Motan

Are locul lui preferat, în lanul de levănţică, lângă coliba din fundul curţii, unde, uitat de Dumnezeu, îl ia cu somn, mai ales când o rază de soare îi mângâie blana tărcată. Sau, dacă nu în lanul de levănţică, atunci ceva mai încolo, lângă gard, unde iarba e înaltă şi deasă. Iarba a tăvălit-o făcându-şi din ea culcuş în toate zilele de răsfăţ ale verii care a trecut. Stă acolo cât timp e soare şi cât timp nu îi e foame. Când i se face foame, vine uneori şi se aşează pe covoraşul de la intrare, cu botul spre uşă, sperând să i se deschidă. De cele mai multe ori nu-i nevoie. Fiindcă stăpâna nu uită să-i dea demâncare. Când, odată cu hrana, are parte şi de mângâieri. Se înfiorează numai când îşi aminteşte cum mâna stăpânei îi trece mângâioasă peste spinare începând de la creştetul capului până către coada pe care n-o mai are.
   Uneori însă se întâmplă altceva.
   Motan stă tolănit pe locul lui preferat sau pe un altul — sunt şi alte locuri bune în curte. Nu îşi dezlipeşte ochii de uşa pe care de atâtea ori i s-a dat voie în casă. Se uită de la distanţă, aşteaptă răbdător.
   Dar uşa nu se mai deschide.
   Timpul trece încet. Oricâtă răbdare ar avea Motan şi oricât ar tânji după vremurile bune, timpul trece şi uşa tot nu se deschide. Nu se întâmplă nimic. Totul rămâne neclintit. Începe să fie răcoare. Ceva i-a căzut pe spate, dar Motan n-a tresărit. A fost o frunză uscată. Şi nu doar una. Mai multe frunze uscate îi cad pe spate şi i se aştern în jur.
   A trecut timp şi uşa a rămas închisă. Încă puţin şi se lasă noaptea. Asta înseamnă ceva. Înseamnă că stăpânii au plecat. S-a mai întâmplat asta oare? Motan are amintiri. Se visează dormind înăuntru, pe covoraşul de pe hol. Ei, poate o să se mai întâmple. Într-o altă zi. Poate mâine.
   Doar că mâine se dovedeşte a fi un nou azi.
   Dimineaţă, Motan aşteaptă în iarba înrourată, cu ochii la uşă. Nici nu îşi aminteşte unde şi-a petrecut noaptea. Şi uşa tot nu se deschide. Zilele nu se mai deosebesc una de alta. Stăpânii nu se întorc...
   De fapt, pe cine aşteaptă Motan? Curtea a fost goală de când lumea şi Motan a fost singur de când se ştie. Stăpânii nu sunt decât un vis de ghiftuială, cu burta plină. Şi tot în vis era şi o cărare, pe care şi-o disputa cu alte pisici. Cărarea începea pe-aici pe undeva şi ducea... Pe Motan îl ajută mirosurile, pe care şi le aminteşte mai bine decât orice altceva. Era o cărare, care ducea pe un alt tărâm, la un alt castronaş cu mâncare, în vecini. Motan îşi aduce aminte. Cărarea trecea pe sub poartă, sau mai bine prin spaţiul strâmt dintre poartă şi zidul casei, apoi pe sub un gard înalt de grilaj, trecea prin curticica unui garaj... Un drum scurt, întortocheat şi cenuşiu, la fel de cenuşiu ca blana lui, departe de lanul de levănţică, departe de culcuşul din iarba înaltă.
   Dar care ducea la mâncare.
   Motan nu are de ales. O ia pe drumul mâncării. Sprinten şi îngândurat. Trist şi înfometat. Cumva, iese el la liman. A fost singur de când se ştie.
   Dar într-o zi se întorc şi stăpânii, negreşit.
   Motan nu ştie ce înseamnă o săptămână. Pentru el nu există decât timpul, măsurat în raze de soare, de care îşi aminteşte. Nu îşi aminteşte în schimb de ploi şi atât mai puţin de ninsori şi de nămeţi de zăpadă.
   Timpul le va aduce pe toate, fiecare la momentul potrivit.