miercuri, 19 decembrie 2018
Notaţii literare (XIX)
Ficţiunea şi maturizarea naţională
Avem cu toţii o imagine hipertrofiată despre literatura sud-americană. În realitate, poate că au trecut oceanul, spre noi, doar câteva vârfuri — ce-i drept nu puţine —, iar noi am extins buna reputaţie a celor câteva asupra unei literaturi întregi. (Nu ştiu cum arată literatura sud-americană în ochii sud-americanilor; după cum nu ştiu nici cum arată literatura italiană, spre exemplu, în ochii italienilor.) Probabil că ştie Julio Cortázar ce spune: „Una din dovezile de subdezvoltare a ţărilor noastre e lipsa de naturaleţe a scriitorilor lor; alta e lipsa de umor — aceasta nu se naşte niciodată fără naturaleţe. Sinteza dintre naturaleţe şi umor e cea care în alte societăţi îi conferă scriitorului personalitate (...). Noi, rezultate timide ale autocenzurii şi ale grijii surâzătoare a prietenilor şi criticilor, ne mulţumim să scriem memorii-surogat (...). [N]oi rămânem închistaţi, ne stabilim domiciliul în romanele noastre, iar când ieşim în stradă suntem nişte domni plictisitori (...).”
Deşi citatul este dintr-un roman, Ocolul zilei în optzeci de lumi, preocuparea lui Cortázar se ghiceşte a fi din afara spaţiului ficţional. Şi nu e o preocupare de sine.
Ce să mai vorbim de romanul românesc contemporan şi, la fel de bine, „clasic”! Stângăciei „clasice” tinde să-i ia locul o fluenţă căznită, într-un spaţiu anost şi lipsit de imaginaţie. Şi de umor, fireşte. Un spaţiu deasupra căruia nu poţi să te ridici fiindcă editorii şi criticii stau veghează cu străşnicie.
Uşurinţă
Unii se laudă că scriu uşor. L-aş întreba pe câte unul dintr-ăştia, citindu-l: Şi zi, aşa, ai scris chestia asta dintr-o suflare? Chiar e la prima mână? Ca să vezi!
„Enhanced” text — super-textul, o obsesie a americanilor
Bellow mimează profunzimea prin puhoaie de „smart”-dialoguri, menite să dea pe spate prin super-naturaleţea lor. John Updike mimează profunzimea apăsând pedala entropiei textului, printr-o puzderie de detalii circumstanţiale de o inventivitate sintetică copleşitoare, la limita coerentului, prin metaforizare până la saţietate, ca să nu zic până la greaţă. „Nu trebuie decât să descriu un scaun pentru a realiza că Dumnezeu e absent. În timp ce pentru mine, chituirea ramei unei ferestre, aplecându-mi faţa aproape de tot, îmi generează plăcuta suspiciune că în imediata vecinătate cuiva îi pasă imens de mult şi de discret. Dumnezeu.” [John Updike, O lună de duminici, ed. Univers, 2009, trad. Teodor Fleşeru] Ceea ce nu înseamnă că cititorul nu are parte de o lectură delicioasă... dacă se mulţumeşte cu o colecţie de cuvinte fără prea mult liant.
Expresivitate marca Nabokov
La Nabokov lumânările mor de infarct când sunt scoase afară din căldura bisericii şi le loveşte o răbufnire de vânt în colţul străzii. Scaunele tuşesc când, în capelă, sunt mutate din loc. Căscatul are părţi elastice. Chibritul care tocmai s-a stins între degete are capătul negru, încovrigat de durere.
Superbie nabokoviană
„Pentru mine, opera de ficţiune există în măsura în care îmi produce ceea ce aş numi grosso modo bucurie estetică, adică sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stări existenţiale unde norma este arta (curiozitate, tandreţe, bunăvoinţă, extaz). Nu sunt multe cărţi de acest fel. Celelalte reprezintă fie maculatură de actualitate, fie aşa-numita literatură de idei, care este foarte adesea maculatură de actualitate, livrate în uriaşe ambalaje de ipsos ce se transmit de la epocă la epocă, până când vine cineva cu un ciocan şi le trage lui Balzac, Gorki sau Mann o lovitură zdravănă şi-i sparge.” [V. Nabokov: în Lolita, anexa „Despre o carte intitulată Lolita”, ed. Polirom, 2003, pp. 383–4, trad. Horia–Florian Popescu]
O definiţie excelentă a ficţiunii!... Şi: cam grăbit să spargă busturi de ipsos, prietenul nostru Nabokov!
Viitorul prozei
Recunoaştem cu toţii că viitorul e imprevizibil — nu doar în detalii ci şi în liniile sale directoare. Nu-i exclus să vină o vreme când proza abuziv-circumstanţială să nu mai intereseze pe nimeni; când cititorii se vor revolta că sunt „obligaţi” să-şi piardă timpul cu lecturi de pe urma cărora nu rămân cu nimic; când cu toţii vor prefera scrierile care răspund problemelor fundamentale ale vieţii. Dar, cum toate sunt trecătoare — şi ciclice! —, e la fel de probabil ca după altă vreme să se întoarcă la modă prozele gen Saul Bellow, care nu spun nimic altceva decât că sunt alcătuite din cuvinte.
Avem cu toţii o imagine hipertrofiată despre literatura sud-americană. În realitate, poate că au trecut oceanul, spre noi, doar câteva vârfuri — ce-i drept nu puţine —, iar noi am extins buna reputaţie a celor câteva asupra unei literaturi întregi. (Nu ştiu cum arată literatura sud-americană în ochii sud-americanilor; după cum nu ştiu nici cum arată literatura italiană, spre exemplu, în ochii italienilor.) Probabil că ştie Julio Cortázar ce spune: „Una din dovezile de subdezvoltare a ţărilor noastre e lipsa de naturaleţe a scriitorilor lor; alta e lipsa de umor — aceasta nu se naşte niciodată fără naturaleţe. Sinteza dintre naturaleţe şi umor e cea care în alte societăţi îi conferă scriitorului personalitate (...). Noi, rezultate timide ale autocenzurii şi ale grijii surâzătoare a prietenilor şi criticilor, ne mulţumim să scriem memorii-surogat (...). [N]oi rămânem închistaţi, ne stabilim domiciliul în romanele noastre, iar când ieşim în stradă suntem nişte domni plictisitori (...).”
Deşi citatul este dintr-un roman, Ocolul zilei în optzeci de lumi, preocuparea lui Cortázar se ghiceşte a fi din afara spaţiului ficţional. Şi nu e o preocupare de sine.
Ce să mai vorbim de romanul românesc contemporan şi, la fel de bine, „clasic”! Stângăciei „clasice” tinde să-i ia locul o fluenţă căznită, într-un spaţiu anost şi lipsit de imaginaţie. Şi de umor, fireşte. Un spaţiu deasupra căruia nu poţi să te ridici fiindcă editorii şi criticii stau veghează cu străşnicie.
Uşurinţă
Unii se laudă că scriu uşor. L-aş întreba pe câte unul dintr-ăştia, citindu-l: Şi zi, aşa, ai scris chestia asta dintr-o suflare? Chiar e la prima mână? Ca să vezi!
„Enhanced” text — super-textul, o obsesie a americanilor
Bellow mimează profunzimea prin puhoaie de „smart”-dialoguri, menite să dea pe spate prin super-naturaleţea lor. John Updike mimează profunzimea apăsând pedala entropiei textului, printr-o puzderie de detalii circumstanţiale de o inventivitate sintetică copleşitoare, la limita coerentului, prin metaforizare până la saţietate, ca să nu zic până la greaţă. „Nu trebuie decât să descriu un scaun pentru a realiza că Dumnezeu e absent. În timp ce pentru mine, chituirea ramei unei ferestre, aplecându-mi faţa aproape de tot, îmi generează plăcuta suspiciune că în imediata vecinătate cuiva îi pasă imens de mult şi de discret. Dumnezeu.” [John Updike, O lună de duminici, ed. Univers, 2009, trad. Teodor Fleşeru] Ceea ce nu înseamnă că cititorul nu are parte de o lectură delicioasă... dacă se mulţumeşte cu o colecţie de cuvinte fără prea mult liant.
Expresivitate marca Nabokov
La Nabokov lumânările mor de infarct când sunt scoase afară din căldura bisericii şi le loveşte o răbufnire de vânt în colţul străzii. Scaunele tuşesc când, în capelă, sunt mutate din loc. Căscatul are părţi elastice. Chibritul care tocmai s-a stins între degete are capătul negru, încovrigat de durere.
Superbie nabokoviană
„Pentru mine, opera de ficţiune există în măsura în care îmi produce ceea ce aş numi grosso modo bucurie estetică, adică sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stări existenţiale unde norma este arta (curiozitate, tandreţe, bunăvoinţă, extaz). Nu sunt multe cărţi de acest fel. Celelalte reprezintă fie maculatură de actualitate, fie aşa-numita literatură de idei, care este foarte adesea maculatură de actualitate, livrate în uriaşe ambalaje de ipsos ce se transmit de la epocă la epocă, până când vine cineva cu un ciocan şi le trage lui Balzac, Gorki sau Mann o lovitură zdravănă şi-i sparge.” [V. Nabokov: în Lolita, anexa „Despre o carte intitulată Lolita”, ed. Polirom, 2003, pp. 383–4, trad. Horia–Florian Popescu]
O definiţie excelentă a ficţiunii!... Şi: cam grăbit să spargă busturi de ipsos, prietenul nostru Nabokov!
Viitorul prozei
Recunoaştem cu toţii că viitorul e imprevizibil — nu doar în detalii ci şi în liniile sale directoare. Nu-i exclus să vină o vreme când proza abuziv-circumstanţială să nu mai intereseze pe nimeni; când cititorii se vor revolta că sunt „obligaţi” să-şi piardă timpul cu lecturi de pe urma cărora nu rămân cu nimic; când cu toţii vor prefera scrierile care răspund problemelor fundamentale ale vieţii. Dar, cum toate sunt trecătoare — şi ciclice! —, e la fel de probabil ca după altă vreme să se întoarcă la modă prozele gen Saul Bellow, care nu spun nimic altceva decât că sunt alcătuite din cuvinte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)