Notații literare (XXI)

Eșafodaj și draperii
   Uneori am în minte o schelă (literară), un eșafodaj, urmând să găsesc draperiile cu care s-o îmbrac. Dacă încerc prea multe draperii, ca în cabina de probă, înseamnă că ceva scârțâie încă de la început cu eșafodajul. Alteori pornesc de la un simplu petic și am de țesut, pornind de la el, o draperie întreagă. Vine însă un moment când, tot probând (în minte) draperii și constatând că nu se potrivește niciuna, mi se face lehamite și îmi zic: eșafodajul ăsta nu se pretează la niciun fel de draperie — trebuie dărâmat.
   Doar că eșafodajele se dovedesc de multe ori foarte rezistente. Încăpățânate. Nu se lasă distruse cu una, cu două.
   Demult în copilărie, un prieten și cu mine, influențați de circ, care venea la noi în oraș cam o dată pe an, poate mai rar, ne-am pus în gând să le prezentăm familiilor noastre și vecinilor un „spectacol” de circ, la noi în curte, în fața casei, într-un decor de verdeață. Ăsta ar fi fost „eșafodajul”. „Draperia” — o variantă — ar fi putut să fie una romantică: atenția îndreptată spre cortul ponosit pe care circul îl înălța pe un maidan din centrul orașului, spre cercul de rumeguș care rămânea în mijlocul maidanului, pe locul arenei, în ziua cea tristă când circul ne părăsea; apoi, în curte: scaunele aduse pentru spectatori, pregătirea în pripă a spectacolului, pregătirea noastră, a „artiștilor”, ajutorul pe care o fată mai mare din curte era doritoare să ni-l dea pictându-ne fețele cu acuarele în diferite culori, ca la clovni; scândura pe care am așezat-o oblic, pe muchie, pe care prietenul meu și cu mine urma să facem echilibristică; ș.a.m.d.
   O altă „draperie” ar fi fost — adaos la spectacolul propriu-zis (care la un moment dat mi s-a părut prea puțin ofertant) — o tombolă pe care am fi organizat-o în paralel cu spectacolul; unde, ca element de culoare și de fantezie, spectatorii ar fi urmat să pună la bătaie lucruri cu valoare de simbol și, cumva, apăsătoare; tombola fiind un bun prilej de exorcizare, de descotorosire de acele lucruri; astfel, tatăl meu ar fi urmat să pună în joc ceasul deșteptător, cel care îl teroriza în fiecare dimineață trezindu-l din somnul său dulce și obligându-l să plece la un serviciu pe care negreșit îl detesta; pentru alți „spectatori” urmând să găsesc alte lucruri de sacrificat în chip simbolic.
   „Draperiile” însă s-au dovedit a nu fi rezistente în fața rațiunii. Și incongruente. Cu conștiința adultului de astăzi, m-am pus în situația „spectatorilor” de atunci și mi-am dat seama că scălâmbăiala unor mucoși cu capul în nori m-ar fi plictisit. Ca spectator (responsabil), m-aș fi simțit mai degrabă dator să le atrag mucoșilor atenția că în spatele reprezentațiilor artiștilor de circ stau ani de zile de muncă încordată și că deci nu era de dorit să încurajezi lucrul făcut de mântuială, încropeala; iluzia că totul se poate obține ușor și fără efort.
   Urmarea a fost că „Spectacolul” a căzut.
   „Tombola” a căzut și ea.
   N-a rămas decât un mic eseu despre dilema dacă să le tai elanul la doi imberbi, îndemnându-i să ia lucrurile în serios și să pună osul la treabă — sau, dacă nu, să renunțe; sau să-i lași în abureala visurilor lor de doi bani, socotind că visurile sunt o valoare în sine în existența noastră.

Similitudini
   Un anume scriitor român compensează incapacitatea sa funciară de a construi printr-o scriitură amorfă, la vrac, gen ocluzie de viscere, o amestecătură de rememorări blurate și reflecții răsuflate. Marcel Proust scrie la rândul său o memorialistică ficțională amorfă și vag structurată. Unii găsesc scrisul lui Proust greu digerabil. Alții nu gustă deloc producțiile scriitorului român. Aș băga mâna în foc că dintr-o asemenea simetrie de ne-gustare cel de-al doilea (care oricum suferă de mania persecuției) se vede pe sine de aceeași factură cu cel dintâi.

Muntele vrăjit și Cerul nu are preferați
   Mă întreb dacă Erich Maria Remarque nu a citit Muntele vrăjit (cu puțin timp) înainte de a scrie Der Himmel kennt keine Günstlinge [Cerul nu are preferați], tradus în manieră comercială în românește prin Zeii sunt singuri. În Muntele, eroul principal, tânărul inginer Hans Castorp, se duce să-și viziteze vărul, Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoză, la un sanatoriu din Davos, Elveția. În Cerul, eroul principal, Clerfayt, se duce să-și viziteze colegul de raliuri automobilistice, bolnav tot de tuberculoză, internat tot în Elveția, tot la un sanatoriu din munți, Bela Vista, însă dintr-o localitate neprecizată. (La un moment dat, când dialogul o cere imperativ, autorul trebuie să recurgă la o stratagemă în privința locației sanatoriului: „Vânzătoarea numi locul de unde venea (...).”) Deosebire: în Muntele, Hans Castorp se descoperă a fi el însuși bolnav de tuberculoză și devine în scurt timp pacient al sanatoriului, în timp ce în Cerul, eroul e sănătos tun! În Muntele, eroul principal este atras de o femeie internată la rândul ei în sanatoriu, Clavdia Chauchat. În Cerul, Clerfayt se simte și el atras de o pacientă internată în sanatoriu, Lillian Dunkerque; la fel de enigmatice ambele. În Muntele, tartorul sanatoriului este directorul Behrens, supranumit Radamante. În Cerul, tartorul cel mare este profesorul supranumit Dalai Lama; numele adevărat: neprecizat; ambii la fel de severi și de autoritari. În Muntele, există un personaj exotic, doamna mexicană supranumită Tous-les-Deux, care și-a pierdut deja un fiu și este pe cale să și-l piardă pe al doilea. Replica ei din Cerul este tot o sud-americană, Manuela, columbiană de astă dată, pe care tuberculoza o ucide. În Cerul, există un personaj rus, Boris Wolkow, în timp ce în Muntele, personajele ruse, mai numeroase, ocupă în sala de mese a sanatoriului „masa rușilor bine”; nemaipunând-o la socoteală pe însăși Clavdia Chauchat, care este tot rusoaică.
   La un moment dat personajele lui Remarque părăsesc Muntele și pleacă să viețuiască „în Vale”. Tot „în Vale” visau să ajungă și personajele lui Mann; cu deosebirea că pentru acestea din urmă „Valea” rămâne doar un vis.
   Pe alocuri, povestea lui Remarque, comparată cu cea a lui Mann, poată să pară superficială. Nu m-aș grăbi, totuși, să-i lipesc această etichetă. Remarque preferă să argumenteze structural, construiește făcând uz de o anume „sintaxă” a narațiunii, ca să zic așa. De exemplu, în preumblările ei în Paris în timp ce Clerfayt se află în Italia, urmând ca apoi să participe la raliul de la Monte Carlo, unde își va găsi sfârșitul, Lillian întâlnește pe stradă o femeie moartă. Această apariție prefigurează dispariția iubitului ei: „Ochii îi erau deschiși și o fixau încremeniți.” Remarque preferă să ne arate astfel, ca într-un glob de cristal, evenimentele viitoare (și implicit neliniștile subliminale ale eroinei), în loc să ne comunice explicit eventualele ei presimțiri. Aceeași femeie moartă îi oferă lui Lillian ocazia să se arate ironică față de tânărul care scria versuri la comandă, însoțitorul ei din acea seară. Poetul trecea drept unul al morții. Dar acum, pus față în față cu moartea „concretă”, bate în retragere. „E cu totul altceva s-o privești în față decât să vorbești despre ea, nu-i așa?” îl ironizează Lillian.
   Spre deosebire de multe alte succese literare, care vin și trec, Der Himmel kennt keine Günstlinge este o carte scrisă pentru a rămâne.

Dialoguri impredictibile
   Unii conduc conversațiile personajelor spre zone aflate sub zodia hazardului, a impredictibilului, a bizareriei. Conversații care, în definitiv pot fi și inteligente, de ce nu? Sunt sigur că la un moment dat, când un scriitor simte că dialogul se pretează la un asemenea curs, la momentul lui astral, îl încearcă o secretă satisfacție: pe cititor l-am pierdut pe drum. Chiar dacă dialogul nu devine cu totul neinteligibil, devine în schimb presărat cu întorsături surprinzătoare în așa o cantitate încât cititorul să recunoască în sinea sa: Aici suntem în plină proză mare! Să nu ne închipuim însă că e neapărat „ușor a scrie proză când nimic nu ai a spune”. Julio Cortázar a scris un volum întreg în care, programatic și declarat, n-a vrut să spună nimic. Și a făcut-o cu mare succes.

Notaţii literare (XX)

Meta...
   O metodă, nu spun foarte bună, ci foarte uzitată, de a-ţi ascunde „deficiențele” de talent este să te ascunzi în spatele abstracțiunilor. Să faci meta-dialog, meta-narațiune, meta... orice. Da, la început, până ce prinzi un pic de cheag literar, riști să contrariezi lumea. Dar mai târziu, dacă ai avut răbdare, nu mai contrariezi pe nimeni — poţi să te fericeşti că ai dat lovitura; ai intrat în zona imunităţii... critice. Și poţi s-o ţii aşa mult şi bine.

Ordine în cuvinte
   Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte, își intitulează George Bălăiță „romanul” de 70 de pagini inclus de editura Polirom (2011) în „seria” Marocco, vol. I; cu subtitlul „Un roman al cuvintelor”. O precizare necesară pentru cei care se așteaptă, poate, la altceva decât la o colecție mai degrabă dezordonată de cuvinte, nu lipsită de un anume farmec pe alocuri. Oricum, o scriere care face notă distinctă în literatura română — atâta câtă există —, în care fantezia și inventivitatea se află într-o criză prelungită și, pare-se, fără speranță. O notă distinctă chiar și în volumul amintit, unde atenția autorului este captată, într-un total anacronism, mai ales de vaci și de grajduri. Ar fi prea mult să ne așteptăm la un mesaj din partea lui G. Bălăiță în Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte. Putem doar observa o oarece sinteză între Alice în Țara Minunilor și Păcală, exceptând dezordinea cuvintelor și a ideilor, absentă în cea din urmă.

Echilibrare la Dostoievski
   Se așterne de o discuție între personajele din Idiotul: partea a III-a, cap. I [pp. 337–8 din ed. 1969]. Discuția este îndreptată spre politică (deoarece Dostoievski trebuie să fi simțit nevoia să contrabalanseze, în acest moment, latura preponderent „cotidiană/casnică” a narațiunii din ultimele capitole cu o preocupare mai înaltă, politic-filozofică). Drept care, profită de prilej pentru a-și expune — prin gura personajelor, desigur — dezaprobarea față de liberalismul european, care nu face altceva decât să corupă tradițiile Rusiei pravoslavnice. Încă de la primele replici, spre surprinderea autorului, intervine în discuție Alexandra Ivanovna, una dintre fiicele generalului Epancin. Spre surprinderea autorului, dar și a soției generalului: „Ca să vezi, gândea Lizaveta Prokofievna, ori nu face decât să mănânce și să doarmă, de nu mai e chip s-o scoți din lâncezeală, ori se aprinde așa din senin, o dată pe an, de n-o mai recunoști și rămâi cu gura căscată la cele ce spune.” La prima vedere, Dostoievski n-avea nici un motiv să facă să fie activ de un personaj tăcut din fire; printre altele, fiindcă astfel se vede nevoit să dea explicații. În realitate însă, el a găsit un bun prilej să adauge contur unui personaj altminteri destul de șters, de care avea nevoie exact în aceste pagini, pentru a justifica, printre altele, interesul unui alt personaj (secundar), care se părea că aspiră la mâna fetei. Totodată, discuția despre liberalism este condusă în așa fel încât să fie o incursiune în domeniul literar (oarecum deficitar, și el, în roman), în particular la capitolul „specificul național” (și la ei!) al scriitorilor ruși din epocă — doar trei la număr. Și astfel Dostoievski împușcă doi iepuri dintr-un foc. Dacă nu chiar mai mulți.

Un manuscris scos din joben de Dostoievski
   Ippolit Terentiev (din Idiotul), un tânăr nihilist, bolnav de tuberculoză în stadiul terminal, pe care critica literară îl consideră un fel de dublură a prințului Mîșkin, a scris într-o zi și o noapte, în timp ce se afla găzduit în casa prințului, un fel de articol — nu e prea clar în ce scop [p. 434 în ed. 1969] — pe care ține să-l citească celor prezenți. Apreciază durata lecturii la „patruzeci de minute, cel mult un ceas” și, fiindcă în rândul potențialului auditoriu se fac simțite unele reticențe, hotărăște să tragă la sorți dacă să citească sau nu. Sorții hotărăsc că da.
   Lectura începe la pagina 438 și durează până la pagina 469, deci mai bine de 30 de pagini. De unde deduc că durata lecturii — ținând cont și de foarte probabilele accese de tuse ale tânărului tuberculos — a fost mult subestimată.
   Textul scris de Ippolit pare a nu avea mare legătură cu narațiunea romanului; pare mai degrabă lipit; drept care mă întreb dacă nu cumva Dostoievski îl avea dinainte, rămas cine știe de la care altă narațiune, și a găsit aici prilejul — nu tocmai inspirat, aș zice — să-l insereze. La un moment dat, anticipând lungimea și inoportunitatea, autorul pune în gura personajului său îndoiala în această privință, mizând pe o îngăduință sporită din partea cititorului: „Domnilor, rosti el puțin jenat, n-am mai recitit manuscrisul, dar mi se pare că am scris aici multe lucruri de prisos.” Aferim!
   În plus, Ippolit se arată mult prea precoce pentru un tânăr de 18 ani care se încumetă să filozofeze pe teme existențiale: „Religia! Admit că viața veșnică există (...). Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare, că această conștiință, rotindu-și privirea asupra lumii, a spus: «exist!» și că pe urmă, deodată, aceeași forță i-a poruncit să se stingă, pentru că așa trebuie, în numele unor imperative de ordin superior — și chiar fără a explica pentru ce anume — fie, admit totul, dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de obediența mea? Nu se putea să fiu sfâșiat pur și simplu, fără să mi se ceară să-i cânt osanale celui care mă sfâșie? (...) E adevărat, spun ei (...), că trebuie să te supui fără să cârtești, din considerații etice, și că smerenia, umilința mea va fi cu siguranță răsplătită pe cealaltă lume. Înjosim prea tare providența când, de ciudă că nu suntem în stare s-o înțelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca.”
   Să recunoaștem, e nițel cam exagerată știința de carte a tânărului de 18 ani.

Construcție dilematică
   Am stabilit că povestirea „Răzgândire” trebuie să fie construită într-o manieră sobră, asemănătoare cu cea din „Visul văduvei”, să zicem. Altfel, într-o construcție mai degrabă barocă, stranietatea necesară oricărei compoziții care se respectă are de suferit. Pe de altă parte însă, personajul principal trebuie să „recupereze” la fiecare pas ceva important din trecutul său legat de femeia cu care a trăit în casa recent vândută și cărei vânzare o regretă. Pentru ca regretul său să fie justificat literar, el trebuie să evoce neîncetat în minte trecutul recent al conviețuirii cu acea femeie. Or, un personaj care evocă mereu trecutul, cu greu se mai poate încadra în tiparul sobrietății propuse. Iată dilema.

Buchet de cătină

Este un fel de buchet ceea ce văd în faţa ochilor mei, un buchet de flori minuscule ca nişte bobiţe portocalii asemănătoare fructelor de cătină, dese, chiar foarte dese, şi — dacă mă uit mai bine — iată că şi ușor mişcătoare: parcă ar avea viaţă în ele; încât mă întreb dacă nu sunt de fapt un soi de insecte. Dar nu, din fericire sunt chiar floricele; sau mai degrabă, totuși, bobițe; care se mişcă uşor, freamătă — micile fructe ale unui bonsai delicat, tulburate de vârtejuri mărunte provocate de un curent de aer.
   M-am întrebat: dar de ce trebuie să aibă toate o logică? Îmi amintesc că întrebarea a venit ca un fel de răbufnire de revoltă — ceea ce se poate întâmpla în orice împrejurare, chiar şi-n vis —, pesemne fiindcă atâta vreme m-am simţit constrâns să caut logica în toate...
   Mi-am amintit de cătina pe care o știam eu din copilărie, crescând pe dealurile unde la sfârșit de vară se instala seceta și de unde imaginea orașului din vale tremura în aerul fierbinte.
   Și cu asta i-am pus punct.
   Ajunge! Gata cu instabilitatea! Trebuie să redevină un buchet de cătină!
   O luăm de la capăt.

Vocea*

Vocea bărbătească de la telefon ezită o secundă, doar atât cât să ia notă că vocea juvenilă care răspunsese Alo nu era aceea pe care o căuta:
   — Vrei să mi-o dai un pic pe mami la telefon, puișor?
   Se scurse o secundă. Se scurseră două.
   — Cine sunteți? întrebă vocea juvenilă.
   Și se simți că vocea juvenilă era contrariată. Nu deajuns de contrariată însă pentru a-l face pe celălalt să renunțe.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Selecţie* **

Şercuţ auzi în receptor o voce feminină versată şi în acelaşi timp inocentă şi sprinţară:
   — Bună ziua, vă sun din partea firmei... — Şercuţ nu reţinu numele firmei. Vreau să vă anunţ că aţi fost selectat pentru...
   — Selectat! sări ca ars Şercuţ — cuvântul ăsta îi răsună în ureche. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă a fi selectat?
   — Lăsaţi-mă să vă spun în două cuvinte despre ce este vorba, insistă domnişoara de la firmă.
   — Dumneavoastră aţi pronunţat cuvântul „selectat”.
   — E vorba de un pachet de...
   — Nu, nu! i-o reteză Şercuţ ridicând tonul, cu o irepresibilă nervozitate. Să nu trecem cu uşurinţă peste cuvinte! Pentru a fi cineva selectat e nevoie întâi şi-ntâi de un criteriu. Sau de mai multe criterii. Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-mi ce vedeţi...
   — Dumneavoastră aţi fost selectat prin tragere la...

Şercuţ o întrerupse prompt:
   — Dacă vă uitaţi bine în jur, stimată domnişoară, reluă el, o să vedeţi că totul e o harababură de nedescris. Selecţia a ajuns să fie o parodie! Şi asta, de ce? Fiindcă, după cum vă spuneam, nu mai există criterii de selecţie. Dumneavoastră poate vă-nchipuiţi că vine cineva şi spune, Uite astea sunt criteriile. Iar eu vă răspund că nu poate exista un criteriu fără un set de valori clare, bine statornicite...
   — Domnule Şercuţ... încercă vocea feminină.
   — A! văd că ştiţi şi cum mă cheamă! Apreciez că aţi făcut un minim efort să vă documentaţi. Dar aici noi nu vorbim de un nume şi de un număr de telefon. Spiritul vremii! Asta modelează setul de valori pe bază căruia se construiesc criteriile. Dacă spiritul vremii este neglijat, totul devine fals. Ba chiar aş zice că trebuie să fim c-un pas înaintea spiritului vremii. Pentru că, dragă domnişoară, indiferent ce ţintim, ceea ce construim noi trebuie să dureze măcar un interval de timp rezonabil. N-are niciun rost să vă irosiţi energia atâta vreme cât criteriile nu sunt stabilite cu rigurozitate...
   — Nu. Domnule Şercuţ, noi...
   — O selecţie prost făcută întotdeauna va nedreptăţi pe cineva, de asta să fiţi sigură, domnişoară. Vreţi să vă spun ceva? Eu n-am nicio satisfacţie dacă ştiu că n-am fost selectat pe merit. Fiindcă ăsta-i cuvântul de ordine: meritul!...
   — Nu, staţi puţin. A fost vorba de tragere la...
   — Poate vreţi să spuneţi că eu n-am niciun motiv să-mi fac griji pentru acela care a fost nedreptăţit, fiindcă nici nu-l cunosc. Greşit! V-am spus: e vorba de un principiu. Repet, credeţi dumneavoastră că eu aş putea fi satisfăcut ştiind că altcineva — nu mă interesează cine! — merita mai mult decât mine să fie beneficiarul selecţiei? Sau poate o să spuneţi, Ce o tot face ăsta pe altruistu’! Să facă bine să accepte ce i se oferă şi să lase la o parte morala. Ei bine nu, n-o fac deloc pe altruistul. Fiindcă dacă într-un domeniu facem o excepţie, ştiţi ce se-ntâmplă? Excepţia are un dar: se propagă! Da, domnişoară, la fel ca şi răul, excepţia se propagă. Azi am făcut o excepţie, să zicem în domeniul dumneavoastră, al firmelor de-nu-ştiu-ce, mâine o să facem o excepţie în domeniul politicii. Da? O să selectăm o persoană care n-are nicio legătură cu politica, cu legile, cu democraţia. O selectăm pe baza unor reguli greşite! Şi totul se dă peste cap. Nu mai e nici merit, nu mai e nici echitate, nu mai e nimic! Dumneavoastră poate o să ziceţi, Consecinţele nu sunt aceleaşi. Iar eu o să vă răspund: consecinţele poate că nu sunt aceleaşi, dar excepţia de la regulă e aceeaşi — principial — peste tot. Excepţia, cum spuneam, se propagă. Fiindcă, dragă domnişoară, răul prinde mai uşor decât binele, ăsta-i un lucru cunoscut şi arhicunoscut. Contaminează tot. Mâine-poimâine o să facem o selecţie greşită şi în domeniul... să zicem... ştiu şi eu, al drepturilor omului! Sau al apărării! Sau al protecţiei contra dezastrelor naturale, da! Sau... Alo! Domnişoară! Alo!
   Foarte rău, domnişoară! Să-i fie ruşine firmei dumneavoastră că nu-şi dă silinţa să facă o selecţie ca lumea! Pe merit!

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
^**Publicat și în Euphorion, 3, 2020

Culoare* **

— Nu ştiu ce se-ntâmplă, doamna Stela, murmură machieuza cu voce schimbată, nu pot să vă scot culoarea!
   Spunând asta, se trase puţin într-o parte, cu o bunăvoinţă neajutorată, astfel ca Stela să se poată vedea în oglindă. Deşi cu siguranţă nu avea să-i facă nicio plăcere. Şi Stela îşi văzu faţa exact la fel de neagră cum fusese pe scenă, în rolul negresei Barbara. Mai întâi se întrebă dacă nu cumva Ermina îi joacă o festă, altminteri de proastă calitate, şi îi cercetă cu neîncredere ochii căutând umbre ale unui resentiment pentru mutrele acre pe care recunoştea în sinea ei că i le făcuse nu de puţine ori la şedinţele de machiaj. Dar nu, machieuza arăta îngrijorată de-adevăratelea, aproape panicată. O asemenea faţă nu mai văzuse la ea niciodată. Îngrijorarea machieuzei o molipsi şi pe ea.

— Cu ce-ai încercat? o întrebă c-un tremur de nelinişte. Şi printr-o dedublare actoricească auzi propria-i voce ca venind de la un personaj străin, altul decât negresa Barbara, care începea să se piardă cu firea.
   — N-am schimbat nimica, doamna Stela! o asigură machieuza într-o defensivă ultragiată care avea toate semnalmentele uneia sincere. Am folosit aceeaşi cremă ca-ntotdeauna!
   — Să ştii că sinceritatea e-n defavoarea ta! replică Stela, împingând-o pe machieuză şi mai mult în plin tărâm al confuziei.
   — Cum adică! Aţi prefera să vă mint?
   — N-aş vrea să cred că până acuma am lucrat cu o profesionistă de mâna a doua. Ca să nu zic mai mult!
   — Vă rog din suflet, nu vă impacientaţi, o imploră machieuza. Mă-ntreb dacă nu ne-a făcut cineva o farsă.
   — Ce fel de farsă? tresări revoltată Stela. Şi ochii ei aruncară fulgere către Ermina.
   — Să fi amestecat nişte tinctură de propolis în...
   — Dumnezeule! Dar tu nu ţi-ai dat seama după miros? după culoare? o întrerupse furioasă Stela. Propolis! Încă o dată mă faci să-mi pun unele întrebări.
   — Doamna Stela, cred că nu v-am dezamăgit niciodată până acuma. Eu aşa trag nădejde.
   Machieuza aproape că se simţea umilită. Se apăra, cu moliciunea ei fermă dintotdeauna.
   — Am să-mi sun o colegă, doamnă Stela, să văd dacă nu există ceva mai tare. Mă gândesc dacă n-aş putea încerca cu hidrochinonă.
   — Ai putea încerca! o apostrofă Stela. Dacă vrei să faci experimente, încearcă pe cobai! Nu pe mine!
   — Nu, nu e chiar un experiment. E un lucru cunoscut, hidrochinona se foloseşte chiar şi la îndepărtarea petelor de bătrâneţe.
   — I-auzi la ea! Pete de bătrâneţe! Eu nu sunt bătrână, slavă Domnului! Nu încă!
   — E-adevărat. Sau cu rezorcină, doamna Stela. Mă tem însă că-i de durată.
   — De durată! strigă Stela indignată. De-aicea ştii tu unde trebuie să mă duc? La aeroport! Abia dacă mai am timp să trec pe-acasă. M-aşteaptă soţul cu copiii mâine în zori, unde crezi? Taman la Dortmund! La patru dimineaţă aterizează avionul la Dortmund! Cum o să plec la aeroport în halul ăsta?
   — Ştiţi, e vorba de melanină, doamna Stela, încercă Ermina să dea o explicaţie. Hidrochinona o neutralizează. Cel puţin aşa zice teoria. Îmi pare rău să vă spun, personal n-am lucrat niciodată cu hidrochinonă. Sau, mă rog, am putea încerca şi cu alte substanţe, mai puţin agresive. Bismutul, de pildă. Cu bismut am mai lucrat. De-aia ziceam, să sun repede să-ntreb o colegă.
   — Vrei să spui că negreala mea ar putea fi de la melanină? se arătă Stela oripilată. Adică a intrat în profunzime? În ţesut? De unde până unde melanină?
   — Nu ştiu, doamna Stela. Mă întreb dacă nu-i o chestie de metabolism. Când se produc arderi mai intense... Ar trebui să ridicăm un pic mâneca, să vedem cum e pielea de la încheietură în sus, unde n-am dat cu smokey.
   — Cu smokey!
   Prompt, c-un gest nervos, Stela trase un pic de manşetă în sus pe antebraţ. Iar ceea ce ieşi la iveală le lăsă pe amândouă perplexe: pielea era întunecată şi deasupra încheieturii. Cât? Stela ridică şi mai mult mâneca — şi, la fel, aceeaşi culoare întunecată peste tot. Machieuza se repezi să cerceteze alt loc, de la gât în jos, pe ceafa actriţei, sub guler.
   Tăcerea ei spunea totul.
   — Cum e?
   — Negru! şopti resemnată Ermina.
   — Ştii cum eşti tu? Eşti ca un doctor care nu ştie să se poarte cu pacienţii lui! îi reproşă Stela.
   — Ce-aţi vrea să auziţi de la mine?
   — Dacă eşti un doctor care se respectă, nu-i spui pacientului: Asta e, n-am ce să-ţi mai fac, du-te acasă şi pregăteşte-te să mori... Ermina deschise gura să spună ceva, dar actriţa i-o luă înainte rostind cu vocea ei autoritară: — Deschide uşa pe coridor şi vezi dacă nu trece cineva. Şi, văzând-o pe machieuză că ezită, o îndemnă răstit: — Hai, du-te, ce mai stai! N-am niciun chef să mă vadă cineva în halul în care am ajuns.
   Ermina se execută: deschise uşa şi se aplecă scoţându-şi capul afară pe coridor.
   — Nu-i nimeni, doamna Stela.
   — Bine. Ne vedem în stagiunea viitoare. Dacă ne mai vedem.
   O porni impetuos către uşa rămasă pe jumătate deschisă, trecu val-vârtej prin dreptul machieuzei, dar în clipa când scoase un picior pe coridor, făcu brusc o piruetă şi reintră precipitat în cameră trântind uşa în urma ei:
   — Tocmai trecea cineva. Al naibii ghinion.
   — Adineaori chiar n-am văzut pe nimeni afară, doamna Stela, se grăbi Ermina să de dezvinovăţească.
   — Nu ţi-am reproşat nimica, iubito. Evident că n-ai cum să vezi prin pereţi. Nu ştiu ce se tot moşmondesc ăştia şi nu mai pleacă odată acasă!
   Rămaseră amândouă tăcute, actriţa cu tot spatele rezemat de uşa închisă, marcată de eşec şi cu ochii albi luminând în mijlocul feţei întunecate, privind un îndepărtat punct insignifiant. Deja începea să intre într-un rol pe care şi machieuza îl privea cu scepticism. Se gândi la personajul ei din piesă, la Barbara. Spectatorii puteau să extrapoleze situaţia de pe scenă, ba chiar aveau datoria s-o facă, şi să-şi imagineze suferinţele prin care trecea biata femeie de culoare după ce avocatul îi aducea la cunoştinţă decizia comisiei de adopţii. Asta se petrecea pe scenă, dar ce se întâmpla mai departe nu se putea decât completa cu închipuirea.
   — Scena e casa ei, îşi permise Ermina o observaţie. De acolo în altă parte nu se mai duce. Ea. Cu dumneavoastră lucrurile stau altfel, recunosc.
   Surprinsă, Stela o privi pe vechea ei machieuză cu un interes viu.
   — În lipsa dumneavoastră, vorbi Ermina cu glas scăzut, ca-n transă, toţi tabără cu gura pe ea şi parcă văd că o sufocă cu întrebări.
   Actriţa îşi miji ochii spre ea:
   — Tabără cu întrebări pe cine?
   — Pe Barbara, răspunse Ermina cu gândul dus departe, ca despre ceva de la sine înţeles. Şi poate că nici nu-i dau timp să răspundă, de curioşi ce sunt. Noi nici nu ne putem închipui. Iar dac-ar fi să le răspundă — vorbesc de cei din familia ei —, probabil că preferă să tacă. Dumneavoastră în schimb, de îndată ce părăsiţi scena vă descotorosiţi de tot şi de toate. Şi eu la fel, recunosc. Azi a fost o zi proastă. Totuşi, nu-i un capăt de lume. Singura mea grijă e cum să vă albesc la loc. Dac-aş putea s-o iau asupra mea...
   — Ce să iei asupra ta?
   — Culoarea. Să ştiţi că n-aş fi foarte nefericită, aşa cred. În fond şi la urma urmei, nu asta ne dorim cu toţii? Să-ncepem o viaţă nouă?

   La aeroport se anunţă că zborul spre Dortmund va avea o întârziere de două ore din cauza unei defecţiuni tehnice. Noroc cu un pianist în vârstă dar plin de entuziasm tineresc, care distra publicul pro bono. Alte curse decolau la timp şi aterizau la timp, astfel că traficul de persoane era cât se poate de intens în holul principal al aeroportului, chiar şi la acea oră de noapte. Mulţi se opreau să-l asculte pe bătrânul pianist, zâmbeau încântaţi şi făceau poze de la mică distanţă. Alţii treceau târându-şi valizele pe rotile şi abia dacă întorceau capul, fără a se opri, spre spectacolul ce se desfăşura lângă peretele de sticlă — unii fiind, poate, înclinaţi să-i condamne pentru lipsă de sensibilitate; dar atât de multe şi de diverse sunt preocupările şi grijile trecătorilor încât poate că până la urmă fiecare are îndreptăţirea sa să se comporte într-un fel sau în altul.
   Stela avea timp destul şi ochii i se închideau, nu de somn ci de o apatie ciudată şi plăcută care îi dădea un fel de frisoane interioare, ca înaintea unui eveniment nebulos, aşteptat de-o viaţă întreagă, de care se temuse o viaţă întreagă, constatând abia în ultima clipă că n-avea niciun motiv de teamă. Şedea pe o băncuţă joasă, rezemată cu spatele de peretele de sticlă, la doi paşi de pianist. Se apropie o negresă tânără cu o valiză pe role, viu colorată, cu romburi curbate şi triunghiuri verzi şi roşii, şi c-un pahar de limonadă în mână. Din ochi îi ceru Stelei permisiunea să se aşeze alături. Stela se dădu un pic într-o parte, făcându-i loc.
   Preţ de câteva minute şezură amândouă în tăcere, una lângă cealaltă, şi urmăriră cu încântare dansul neastâmpărat al bătrânului pianist, care nu-şi putea astâmpăra freamătul picioarelor în ritmul propriei sale muzici. Era o plăcere să-l urmăreşti. Stela se trezi c-un cot în coaste de la negresa cea tânără.
   — Ce zici de tipu’ ăsta! Tare, nu?
   Actriţa dădu moale din cap, încuviinţând. Cealaltă o privi cu mai multă atenţie:
   — Da’ tu nu prea ai trăsături de negresă, hm? Ia zi, unde te-ai aranjat?
   — E-o chestie de melamină, îi explică Stela.
   — Mie-mi spui?
   — Metabolism intens. Sunt actriţă. Se-ntâmplă multe pe scenă.
   Negresa cea tânără, lângă ea, înălţă fruntea în chip de acceptare a explicaţiei şi lăsă pleoapele în jos dând din cap mai degrabă cu neîncredere. Păru a se trezi la un moment dat din reverie şi sorbi din limonadă folosindu-se de un pai.
   — Vrei şi tu? o îmbie ea. Scoase un pai şi i-l întinse, repetând stăruitor invitaţia.
   Stela acceptă paiul şi se aplecă cu precauţie spre paharul negresei cufundându-şi paiul în limonadă. Aproape să-i atingă negresei faţa? Ba nu, chiar i-o atinse. De foarte aproape, depărtându-şi totuşi un pic capul, negresa o privi drept în ochi părând a fi atrasă de amânunt senzațional de pe faţa ei, un amănunt pe care îl cercetă fără a-şi ascunde mirarea amestecată cu încântare.
   — Hei! Dar tu ai ochi albaştri! strigă. Pe-asta cum ai mai făcut-o?
   Stela îi zâmbi înălţând din umeri cu modestie.
   În jurul pianistului, cercul de curioşi se îngroşase ca niciodată, semn că multe zboruri erau întârziate din cauza unor defecţiuni tehnice. Picioarele pianistului nu se mai puteau opri în ritmul muzicii. Ba chiar îşi ridicase un pic fundul de pe scaun dansând îndrăcit. Vârsta nu conta pentru el.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
^**Publicat și în Euphorion, 1, 2020

Onoarea militară a soldatului Gavrilă I. Lisandru* **

„Nu daţi ascultare celor ce se tem şi de umbra lor, laşilor care nu ştiu ce-i aia durere.”

Ismail Kadare: Generalul armatei moarte

Zgomotul armelor. Vuietul apei

Consemnul era să nu ridice niciunul capul până nu aud comanda de la sergentul Andreica. Artileria — propria lor artilerie — trăgea peste capetele celor din Batalionul 1. După vuiet veneau exploziile, pe care cu toţii le vedeau sus la Cota 610, unde inamicul avea două cuiburi de mitralieră. Urmau momente de acalmie, şi atunci se făcea auzit strigătul puternic al sergentului Andreica: Saaalt înainte! Te învăţai, cu timpul, să găseşti neregularităţi de teren, cum îi tot dăscălise în ultimele săptămâni dom’ locotenent Manole Stan, pentru a te feri de focul inamicului. Le căutai cu ochii încă de pe poziţia ocupată înainte, şi drept într-acolo te aruncai. Dacă aveai noroc, ajungeai. Dar se găseau oare întotdeauna neregularităţi de teren pentru fiecare? Pentru dom’ sublocotenent Paveliu nu se găsise niciuna la Dragoslavele. Şi de atunci sergentul Andreica trecuse la comanda Plutonului 2. Şi nimenea dintre-ai lor, patruzeci câţi fuseseră la-nceput, şi Dumnezeu ştie câţi or mai fi rămas, nu găsise nimic de murmurat împotrivă. Sergentul Andreica era făcut să fie la comandă, oricât de puţină şcoală s-ar fi ştiut despre dânsul că are-n spate.

Se ofileau de-acuma buruienile pe întreaga împrejurime şi pe costişa pe care o avea în faţa sa soldatul Gavrilă I. Lisandru din Regimentul 72 Infanterie, Batalionul 1, Compania a 5-a. Ce gânduri prosteşti îi vin câteodată omului în minte! La Dragoslavele totul fusese încă verde, şi mai nimic nu se deosebea pe-acolo de ceea ce Lisandru îşi amintea că lăsase în Roşioara, satul lui din Vrancea. Şi mai înainte de asta, îşi amintea de cantonamentul de lângă Câmpulung Muscel, apoi în satele Vişoiu şi Voineşti, apoi bivuacul de pe dealul Creţişoara. Valea Argeşelului, Nămăieşti, Cota 895 din Gura Pravăţului, recucerită pe o noapte ploioasă. Dar de-atuncea se schimbaseră multe. Bătălia de la Dragoslavele se dăduse într-o joi. Şi nu fusese joia cea mai ghinionistă de când începuse retragerea prin pasul Rucăr. Dom’ colonel Avram nu obosea să le tot repete că nu-i niciun motiv de ruşine, că aşa-i în război şi că negreşit or să vină vremuri mai bune. Dar era greu să uiţi tot ce se întâmplase. Când să se aştepte la vremuri mai bune?
   Următorul salt înainte soldatul Gavrilă I. Lisandru îl făcu deviind fără să vrea mai către marginea fâşiei şi nimeri într-o mică adâncitură aidoma unui adăpost individual, doar că nu se vedea nicio urmă proaspătă de săpătură; poate alţii trecuseră înaintea lor prin acelaşi loc, cine ştie cu câţi ani în urmă, cine ştie în ce război. Aşteptând vuietul obuzelor pe deasupra capetelor şi apoi şirul de explozii sus la cotă, soldatul Gavrilă I. Lisandru îşi întoarse privirea în jos către vale şi văzu la propriul său picior stâng capătul moletierei atârnând moale, şleampăt şi, nu se ştie de la ce, înnoroit. Pentru că nu ţi-ai înfăşurat-o bine, soldat cum-te-cheamă! îi răsună în minte strigătul lui dom’ maior Bârsan. Şleampăt şi destrăbălat! ţipase dom’ maior. Să nu vă treacă prin minte că scăpaţi dacă vă trageţi singuri un glonţ în mână sau în picior! Cum am auzit c-au făcut unii! Aicea n-avem vreme de Curtea Marţială! Nu stă Curtea Marţială să vă judece pe fiecare-n parte! Vă-nşir lângă gardul de spini şi vă trag câte-un glonţ! În piept, nu în braţ sau în picior, cum poate v-ar conveni unora din voi!... Şi gardul de spini chiar că era peste tot. Rugii de muri, la marginea fâşiei de costişă, stăteau de strajă, cu fructe de culoarea sângelui de mult închegat, măceşul, plin de fructe roşii, şi mai ales cătina pe care, sus pe culme, o apăra cu înverşunare inamicul cu cele două cuiburi de mitralieră şi cu toţi soldaţii lor ascunşi, gata oricând să iasă la iveală, cu baionetele scoase, doar să găsească momentul potrivit. Toate aveau spini.
   La următorul salt, capătul moletierei i se păru că s-a desfăcut şi mai mult, lăbărţându-se; ajunsese să i se bălălăiască când printre picioare, când pe-afară, târându-se smucit peste smocurile de iarbă udă, precum un şarpe care se repede să muşte. Un pas neîndemânatic, o călcătură din greşeală pe capătul moletierei târât peste iarbă, şi gata, avea să se trezească pe jos, în plin foc al inamicului. Parcă îşi pierdea orice urmă de siguranţă dacă se nimerea să se uite în jos în timp ce se repezea să alerge în salt. Dar ameţeala îl cuprindea oricum, în toiul vuietului, de parcă ar fi privit în jos de la mare înălţime. Gânduri despre viaţa sa încă netrăită îi veneau în minte. Gânduri despre moarte, pe care o vedea ca pe o întunecare moleşitoare şi nu se ştie de ce tânguitoare înainte de orice înfăţişare izbăvitoare în faţa Domnului, aşa cum le predica părintele Anania la biserica de la ei din sat.
   Cu fiecare salt, soldatul Gavrilă I. Lisandru, parcă fără voia sa, ajungea tot mai către flanc şi rămânea tot mai în urma camarazilor. Care poate că — se gândea — au mai mult noroc. Căci niciodată nu poţi să ştii cum şi după ce rânduieli împarte Cel de Sus norocul. Sufla cineva precipitat în ceafa sa. Dar nu, nu era nimeni; doar el însuşi, propria sa răsuflare înteţită, care îl ardea în coşul pieptului. După toate salturile înainte făcute la comanda sergentului Andreica, poziţia care trebuia cucerită, curmătura din apropiere de coamă pe care acum o stăpânea inamicul, parcă era la fel de departe ca şi la începutul zilei. Saaalt înainte! Îi vedea pe camarazii săi ţâşnind de jos şi aruncându-se iarăşi la pământ câţiva paşi mai încolo, mai sus, îndărătul muşuroaielor vechi de cârtiţă, îndărătul moviliţelor sau în gropile proaspete de obuz, fiecare pe unde îşi zicea că îl va găsi mai greu moartea.
   Anevoie mai recunoşteai pe careva din camarazi în goana aceea nebună. Totuşi soldatul Gavrilă I. Lisandru l-a recunoscut într-o străfulgerare pe camaradul său Cernat în timp ce i-o lua înainte într-un salt disperat, şi a apucat să-i audă gamela zbătându-i-se la centură; ba chiar i s-a părut că aude plescăind în ea restul de apă ce-i mai rămăsese. Apoi l-a zărit răsărind ca din pământ pe-un alt camarad, Ilarion, iar în clipa următoare l-a văzut trântindu-se cât era de lung într-o adâncitură, în ierburi înalte. Un adăpost sigur! i-a trecut prin minte soldatului Gavrilă I. Lisandru, aşa, fără nicio noimă. N-a stat să vadă dacă camaradul său mai mişcă în locul unde ajunsese. A surprins într-o clipă privirea arzătoare a sergentului Andreica îndreptată spre el. Dintre toţi, de ce tocmai spre el? Sergentul Andreica era înfierbântat la faţă şi i-a strigat ceva, plin de înflăcărare. Soldatul Gavrilă nu l-a auzit. Dar ce altceva putea să-i fi strigat decât să-l îndemne să-şi păstreze traseul şi să nu rămână în urmă? De la începutul retragerii şi până mai zilele trecute toţi camarazii îi văzuseră pe ofiţeri şi îndeosebi pe dom’ maior Bârsan stând de vorbă cu sergentul Andreica aproape de la egal la egal. Chiar şi înainte de dezastrul de la Dragoslavele se bucurase el de atenţia domnilor ofiţeri. Tuturor camarazilor li se părea firesc să-l ţină la mare preţ pe sergentul Andreica, mai ales după ce preluase comanda Plutonului 2 din Batalionul 1, după ce sublocotenentul Paveliu căzuse în bătălia de la Dragoslavele. Sergentul Andreica dăduse dovadă de un curaj nebun în toate contraatacurile pe care le dăduseră. Şi chiar şi în retragere. Curaj nebun, dar şi stăpânire de sine şi raţiune, asta îl deosebea de atâţia alţii.
   O adiere trecu prin frunzişul păducelului din dreapta sa, frunzele crestate de pe o ramură foşniră neliniştit împreună cu fructele roşii şi Gavrilă ridică ochii spre acel loc, aşteptându-se să se ivească de acolo ceva, un duh străveziu. Nu se ivi nimica. Prin frunziş, cerul se vedea înnorându-se dinspre miazănoapte. Cândva, destul de curând, norul cenuşiu avea să cuprindă tot cerul. Dar asta ţinea, cumva, de viitor.
   Se zice că atunci când te afli în primejdie de moarte ţi se perindă prin minte crâmpeie din întreaga viaţă. Dar soldatul Gavrilă I. Lisandru, când se temea tare — ca acum — că ceva rău are să se întâmple, îşi închipuia că acel ceva s-a şi întâmplat. Şi experienţa vieţii, atâta câtă avea, îl învăţase că astfel putea să alunge, cumva, răul. Îşi închipui acum cum maica avea să dea fuga la părintele Anania, care era preotul satului, dar totodată duhovnicul ei — căci a fi duhovnicul cuiva însemna mult mai mult decât a fi preotul satului — şi avea să-i spună că feciorul ei, Gavrilă I. Lisandru, s-a prăpădit în luptele cu nemţii din judeţul Argeş. Cum s-ar zice, peste munte de satul lor: peste un munte şi peste încă unul, şi peste alţi câţiva — peste mai mulţi munţi; dar oricum nu prea departe. Şi nu avea să poată să-i dea amănunte, căci amănuntele erau aici pe costişă şi nu avea să fie nimeni în stare să i le zugrăvească. Comunicatul armatei avea să glăsuiască foarte oficial, Fiul dumneavoastră a căzut eroic pe câmpul de luptă în localitatea Dragomireşti din judeţul Argeş. Dar părintele duhovnic nici nu avea nevoie de amănunte pentru a o linişti şi a o îmbărbăta pe maica, fiindcă înălţarea sufletului nu avea nevoie decât de cer, care e acelaşi peste tot, şi deasupra pasului Rucăr, şi deasupra podului peste Dâmboviţa: albastru, cutreierat de nori albi, până la care zgomotul bătăliei nu ajunge niciodată; căci se pierde în vălătucii lor alburii... Maica avea să străbată drumul de acasă până la biserică, şi drumul acela Lisandru şi-l amintea foarte bine. La duhovnic fusese maica şi în ziua când pe Floarea o scoseseră moartă mai la vale de punte, în ziua când apele veniseră mari, învolburate şi rele... Cuvintele părintelui duhovnic erau întotdeauna liniştitoare, îi zugrăveau mamei şi oricui venea la dânsul câmpiile raiului, unde sufletele se regăsesc împăcate şi, cum zicea chiar dânsul la slujbă, lasă în urmă „zbaterea şi chinurile” pentru a avea parte de pacea veşnică şi de toate bucuriile, pe care Gavrilă I. Lisandru şi le închipuia într-un chip mai degrabă nebulos, şi, mai presus de orice, nici nu era încredinţat că le merită. Acolo, în Împărăţia Cerului, nu mai contează nimica: nici exemplul personal al celor mai viteji dintre camarazi, nici „umbrele marilor voievozi”, pomeniţi în Ordinul Regelui Ferdinand, pe care dom’ colonel li-l citise în faţa regimentului în ziua cea dintâi a plecării la luptă. Acolo erau cu toţii egali.
   Vuiră obuzele pe deasupra capetelor şi se sparseră în explozii sus pe culme, departe, la Cota 610, pe care ei trebuiau s-o cucerească cu orice preţ. Mitralierele inamice amuţiră. Pentru moment doar.
   La următorul salt înainte comandat de sergentul Andreica, soldatul Gavrilă I. Lisandru rămase pe loc să-şi lege moletiera desfăcută. Camarazii săi îl depăşiră trecând într-o năvală prin dreapta sa şi prin stânga. Îl învăluiră vreme de câteva clipe şi lăsară gol în urma lor.
   Ia uite ce face soldatul Gavrilă I. Lisandru! Se preface că n-a auzit ordinul? A ajuns deja într-o margine şi acuma o ia şi mai spre margine? Se tupilează pe după tufişuri?... Se strânseseră ploile toamnei în văiugile de dincolo de salcâmi şi de tufişuri, în dreapta, unde terenul cobora puţin şi priveliştea se deschidea spre alte văi, unde nimeni din batalionul lor n-ar fi avut ce să caute. Ochiuri de apă mai mari îi ieşiră în faţă, de la izvoarele ascunse din susul clinului. N-ar fi bănuit nicicând că atât de aproape de pământul bătut şi tare pe care se dădeau ai lui de ceasul morţii să-l cucerească, terenul putea să fie atât de mlăştinos. Copite de vite se întipăriseră adânc în clisă, rămase de astă vară, printre smocuri rare de iarbă, în deplină uitare. Aici nu mai putea să se-ntâlnească cu nimenea, cu niciunul din camarazii săi. Pe caporalul Ţuţora, comandantul de grupă, nu-şi amintea să-l mai fi văzut de zile întregi. Se tot gândise la el. Oare căzuse şi el în luptă la Dragoslavele? Dar alţii? Nici Bibea nu mai era. Nici Spineanu. Gândul i se răzvrăti. Timpul nu mai era al lui. Dar când fusese timpul lui? Fusese oare vreodată?

   Cu puţine zile în urmă, miercuri 8 noiembrie 1916 fusese ziua sa de naştere. De unde să mai găsească în suflet vreo umbră de bucurie? Soldatul Gavrilă I. Lisandru nu era vorbăreţ de felul său şi nu spusese nimănui de ziua lui. Pe cine să fi interesat ziua de naştere a unui biet soldat din Vrancea? Vremea se stricase peste noapte. Semn rău? Încă nu începuse să plouă dar cerul se acoperise iarăşi de nori întunecaţi şi totul se întunecase în jur. Urmau alte zile ploioase? Erau mai mulţi camarazi din Compania a 5-a care stăteau tupilaţi, după bătălia din ajun, pe versantul dinspre miazăzi al unui dâmb, unde gloanţele inamice nu-i puteau ajunge. Printre ei, şi dom’ locotenent Manole Stan. Nu c-ar fi fost la adăpost de toate relele, dar măcar aveau un scurt răgaz, cât să-şi tragă sufletul. Se cunoşteau de-acum destul de bine după campania de peste două luni. Mantalele încă nu li se uscaseră de tot după ploaia măruntă din ultimele zile. Abia dacă se zvântaseră. O şopârlă ieşise dintr-o gaură, pesemne trezită de zgomotele războiului din somnul ei cel de iarnă. O zăriseră mai mulţi în timp ce încerca, cu mişcări iuţi, să-şi găsească degrabă alt ascunziş printre smocurile de iarbă uscată. Nu ştia, biata de ea, că baioneta camaradului lor, soldatul Duţu Dumitru, o pândeşte deasupra capului, la o palmă distanţă. N-a apucat să-şi găsească alt ascunziş, biata şopârlă. Cu o mişcare fulgerătoare soldatul Duţu a străpuns-o cu baioneta şi a ridicat-o apoi triumfător deasupra capului, rânjind prosteşte. Toţi îşi întorseseră privirile către soldatul Duţu în tăcere, în timp ce vietatea ridicată în vârful baionetei, străpunsă cum era, se lupta nu atât să scape de moarte cât mai degrabă să-şi pedepsească ucigaşul arcuindu-şi trupul şi încercând în zadar să muşte lama de metal cu dinţişorii ei mărunţi şi ascuţiţi.
   „Un om niciodată nu se zbate atâta. L-a pocnit un glonţ şi gata, i s-au tăiat genunchii”, a observat fără entuziasm caporalul Brebenoiu Alexandru, cu privirea obosită întoarsă spre şopârla străpunsă, care nu înceta să muşte cu înverşunare baioneta. Soldatul Duţu a scuturat arma deasupra capului şi şopârla a zburat cât colo, ca o zdreanţă nefolositoare, dispărând în iarba uscată, undeva către culmea dâmbului, unde viaţa avea să i se curme negreşit până la lăsarea întunericului. Văzuseră cu toţii, în ultimele două luni, braţe şi picioare smulse din trunchi şi trupuri sfârtecate de obuz şi nu-i mai putea tulbura nimica, dar au întâmpinat cu tăcere tristă gestul gratuit al camaradului lor.
   Li se cerea înţelegere, li se cerea elan. Dom’ maior Bârsan le cerea vitejie şi tărie să înfrunte cu demnitate greutăţile războiului. Dar şi lui i-o cereau alţii. Cei de la care pornea totul se aflau undeva sus, undeva unde abia dacă ajungea gândul. Soldatului Gavrilă I. Lisandru îi răsunau în minte frânturi din Proclamaţia Regelui, pe care dom’ colonel Avram le-o citise în faţa întregului regiment, la Câmpulung Muscel, înainte de plecare... De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci.
   Primii morţi pe care îi văzuse soldatul Gavrilă I. Lisandru fuseseră cei pe care brancardierii îi aduseseră de pe câmp după un contraatac al nemţilor, mai sus de Câmpulung, la jumătatea lunii septembrie. Se uitau cu toţii la ei, în tăcere, şi nici brancardierii încă nu se obişnuiseră cu grozăviile războiului, aşa că arătau şi ei speriaţi. Ce l-a tulburat îndeosebi pe soldatul Gavrilă I. Lisandru a fost tăcerea care îi înveşmânta pe cei morţi. Cei vii care se nimeriseră prin apropiere se holbau la foştii lor camarazi morţi. Unii dintre ei nici nu aveau răni vizibile. Cu toţii aveau ochii închişi, de parcă n-ar fi dorit să fie propriii lor martori la ce li se întâmplă în ultimele clipe. Să fi fost străinii aceia camarazii lor până acum o oră sau două?
   Soldatul Gavrilă I. Lisandru îşi aduse aminte de Munteanu Ion, camaradul ucis în lupta de la Albeşti. Trecând pe lângă el în timpul unei manevre de repliere, îl văzuse zăcând la marginea unui şleau, cu trupul strâmb şi pantalonii uzi între picioare. Nu apucase să-l cunoască prea bine şi nici de unde era de baştină nu apucase să afle, dar, în vremuri normale, era sigur că, deschis la fire cum i se păruse a fi, ar fi putut să fie buni prieteni ei doi. Şi acum, ce înjosire! Ud între picioare. De frică? Cine ar fi putut spune ce simţi când pâlpâirile vieţii se sting şi sufletul ţi se înaltă spre Ceruri? Viaţa îi dădea lui Lisandru noi şi noi prilejuri să se gândească la cum e când ajungi în preajmă. Trebuie că era, negreşit, cu totul altfel de cum e când, la capăt de zi, te duci la culcare. Şi decât atunci când te pregăteşti de drum lung, când vrei să ajungi departe, poate tocmai la Focşani, sau încă şi mai departe, cum ajunseseră ei aici, de unde nu mai plecai nicăieri.
   Câteodată se întreba cum de nu se deschide un hău să-i înghită pe nemţii ăia răi, care le pricinuiau atâtea nenorociri. Alteori se întreba cum nu se deschide un hău să-i înghită pe ei toţi şi să se sfârşească odată cu toate acele umilinţe şi cu toată acea frică cu care începeau şi se isprăveau zilele. Căci oricum, ceea ce se întâmpla cu ţara şi cu ei toţi era parcă de pe altă lume. Ceva era nesăbuit şi atins de blestem. Ceva nu putea să dureze şi avea să se sfârşească într-o bună zi, cât de curând. Faptul că bunica Aglaia, bunica din partea mamei, încă mai trăia împreună cu ei, în aceeaşi casă, nu-l mai ajuta cu nimic, aşa cum îl ajutase în primii ani ai vieţii. Nici că ea jurase să vegheze la viaţa lui şi la viaţa tuturor celor patru copii, nici asta nu-i mai aducea nicio uşurare. Deja se dovedise, prin viaţa dusă a Floarei, că veghea ei fusese zadarnică. Bunica spusese într-o zi: Nu simţi nimic când mori. Miroase a crini şi a garoafe şi e ca într-o sihăstrie, nu te ajută nimenea, dar nici nu mai ai nevoie de ajutor. E ca un loc necunoscut, dar dacă te uiţi mai bine în jur, vezi că-i cunoscut. Te prinde, aşa, o slăbiciune şi deodată te înfăţişezi în faţa Domnului şi El hotărăşte ce şi cum. Era o anumită frumuseţe în ceea ce spunea bunica Aglaia, sau mai bine zis în amintirea a ceea ce spusese ea. Dar nimic mai mult.
   Soarele, când strălucea pe cer, nu era mai puţin soare, ceaţa şi întunecarea erau aşa cum le ştia dintotdeauna, dar pământul se săturase de atâtea gloanţe şi de atâtea obuze. La fel şi copacii, şi vietăţile, cum era acea mică şopârlă, a cărei viaţă se curmase fără niciun folos. De oameni, ce să mai vorbim.
   Trecând podul peste Argeşel, aplecaţi din mijloc, se ciocniseră fără să vrea unii de alţii, cu inima cât un purice, în timp ce inamicul îi întâmpina de la distanţă, dinspre gardurile din marginea Nămăieştiului, cu foc de mitralieră. Din locul acela se vedea marginea apei. Soldatul Gavrilă I. Lisandru s-a uitat peste parapet. Hei, Gavrilă, unde te uiţi? Argeşelul era la fel ca şi Milcovul de la ei de-acasă. În albiile mici uneori apele se umflă şi dau năvală viiturile, vuind surd, primăvara când se topesc zăpezile iernii, cum se-ntâmplase în primăvara lui ’911. Nimeni nu ştiuse de Floarea, până când n-o găsiseră, la mai bine de un kilometru dincolo de punte, agăţată în răgăliile de la malul apei, la cotul din dreptul morii lui Bărcan. Ce căutase acolo, singură, într-o zi vântoasă, cu ploi şi cu ninsori, nimeni nu ştiuse să spună. Când au adus-o acasă, maica a stat în dreptul porţii, încremenită şi mută, la fel de încremenită ca şi Floarea întinsă pe năsălie; alături de maica stătea Ruxandra, care era la acea vreme prea mică pentru a înţelege cu-adevărat ce se-ntâmplă; şi Ionuţ, abia c-un pic mai răsărit, şi înspăimântat de moarte. Copii fiind, se ţineau pe lângă maica, în timp ce Lisandru, la cei aproape şaptesprezece ani ai săi, era de-acum destul de matur ca să se gândească la urmările tragediei, la zilele îndoliate ce aveau să vină. Floarea se întorcea acasă rece şi vânătă, şi mai ales buzele îi erau vinete şi pătate, ca şi cum din atingerea îndelungată cu apa adâncă ea ar fi ieşit împăcată şi transfigurată, cu gura pecetluită pentru totdeauna, ţinută să nu dezvăluie nicicând taina cumplită a morţii. Tot ce putea face era să se întoarcă, cum-necum, acasă, şi pentru asta, maica, încremenită lângă stâlpul porţii, îi era recunoscătoare în durerea ei... Se potolise până la urmă furia apei pe albia Milcovului şi apele se retrăseseră. Dar nimic nu mai era ca înainte. Maica n-a mai trecut niciodată de-atuncea prin dreptul morii lui Bărcan, iar taica a ridicat în locul unde ea a fost găsită o cruce, pe care a cioplit-o cu mâna lui. Unde, mai precis, în ce loc între punte şi moara lui Bărcan, îşi dăduse sora sa ultima suflare, în mijlocul vâltorii vuitoare, nimenea n-avea să ştie vreodată.

   Dom’ colonel Avram le-a amintit nu o dată că ei sunt dezrobitori de ţară şi le-a spus să nu ia în seamă că unii din locuitorii satelor şi oraşelor prin care vor trece îi întâmpină cu priviri încruntate. Ei fie că nu sunt români — şi sunt puţini la număr, să n-aveţi grijă de asta —, fie au uitat că sunt români şi minţile le sunt stricate şi învrăjbite... Domnul maior Bârsan, cu vocea lui răsunătoare şi c-un tremur de mândrie naţională în glas, le citise atunci din Proclamaţie: Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit... Umbrele marilor Voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce le veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Răsboieni, la Călugăreni şi la Plevna...
   Lisandru şi-a amintit de bunicul său din partea tatălui, bunicul Ion, care luptase în Războiul de Independenţă din 1877. Îi povestise cum ajunsese la Plevna, unde într-una din primele zile se aflase la douăzeci de paşi depărtare de însuşi Principele Carol, când acesta venise să inspecteze trupele chiar în ajunul asaltului asupra redutei Griviţa. Pentru vitejia de care dăduse dovadă în acea bătălie, bunicul căpătase Virtutea Militară de argint, pe care de-atuncea o ţinea în casă la loc de cinste şi, cu mândrie neascunsă, o lua şi şi-o agăţa în piept de sărbătorile cele mari. Onoarea militară, spunea bunicul Ion. Asta ni s-a cerut, şi cu ea în cuget ne-am aruncat în bătălie. Mii de oameni au murit la luarea redutei Griviţa fiindcă niciunul din ei n-a fost atât de laş să dea bir cu fugiţii. Au ales moartea pentru a nu-şi pierde onoarea. Era meşter la vorbă bunicul Ion. Povestea lui lua întorsături neaşteptate. Sau care fuseseră la început neaşteptate pentru cei patru nepoţi. Apoi, după o vreme, se obişnuiseră. Vorbea bunicul de Cavalerul în armură şi se înflăcăra tare. Cavalerul era înzestrat cu o putere straşnică, ce-o întrecea şi pe-a Zmeului-zmeilor. Bunicul se ridica în picioare, se îmbăţoşa umflându-şi pieptul, cu braţele un pic depărtate de trup şi coatele uşor îndoite, de parcă ar fi fost tânăr. Se lovea cu putere peste muşchii pieptului vrând să le arate nepoţilor cât e de puternic Cavalerul în armură. Copiii făceau ochii mari, şi Floarea împreună cu ei, căci pe atunci încă mai era în viaţă, în timp ce Lisandru se uita la ei toţi de sus, cu îngăduinţa flăcăului care se coboară la mintea ţâncilor. În sinea sa însă, şi lui i se înflăcăra închipuirea. Izbitura de pumn a bunicului în propriu-i piept îi suna în minte a metal gol pe dinăuntru, a platoşă de nepătruns. Odată cu mobilizarea dăduse uitării povestea cu Cavalerul în armură. Şi abia astăzi, când se ascundea de gloanţe, amintirea i se întorcea la el. Cineva să-l apere: ce bine ar fi fost! Dar bunicul Ion n-avea în minte decât onoarea militară şi găsea firesc ca mii de oameni să moară, cum muriseră la asaltul asupra redutei Griviţa, doar ca să nu-şi păteze onoarea. Cavalerul în armură păşea ţanţoş, neabătut. Soldatul Gavrilă I. Lisandru nici nu ştia dacă n-a fost altceva decât platoşă goală şi dacă înăuntrul acelei armuri pline de fală a fost vreodată suflet de om.
   Acum s-a tupilat pe după tufele dese de măceş şi de păducel. Dincolo de ele viroaga se adâncea, iar în clisă se vedeau urme adânci de roată de căruţă, de astă-vară sau poate din primăvara trecută, de care cine oare îşi mai amintea?... Urcau şi acuma costişa, continuau să urce camarazii săi, împotriva inamicului care încă rezista sus la Cota 610. Tocmai desluşi, de astă dată venind mai de departe, strigătul pătrunzător al sergentului Andreica. Saaalt înainte! Resimţi dureros ruşinea de a nu fi împreună cu camarazii săi. Vuiră din nou obuzele zburând la joasă înălţime şi de astă dată nu mai trecură peste capul lui, ci parcă undeva într-o altă lume, de care, într-un fel, îi era dor. Aici unde se afla acum, privirea scăpărătoare a sergentului Andreica nu-l mai ajungea fiindcă nu putea să treacă prin desişul de salcâmi şi de păducel din marginea viroagei. Poate că şi uitase de el, poate că uitaseră cu toţii; tot aşa cum şi Lisandru uitase de caporalul Ţuţora, comandantul său de grupă, nemaiştiind dacă dispăruse în bătălia de la Dragoslavele sau în vreuna din cele ce urmaseră...
   Veni şi amintirea Aristiţei, a poveştii lui abia începute şi întrerupte odată cu plecarea sa în război. Se gândise de atâtea ori la ea în nopţile reci care se perindaseră de la începutul retragerii, când, în pofida oboselii, nu venea somnul. Îi rămăsese în amintire privirea ei la despărţire şi nu era deloc sigur că ceea ce citise în ochii ei era părerea de rău că nu aveau să se mai vadă atâta vreme, poate niciodată. Sau graba de a se despărţi de el şi de a se întoarce la viaţa ei. Abia dacă apucase să se întâlnească de vreo câteva ori cu ea, mereu afară, mereu pe-ascuns, niciodată într-o casă, unde să fie doar ei doi. Şi de fiecare dată Aristiţa se arătase grăbită să se întoarcă acasă fiindcă, zicea ea, mama ei era îngrijorată. Lisandru îşi lăsa acum închipuirea să zboare şi i se năzărea că între ei doi se întâmplase ceea ce de fapt nu apucase să se întâmple. O visa pe Aristiţa renunţând la orice împotrivire, şi pe sine se visa scufundându-se în chip dureros în ea, trăind momente care treceau dincolo de viaţă, sau de dinainte de viaţă, în timp ce ea se lăsa toată în voia lui şi îl lăsa să sufere de fericire, fără a scoate o vorbă, bucurându-se în neştire de revărsarea care o pătrundea. Dar Lisandru n-o făcuse cu ea, cum de fapt n-o făcuse cu nicio fată. De atâtea ori se revoltase şi i se păruse cu neputinţă să nu fi apucat s-o facă. În bivuacuri sau prin şoproane, mereu prin locuri străine, unde îşi găsiseră adăpost în toate acele ultime săptămâni de retragere, între somn şi veghe, se visase de atâtea ori scufundându-se în ea şi fiindu-i recunoscător pentru ceea ce ea nu-l lăsase niciodată să facă; şi iată că acum, pentru prima oară, dându-şi pesemne seama cât de nedreaptă fusese cu el, îi oferea acel dar, primindu-l în ea cu resemnare, în numele unei fericiri viitoare...
   Ramura unui păducel de deasupra capului său se legănă brusc de la o adiere venită din necunoscut, lăsând un gol în urma ei. Îl reperaseră oare nemţii? Îşi zise: gloanţele zumzăind ca nişte bondari ucigaşi. Au fost mai multe gloanţe, vreo două împlântându-se în clisă, la un pas distanţă. Din spate zumzetul unui glonţ–bondar–ucigaş s-a apropiat cu iuţeala gândului. Aerul a vibrat. Vibraţia n-a trecut mai departe. S-a oprit brusc în dreptul lui. Cavalerul în armură, şi-a zis soldatul Gavrilă I. Lisandru. A dat să se întoarcă şi a apucat să vadă braţul de oţel al cavalerului repezindu-se spre el. Un fulger moale dar cu miez de foc i-a zdruncinat capul. Şi s-a lăsat o tăcere grea. Nu s-a mai întâmplat nimic altceva.
   Soldatul Gavrilă I. Lisandru n-a mai apucat să treacă de viroagă, spre valea cea necunoscută. A căzut cu faţa spre vale, c-un braţ întins înainte şi cu celălalt rămas pe lângă trup, pe care n-a mai apucat să-l ducă înainte.
   Trecuse pragul vieţii.

Liniştea
   Odată cu înserarea s-a pornit şi ploaia. Pe costişa domoală, peste care alergaseră, înaintaseră în salturi şi muriseră, mulţi dintre ei, soldaţii Regimentului 72 Infanterie, Batalionul 1, nu s-a mai auzit decât şoapta ploii. Ploaia a căzut molcom peste pământul sfârtecat de explozii, sus la Cota 610, într-un târziu şi cu multă jertfă cucerită. Apă limpede şi cumva nevinovată s-a prelins pe frunzele ruginii ale tufelor de la marginea costişei, zdrenţuite de gloanţe, şi a picurat de pe fructele roşii de păducel, aceleaşi pe care le văzuse cu puţin timp în urmă soldatul Gavrilă I. Lisandru, cât fusese în viaţă. Acum nu mai era. Zăcea cu faţa în jos, în clisa de pe fundul viroagei de dincolo de fâşia de salcâmi şi de păducei, şi dincolo de rugii de muri, căzut peste urma unei roţi de căruţă, cu capul spre vale şi cu mâna dreaptă întinsă, ca şi cum ar fi vrut să atingă ceva ce fusese peste puterile lui să ajungă.
   La doi paşi depărtare de trupul lui, spre vale, o picătură s-a adunat sub vârful unei frunze galbene, s-a îngreuiat şi a căzut peste ţeava puştii pe care el o scăpase din mână în cădere.
   În toate acele ore de înserare tăcută, ploaia i-a spălat soldatului Gavrilă părul năclăit de sânge şi a lins pârăiaşul de sânge care se prelinsese de pe ceafa lui şi o luase la vale, peste clisa udă.
   S-a pogorât ZEIŢA MORŢII plutind tăcut pe aripile-i negre când l-a zărit pe soldatul Gavrilă I. Lisandru zăcând jos în viroagă. L-a răsucit pe spate şi soldatul avea ochii deschişi. Cu mâna-i descărnată i-a coborât pleoapele şi apoi a stat dreaptă, să-l privească cu blândeţe, cu capul uşor înclinat într-o parte. Gândurile, ca-ntotdeauna, i-au rămas de nepătruns.
   ZEIŢA ONOAREI era şi ea de faţă şi s-a aplecat neîncrezătoare spre el, văzându-l cum zace cu faţa în jos, adâncită în clisă. A clătinat din cap dezamăgită văzând rana soldatului deasupra cefei, semn că soldatul Gavrilă I. Lisandru fusese lovit din spate, în timp ce fugea de inamic.
   A pogorât şi ZEIŢA VITEJIEI şi cu o mână de marmură i-a înălţat deasupra capului o cunună. S-a scuturat ţeava tunului de la detunătură când a pornit prima din cele trei salve trase — potrivit gradului şi rangului —, întru cinstirea eroului Gavrilă I. Lisandru.
   Morţii mai presus de orice, a murmurat Zeiţa.

   De sergentul Andreica n-a ştiut nimeni niciodată. Batalionul 1 cucerise Cota 610, iar el, sergentul Andreica îi îndemnase pe-ai lui, din Plutonul 2, să-l urmeze urcând în salturi, înfruntând snopii de gloanţe ucigaşe ai inamicului. Nu l-a atins niciun glonţ. ZEIŢA MORŢII l-a zărit aşezat pe o moviliţă, lângă una din mitralierele capturate de la inamic, printre cratere de obuz, cu capul lăsat în mâini, în timp ce subordonaţii şi camarazii săi, puţini câţi mai rămăseseră, dormeau adăpostiţi în bivuacul ridicat dincolo de culme. Plângea oare? Cădea ploaia peste el şi apa îi şiroia peste păr şi se prelingea peste mâinile încleştate pe tâmple. A trecut pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut, Zeiţa.
   ZEIŢA VITEJIEI şi ZEIŢA ONOAREI i-au aruncat o privire fugitivă, au zâmbit reţinut, mai mult de ochii lumii, poate cu părere de rău că nu pot face mai mult, şi au plutit mai departe, spre ceilalţi eroi săvârşiţi din viaţă.

***

^*Din volumul de povestiri Răzgândire, în lucru
Publicat și în Vatra, 6-7, 2019

Cadența

A fost o zi întreagă de marş. Pentru Toader, cuvântul de ordine ar fi fost: infanterie. Dom’ sublocotenent nu i-a slăbit o clipă de când o porniseră, de-azi dimineaţă: ritm susţinut. Şi cu dânsul nu era de glumit. Ritm susţinut! Cadenţă! Dom’ colonel, care cunoştea traseul, ar fi zis Relief accidentat. Toader, dacă nu era prea obosit ca să gândească, ar fi zis: Din câmpie până-n creierul munţilor.
   Dar şi vremea a fost schimbătoare; au trecut prin toate anotimpurile. Maica ar fi zis: Nimic de mirare, la început de martie, doar ştie toată lumea, îs Babele. Vremea trece dintr-una într-alta. Taica ar fi râs tăcut în barbă, şi ar fi cutezat să adauge pe şoptite: Da, dar după aia vin Moşii!
   Toate ca toate, de n-ar fi fost dom’ sublocotenent, cu ritmul lui îndrăcit. Dar drumul a continuat, prin zloată, şi cu toţii au văzut, când deja amurgea, podul întins peste un râu. Dumnezeu îi mai ştia numele.
   Trupa a păşit pe pod, şi acolo dom’ sublocotenent a zis ceea ce toată ştia şi se aştepta să audă: Stricaţi cadenţa! Pas de voie!... Urechile nu mai auziră bocancii bocănind toţi ca unul, ci fiecare în legea lui. Îndrăzniră să-şi ridice ochii din pământ şi să se uite unul la altul — Toader împreună cu ei. Şi un zâmbet de uşurare le înflori în suflet.