Notaţii literare (XVIII)

Tocătură literară
   Olga Lepeşinskaia, o pseudo-bioloagă sovietică de pe vremea lui Stalin, a pretins că a reuşit să demonstreze că viaţa poate să apară spontan, în condiţii naturale, din materie organică (eventual anorganică). În acest scop a introdus într-o cuvă materie vie, pe care a tocat-o mărunt-mărunt, până la nivel sub-celular, distrugând viaţa — a crezut/pretins ea. După care, supunând radiaţiilor ultraviolete respectiva tocătură, a pretins — falsificând datele — că din ea s-a născut după un timp materia organizată — viaţa.
   La fel mi se pare că a procedat şi Mircea Cărtărescu în scrierile sale de succes (Orbitor, Solenoid). A luat hălci din impresiile şi din amintirile sale — poate şi ale altora, n-are importanţă —, impresii şi amintiri care poate că mai aveau în ele ceva viaţă, le-a tocat mărunt, în fragmente dezorganizate, până ce aproape că n-a mai rămas din ele nimic. După care, aşternându-le pe hârtie alandala, la grămadă, a pretins că a fabricat viaţă. Olga Lepeşinskaia a fost dovedită ca impostoare. Despre tocătura pe care Mircea Cărtărescu a aruncat-o pe piaţă unii încă mai cred că este viaţă.

Moralitate şi literatură
   „Nimic nu stimulează spiritul critic în societate atât de mult ca o literatură bună. Dar literatura și moralitatea nu merg împreună. Sunt dușmani. Și trebuie să respecți literatura dacă crezi în libertate.” [Interviu cu Mario Vargas Llosa, în El Pais, 2 mart. 2018 — https://elpais.com/elpais/2018/02/27/inenglish/1519736544_699462.html]

Cuvinte în subconştient
   „În cazul unui romancier scrisul are loc mai ales în subconştient: în acele adâncuri este imprimat ultimul cuvânt, înainte ca primul cuvânt să apară pe foaia de hârtie.” [Graham Greene, Sfârşitul unei iubiri, Polirom, 2013, p. 49]
   Apropo, cartea am cumpărat-o cu preţ redus, la cinci ani de la publicare. La standul cu cărţi la preţ redus am cumpărat şi James Joyce, Stephen eroul. „Greii” se pare că nu mai au căutare în mediocraţia literară de azi.

Logica absurdului
   Lewis Caroll câştigă pe cartea absurdului. Toate personajele se pretează cu brio la jocul absurd pe care autorul îl propune fără a se retrage în culise. Logica în scrierile sale este facultativă. Se cultivă cu asiduitate gratuitul. Ce-i mai prost este că şi logica sentimentelor şi a relaţiilor între personaje este la rândul ei facultativă. E adevărat că se forţează realul, şi multora, sătui de convenţii, asta le place. Dar există nişte convenţii care ţin de logica... absurdului. Care nu poate ignora, oricât ar fi de absurd, resorturile intime ale naturii umane.

Dezordinea în proză
    Toată lumea interesată de literatură şi de lingvistică ştie că dintre toate genurile literare, cel mai mare „grad de dezordine” în sensul din teoria informaţiei o întâlnim în poezie. Ei bine, Julio Cortázar sparge tiparele. Proza sa din 62: model de asamblare (un fel de „Prisencolinensinainciusol” — Celentano)”, deşi ar trece cu brio orice test de corectitudine gramaticală şi ortografică, ar face să se blocheze orice verificator de sens. Vorbesc de sensul ansamblului. Căci personajele, cu atâta consistenţă câtă o au, se referă în fiecare pagină, în fiecare paragraf, la fapte şi situaţii care nu s-au petrecut şi nu au existat până în acel moment ci se creează on line. Dialogurile, cu naturaleţea lor incontestabilă, ai zice că au fost surprinse în curtea unei instituţii de recuperare psihiatrică unde au ajuns persoane educate, manierate şi non-violente, despre care cineva aflat doar în trecere ar spune, ajungându-i la ureche, că se înscriu în totalitate între limitele normalului; în timp ce altcineva, adăstând mai multă vreme în respectiva curte, s-ar considera probabil victima involuntară a unui joc al absurdului. (De fapt, se cheamă suprarealism.) Materia epică — dacă putem vorbi de un epic — se reconfigurează non stop, dezordinea cognitivă devine totală, în timp ce ordinea estetică se presupune — unii presupun — că rămâne intactă. Sau poate chiar creşte. Te pomeneşti! O singură întrebare îmi vine în minte: când, în ce moment a considerat autorul să „acţiunea” s-a încheiat? Când s-a plictisit?

Drona şi zmeul*

Luca privi peste creasta cetăţii lui de nisip. Pe plajă era multă lume, iar în apă de asemenea se scăldau o mulţime. Peste capete, destul de departe în larg se vedea un vapor nemişcat. Luca vorbi cu el însuşi: Ei, cum o să fie ăsta vaporul lui Tati! Ăsta nu-i decât o epavă! Vaporul lui Tati e mare şi frumos şi de câte ori se întoarce din cursă ancorează la dană... Foarte aproape de mal, o fetiţă cu caschetă bleu cu buline albe pe cap se bălăcea la apă mică, singură. Se trântea pe burtă şi dădea din mâini cu disperare încercând să înoate. Luca era salvamar. Văzând-o în primejdie sărea în barcă şi vâslea în forţă s-o salveze. Valurile se înălţau în calea sa şi carena bărcii le despica hotărât spulberând în vânt spuma albă de pe creste. Ajuns în preajma fetiţei, arunca peste bord colacul de salvare. Pe care vântul îl lua şi îl sufla, îl tot sufla, alb, uşor şi lucios cum era, târându-l peste mare. Luca sărea peste creasta castelului şi alerga să-l prindă. Mami îl supraveghea îndeaproape cu privirea, Tati citea ziarul şi din când în când lua câte o gură de bere rece din sticlă.
   — Luca, te rog să nu te duci prea departe, da? strigă Mami.
   Pe mal, în mână cu colacul său recuperat de pe nisip, Luca se uita la fetiţa care continua să se bălăcească în apă, singură şi curajoasă, nesupravegheată de nimeni.
   Acum Luca era din nou la castelul său. Castelul avea la temelie un fel de grotă unde puteai să te ascunzi. Pe fundul grotei se infiltra apa mării.
   În jurul fetiţei şi mult dincolo de ea, alţii se bălăceau la rândul lor, iar ceva mai în larg, înotau sărind cu capul în valuri. Valurile se spărgeau înainte de a ajunge în locul unde se scălda micuţa cu caschetă bleu. Spuma se împrăştia, se lungea spre mal şi susura. Departe în larg se vedea epava ruginită. Luca zărea apropiindu-se dintr-acolo o şalupă rapidă. Era o chestiune de clipe: şerpuind cu îndemânare printre înotători, şalupa ajungea în trombă şi oprea în preajma fetiţei. Din ea săreau doi nirhadieni vânjoşi, cu caschete cu ghimpi şi cu feţele acoperite cu cagule, se repezeau s-o înhaţe pe biata fetiţă şi s-o răpească. Ca s-o ducă unde? Pe epavă? Noroc că Luca avea gata pregătit lansatorul cu încărcătură dublă. Care distrugea tot: praf şi pulbere!
   De pe salteaua ei pneumatică Mami îl urmărise zâmbind cu încântare. Nu se putu abţine să nu-l întrebe:
   — Luca, cu cine te baţi tu acolo?
   Nirhadienii se făceau nevăzuţi.
   Fetiţa cu caschetă bleu cu buline albe continua să se bălăcească în voie, cu o energie nesecată.
   Luca se depărtă de prosopul întins pe nisip. Din urmă Mami strigă încă o dată după el:
   — Luca, te rog frumos să nu te îndepărtezi prea mult!
   În jur erau prosoape străine, de culori ciudate, papuci de plajă necunoscuţi, călcaţi de picioare venite cine ştie de pe unde, o minge mare, feliată în verde şi alb, pe care n-o sufla vântul. Şi n-o sufla fiindcă o ţinea apăsată o mână nerăbdătoare. O apucară două mâini sigure şi o aruncară cu o destinaţie precisă, ceva mai departe, unde Luca era bine să nu se aventureze.
   Un alt prosop din apropiere, alb ca şi al lor, rămăsese gol, doar cu ceva nisip peste el, adus de vânt sau împrăştiat de picioare grăbite şi neglijente care alergaseră pe alături. Şi totuşi era cineva în vecinătatea prosopului: un băiat ceva mai mare decât Luca. Să fi avut şapte ani? Ţinea în mână o telecomandă pe care o butona de zor privind cu atenţie în sus. Luca îi urmări privirea şi observă o dronă în aer, zburând la foarte mică înălţime, la doi sau trei metri.
   Drona ateriză la marginea prosopului iscând o minusculă furtună de nisip. După strâmbătura de dezamăgire a băiatului, Luca deduse că posesorul dronei ratase aterizarea pe care şi-o propusese, adică exact pe prosop. Multă lume se grăbea. Mare parte din greşeli se puteau repara. Înălţai drona încă o dată, o dirijai cu mai multă atenţie. Băiatul era desigur străin: Luca deduse asta după cuvintele pe care i le adresă lui. Desluşi doar cuvântul see, despre care ştia că înseamnă vezi. Băiatul apucă drona şi îi spuse ceva lui Luca arătând spre marginea plajei. Şi ca să fie sigur că se făcea înţeles, îşi însoţi cuvintele de un gest de chemare care în toate limbile însemna fără niciun dubiu Hai cu mine!
   Era loc mai mult acolo la marginea plajei, lângă tufişuri şi dincolo de tufişuri unde se întindea o peluză cu iarbă pe jumătate îngălbenită. Drona se înălţă iarăşi zumzăind către cer. Tot încerca ceva: să se stabilizeze, să rămână în loc. Dar mai mult nu putea. Luca auzi din nou un see din gura băiatului, care stătea cu ochii înălţaţi către dronă şi cu degetele pe comenzi. Era tot numai energie şi bunăvoinţă. Drona o luă peste nişte vile de dincolo de plajă, se legănă un pic în aer, se redresă şi reintră sub controlul băiatului străin.
   — Hei, tu eşti cu ăsta? auzi o voce.
   Jos lângă el se iviseră ca din pământ mai mulţi băieţi. Luca îl privi încruntat pe cel care i se adresase. Avea o privire străină şi dispreţuitoare şi o voce aspră şi certăreaţă. — Ce, ţi-ai înghiţit limba? se răsti la el băiatul necunoscut. Te-am întrebat dacă-l cunoşti!
   Nu merita să-i răspundă. Dar Luca scutură totuşi din cap. O clipă îşi înălţă iarăşi privirea spre drona zburătoare, dar nu era chip să te prefaci că ei nu sunt acolo. Toţi erau mai mari decât Luca — patru sau cinci la număr, câţi erau. Cel care i se adresase avea poate zece ani, dacă nu chiar unsprezece.
   Pe strada apropiată de plajă treceau maşini. Treceau nepăsătoare de parcă n-ar fi avut nicio legătură cu plaja şi nici cu oamenii de prin locurile acelea.
   — E cu familia lui, nu ştii? îl întrebară pe Luca.
   — Ce neam e? întrebă un altul. Neamţ? Sau italian?
   — E blond, bă! observă un al treilea. Ăsta nu-i neam de italian.
   — E american!
   — How much? îl întrebară pe băiatul străin însoţindu-şi vorbele de gesturi repezite şi caraghioase. Şi arătară spre dronă: How much?
   Băiatul străin îşi coborî privirea doar o secundă. Făcu semn că nu: Not for sale! Se vedea clar că insistenţa celor din grup îl irită şi se străduia să nu piardă de tot controlul asupra dronei. Care, clătinându-se, continua să zbârnâie deasupra întinderii de iarbă îngălbenită.
   — Ce zice? Ce zice? N-o vinde?
   Un grup gălăgios de tineri trecu pe lângă ei venind dinspre un magazin, sau poate dinspre un restaurant. Niciunul nu-i luă pe cei mici în seamă. Se îndepărtară sporovăind şi râzând.
   — Te pricepi să vorbeşti cu el? îl întrebară pe Luca. Spune-i că-i dăm în schimbul dronei un zmeu.
   — Un zmeu? se miră Luca.
   Undeva în apropiere, pe strada care trecea paralel cu ţărmul, o maşină frână brusc scrâşnind pe asfalt. Scrâşnetul frânei stârni nelinişte. Cei din grupul de arţăgoşi nu simţiră niciun fel de nelinişte.
   — Ce, nu ştii ce-i ăla zmeu? se răstiră la el. Uite-l colo, îl ţine de sfoară.
   Abia atunci observă Luca o sfoară care se înălţa spre cer. Capătul ei era ţinut în mână de unul din băieţii din grupul de arţăgoşi, unul care până atunci nu scosese nicio vorbă. Şi nici acum nu scotea o vorbă. Doar ţinea sfoara zmeului şi se hlizea la ceilalţi. Zmeul se vedea mic de tot în înălţime, un mic romb de o culoare incertă, a cărui coadă se legăna în vânt cu unduiri viclene de şarpe zburător.
   — Urcă de zece ori mai sus decât drona! îi explicară. Spune-i lu’ neamţu’ tău că-i dăm zmeul pe dronă. Hai, spune-i!
   — Zmeul pe dronă? repetă Luca surprins.
   — Păi da! Ce te tot miri! Ţi-am spus, urcă de zece ori mai sus. Şi în plus nici nu se strică. Drona, dacă nu eşti atent, ai dat cu ea de pământ şi s-a ales prafu’!
   Era ceva ciudat în explicaţia asta.
   — Şi atunci de ce-o vreţi? întrebă Luca.
   — Auzi, bă! Ăsta cică de ce vrem drona!
   Băieţii cei arţăgoşi se uitară cu sprâncenele ridicate unul la altul, întâlnindu-şi privirile neobrăzate undeva în mijlocul grupului, şi izbucniră toţi într-un râs lăbărţat, inclusiv cel ce ţinea zmeul.
   — Şi noi ce-i zicem? veni o întrebare zeflemitoare din grup.
   — Lasă-l, bă. N-avem nicio treabă cu el!
   Îşi făcură semne între ei şi se apropiară din toate părţile de băiatul străin care se străduia în continuare să nu piardă controlul dronei din aer.
   Luca se gândi cu ciudă că lansatoarele nu erau niciodată la îndemână când aveai nevoie de ele. O rupse la fugă spre prosopul lor alb, în vecinătatea castelului de nisip lăsat în părăsire.

   — Drona! îi strigau băieţii arţăgoşi băiatului străin. Vorbeau tare, de foarte aproape, făceau gesturi deşucheate şi arătau spre dronă. Zmeu! strigau străduindu-se să articuleze cât mai clar cuvintele. Şi arătau spre zmeu. Drona contra zmeu! Strigau tare şi arătau când spre dronă, când spre zmeu. Schimb! strigau. Drona contra zmeu! Ce zici? Vrei? Băiatul străin încerca să scape, dar nu prea mai avea pe unde să iasă din cercul lor. Drona când cobora vertiginos, când se redresa, instabilă în aer.
   Se treziră cu Luca din nou lângă ei. Unul din margine se răsuci nervos şi îi dădu un ghiont în umăr. În clipa următoare îl zăriră pe Tati. Obişnuit să stea drept şi înalt în vântul de pe puntea vasului.
   În doar două clipe se făcu gol în jurul băiatului străin. Băiatul străin râse spre Tati. Spuse ceva pe limba lui, din care Luca nu înţelese decât un singur cuvânt, cleared.

   În grota de la subsolul castelului său de nisip se infiltrase şi mai multă apă de mare. Crenelurile se înălţau însă semeţe şi erau întărite cu scoici albe. Un contrafort sprijinea turnul principal să nu se prăbuşească. Avea să ţină oare măcar până mâine?
   Luca se gândi la o încărcătură triplă. Lansă o rachetă spre epava ruginită din larg, către care prea puţină lume se uita în momentul acela. Epava se prefăcu într-o vâlvătaie.
   Vhu–pfuu!

***

^*Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca, în lucru

Fotografia*

După mai mulţi ani se ivi pentru Lucia prilejul să mute de la locul ei etajera din colibă. O goli mai întâi de cărţi, etajera deveni uşoară, astfel că o putu muta ca pe nimica. Jos, îndărătul ei, pe plintă, în pânze de păianjen, descoperi fotografia format carte poştală care dispăruse într-o zi de pe etajeră. Gil o pusese acolo, rezemată de peretele de lemn. Fotografia înfăţişa un colţ din grădina lor, aşa cum nu mai era de cine știe câţi ani.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou