Gemi urcă pe estradă odată cu ultimele acorduri ale formaţiei muzicale. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
— Dragii mei, spuse el la microfon, vă invit să ne luăm adio de la prietenii noştri instrumentişti, care ne-au delectat şi în ultima seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Poate că e cineva contrariat de faptul că am zis adio? E bine să nu fiţi. Pentru că pe vreunii din prietenii noştri poate îi veţi mai întâlni — cine ştie, orice este posibil — pe la alte restaurante. Dar aici, în niciun caz! De ce? Pentru că hotelului urmează să i se schimbe numele, să fie radiat din ghidul hotelurilor şi, în plus, să fie vopsit în altă culoare! Moderatorul rosti aceste cuvinte pe un ton glumeţ, care iscă unele râsete. — Iar drumul pe care aţi venit, acea deviaţie de la şosea, va fi împădurit şi i se va şterge urma! Glumeam desigur... Aşadar, să le mulţumim prietenilor noştri, cum ziceam. Să-i mulţumim saxofonistului nostru Nelu Barbu, care ne-a delectat cu nostalgiile sale sonore!... Saxofonistul, ţinându-şi instrumentul la piept, se înclină spre sală, în timp ce ropote de aplauze se ridicau de la mese... — Basistului Teo Andronescu, care l-a „strunit” energic pe colegul şi prietenul său! Dar nu i-a tăiat din avânt... pianistului nostru, Marius Lungu! De fapt nici n-a avut vreodată intenţia asta! Fiindcă ar fi avut de a face cu toboşarul nostru... Bebe Naidin! Căruia îi mulţumim! Un tip deborbând de vitalitate, după cum v-aţi putut convinge! Adio, dragi prieteni! Şi... Divorţ fericit!
Instrumentiştii se îndepărtau pe mocheta grena, îndreptându-se spre fundul salonului, cu trena de aplauze după ei, şi nici nu ajunseseră încă la capăt, când Gemi se adresă din nou publicului:
— Vă amintiţi, dragi prieteni, că încă din prima seară v-am spus că am divorţat. Ei, da, a fost o scăpare din partea mea... Nu că am divorţat. Nu, în niciun caz! Scăparea a fost că v-am spus-o! Vă amintiţi, da? Ce credeţi, m-am recăsătorit? Sau nu?... Câteva voci disparate din salon se făcură auzite spunând Da, altele spunând Nu. — Ei bine, pot să vă spun că: Da, m-am recăsătorit!... Gemi îşi ridică palmele în dreptul feţei într-un gest de prevenire, pentru a domoli animaţia stârnită în salon. — Nu vă grăbiţi să trageţi o concluzie fiindcă s-ar putea să fie o concluzie pripită. A fost o poveste amuzantă, dragii mei. Vreţi să vă spun?... Mult mai multe voci decât înainte răspunseră Daaa... Bun, am luat notă. Curiozitatea a rămas vie. Asta-i foarte bine! Vă felicit! Curiozitatea ne ţine în viaţă: semn de vitalitate, ce mai! Semn de rezistenţă la vicisitudinile vieţii şi de vitalitate! Am să vă spun o poveste cu o pisică!... Salonul se foia, pregătindu-se să urmărească povestea-spectacol, la fel ca la prima apariţie a moderatorului. Atmosfera se încălzea. — Ce credeţi, dragi prieteni: şezând la mesele voastre, aveţi vreo obligaţie faţă de mine să-mi arătaţi, fiecare dintre voi, o faţă însufleţită de interes? Să mă impresionaţi? Sau n-aveţi grija asta? Pentru că ce văd eu de aici de la înălţimea estradei... mai bine zis felul cum se reflectă pe faţa mea ceea ce văd eu în sală oricum nu contează. Situaţia voastră este destul de mult diferită de a mea, credeţi-mă... Moderatorul se opri brusc, îşi lăsă capul în jos şi îşi prinse tâmplele între degete. — Cer scuze, nu ştiu ce mi-a venit. Păru să se redreseze, întorcându-se la verva sa întreruptă cu câteva clipe mai înainte. — Aşadar, vorbeam de o pisică. Da... Aveam o vecină lângă casa unde locuiam. În cartierul... A! n-am să vă spun cartierul! Nici măcar oraşul! Mi se va pierde urma, cum vă spuneam!... Aşadar, dragi prieteni, eram singur, proaspăt divorţat... adică nu chiar aşa de proaspăt, dacă stau să mă gândesc... iar ea se ivea din când în când la fereastră. Ei, da! Era o plăcere! O vedeam de departe şi mă întrebam: oare se uită încoace, spre mine? O interesează persoana mea? Într-o zi, ce să vezi! O pisică a sărit gardul în curte la mine, venind dinspre curtea vecinei. Ştiţi cum sunt pisicile. Practic, n-au stăpân. Vorba latinului: Ubi bene, ibi patria! Hm! Aţi văzut ce le am cu latina?... Am observat că pisica avea o zgardă roşie şi, mă rog, toate semnalmentele unei pisici bine domesticite. Pisica a rămas la mine o după-amiază întreagă, i-am dat să mănânce, s-a lăsat mângâiată, oho! şi încă cum! Unii poate ar spune: Îţi închipuiai că o mângâi pe stăpână! Ei bine, nu sunteţi departe de adevăr... Şi ce idee credeţi că mi-a venit? Am scris pe un bileţel câteva cuvinte adresate vecinei. Am întrebat-o doar atât: cum o cheamă pe pisică şi ce preferă să mănânce. Ea mi-a răspuns... În fine, nu vă mai dau toate amânuntele. Pe scurt, pe vecină am aflat că o chema Margareta... Asta a fost la al doilea bileţel... sau poate la al treilea! Ştiţi cum se-ntâmplă! Pisicile se lasă greu! Scuze: vroiam să spun, femeile!... Şi în scurtă vreme mi-a devenit soţie. De data asta n-am să mai fac greşeala să vă dezvălui ce a urmat. Dacă mai suntem şi astăzi căsătoriţi? Asta n-am să vă spun în seara asta. Şi dacă nu în seara asta, n-am să vă spun niciodată. Fiindcă după sejurul „Divorţ fericit!”, am de gând să dispar!
— Şi doamna Zenobia? se auzi o voce din salon, din depărtare.
— O să fiu dispărut şi pentru Doamna Zenobia, răspunse prompt Gemi. Şi râse amuzat. — Cu banii pe care o să-i primesc de la Doamna Zenobia am de gând să-mi deschid o afacere!... Moderatorul se plimbă pe estradă încoace şi încolo, ţinând microfonul la gură. — Bun, asta a fost povestea mea. Dar ia să vedem, cine dintre dumneavoastră doreşte să vină cu propria sa poveste, poate ultima din sejurul nostru? Doreşte cineva... O foială pregătitoare se făcu simţită pe la mesele din salon, dar nimeni nu se ridică să ia microfonul cu care Gemi îi îmbia pe meseni înclinându-l spre salon, însoţindu-şi gestul de o ridicare întrebătoare a sprâncenelor. — Chiar nimeni nu are o poveste interesantă de spus? Mm, ce ziceţi? Domnule Ionescu, nici dumneavoastră nu doriţi să ne spuneţi o poveste? Sunt sigur că aveţi de spus ceva care să intereseze pe toată lumea!
La masa lui, Vadim tresări ca un elev prins copiind în clasă. La aceeaşi masă, Cecilia Brateş avu o izbucnire de veselie, ca şi cum aştepta de mult să audă ceea ce Gemi tocmai spusese: — A, ce mă bucur! Suntem siguri, Vadim, că ai să ne delectezi cu povestea ta!
Vadim apucase să se ridice pe jumătate în picioare, încă nehotărât, parcă sub presiunea publicului, chiar dacă publicul încă nu se coalizase, cum se întâmplă de multe ori, să-l someze să dea curs invitaţiei. Se întoarse spre Elvira întrebător.
— Ei haideţi, domnule Ionescu, îl îndemnă Gemi de pe estradă. Nu vă mai codiţi atâta. Veniţi, chiar dacă partenera dumneavoastră are unele rezerve, ca să zic aşa.
Vadim ieşi de la masă. Era prea târziu să se mai dea înapoi. Nu era prea plăcut să te deplasezi spre estradă sub privirile tuturor, care nu se ştie cât de prietenoase erau. Străbătu drumul până la estradă încercând să alunge din minte imaginea Elvirei, care îi ocolise privirea cu câteva clipe mai înainte, atunci când o întrebase pe muţeşte dacă e dispusă să-l însoţească pe estradă. De fapt, atitudinea ei rezervată venea, cumva, să-i strice bucuria de mai înainte, prilejuită de promisiunea ei.
— Bine aţi venit, domnule Ionescu, îl întâmpină Gemi întinzându-i mâna, după care îi pasă microfonul. Sper că îi apreciaţi pe oamenii care nu fac glume proaste. La mine mă refer! Dar înainte de toate, dă-mi voie să-ţi spun Vadim. Îmi dai voie, da?... Vadim făcu cu mâna în care ţinea microfonul un gest de declinare a oricărei împotriviri. — Şi la rândul meu te invit să-mi spui Gemi. De acord?
— Sigur, acceptă Vadim. De ce nu?
— Spune-mi, te rog, dragă Vadim, cu ce te ocupi? Dar stai! se grăbi el să retracteze întrebarea. Mai corect ar fi să-ţi pun întrebarea altfel: Aşa-i că lucrezi în publicitate?
— Dar văd că sunteţi bine informaţi aici, spuse Vadim.
— Aveai vreo îndoială, dragă Vadim? Suntem cât se poate de bine informaţi. Ba chiar avem un serviciu întreg de informaţii! spuse Gemi pe un ton ambiguu.
— Mă rog, tu ştii mai bine ca mine.
— Faci publicitate pentru femei? întrebă în glumă moderatorul.
— Nu, dar folosesc femeile în publicitate, îi ţinu Vadim isonul glumind la rândul său.
Gemi avu, aşa, un fel de mişcare de abandonare, lăsă pentru moment să-i cadă mâna în care ţinea microfonul şi râse dezarmat, semn că îi apreciază umorul. Vadim se simţi mai liniştit, ba chiar confortabil; ceva i se păru că seamănă acum cu momentul când Elvira îl invitase cu două zile înainte în maşina ei, pe şosea, în faţa panoului publicitar cu reţeaua de telefonie Tele-Omega. Acum, la noapte, urma încununarea.
— Le foloseşti doar în publicitate, dragă Vadim, sau şi în alte scopuri? glumi moderatorul. Vadim însă, se duse cu gândul ceva mai departe, întrebându-se dacă Gemi nu vrea să-l prindă în vreo capcană. Se hotărî să nu-i spună nimic de Elvira în caz că i se va cere. Dar moderatorul nu îl întrebă.
Vadim se sili să apară cât mai dezinvolt în faţa publicului.
— Ca toată lumea, răspunse el.
— Poftim?
— M-ai întrebat dacă folosesc femeile şi în alte scopuri în afară de publicitate. Iar eu îţi răspund: ca toată lumea.
— Am înţeles. Ia spune, Vadim, eşti însurat?
Vadim se uită spre masa de unde plecase şi o văzu pe Cecilia Brateş urmărindu-l cu ochii ei vii dintotdeauna, pe domnul Stanciu întors şi el spre estradă, urmărindu-l, dar fără cine ştie cine ştie ce interes, şi pe Elvira privind mai degrabă indiferentă undeva spre un colţ al salonului, ca şi cum i-ar fi fost jenă de minciuna pe care urma s-o audă din gura lui. Totuşi, având în vedere ceea ce apucase să-i spună Elvirei în prima zi, nu mai putea s-o întoarcă. Îi răspunse deci lui Gemi:
— Dacă n-aş fi divorţat, nu m-aş afla aici.
Moderatorul îl cântări cu privirea câteva secunde, parcă mai mult decât s-ar fi cuvenit, şi o luminiţă de neîncredere îi licări în ochi.
— Apropo, Vadim, că tot spuneai că n-ai avea ce căuta aici dacă n-ai fi divorţat. Cum ai ajuns la Ţărmul Armoniei?
Tot salonul asculta într-o tăcere deplină. Vadim întârzia cu răspunsul.
— Puteţi sări peste întrebarea asta? zise el.
— Vadim dragă, aici nu facem interogatorii. Răspunzi doar la ce consideri tu de cuviinţă. Dar nu cumva ai omis să spui totuşi că de fapt nu eşti divorţat? Te întreb doar aşa, amical. Cu toţii se întâmplă să uităm unele amănunte.
— Sunt despărţit de facto, domnule Gemi.
— De facto! îl persiflă moderatorul cu un gest teatral, stârnind în salon câteva râsete. Dar dacă eşti de facto... Eu ţi-am spus că avem la dispoziţie un întreg serviciu de informaţii. Dacă n-ai vrut să mă crezi, e treaba ta! Ziceam că dacă eşti de facto, de ce ţi-ai petrecut noaptea de miercuri spre joi cu soţia ta de facto?
Câţiva din salon îl admirau pe Gemi pentru sarcasmul lui. Şi asta se simţea aici pe estradă.
— E o poveste mai complicată, spuse Vadim.
— Chiar aşa de complicată? Şi nu vrei s-o des-complicăm un pic? Poate că o convingem pe Doamna Zenobia să treacă cu vederea falsul în declaraţii, ce zici?
— Fals în declaraţii? Să-ţi spun ceva, Gemi. Eu n-am completat niciun formular.
— Dar cine l-a completat? Partenera ta? Păi partenera nu putea să declare altceva decât ceea ce i-ai spus tu. Dacă ai dezinformat-o pe partenera ta, ai dezinformat-o şi pe Doamna Zenobia. Şi nu ştiu dacă o să-i placă.
Gemi era în continuare vesel şi relaxat. Doar că uza de o anume asprime latentă, pe care Vadim nu o sesizase în discuţiile cu ceilalţi invitaţi pe estradă. De ce să schimbe moderatorul tonul tocmai cu el?
— Nu cumva a fost un târg, Vadim? Un târg cu soţia ta abandonată. Ia spune, Vadim, tu îţi iubeşti soţia?
— Păi tocmai v-am spus că suntem despărţiţi.
— Da. De facto, am reţinut. Dar ia spune-mi, ce crezi, ea te iubeşte pe tine? Gemi sesiză ezitarea lui Vadim şi preciză: — Dar sincer! Poţi să-mi spui părerea ta sinceră?
— Vrei să-ţi spun ceva, Gemi? Eu nu cred în poveştile astea.
— Care poveşti, Vadim?
— Că unul se agaţă de celălalt, că unul tânjeşte, în timp ce celălalt îi întoarce spatele... Nu, Gemi, eu nu cred în aşa ceva. De obicei, într-un cuplu ambii parteneri constată că nu mai au nicio perspectivă împreună.
— Deci tu, Vadim, susţii că suntem cu toţii la fel de statornici, sau la fel de puţin statornici. Încât la un moment dat îi întoarcem spatele partenerului, mă rog, partenerei, şi ne vedem de drum. Fix în aceeaşi clipă.
— N-am spus asta. Oamenii sunt diferiţi. Probabil că şi în privinţa statorniciei suntem diferiţi. M-ai îndemnat să fiu sincer, Gemi. Uite, am să fiu sincer. Viaţa e prea frumoasă şi are prea multe atracţii ca să...
— Ca să încremenim într-un singur proiect, îl completă moderatorul. Nu-i aşa? Bun, deci ai făcut un târg cu actuala nevastă: petrecem o noapte împreună, dar după aceea mă laşi în pace. Ăsta a fost târgul, da? Uite ce e, Vadim, n-am să fiu prea insistent. Te întreb un singur lucru: Saviana cine e?
Vadim rămase perplex. Se uită din nou peste mese, la masa de unde plecase — de unde avusese proasta inspiraţie să accepte să plece — şi o văzu pe Cecilia făcându-i semne de încurajare. Doar ea. Altminteri, atmosfera în salon era suspect de glacială.
— Saviana e o prietenă de-a mea, răspunse el cu toată vioiciunea de care mai era în stare.
— Bietul Vadim Ionescu! Moderatorul îl lăsă pentru câteva clipe cu microfonul în mână în locul unde se afla, şi făcu un ocol pe estradă. — Nu vrea nimeni să-l salveze pe bietul nostru prieten? Că văd că e în suferinţă. Gemi i se adresă din nou lui Vadim: — Poţi să ne spui, te rog, de cât timp eşti cu noua ta prietenă Saviana?... Vizibil stingherit, Vadim ridică din umeri. — Să-ţi spun eu, Vadim. Sunt doi ani. Da? Sau au trecut deja mai mult de doi? Vrei, te rog, s-o inviţi pe Saviana aici pe estradă?
— Văd că le ştiţi pe toate, spuse Vadim. Dacă le ştiţi pe toate, ştiţi şi că Saviana nu-i aici în hotel.
— Nuu?! făcu moderatorul cu o mirare îngroşată şi uşor ameninţătoare. Deci eşti cu altcineva? De facto? Aşadar viaţa e al naibii de frumoasă şi are al naibii de multe atracţii, da? Şase luni şi... alta!
— Gemi, nu cumva în viaţa de toate zilele eşti procuror? spuse Vadim pe un ton sumbru.
Şi avu totuşi puterea să zâmbească înainte de a coborî de pe estradă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu