Divorţ fericit! (18)*

Capitolul 11 (2)

Câteva mese mai încolo, doamna Mircioiu observă cu o oarecare detaşare că oamenii au început deja să se simtă în voia lor şi să se distreze, şi că evenimentele recente contează mai puţin. Era teoria ei, că totul porneşte din interior, teorie pe care domnul Marinescu, fostul ei soţ, scriitorul deja cunoscut de toată lumea din restaurant, încetase s-o combată cu destulă vreme înainte ca ei să se despartă.
   — Am fost şi noi la fel de veseli nu mai departe decât acum o oră, observă cu generozitate domnul Dragomir, cu scopul nedeclarat de a preîntâmpina eventuale învinovăţiri din partea comesenilor săi, adresate colegilor de sejur care ar fi putut părea că întrec oarecum măsura.
   Pe ring încă mai dansau câteva perechi, dar la masa lor nu exista deocamdată niciun interes pentru dans.
   — Ar trebui să iei aminte la ce se întâmplă în jur, i se adresă doamna Mircioiu fostului consort, şi o oarecare pornire se făcu simţită în glasul ei, reminiscenţă, poate, a primei seri, când ei doi inauguraseră seria apariţiilor pe estradă în compania lui Gemi; de nu cumva era de sorginte mai veche, de pe vremea căsniciei lor eşuate. Poate îţi prinde bine pentru operele tale!
   — De fapt n-am auzit nimic de la masa aia, spuse domnul Marinescu. Aşa că n-are ce să-mi prindă bine. Doar câteva hohote de râs, al căror motiv nu-l cunosc.
   — Restul ar trebui să-l completezi din imaginaţie, nu-i aşa? îi sugeră ironic doamna Mircioiu. Este masa unde stau foştii soţi Văduva, ăia pe care i-am văzut ieri producându-se pe estradă. Şi l-am mai văzut pe domnul Văduva încercând azi-dimineaţă să-i abordeze pe poliţişti, ca să se plângă de nu ştiu ce.
   — N-aş zice că abordarea celor doi poliţişti azi-dimineaţă de către domnul Văduva ar putea fi un motiv de haz, fu de părere scriitorul. Probabil că au alte motive să se distreze.
   — Mi se pare mie, sau Adina noastră e cam răutăcioasă în seara asta? observă doamna Dragomir cu jucăuşă acuitate.
   Adina nu apucă să răspundă pentru că domnul Marinescu i-o luă înainte:
   — Aş putea să repet că pentru a completa în imaginaţie ar trebui să fiu atent la toate prostiile care se spun în jur. Bineînţeles că persoanele de faţă se exceptează! Scriitorul luă o gură de vin şi îşi tamponă buzele cu un şerveţel, în timp ce fosta sa consoartă se întoarse spre el dintr-o parte, cu o privire nedusă până la capăt, cu o grimasă de scepticism uşor dispreţuitor, vrând parcă să spună că nimic din ce spunea el n-o mai putea surprinde. — De-aia ziceam că pentru a digera în linişte tot ce văd şi aud mi-ar trebui un refugiu. Ştie cineva un loc retras în hotelul ăsta?
   — Eu cred că hotelul nu-i chiar complet, cum i-am auzit pe unii pretinzând, spuse doamna Mircioiu. Mie mi s-a părut că mai sunt camere neocupate. Aşa că ai putea aranja cu un recepţioner să te lase într-o cameră goală. Dacă îi spui cu ce te ocupi, sunt sigură că-l dai pe spate. De altfel cred că ai şi devenit celebru pe-aici prin hotel.
   — Şi eu cred la fel, spuse domnul Dragomir. Sau ai putea face altceva: să ceri să intri la bazin. N-am auzit pe nimeni din grup să fi avut o asemenea dorinţă.
   — La bazin? se arătă mirat scriitorul. Bazin de înot? Au aşa ceva?
   — Nu se poate să nu aibă, fu de părere domnul Dragomir. Mi se pare că l-am şi auzit pe Gemi vorbind de înot. Doamna Zenobia e foarte generoasă, şi cu meniul, şi cu toate.
   — Eu n-am auzit de bazin de înot, mărturisi doamna Dragomir. Dar recunosc că un hotel atât de elegant e imposibil să nu aibă bazin de înot. Merită să încerci, Viorel.
   Tonul întregii discuţii varia între ironie amicală şi uşoară nervozitate. Nimeni nu îl întrebă pe domnul Marinescu la ce anume ar fi dorit să mediteze, pentru că asta nu era treaba lor, nici măcar a fostei consoarte, care se săturase de meseria lui de scriitor şi era, după cum mărturisise, exasperată de bileţelele pe care el le lăsa peste tot în casă, şi între care nu putea discerne: care din ele conţineau nume de personaje, şi care nume de femei reale? Domnul Marinescu nu mai purta în această seară vesta grena care fără îndoială plăcuse multora din salon la prima lui apariţie, joi-seară, şi n-ar fi fost de mirare ca mulţi să-şi fi zis că el nu era niciodată cu adevărat vulnerabil, cu sau fără vesta lui grena. Ceea ce nu însemna că scriitorul le capta în prezent atenţia. Se uitară cu toţii în jur, temându-se să nu se apropie de masa lor chelnerul acela supraveghetor nedorit, căci niciunuia din cei patru nu-i plăcuse, dar prin salon puteau fi văzuţi alţi chelneri, cu înfăţişare normală. Unul din aceştia tocmai se apropia de masa lui Vadim şi îl întreba dacă nu doreşte să mai comande ceva. Poate că era un moment de acalmie, când toată lumea era servită, iar chelnerii, neavând ce să facă, se plictiseau. Era doar, poate, starea chelnerilor, sau a unora dintre ei, căci clienţii nu se plictiseau nicidecum.
   Preţ de câteva clipe Vadim îi urmări cu privirea pe tovarăşii lor de masă cum dansează pe ring alături de celelalte perechi, puţine câte mai rămăseseră. Elvira îi observă privirea şi, oprindu-se din mâncat, i se adresă oarecum amuzată:
   — Constat că îţi place de ei. Care crezi că-i cuvântul care li se potriveşte?
   Vadim stătu un pic să se gândească.
   — Zvăpăiaţi? încercă el. Şi, fără a mai aştepta să vadă dacă nimerise cuvântul pe care îl aştepta Elvira, adăugă: — De fapt, numai Cecilia. Domnul Stanciu, de! rezervat cum îi e felul, deja am început să mă obişnuiesc cu ei.
   Pe Elvira o vedea pentru prima oară în public fără ochelarii ei fumurii. Ca prin minune, echimozele de sub ochii ei dispăruseră. Era ultima cină la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei şi multe urmau să rămână în curând de domeniul trecutului.
   — E doar o aparenţă, spuse Elvira mai degrabă indiferentă.
   — La cine te referi?
   — La ambii. Ea nu-i atât de zvăpăiată pe cât pare, sau ar vrea să pară, şi mai ales el nu-i pe-atât de rezervat cum ne lasă să credem.
   Vadim se uită lung şi calm la Elvira gândindu-se dacă să-i ceară lămuriri şi ajunse la concluzia că nu-i cazul.
   — Tu ştii mai bine, spuse el concluziv.
   Ea se întrerupse din mâncat, ridică paharul şi îl întinse spre Vadim. Ciocniră.
   — Noroc, spuse Elvira. Şi păru să n-o mire privirea lui uşor întrebătoare. — În noaptea asta o să se întâmple ceva ce te va bucura. Ceva ce aştepţi de mult.
   El îşi reprimă emoţia. Încercă să pară un bărbat stăpân pe sine.
   — Şi de ce trebuia să mi-o spui dinainte?
   — Am vrut să te simţi bine în ultima seară, spuse ea. Să nu stai cu sufletul îndoit. Te uitai la un panou publicitar când te-am întâlnit pe şosea... Nu îşi continuă fraza începută pentru că tovarăşii lor se întorceau de pe ringul de dans. Cecilia părea de-a dreptul veselă.
   — Ce bine arăţi în seara asta, Elvira dragă! spuse Cecilia aşezându-se. S-ar zice că ţi-a priit Ţărmul Armoniei! Parcă nici nu-mi vine să cred că mâine seară, la ora asta, n-o să mai fim împreună. O să ne împrăştiem care încotro. Să ştii că-mi vine să plâng! Unde mai întâlnesc eu o prietenă ca tine, atât de drăguţă şi de la locul ei?
   — Am putea să ne dăm numerele de telefon, sugeră domnul Stanciu. Se aşezase şi el şi îşi căută pe scaun o poziţie mai comodă. — Aici n-avem semnal, dar în lumea largă presupun că telefonia încă mai funcţionează.
   — Chiar aşa! Bună idee! Bravo, iubitule! se entuziasmă Cecilia, mai să bată din palme. Şi pe de altă parte, ce ciudat! Noi suntem aici cu toţii afectaţi de eşecul legăturilor noastre... Sau, mă rog, hai să nu generalizez, aproape toţi! se corectă ea cerându-i scuze din ochi consortului ei nelegal. Mai sunt şi excepţii, nu-i aşa, iubitule?... Altminteri însă, ne-am fript cu toţii în viaţă, cum s-ar zice. Şi cu toate astea ne dorim legături noi. Hm! Altfel spus, nu ne-am învăţat minte! Nu-i ciudat?
   — Triumful speranţei asupra experienţei! sintetiză Vadim plin de vervă.
   Domnul Stanciu spuse:
   — Ar trebui să trecem cu vederea unele întâmplări care poate că ne-au marcat... într-un fel sau altul.
   — Se termină sejurul nostru cu un nume atât de caraghios: „Divorţ fericit!”, spuse Cecilia învăluindu-i pe toţi într-o privire drăgăstoasă. Vroiam să spun că ar trebui să păstrăm legătura între noi în ciuda tuturor „întâmplărilor” la care se referă Paul. Nu-i aşa, Elvira?
   — Dacă mă întrebi pe mine, răspunse Elvira, mi se pare că numele se potriveşte cu scopul.
   — Ei, dar parcă poţi tu să ghiceşti ce scop a urmărit doamna Zenobia! o tachină Cecilia.
   Domnul Stanciu răspunse în locul Elvirei:
   — Păi, îmi închipui că a vrut să ne simţim cu toţii bine, nu? Ce altceva?
   — Vai, Paul, nu te recunosc! se bucură Cecilia. Nu mai vezi răul din oameni, ca altă dată, nu mai suspectezi pe nimeni de intenţii ascunse? Şi ţie ţi-a priit sejurul!
   — Dacă doamna Zenobia a vrut să-şi facă o bucurie, noi invitaţii n-avem decât să ne bucurăm la rândul nostru. Nu aşa se întâmplă în viaţă? peroră domnul Stanciu. Spunem despre câte cineva: ia uite ce persoană generoasă! Ce altruist! Dar de fapt altruistul n-a avut altă intenţie decât să crească în propriii săi ochi făcând bine unuia sau altuia. Asta nu înseamnă că trebuie să-i respingem actele de caritate doar fiindcă în spatele lor stă un soi de egoism, nu?
   — Dar cum poate doamna Zenobia să se bucure nefiind de faţă? se întrebă Cecilia.
   — Poate că cineva îi relatează din când în când, avansă domnul Stanciu o părere. Poate că i se prezintă rapoarte.
   — Am mai auzit asta, spuse Vadim. Era sigur că bucuria pe care i-o prilejuise promisiunea Elvirei i se putea citi pe faţă de la mare distanţă, dar asta nu îl deranja. — Eu nu cred că cineva se poate bucura doar din ce i se relatează. Asta, presupunând că lucrurile merg în direcţia aşteptată.
   — Cu alte cuvinte, interveni domnul Stanciu, dumneavoastră presupuneţi... vreau să spun, tu presupui că trebuie să fii de faţă pentru a putea lua pulsul evenimentelor. Am înţeles bine?
   — E doar o părere, spuse Vadim. Evenimentele trebuie să fie... cum să spun? Pregnante. Dacă suntem într-adevăr foarte interesaţi de ce se întâmplă, dacă le trăim, ar trebui ca asta să se reflecte în visele noastre, nu credeţi?
   — În vise? îşi arătă surprinderea domnul Stanciu. Adică cum? Să visăm că suntem cu toţii într-o armonie ce nu s-a mai văzut şi că se strângem în braţe unul pe altul?
   — Eu nu prea visez noaptea, se delimită Cecilia de orice implicare în chestiunea cu visele. De felul meu, dorm buştean! Dar tu, Vadim? Ia spune, tu ce-ai visat?
   — Nu-mi amintesc, răspunde Vadim, dar sunt sigur că la noapte n-am să visez nimic.
   Cecilia încercă să ghicească ce se ascundea în spatele cuvintelor lui, dar nu-l întrebă nimic. Rămase doar pe faţă cu un zâmbet enigmatic.
   Elvira spuse pe un ton destul de rece:
   — După părerea mea, lucrurile trebuie lăsate să curgă de la sine. Niciodată nu-i bine să te grăbeşti. Cum zic unii: să le laşi să se coacă.
   — Am înţeles! spuse Cecilia tărăgănând unele vocale, lăsând să se înţeleagă că ceea ce auzise era exact ceea ce se aştepta să audă. Dar asta numai un timp! preciză ea. La un moment dat... Cecilia mimă cu ambele braţe o explozie: — Pfu! Nu mai poţi aştepta! Pur şi simplu nu mai poţi! Şi râse nestăpânit. — Noi doi, de pildă, Paul şi cu mine... Îmi amintesc cum a fost acum zece ani — oho! Dumnezeule!
   — Cecilia, te rog! reacţionă sever dar cu discreţie pudică domnul Stanciu. Eu accept că suntem aici ca să împărtăşim din experienţa trecută. Dar nu dăm detalii intime fără nicio relevanţă, ce dracu’!
   — Tu ce-ai visat azi-noapte, iubitule? schimbă Cecilia subiectul fără să clipească.
   — Am visat că în toiul nopţii se deschidea chepengul de la pod şi se arăta, cu faţa în jos, o persoană hidoasă.
   — Care chepeng? întrebă neliniştită Cecilia.
   — De la noi de-acasă.
   — Şi asta ce-nseamnă?
   — Asta înseamnă intruziune, interveni Vadim. Intruziune în viaţa privată. Asta cred că ar spune Freud.
   — Zău? M-ar interesa şi părerea Elvirei, se întoarse Cecilia spre tovarăşa ei de masă. E vorba de intruziune? Aşa crezi şi tu?
   — Eu cred că Paul n-a visat nicio persoană hidoasă, răspunse Elvira pe un ton sec.
   — De ce crezi asta? strigă Cecilia. Şi îşi mută privirea contrariată de la Elvira la consortul ei şi înapoi.
   — Fiindcă bărbaţii au uneori imaginaţie. Văd peste tot chepenguri şi feţe mai mult sau mai puţin hidoase.
   — Are dreptate Elvira, recunoscu domnul Stanciu. Nu că aş avea imaginaţie, dar într-adevăr n-am visat nimic. Ceea ce am spus n-a fost decât o glumă.
   Cineva deschisese o fereastră undeva pe la mijlocul salonului. Nu erau prea mulţi tineri în grupul lor să se bucure de aerul proaspăt şi rece care pătrundea pe acea fereastră. Într-adevăr, de la echinocţiul de primăvară nu existau nici acum mari aşteptări, doar că echinocţiul se mai apropiase cu vreo două zile, astfel că numai douăsprezece zile îi mai despărţeau de noaptea cea egală cu ziua. Cei aşezaţi la masa din dreptul ferestrei deschise nu păreau deranjaţi, nu protestau că le-ar fi rece sau că ar sta în curent. Deşi curentul, dacă era, trebuie că aducea de afară mirosul proaspăt al zăpezii căzute în ajun — şi poate mirosul nopţii. Depărtarea de lume, proximitatea muntelui, poate şi altceva nevăzut, făceau ca pentru unii, dacă nu pentru toţi, timpul să curgă altfel. Pentru Vadim în orice caz trecuse deja aproape o veşnicie de la întâlnirea de adio cu Dana, la un alt hotel, care la prima impresie n-ar fi trebuit să se afle prea departe de Ţărmul Armoniei; cât despre prietena lui, Saviana, timpul lucrase de asemenea într-un fel ciudat, estompând până la anihilare amintirile şi dorinţele.
   Erau în preajma acelei ferestre bărbaţi şi femei care se vedea că se simt bine, ei între ei şi fiecare luat în parte, şi pe care Vadim nu apucase să-i cunoască. Dar dacă se gândea mai bine, în ciuda unei incerte nostalgii a unei posibile cunoştinţe într-un timp viitor cu toţi acei oameni, de fapt povestea lor, prezumtiv publică pe estrada lui Gemi, simţea că începe să-i fie aproape indiferentă. Constată de asemenea cu surprindere că nu îl mai tentează să-i pipăie pe sub masă coapsa Elvirei, aşa cum îl tentase până mai acum câteva ore. Îl tulbura revolta pentru tratamentul la care îl supusese Elvira în cele două nopţi trecute. Nici nu avusese ocazia să aibă cu ea o explicaţie pentru atitudinea ei provocatoare. Dar acum, după promisiunea pe care tocmai i-o făcuse, ce mai conta?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru