva.
   — Hei, Bruno, râse Otilia, tu chiar lucrezi pentru doamna Zenobia?
   Chiar şi domnul Văduva păru să iasă din starea sa pasivitate, iar ceilalţi râseră atât de tare încât atraseră priviri curioase de pe la mesele din jur.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru