Peste tot erau ecourile undei rătăcitoare
menite să hălăduiască peste timp de la
Big-Bang-ul primordial al venirii pe lume.
Era nevoie doar de-un ghioc lipit de ureche —
Precum o undă reflectându-se neîncetat
de liziere de pădure doldora de umbră,
de povești din cărți colorate
și de sfârșit de vacanțe mari
Foșnetul îndepărtat al timpului
spațiu astral dintre soare și veri trecute
între zăpezi topite la sfârșit de martie
și trotuare zvântate
Între albe cearșafuri întinse la uscat
— unduind în adierile primăverii
și zmeie înălțate pe-un cer strălucitor:
ochi mijiți către soare
Între zumzetul albinelor trebăluind de Paști
peste galbenul câmpiilor de rapiță
și trenul de fum de acum decenii
tăind peste câmpii umbrele norilor
cu vuietul vag umplând valea necuprinsă
Gara ca o ilustrată de demult
Pașii moi și rostogoliți ai zarurilor
aruncate pe cartoane cu jocuri: trasee
pline de serpentine, scărițe și scurtături
capcane, de care și-acum mă-nspăimânt.
Figurile improvizare și forme efemere
foșnind pierdut în tânjirea timpului...
Și iată că pe fereastra larg închisă
a sufletului de-acum
mă regăsesc în liniștea ancestrală
a undei remanente care persistă —
doar că, precum vechile fotografii sepia,
devine în timpul ce-a mai rămas
tot mai palidă.
