vineri, 26 ianuarie 2018

Divorţ fericit! (21)*

Capitolul 13

Din nou se auzea prin uşa închisă duşul susurând în baie. A treia seară, şi acelaşi joc al absurdului. Nimeni din grup nu l-ar fi crezut dacă Vadim i-ar fi spus că în primele două nopţi, deşi locuind în aceeaşi cameră, între el şi Elvira nu se întâmplase nimic. Deja Cecilia se amuzase în timp ce stăteau la masă, făcându-i aluzii răutăcioase la presupusele delicii ale primelor lui două nopţi la hotel. În răstimpul cât se aflaseră doar între ei doi la masă, comesenii lor fiind plecaţi pe ringul de dans, Elvira îi făcuse o promisiune: În noaptea asta, gata, îţi promit, o să ai parte de plăcerea pe care o aştepţi. Şi o meriţi. Parcă asta îi spusese Elvira... O merita! Ca să vezi!... Totuşi, promisiunea ei, într-un chip nedesluşit, nu-i mai stârnise emoţia pe care o simţise altădată, de atâtea ori, în situaţii asemănătoare. Nici în ochii ei Vadim nu surprinsese lucirea provocatoare a femeii care a decis să meargă până la capăt. Şi nu văzu în ochii Elvirei nici pofta de viaţă pe care o remarcase ceva mai devreme în ochii Ramonei Onofrei când îl sorbea din ochi pe Bruno al ei în timp ce dansa cu el şi îşi lăsa capul într-o parte, languros — desfrâul satisfăcut din ochii ei căprui, pe care, slavă Domnului, avea cine din grupul lor să-l aprecieze. Nu, promisiunea Elvirei venea mai degrabă, aşa, ca un fel de recompensă pentru toate inconvenientele pe care i le provocase lui Vadim în acele ultime zile. O recompensă calculată. Dată în faţa notarului.
   Câteva nopţi până la echinocţiul de primăvară...
   Vadim îşi aminti de apariţia lui Vintilă Ştreza pe estradă. O apariţie pe care el o găsise strălucită. Ascultase cu o vie plăcere elogiul femeii şi al iubirii mereu noi, pe care îl rostise companionul lor. Fusese întru totul de acord cu el. Părul lucind în lumina străzii, asta îşi dorea Ştreza să vadă, printre altele, la femeia iubită. Şi cine nu şi-ar fi dorit-o împreună cu el?... Mirosul de proaspăt al obrazului rece al femeii într-o seară de februarie... Cum îşi alesese, de dragul elocinţei, luna din an care ascunde în ea, poate, promisiunile cele mai pline de savoare!... Iubirea mea să fie veşnic proaspătă şi vie! — parcă aşa spusese Ştreza că şi-ar dori. Mănuşile femeia iubită să şi le tragă peste mâinile puternice şi elastice... Corpul întreg al Elvirei, în ciuda anilor ei ceva mai mulţi la număr decât ai lui, Vadim îl ghicea puternic şi elastic. Încă nu îl atinsese, doar îl zărise fugitiv în prima seară când ea se întorsese de la baie şi îşi lăsase halatul pe un scaun înainte să se strecoare goală în aşternutul ei. Goală şi singură, într-un pat din aceeaşi cameră, dar la ceva distanţă de al lui. Într-un fel, putea spune că începuseră să fie apropiaţi între ei. Chiar şi întrebările pe care şi le punea şi pentru care nu avea încă răspuns se putea spune că fac parte din viaţa lor comună. Fiindcă întrebările se refereau în primul rând la ea. Vânătăile ascunse sub ochelarii ei fumurii, cele care astăzi iată că dispăruseră ca prin minune; scrumiera din maşină, plină ochi cu chiştoace care sugerau o stare de nervozitate ce se consumase în absenţa lui, în acea primă după-amiază, când, în faţa panoului publicitar de la marginea şoselei, ea îi întredeschisese portiera invitându-l să urce în maşină; conversaţia cu ea, echilibristică încântătoare între flecăreală, aluzii şi accente grave; toate acestea ar fi trebuit să alcătuiască un preludiu al desfătărilor aşteptate cu sufletul la gură, care vin... dacă nu în lumea asta, atunci când?
   Pe fereastra care dădea spre parcare pătrundea aceeaşi lumină roşiatică a primei nopţi de după ninsoare. Se auzi un motor pornit, acolo jos, apoi aceeaşi maşină, sau poate alta, deplasându-se în parcare dintr-un loc într-altul, nu se ştie dacă sosind sau plecând. Vadim nu mai avu curiozitatea să se dea jos din pat şi să vadă ce se întâmplă.
   Ştreza — îşi aminti el — apăruse pentru toată lumea într-o cu totul altă lumină după ce femeia aceea care pretindea că îi era soţie se ivise în salon şi urcase pe estradă ca să facă acele dezvăluiri şocante. Pentru Vadim însă, prima impresie lăsată de Ştreza rămânea de neşters. Adevărul, fie că era vorba de relaţiile dintre sexe, fie era vorba de alte aspecte ale vieţii, nu putea fi ascuns în spatele unor convenţii. Şi era meritul acelora care îşi luau riscul să spună adevărul, fără ocolişuri. Păcat că lumea îşi făcuse din ipocrizie un mod de existenţă. În fond, nu puţini erau aceia care considerau că menirea omului pe pământ este să fie fericit. Iar dacă fericirea unora însemna nefericirea altora... E-adevărat, avem cu toţii asigurat un loc sub soare. Dar nu suntem egali şi nu ne putem bucura cu toţii de acelaşi noroc. De altfel, Ştreza însuşi vorbise de responsabilitate. Şi Vadim nu avea niciun motiv să se îndoiască de sinceritatea sa. Accidente? Da, accidente se petrec în fiecare zi, în fiecare minut. Unele iată că au consecinţe neprevăzute. Nu puteai să fii atotştiutor. Vadim încercă să-şi şteargă din minte imaginea lui Ştreza părăsind salonul fără o vorbă.
   După fiecare din primele două seri, Vadim se întorsese în cameră cu senzaţia stranie că, parcă fără să aibă vreun merit în asta, reuşise să se abţină de la excesele cinei. Se simţise, trupeşte cel puţin, uşor şi relaxat. Acum însă, în cea de-a treia seară, în pragul miezului nopţii, parcă se simţea greu şi moleşit; deşi nu îşi amintea să fi întrecut măsura, nici cu mâncarea, nici cu băutura. Senzaţia de greaţă care îl cuprinsese între timp, pe nesimţite, îl făcu să i se strecoare în suflet teama că ceva nu era în ordine cu el.
   Şi iată că uşa de la baie se deschise şi Elvira intră în cameră. Nu se mai îndreptă spre patul ei ci o luă drept spre patul lui. Îşi scoase halatul cu o mişcare abilă — i se păru lui Vadim — şi îl aruncă pe speteaza unui scaun, la fel ca în prima noapte. Lumina din tavan fiind stinsă, îi văzu trupul de aproape, luminat dintr-o parte de lumina roşiatică ce venea de afară; iar din cealaltă parte de lumina care venea din baie, unde ea, ieşind, lăsase uşa deschisă. Aşa goală cum era, se aşeză pe marginea patului. Şezând, se răsuci un pic din mijloc, spre el, privindu-l în tăcere, cu un soi de înţelegere matură, din miezul căreia răzbătea o curiozitate stinsă.
   I se părea oare ciudat că nu sare pe ea, s-o tragă într-o clipă spre el, în aşternut?

   Hotelul Ţărmul Armoniei nu avea camere la parter. Se aflau acolo restaurantul, incluzând bineînţeles bucătăria, un bar, o sală de conferinţe, o sală de forţă şi un bazin de înot. Plus alte câteva dependinţe. Niciuna nu era încuiată, semn că administraţia avea deplină încredere în clienţii hotelului. Şi în principiu oricare dintre acele încăperi l-ar fi putut interesa pe Bruno, fire iscoditoare şi neastâmpărată, acum în drum spre Ferrari-ul său din parcare. Dând să treacă prin faţa nişei recepţiei, un recepţioner îl strigă dintr-o parte:
   — Domnule Roşca! Bună dimineaţa. Vă pot ajuta cu ceva?
   Aproape un puştan, aşa arăta recepţionerul.
   — A, deci mă cunoşti! exclamă Bruno vesel, exagerându-şi un pic mirarea.
   — Cine nu vă cunoaşte, domnule! îl flată tânărul recepţioner. Dintre toţii invitaţii Doamnei Zenobia, unul singur are un Ferrari roşu! Şi îi zâmbi arătându-şi dinţii albi. — Mă gândeam că, fiind atât de târziu, poate vă pot ajuta totuşi.
   — Târziu? îl apostrofă Bruno, mucalit. Greşit! Devreme, poate vrei să spui!
   — Aveţi dreptate, domnule, devreme, se grăbi să se corecteze puştiul.
   — Nu cred că vrei să mă ajuţi, îl tachină Bruno.
   — Ba, cum să nu! Vă ajut cu cea mai mare plăcere.
   — Îmi aduci ceva din maşină?
   Recepţionerul făcu o strâmbătură, afişând o faţă neconsolată.
   — Îmi pare rău, domnule. În momentul ăsta n-am voie să părăsesc recepţia. Chiar n-am voie. Altceva, dacă doriţi.
   — Aveam nevoie de nişte prezervative, îi dădu Bruno puştiului o explicaţie pe care acesta nu i-o ceruse. Am o cutie plină în torpedo.
   — Înţeleg. Aţi avut o activitate bogată.
   — Foarte bogată, într-adevăr! fu Bruno încântat să recunoască. Din fericire, ţin întotdeauna în torpedo o rezervă pentru cazuri de urgenţă.
   — Şi acuma e urgenţă?
   — Tu ce crezi?
   — Presupun că e urgenţă, domnule.
   — Ei, dar văd că te pricepi!
   — Mă străduiesc, domnule. Iar în privinţa „activităţii bogate”, puteţi să fiţi liniştit, nu mai durează mult.
   Bruno se închiondoră la el:
   — Adică ce vrei să spui?
   — Păi asta a fost ultima dumneavoastră noapte, domnule! Greşesc? Astăzi, după prânz se încheie sejurul „Divorţ fericit!”.
   — Da, dar noaptea încă nu s-a sfârşit!
   — Ce se mai poate face într-o jumătate de oră, domnule?
   — O faci pe deşteptul cu mine!
   — Nu mi-aş permite, domnule.
   — Vezi, că dacă mă mai superi mult, s-ar putea să mai rămân aicea vreo câteva zile, cu o doamnă. Tot se goleşte hotelul, nu-i aşa, isteţule?
   — Aşa e, domnule. Se goleşte.
   Bruno ieşi în parcare. Pe zăpadă, printre maşini, erau foarte puţine urme de paşi. Când se întoarse, la biroul din nişa recepţiei nu mai găsi pe nimeni. Prin uşa deschisă care dădea spre încăperea din spate, dincolo de birou, Bruno zări, preţ de o secundă sau două, o figură necunoscută, un tip solid, îmbrăcat cu un pulover gri, cu o faţă încruntată. Îl văzu doar cât individul trecu prin cadrul uşii, dintr-o parte într-alta. Ce naiba îl supărase?
   Bruno se opri la uşa restaurantului. Nu se luminase încă de ziuă, aşa că restaurantul nici gând să se fi deschis: vorba aceea, era mai închis ca niciodată. Lui Bruno însă i se păru că încă mai trepidează de tumultul serilor pe care le petrecuse acolo, alături de toţi, invitaţi, moderator — cel cu verva sa nesecată, alături de muzicanţii care cântaseră pe estradă. Şi mai ales de Ramona**, care, vorba fantelui bătrân cu lavalieră, abia trecut în lumea celor drepţi, mustea de viciu. Cu o pauză semnificativă după „mustea”. Cu asta o nimerise donjuanul bătrân. Colobreja. Câţi oare din salon înţeleseseră ce voise să spună ghiujul? El însă înţelesese perfect. Una peste alta, fusese atât de bine până acum în acest sejur — chiar şi cu moartea subită a domnului Colobreja —, că lui Bruno nici nu-i venea să creadă că astăzi era ziua despărţirii. Masa de prânz, şi gata... Dar ce idee! Chiar aşa, de ce să nu mai rămână încă vreo două-trei zile, împreună cu Ramona? Aveau să se descurce la firmă fără el o jumătate de săptămână. Avea să-i sune chiar astăzi, după micul-dejun, să-i înştiinţeze despre întârziere. Cât despre Ramona, era exclus să nu dorească şi ea să mai rămână împreună cu el, de-ar fi fost să judece doar după cum îi gemuse şi i se zvârcolise, de atâtea ori deja, dedesubt...
   Şi poate că avea să-şi facă apariţia în cele din urmă şi doamna Zenobia. Bruno chiar era curios s-o cunoască. Nu doar ca hologramă, cum auzise pe cineva din grup glumind pe seama cei, ci în carne şi oase. Nimeni nu vorbise în salon despre vârsta ei, nici invitaţii, nici Gemi. Să fi fost o hoaşcă bătrână, sastisită de viaţă, plină de bani, dornică să-şi umple puţinul timp care îi mai rămăsese de trăit cu farse de prost-gust? Bruno şi-o închipui cu şiraguri triple de perle la gâtul uscat, tot numai tendoane şi piei bătrâne atârnând, dar cu ochi scânteietori de babă-cloanţă, brăţări la încheieturi şi inel lângă inel în degetele osoase. Râse în sinea sa şi se apostrofă pe sine însuşi în gând: Nu, bătrâne! Trebuie că arată cu totul altfel... doamna Zenobia. Vom vedea. Dacă vom vedea.
   La două uşi distanţă de restaurant se afla bazinul de înot. Bruno auzise vorbindu-se despre peretele de sticlă care dădea spre coasta muntelui, o privelişte superbă, care cică, ea singură, merita toţii banii. Acum însă era întuneric beznă înăuntru. Îl izbi în modul cel mai dezagreabil aerul stătut din sală, semn că bazinul nu fusese de multă vreme folosit. Sau, în orice caz, că nu fusese aerisit. Sau poate nu funcţiona ventilaţia. Totul era aici în afara timpului. Bruno căută pe pipăite un întrerupător pe perete, în vecinătatea uşii. Ce înseamnă să fii inspirat! Îl găsi de la prima încercare, şi sala bazinului i se înfăţişă luminată, în toată splendoarea ei încremenită. Luminile din plafon se legănară abia perceptibil, oglindite în apa negru-verzuie. Şi nu era deloc mică sala, cum spuneau unii. Un halat alb, flauşat, zăcea aruncat pe una din băncile de lemn de la peretele cel faimos, de sticlă, care dădea spre versantul muntelui. Cine naiba îl uitase acolo? Cineva de la vreo altă serie de invitaţi ai doamnei Zenobia? Nu era singurul halat uitat pe băncile de lemn. Iar bănci erau şi pe latura cu intrarea, opusă peretelui de sticlă. Şi în partea aceea zăcea un halat aruncat pe o bancă.
   Bruno începu să se gândească serios la o eventuală prelungire a şederii sale la Ţărmul Armoniei, împreună cu Ramona. Se şi vedea, după plecarea tuturor invitaţilor, ducându-se la recepţie, să întrebe dacă bazinul de înot se poate încuia. „Dar de ce vreţi să fie încuiat, domnule Roşca?” avea să fie întrebat. Iar el avea să le explice ceea ce ei pricepeau greu: „Vreau să zic încuiat pe dinăuntru.” Şi dacă tot n-aveau să priceapă, avea să le-o spună pe şleau: „Pentru ceea ce se cheamă fantezii împreună cu doamna Onofrei! Dacă n-aveţi nimica împotrivă! Fantezii acvatice! Acuma aţi înţeles?” El şi cu Ramona aveau să pună stăpânire pe bazin, încuiaţi pe dinăuntru, goi puşcă amândoi, zbenguindu-se în apă şi alergând pe marginea bazinului. Atenţi totuşi să nu alunece pe gresia udă! Dar şi când avea s-o prindă! Păcat doar că nu erau două ca Ramona. O hârjoană în trei ar fi fost şi mai interesantă. Halatele albe lăsate pe bănci erau cele pe care ei şi le-ar fi lăsat, rămânând goi, ca Adam. Şi Eva.
   Era şi un paravan acolo, spre un colţ — un fel de rogojină într-un cadru de lemn. Bruno se întrebă: e oare posibil ca ditamai bazinul să nu aibă vestiar? Şi paravanul să le servească clienţilor pentru a se schimba? După paravan era o altă bancă, iar pe bancă zăcea aruncat un alt halat, dar nu alb. Halatul era grena şi i se vedeau mânecile atârnând. Mâneci erau, sau...? Brusc, Bruno se pomeni trăgând paravanul cu o mişcare fulgerătoare în faţa sa şi simţi cum inima în piept s-a pornit să bată nebuneşte: grena nu era un halat ci vesta scriitorului. Şi de fapt chiar el era acolo, întins pe bancă, pe spate, privind fix în tavan. Dădu să alerge să anunţe la recepţie, dar în clipa următoare îşi zise că poate alarmează degeaba personalul hotelului. Se întoarse spre scriitorul întins pe bancă, se apropie la doi paşi şi se uită cu atenţie la faţa lui. Scriitorul avea ochii larg deschişi şi timp de o secundă, de două secunde, de multe secunde, nu clipi. Bruno, învingându-şi oroarea, se aplecă şi întinse o mână până când atinse cu degetele gâtul domnului... îşi aminti numele lui din prima seară când îl văzuse pe estradă: Marinescu. Gâtul domnului Marinescu era rece ca gheaţa.
   Tot nu începuse să se lumineze de ziuă când Bruno ajunse înapoi în cameră. Ramona dormea. În aşteptarea lui, adormise, fără a se osteni să-şi mai tragă plapuma peste ea. Dumnezeule, dormea pe-o parte, cu o mână sub cap, şi mustea de viciu. Bruno coborâse pentru câteva minute, poate nu mai mult de zece, plecase dintr-o lume şi se întorcea într-o cu totul altă lume. Aruncă o privire pe fereastră. Parcarea era în continuare inundată de acea lumină roşiatică, totul stagna acolo, mai puţin un loc de parcare. Acel loc de parcare era şi el încremenit, acolo jos, doar că ceva se mişcase: gol acum, lăsa la vedere un dreptunghi de asfalt neacoperit de zăpadă. O maşină părăsise parcarea în cursul nopţii — nu se ştia a cui. Se dezbrăcă şi se strecură în pat lângă Ramona, aducându-şi mâinile sub ceafă, stăpânit de o încordare cât se poate de neplăcută. Ea se răsuci spre el, se lipi de el, şi îşi trecu braţul pe după gâtul lui. — Ce-i, dragule? Ce s-a-ntâmplat? Ai adus ce trebuia? Vocea îi era moale şi adormită. Era clar că nu aşteaptă de la el niciun răspuns. „Mirosind a noapte caldă şi a desfătări”, şi-ar fi zis Bruno în gând, cu încântare, dacă imaginea domnului Marinescu întins pe bancă, cu ochii deschişi spre tavan, nu i-ar fi stăruit în amintirea proaspătă, abia adăugată celorlalte amintiri, până mai adineaori frumoase, răscolindu-i trecutul recent. Foarte recent... Ramona se trezea încetul cu încetul şi îşi trecea palma, tot mai apăsat, peste pieptul lui, în sus şi în jos, desfătându-se parcă mai mult cu părul lui din acel loc. Bruno şi-o imagină pe însoţitoarea scriitorului, doamna, fosta... cum o chema oare? — doamna Mircioiu, da... Şi-o imagină aşteptându-l, poate, pe fostul ei consort, nu în acelaşi pat, desigur, de bună seamă dormiseră în paturi diferite, de fapt Bruno nici nu ştia... Poate chiar în camere diferite... Oricum mirată că el nu se mai întoarce. Bruno nu îşi putea imagina ce îi spusese domnul Marinescu ieşind din cameră — că se duce, unde? la bazin? oră de înot înainte de revărsatul zorilor?... Ramona se lipise toată de el, era acum trează de-a binelea, îi simţea părul pubian frecându-se de coapsa lui, o simţea încercând să-şi strecoare coapsa între coapsele lui, nefăcând altceva prin asta decât să-i sporească încordarea... Ieşind de la bazin, Bruno alergase la recepţie, dar tot nu era nimeni acolo, iar uşa pe unde ceva mai înainte îl zărise pe individul solid, în pulover gri, fusese şi ea închisă.
   — Ce-i, iubitule? Ce nu-i bine?
   Vocea Ramonei nu mai era adormită, chiar deloc. Bruno şi-o aminti în seara când o cunoscuse, şezând singură la masă, la restaurant, ducând la gură ceşcuţa de cafea şi apoi suflând în sus, cu un gest dezinvolt, fumul de ţigară. Şi-o aminti lăsându-şi în jos pleoapele, într-un gest retractil, în clipa când el îi ceruse voie să se aşeze la masa ei. Gestul retractil se repeta, într-un fel, acum, doar că el era cel care se retrăgea, parcă fără voia lui. Din nou: fuseseră amândoi într-o lume, iar acum se trezeau în alta. Dumnezeule, şi când te gândeşti că cu doar câteva minute în urmă îi venise ideea să mai rămână câteva zile la Ţărmul Armoniei împreună cu Ramona, după încheierea sejurului „Divorţ fericit!”. Nici vorbă acum de şedere în plus!
   — Nu cred că vrei să ştii ce s-a întâmplat.
   Ramona percepu o vibraţie străină în vocea bărbatului pe care îl cunoştea de mai bine de două zile, obişnuit să se veselească din orice şi să tachineze fără încetare, şi avu o tresărire violentă.
   — Ce s-a întâmplat?
   Vocea lui era afectată de aceeaşi vibraţie străină:
   — Am găsit pe cineva mort în sala bazinului.
   Ramona se ridică brusc într-un cot.

   Era atât de aproape de ţintă, şi totul se năruia. Vadim întinse braţul şi încolăci talia Elvirei, fără vlagă şi cu un regret nesfârşit.
   — Ce-i, dragule? spuse ea, nu te simţi bine?
   El percepu compătimirea din glasul ei. O compătimire autentică? Spuse, cu tristeţe, în chip de scuză:
   — Mă tem că am aşteptat prea mult.
   Femeile aveau înţelegere pentru suferinţele bărbaţilor.
   — N-ai fost în acord cu tine însuţi, spuse Elvira. Aşa-i?
   Compătimirea pe care o presupusese la ea părea tot mai îndoielnică.
   — Asta ce vrea să fie, o explicaţie?
   Elvira îi dădu un răspuns la care el se aştepta:
   — Li se întâmplă bărbaţilor. Ştiu cât e de neplăcut.
   El se uită undeva în gol. „Chiar ştii?”, îi veni s-o întrebe. Ar fi vrut să găsească în sufletul ei o compătimire autentică; ar fi vrut să-i smulgă promisiunea unei... reparaţii, cândva, într-una din zilele următoare. Ar fi vrut să audă de la ea o poveste de adormit copiii, despre nevoia unui alt ţel în viaţă, despre o schimbare de mult aşteptată, care ar fi trebuit să se petreacă în viaţa lui; despre un nou stil de viaţă, în care împreunarea să conteze mai puţin; sau deloc; cum îl apostrofase cu ani în urmă o altă femeie, pe care avusese nesăbuinţa şi grosolănia să o ameninţe că o părăseşte dacă nu se dezbracă în clipa următoare: Cum, Vadim, pentru tine numai asta contează?... Viaţa nu-i totdeauna o competiţie, ar fi vrut să o audă pe Elvira spunându-i. Nu doar campionii îşi găsesc loc în ea. Vorba lui Vintilă Ştreza, dacă nu în lumea asta, atunci când?... Pentru ceilalţi, care se mulţumesc cu mai puţin, s-au inventat cântecele de leagăn, mângâierile pe obraz şi consolarea cu prăjiturele făcute în casă... Dar nu, în sufletul ei nu găsi niciun fel de compătimire autentică. Nicio consolare.
   — Promiţi că o să ne vedem şi mâine-noapte? se pomeni el cerşindu-i o nouă şansă.
   Ea nu întinse spre gâtul lui nicio mână mângâioasă, aşa cum el şi-ar fi dorit.
   — Mâine-noapte o să fim cu toţii departe, îi răspunse cu glas moale, dar lipsit de orice vibraţie.
   Ultima salvare pentru el era să amâne reîntâlnirea lor într-un viitor iluzoriu: Poate ne vom întâlni cândva, cine ştie... Dar Vadim nu avu puterea să i-o spună. Nici măcar atâta.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
**Numele personajului Otilia Răducanu se schimbă în Ramona Onofrei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu