Laurian și Laura (18)*

Lanterne

Seara nu era departe când tramvaiul se opri între stații. Pentru moment nimeni nu se neliniști fiindcă asta se întâmpla destul de des. Totuși, în mai puțin de un minut călătorul care ședea pe scaunul de al cărui mâner se ținea Laurian, se ridică și plecă. Și cum nimeni dintre cei din jur nu se grăbi ocupe locul rămas gol, se așeză Laurian. Prin ușile glisante din partea din față a vagonului îl văzu pe vatman încercând siguranța electromecanică de deasupra parbrizului. Fără niciun succes. O bătrânică așezată pe scaunul din fața sa se aplecă spre el și, cu o anumită sfială bătrânească, politicoasă, spuse:
   — Nu vă supărați, domnule, în ce lună suntem?
   — În luna martie, doamnă, îi răspunse Laurian, la rândul său cât se poate de politicos. Ultima zi.

— Aha. Vasăzică păcălelile urmează mâine, glumi ea afișând o vervă veștedă, estompată de vârstă.
   Laurian îi adresă un zâmbet prietenos și dădu din cap. Pe fereastră văzu ghereta minusculă, jumătate roșie, jumătate crem, a acarului de la bifurcarea de linii din imediata apropiere a locului unde se oprise tramvaiul. Se uita un pic derutat la tramvaiul oprit înainte de vreme întrebându-se probabil ce se întâmplase.
   — Vă supărați, domnule, dacă am să vă rog să mă ajutați să cobor din tramvai?
   — Cu cea mai mare plăcere, dar vatmanul încă n-a deschis ușile, îi răspunse el un pic surprins.
   — Nu-i nimic, o să le deschidă.
   Dădu să se ridice, dar picioarele n-o prea ajutară, așa că Laurian o susținu de cot ridicându-se la rândul său. Mulțimea din jur deja se pornise să bombăne fiindcă trebuia să le facă celor doi loc spre coborâre. Într-adevăr, după cum prevăzuse bătrânica, vatmanul deschise ușile exterioare și apărând între ușile glisante anunță pe toată lumea că era pană de curent care avea probabil să dureze. Alte tramvaie se opriseră pe aceeași linie, la mare distanță, în urmă. Ridicată cu greu în picioare, bătrânica arăta fragilă și gârbovită. Și totuși un zâmbet copilăresc îi înflorea pe buze când îl privea fugitiv dintr-o parte, de jos în sus, de la înălțimea ei neînsemnată, în timp ce se strecurau printre călători și apoi coborau precaut, Laurian înainte sprijinindu-i în continuare cotul, pe scărița abruptă a tramvaiului, mult prea abruptă și prea scurtă, în acest loc fără refugiu pentru pietoni.
   — V-aș zice mulțumesc pentru ajutor, tinere, și vedeți-vă de călătorie dacă n-aș ști că tramvaiul o să rămână încă multă vreme înțepenit aicea.
   Ajunseră pe trotuar, unde bătrânica se întoarse din nou spre Laurian:
   — M-așteptați o clipă? Vreau să iau o gură de apă.
   O luă singură târâș-grăpiș spre o țâșnitoare de la marginea trotuarului, dar înainte să-l atingă cu gura, aplecându-se anevoie, firavul jet de apă se micșoră brusc și muri.
   — Nu mă surprinde, mă așteptam și la asta, spuse ea. Și se uită în jur oarecum mirată, ca și cum ar fi vrut să se orienteze. — Dacă tot ați coborât cu mine, nu vreți să mă-nsoțiți până acasă? Strada mea trebuie să fie pe undeva pe-aproape. Mi-ați fi de mare ajutor.
   O ținea tot într-un zâmbet, zâmbitul ei sfielnic, și buzele înconjurate de zbârcituri mărunte se străduiau, fără prea mult succes, să acopere dinții — și dinții ei, atât cât îi putea vedea Laurian, erau neafectați de vârstă.
   — Cât am călătorit cu tramvaiul ai văzut acolo vreun militar? O umbră de ironie îngăduitoare se strecurase în vocea ei. — Eu n-am văzut niciunul. Ia să vedem, pe-aicea pe undeva ar trebui s-o luăm la dreapta. A! uite, strada asta cu platani o recunosc. Ia spuneți-mi, tinere domn, cum vă cheamă?
   — Laurian.
   — O! Laurian! Ce nume frumos! La fel ca pe nepotul meu, băiatul fetei mele. Pe mine mă cheamă Matilda. Așa-i că și Matilda e un nume frumos?
   Laurian simțea înlăuntrul său un imbold dulce-amărui să-i cucerească simpatia, să fie asemenea simpatiei lui pentru ea.
   — Da, doamnă, Matilda e un nume frumos. Dar și dumneavoastră sunteți frumoasă.
   Matilda scoase un hohot vesel de râs, vesel și fără glas, jumătate neîncrezător, jumătate recunoscător:
   — O, da! Am fost frumoasă în tinerețe, acum mulți, mulți ani. Dar vedeți că nu se aprind luminile?
   Laurian observă că într-adevăr aproape că se lăsase întunericul și bezna cuprindea treptat strada. Niciun felinar nu se aprinsese, vitrinele nu se luminaseră nici ele. Neliniștea se făcea simțită în rândul trecătorilor, dar Matilda continua să rămână senină. Un militar trecu pe lângă un altul, în apropiere, salutându-l, și încă se putu desluși nemulțumirea pe fața celui dintâi că salutul celuilalt nu fusese probabil destul de prompt sau destul de sincer respectuos. Bătrâna spuse:
   — Acuma s-ar putea chiar să avem o problemă, Laurian dragă, nu-mi dau seama unde este strada mea. Nu prea se mai vede și eu oricum am vederea proastă.
   — Ne descurcăm noi, doamnă Matilda, o încurajă Laurian.
   — Poți să-mi spui Matilda, îl îndemnă ea prietenoasă, mă simt și eu mai tânără.
   — Cum vreți dumneavoastră, Matilda.
   — Ar trebui să cumpărăm de pe undeva o lumânare, dar nu știu dacă mai sunt magazine care vând lumânări. Un magazin de petrol lampant, poate.
   Un trecător venind din sensul opus mârâi printre dinți trecând prin dreptul lor:
   — Orbecăim!
   Matilda râse amuzată. Acum nu se mai prea putea vedea cum buzele ei înconjurate de crețuri ale pielii îmbătrânite îi acoperă doar pe jumătate dinții.
   — Niciodată n-am auzit un cuvânt mai potrivit spus la un moment mai potrivit.
   O mogâldeață cenușie veni lângă Laurian și îi făcu o propunere neașteptată:
   — Nu cumperi o lanternă, șefule? Ți-o dau ieftin.
   — Nu, nu, se grăbi să refuze Laurian. Mulțumesc, n-am bani de lanternă.
   Celălalt aprinsese o lanternă și proiectase lumina drept în fața lui Laurian.
   — Ce zice, ce zice? se interesă bătrânica târșindu-și pașii grăbiți spre ei.
   Profitând de interesul arătat de însoțitoarea prezumtivului său client, individul mută lumina pe fața Matildei.
   — Vrea să-mi vândă o lanternă, spuse Laurian.
   — E foarte bună o lanternă! aprobă bucuroasă Matilda. Cât cere pe ea? Dar nu-mi mai ține lumina asta în ochi.
   — V-o dau ieftin, doamnă, se grăbi individul să profite de interesul nesperat. Câți bani ai? Ia să-ți văd portofelul.
   — Matilda, nu vă aruncați, o avertiză Laurian alarmat.
   Dar bătrânica apucase deja să scoată portofelul din geantă, iar individul cu lanterna apucase deja să extragă de acolo, cu o dexteritate incredibilă, o bancnotă.
   — Cât costă? întrebă Matilda cu o voce tremurătoare, acum că banii îi fuseseră deja luați.
   — E bine cât mi-ai dat, Matilda, îi răspunse individul peste umăr îndepărtându-se în grabă, e exact cât trebuia.
   Îi pasase totuși lanterna înainte să se facă nevăzut.
   — Cât i-ați dat? o întrebă Laurian. Cât aveați în portofel? Ce fel de bancnote?
   — Habar n-am, Laurian dragă, ultima dată când am primit bani a fost acum câțiva ani, de la nepotul meu pe care îl cheamă la fel ca pe tine, ți-am spus. Nici nu știu, or mai fi valabili? Când a fost ultima stabilizare?
   — Nu știu când a fost ultima stabilizare. Dar puteți să fiți sigură că dacă nu erau valabili, pungașul cu lanterna n-ar fi șters-o atât de repede.
   Erau mai mulți vânzători de ocazie pe stradă care ofereau lanterne. Mulți trecători deja cumpăraseră. Strada se umpluse de luminițe, care alcătuiau tabloul unui joc dinamic cu spoturi luminoase care se mișcau haotic. Haotic? Da și nu tocmai. Alții vindeau un fel de candele cu capac de metal ajurat, care aveau dezavantajul că nu luminau calea dar în schimb aruncau lumini zdrențuite, nostime, pe fețele celor care le cumpăraseră. Toate astea o făcură pe Matilda să exclame:
   — Ce frumos!
   Pe strada întunecată tocmai trecea o mașină a pompierilor — trecea abia târându-se și umplând strada de colăcei de fum de la rateurile zgomotoase ale motorului, care se amestecau apoi într-o mâzgă aeriană. Nu s-ar fi văzut nimic dacă n-ar fi fost luminile trecătorilor care tocmai cumpăraseră lanterne sau candele. Mașina pompierilor se poticni în spatele unei căruțe trase de o mârțoagă. La un moment dat se deschiseră porțile unui cinematograf care stătuse de bună seamă în beznă timp îndelungat, tot așteptând să reînceapă proiecția. Spectatorii se revărsau acum pe trotuar bombănind și înjurând în barbă, furioși, când după bezna din sală ajungeau în bezna de pe stradă. „Ticăloșilor!” se auzea. „Nemernicilor!”
   — Îmi pare bine că te-am întâlnit, Laurian. Semeni foarte mult cu nepotul meu. Cel puțin din câte mi-l amintesc. Nu te superi că îți spun tu, nu-i așa?
   — Firește că nu. Dar mă tem că din cauza întunericului nu mă puteți vedea prea bine.
   — A, nu! Nu din cauza întunericului ci fiindcă nu mai văd bine. Nu vreau să dau vina pe alții.
   — Mă rog. Dacă m-ați vedea, n-ați mai spune că aș putea fi nepotul dumneavoastră, Matilda. Eu sunt mult mai în vârstă.
   — Zău? Dar câți ani ai?
   — Am trecut de patruzeci.
   — O, bravo! se bucură bătrânica. Unii nu stau prea mult pe gânduri când se-apucă să facă copii. Ia uite-te-n jur, la toate ferestrele astea întunecate. Sus, sus, unde te uiți? Ce-o fi îndărătul lor? Poate că până la urmă, cum zice o vorbă, tot răul spre bine. A! uite și strada mea! O recunosc după chioșcul de ziare. Nu te mai țin, băiatule, m-ai ajutat destul. De-aici încolo mă descurc singură.
   — Sigur vă descurcați?
   — Dar tu? Stai departe, Laurian? Te descurci pe jos? Că tramvai să nu tragi nădejde că găsești prea curând. Sau poate iei un taxi. Ai bani?
   — Mă descurc, Matilda, nu vă faceți griji.
   O luă înapoi spre strada principală urmând linia tramvaielor încremenite între stații. Pana de curent cuprinsese tot orașul. Se gândi s-o sune pe Laura. Cu receptorul telefonului public la ureche, auzi fisa căzând în aparat, dar tonul nu veni. Și altă fisă nu mai avea.

***

^*Publicat și în Discobolul nr. 1-3, 2021

Laurian și Laura (17)*

Trupele tăcute

Un soldat îl abordă pe hol într-un moment când în toată clădirea nu se afla mai nimeni și, luând poziție de drepți, i se adresă direct, ca toți militarii:
   — Îndrumătorul colonel Ivașcu vă invită la cort. Și ținu să precizeze: — Imediat.
   Deși era caraghios, totuși nu-i veni să râdă. Fu un pic derutat. Cine știe ce necazuri îl mai așteptau.
   — Îndrumătorul? se miră.
   — Așa îi spunem noi, nu vă fie cu supărare.
   Ezită două secunde: în fond, nu îi era subordonat nimănui din armată.
   — Pot să știu și eu despre ce e vorba? îl întrebă.
   — O să vă spună chiar domnia sa Îndrumătorul colonel, răspunse soldatul.
   Făcu stânga-mprejur și Laurian nu găsi altceva mai cu cale de făcut decât să-l urmeze la câțiva pași depărtare.
   Coborâră treptele păstrând aceeași distanță. Laurian îl lăsă să intre primul în cortul cel mai apropiat, după care îl urmă cu vădită neplăcere. Vasăzică așa arăta cortul pe dinăuntru. Armata la ea acasă. Totul altfel la o distanță de numai o grosime de foaie de cort. Surpriza era să întâlnească acolo o mulțime de soldați, care nu se știe când veniseră, pentru ce, și când și pe unde aveau să plece. Ședeau deocamdată cu toții la mese de câte două locuri, în liniște, amintind de elevii cuminți dintr-o sală de clasă. Văzut din interior, cortul militar arăta mult mai încăpător decât lăsa să se ghicească din exterior. Soldații păreau pătrunși de disciplina militară, dacă nu chiar terorizați de ea, și cu toții îl priveau cu o fixitate sticloasă, fără să clipească.
   — Luați loc aici. Soldatul care îl luase din lumea lui familiară și îl adusese aici îi indică un scaun. Lumea lui familiară? Se gândi un pic: cât de familiară?
   Așezat, avea în fața ochilor blatul unei mese cazone, poate de campanie, iar pe masă un teanc ușor răsfirat de coli imprimate, probabil copii ale unui același formular. Laurian citi titlul: ANGAJAMENT DE ÎNROLARE. De partea cealaltă a mesei: un alt scaun, la loc de cinste, negreșit cel pe care urma să se așeze comandantul. Hm! Nu mirosea a bine.
   — Îndrumătorul colonel Ivașcu vine imediat, îl informă soldatul în încheierea misiunii sale. După care făcu lateral un pas mare și rămase în poziție de drepți într-o margine a intrării în cort.
   Laurian rămase în așteptare.
   Pe aceeași masă, mai către margine, se afla o călimară cu cerneală și un toc cu penița acoperită de un strat destul de gros de cerneală albastră îngroșată. Cerneala groasă avea reflexe indigo.
   În cap începură să i se învârtească ipoteze. Probabil că așa se explica mulțimea militarilor întâlniți la tot pasul prin oraș: Comandamentul se ocupa de înrolări. Și, iată, făcea propagandă. Nu-i trecuse prin cap că genul ăsta de activitate se desfășoară cu atâta asiduitate chiar aici, sub nasul lui, la doi pași de sala de gimnastică, în cortul ridicat deja de ceva vreme. Iar lui ce rol i se cerea să aibă în toată povestea asta? Probabil că Armata se gândise să-i ceară sprijinul în acțiunea de înrolare, ca unuia care n-are prea multă treabă de făcut și în plus, venind în contact cu atâția tineri, cei care frecventau sala de gimnastică, poate că i se va cere să distribuie formulare de înrolare.
   O mișcare largă și tumultuoasă se iscă brusc în rândurile soldaților: tălpile țintuite ale bocancilor se frecară zgomotos de ciment și picioarele scaunelor scrijeliră cimentul în clipa când toți ca unul săriră în picioare la ivirea colonelului Ivașcu: silueta lui întunecă pentru o clipă deschizătura cortului. Odată cu toți soldații se pomeni și Laurian sărind în picioare.
   — Stați jos! veni comanda binevoitor-părintească a colonelului.
   Valul săritului în picioare se retrase lent și prelungit când soldații își reocupară, mult mai puțin zgomotos și mai mocăit, locurile.
   Colonelul Ivașcu răsfoi fără prea mult entuziasm teancul de imprimate de pe masă.
   Brusc, își ridică privirea spre Laurian:
   — Așadar, iată-te ajuns la noi, Timotei. Știam eu că te interesează armata. Pe cine nu interesează? Armata înseamnă stabilitate! Trebuie să fii orb să nu recunoști foloasele pe care le aduce armata. Băieții știu, le-am mai spus-o — și aici colonelul arătă către trupă și le ceru, cumva, încuviințarea tacită, care i se cuvenea. — Dar nimenea n-o să spună că mă repet: dacă vrei pace, pregătește-te de război! Cine zice asta? Noi? Nu, în niciun caz! Noi nu suntem ipocriți. O spun imperialiștii! Care, după cum vezi, caută cu lumânarea scuze pentru cursa înarmărilor la care se dedau.
   Colonelul suci spre Laurian un formular din teancul de pe masă și îl lovi tăricel cu palma.
   — Ai văzut formularul?
   Spunând asta, îl privi drept în ochi.
   — Ca să n-o mai lungim, Timotei, ești gata să semnezi?
   Orice foială în rândul soldaților încetase. În tăcere desăvârșită, așteptau și ei răspunsul, cu fețele lor aparent inocente, fiecare ascunzând câte ceva îndărătul feței comune a trupei, care nu avea nevoie să ascundă nimic.
   — Drept să spun, bâigui Laurian, nu m-am gândit. Vreau să spun că n-am luat în considerare până acuma...
   Se opri fiindcă din afara cortului, venind din josul străzii, începea să se audă cum se apropie, surd și masiv, zgomotul unor șenile de tanc. Cine era rănit? Nimeni deocamdată? Și totuși alarma stridentă a unei ambulanțe se insinuă străpungând miezul vuietului tancurilor. Dar dacă cineva avea nevoie de ajutor, acel cineva trebuie că se afla departe: alarma veni și trecu. Rămase doar zgomotul surd al motoarelor.
   — Armata își face datoria! observă satisfăcut colonelul. Nu trebuie să ne-o facem cu toții? Băieții ce fac? Colonelul Ivașcu se întoarse neascunzându-și așteptările spre trupa anonimă care umplea cortul, așezată cuminte la mesele de două locuri. Și din nou către Laurian: — Poate că nu-ți place uniforma militară?
   — Uniforma militară? tresări surprins Laurian. Sincer să fiu, nu m-am gândit.
   — Poate că nu-ți place uniforma militară, repetă colonelul. Scrâșnetul șenilelor se îndepărta pe stradă în sus. Probabil că deja trecuse ultimul tanc. — Noi nu te obligăm să porți uniformă militară dacă nu-ți place. Uite... Și colonelul răsfoi în teancul de formulare și extrase unul. — Avem aici și un angajament civil. E o variantă.
   Ținu formularul în aer, spre Laurian, la vedere.
   — Angajament civil. Semnezi angajamentul civil și nu porți uniforma militară. Și cu asta le-am rezolvat pe toate. Ba chiar n-o să știe nimeni c-ai semnat. Rămâne între noi. Ai să faci parte din trupele tăcute. Abia atunci păru că îl vede pe soldatul încremenit în poziție de drepți la intrare. — Stai și tu jos, Ilarion. Trage-ți un scaun și stai jos. Doar ai grijă să nu-l târșâi de ciment, că știi că nu-mi place.
   Soldatul se execută, luând pe sus un scaun din apropiere, așezându-l cu grijă lângă deschizătura cortului și așezându-se.
   — Ei, Timotei, se întoarse colonelul spre Laurian dând un prim semn de nervozitate, ne-am înțeles? Batem palma?
   Așadar, trupele tăcute?
   — Și dacă refuz? încercă Laurian.
   — Cred că ai face o greșeală. Gândește-te bine.
   Soldatul așezat lângă ușă îndrăzni să-și treacă un picior peste altul, mimând o poziție relaxată.
   — Și presupunând că semnez, ce-ar trebui să fac? riscă să întrebe Laurian.
   Colonelul Ivașcu îl fixă cu privirea, gânditor, timp de două secunde, nu mai mult:
   — Mergem puțin afară?
   Se ridică și ieși afară din cort. Laurian îl urmă.
   Sus, la intrarea impozantă a sălii de gimnastică, o siluetă se îndepărtă în grabă de la peretele de sticlă.
   — M-am gândit că te jenezi să vorbești de față cu băieții, spuse în chip de explicație colonelul Ivașcu. Spune-mi, ce părere ai de administratorul Ifrim?
   Îl lua din nou prin surprindere:
   — Despre administratorul Ifrim?... Nu știu ce să spun. Deși stau de ceva timp aicea în sală, nu-l cunosc prea bine.
   — Dacă ți-aș spune că avem unele suspiciuni, te-ai mira foarte tare?
   — În legătură cu administratorul?
   — Uite, ți-aș da o misiune de încercare, spuse colonelul.
   — O misiune? Mie?
   — Nu te mai mira atâta, Timotei! Că accepți sau nu să colaborezi cu noi, om vedea. Dar înainte de orice, hai să ne purtăm bărbătește. Ca cetățean al Patriei, nu spun mai mult, trebuie să ai spirit de inițiativă. Și spirit de observație. De inteligență nici nu mai vorbesc. Nimenea nu se pierde pe drum, ne-am înțeles? În rest, totul se învață. Ne perfecționăm, cum ar veni! De acord?
   Laurian se întoarse cu privirea spre cort. Se uită la un baier kaki de la colțul deschizăturii, care flutura alene în vântul de afară.
   — Îmi cereți să-l spionez pe administrator? Asta-i misiunea?
   — Spionez! reacționă colonelul cu reproș. Când e vorba de iubirea de Patrie, spionez nu-i cuvântul cel mai potrivit. Știu că Ifrim e foarte precaut, dar poate se-ntâmplă să mai uite ușa deschisă când vorbește la telefon. Și atuncea se aude în tot holul, înțelegi ce vreau să spun. Sau poate că te nimerești chiar în biroul lui, cu vreo treabă, când îl sună cineva la telefon. Știu ce o să-mi răspunzi. Că n-ai nicio treabă dumneata cu Ifrim. Poate că n-ai. Dar eu zic doar: dacă! Mă-nțelegi? Sau la cantină. Pe-acolo mai vine și Ifrim din când în când și mai vorbește ba una, ba alta.
   Colonelul Ivașcu îi ghici nehotărârea.
   — Uite cum facem, zise. Eu nu te presez. Peste câteva zile ne mai întâlnim și poate îmi dai un mic raport. Așa, de probă. Să vedem cum merge. Nu te gândi la cine știe poliloghie. O notiță, acolo, o nimica toată. Om vedea apoi dacă mai continuăm sau nu.
   Dacă mai continuăm sau nu?
   Se deschidea dintr-odată o perspectivă nebănuită pentru următoarele zile. Și nu doar pentru următoarele zile: cine știe pentru câte săptămâni. Sau luni. Sau... bate-n lemn. Îi trecu prin minte că ar fi o idee să-i ceară sfatul Laurei. Dar cum s-ajungă la ea? De unde s-o sune? Singurul telefon din toată sala de gimnastică era în biroul lui Ifrim. Și chiar dacă și-ar fi luat inima în dinți să-i ceară permisiunea, cum să-i explice Laurei la telefon, de față cu administratorul, tot ce i se întâmplă? Să-i ceară o întâlnire fără a-i da detalii? Dar numai Laura știa când și pentru cât timp îi lipsea soțul de-acasă ca să fixeze data unei întâlniri. Mai mult ca sigur era o perioadă nepotrivită.
   Nici nu era de mirare, atâta lume trecea prin momente grele în ultimii ani. Dar parcă fusese vreun an să nu treacă prin momente grele! Laurian se gândi la taică-său, pe care nici nu apucase să-l vadă în ultimele lui clipe, taman atunci când poate că avusese nevoie de un gând bun — nici măcar în anii dinainte. Cu siguranță pe el nici nu-l întrebase nimeni dacă e cazul să se mai gândească sau nu, să vadă dacă merge sau nu.
   Până la urmă avea s-o găsească totuși, într-un fel sau altul, pe Laura, să-i ceară sfatul. Poate că nu era chiar înjositor să apeleza la Șiperco al ei. Șiperco atotputernicul — făcătorul și desfăcătorul de ideologii.

*Revizuit pe 8 august 2021

Laurian și Laura (16)

Festivitate

Încă de la ora unsprezece au început să sosească mașinile oficiale. Trăgeau în fața scării principale, iar administratorul însoțit de paznicul Vasile se afla acolo pentru a-i întâmpina pe înalții oaspeți, care nu erau toți militari dar aveau o atitudine cu nimic mai puțin milităroasă ca a celor ce purtau uniformă. Soldații de la corturi stăteau în poziție de drepți, în timp ce cei doi oficiali de la sala de gimnastică le ajutau, gentili, pe consoartele ștabilor veniți la festivitate să coboare din mașini. De îndată ce o mașină își lăsa încărcătura oficială la scară, pleca și în locul ei trăgea alta.
   Publicul de rând era deja prezent in sală, ocupând tribuna veche, joasă, în timp ce pentru notabilități se construise în zilele precedente, cu mult sârg, o tribună specială, cu bare laterale, pentru a-i feri pe suspuși de contactul cu ceilalți. Laurian urmărea sosirea oaspeților de onoare de lângă ușa principală, dintr-un unghi în care vedea atât afară cât și o parte din interiorul sălii de gimnastică. Iar cei sosiți treceau chiar pe lângă el, foarte aproape, bineînțeles fără să-i dea nicio atenție. Avea el o mică bănuială în ceea ce o privea și totuși când Laura trecu pe lângă el la brațul unui bărbat trupeș, mult mai în vârstă, simți un gol în stomac. Recunoscu pe capul bărbatului chipiul din cuier, cel cu bandă roșie. De astă dată nu se întrebă: de ce tocmai roșie? Roșul se potrivea perfect cu ținuta făloasă a individului. Laura nu dădu niciun semn că l-ar fi recunoscut. Abia dacă lui Laurian, atent la expresia feței ei, i se păru că observă, în momentul când ea trecea prin dreptul lui, un tremur ezitant al colțului ochiului ei, însoțit de o concentrare un pic exagerată asupra spațiului vid din fața ei, unde de fapt nu era nimic de văzut. Urmări perechea îndreptându-se către sală, intrând apoi în sală și ocupând un loc central în tribuna oficială.
   Înainte ca fanfara să intoneze primul marș, perechile suspuse, în țarcul lor de lux, deja conversau între ele. Lui Laurian i se păru mai întâi că Laura se simțea la largul ei acolo și că se arăta interesată să schimbe impresii cu consoartele celorlalți demnitari de prin jur. Mai apoi însă observă că de fapt Laura, după doar câteva cuvinte rostite spre dreapta sau spre stânga, rămase tăcută, poate chiar oarecum posomorâtă, privind fix înainte și evitând, i se păru lui, să-și întoarcă privirea spre locul unde se afla el. Nici consortul ei, cel care se ocupa de ideologie, nu-i acorda nicio atenție. Sala era încălzită, desigur, dar nu era pe-atâta de cald încât Laura să-și fi scos mantoul ei cu guler de vulpiță roșcată. Ședea îmbrăcată cu el, iar mantoul poate că nu era același de la întâlnirea lor întâmplătoare, în acea zi, la restaurant, dar vulpița roșie era cu siguranță aceeași. Sau una identică.
   Laurian tocmai se gândea ce încântat ar fi prietenul său Vartic dacă ar fi de față la o asemenea festivitate, când iată-l pe prietenul său chiar aici la doi pași, venit dinspre intrarea principală.
   — La ce ești tu atent acolo? se interesă Vartic.
   Laurian încă mai stătea cu privirea fixată pe partea din mijloc a noii tribune oficiale, acolo unde ședea Laura. Se întoarse spre Vartic și în clipa aceea păru că uită de obiectul atenției sale, bucurându-se în schimb de sosirea lui neașteptată.
   — Tu cum te mai descurci, Vartic?
   — Să-ți spun ceva, dragule. Totul e să știi să te exprimi, să te înțeleagă oamenii. Uite, de pildă eu, am un singur fel de exprimare, din păcate. Trebuie să le dau de înțeles că am nevoie de ajutorul lor, al oamenilor de pe stradă, mă-nțelegi? Și de aceea am renunțat de mult la orice fel de mândrie. La trufie, aș putea spune.
   — Mașina unde o ții?
   — Mașina? E pe butuci, dragule. De unde să mai găsesc piese de schimb după atâția ani? Azi se poartă bicicleta, dar nici biciclete nu se mai fabrică.
   — Și cum ziceai? se interesă mai îndeaproape Laurian. Trebuie să-i faci pe oameni să te înțeleagă că ai nevoie de ajutor?
   — Absolut! Asta e cheia! Doar că egalitatea din ziua de astăzi nu presupune înțelegere. Dar, știi, deloc! Chiar deloc. Trebuie să-ți spun mai repede ce am de spus, fiindcă parcă văd se înființează administratorul sălii c-o falcă-n cer și una-n pământ și mă dă afară. Cel puțin, pe mine.
   — Nu te mai frământa, Vartic. Administratorul n-o să te mai dea afară. Garantez.
   — Ce spui? N-o să mă mai dea afară? Cum se explică?
   — Am devenit prieteni, Vartic dragă. Ia uite-te la mine, nu observi nimic schimbat?
   Vartic îl examină cu atenție.
   — Măi-măi, costum nou! Pus la patru ace! Te pomenești că ți l-a făcut cadou administratorul!
   — N-ai ghicit. Ia uite-te la tribună, în partea din mijloc. Ți se pare că recunoști o figură cunoscută?
   Fostul bancher își miji ochii în direcția pe care i-o indica prietenul său. Părea că i-a slăbit vederea. Și în loc să-i răspundă dacă recunoaște acolo pe cineva sau nu, spuse:
   — Pare să fie liniștea de dinaintea furtunii.
   — Cred că te grăbești, Vartic. Cred că acuma și încă mulți ani de-acuma înainte n-o să fie nicio furtună. Așadar nu recunoști pe nimeni acolo?
   — Mărturisesc că nu.
   — E Laura, dragule. Dar nu mă mir că n-o recunoști, s-a schimbat mult. Nu fizic ci pe dinăuntru.
   Lui Vartic i se lungise fața:
   — Ce spui! Laura? În tribuna oficială?
   — După cum vezi. Laura împreună cu consortul ei, care se ocupă de ideologie.
   — I-auzi! Ideologie!
   — M-a sunat zilele trecute și m-a invitat la ea acasă.
   — Cine? Laura te-a sunat? Și tu îmi spui toate lucrurile astea, așa, cu nonșalanță, nefericitule! Păi așa ceva se ține în cel mai ascuns secret!
   — Nu și față de administratorul sălii, care le știe pe toate. Laura m-a sunat la singurul telefon care poate fi găsit în toată sala și anume în biroul lui. Așa că de când a aflat ce persoane suspuse mă caută, suntem prieteni la cataramă.
   — Să dea Dumnezeu să dureze, dragule. Dar tare mi-e teamă că într-o bună zi, destul de curând, o să facă poc bula ta de magie.
   — Cine poate ști!
   — Și costumul? Te pomenești că ea ți l-a făcut cadou!
   — Ai ghicit de data asta.
   — Vasăzică te-ai reîntâlnit cu Laura ta, fericitule! Nu te mai întreb cum a fost! Și consortul ei unde era, în camera de-alături, se uita pe gaura cheii?
   — Era plecat în misiune pentru vreo două zile.
   — Vai de capul tău, nefericitule! Dacă mă uit mai bine acolo la tribună, constat că poartă uniformă militară și nu mă-ndoiesc că are și pistol. Uniformă militară cu bandă roșie la chipiu! Îți dai tu seama ce-nseamnă asta? Dar să n-o mai lungim, că văd că începe să cânte fanfara. Ah, ce-mi place!
   — Știam eu că o să-ți placă.
   Capelmaistrul dirija și fanfara intona deja primul marș. În clipa următoare începu și defilarea sportivilor.
   — Un cor bărbătesc pe lângă fanfară, e tot ce mai lipsește în atmosfera asta festivă!
   Cei din tribuna oficială aplaudau moale, în timp ce publicul de rând din tribunele vechi aclama cu entuziasm și flutura flori deasupra capetelor. Trupuri vânjoase și suple treceau în pas cadențat și întorceau capul, militărește, cu gâturi țepene și încordate, spre oficiali.
   — Dar văd și un microfon, observă Vartic. Uite-l acolo, în fața tribunei. Urmează deci discursurile.
   Capelmaistrul pesemne că îi ghicea gândurile, căci făcu un semn de final de melodie cu bagheta și în liniștea care se lăsă brusc, ideologul-șef coborî, nu se știe de ce c-un aer încruntat și apucă cu două degete vergeaua la capătul căreia era montat microfonul. Între timp intrase și administratul și rămăsese la un pas de intrarea principală, avându-l alături pe paznicul Vasile. Toată lumea auzi glasul ideologului-șef, mai degrabă moale și, ai fi zis, plictisit, dacă nu ar fi fost determinarea fermă, implicită, care transpărea din fiecare cuvânt al său.
   — Au fost întrecerile sportive, pe care le-am urmărit cu toții. Am fost martori, cum s-ar zice, la cele mai bărbătești evenimente. Ideologul-șef schimbă mâna cu care ținea vergeaua și se întoarse un pic spre partea cealaltă a sălii, ca să se adreseze în mod egal întregii asistențe. — A fost exercițiul lor de pregătire a ceea ce este cel mai important pentru noi toți: apărarea Patriei! Noi asta îi spunem sportivului destoinic: Fii gata pentru muncă și apărarea Patriei! Dar să nu creadă cineva dintre cei ce stau de-o parte și se mulțumesc să se uite că se va fofila de la această îndatorire, care este a noastră, a tuturor. Am să mă uit la tine, soldat al Patriei, și dacă am să te văd îmbrăcat sărăcăcios, n-am să te întreb de ce ești îmbrăcat sărăcăcios, fiindcă am să știu că n-ai furat de la nimeni. Dar dacă am să te văd dichisit c-un cojoc fățos, am să te-ntreb: a cui oaie ai jupuit-o și cu ce drept ca să-ți faci cojocul ăla al tău? Aicea îi premiem pe cei mai buni. Dar totodată aicea nu-i vorba numa’ de întrecere. Trebuie să răspundem în fața celorlalți pentru tot ce facem și de ce facem ceea ce facem. Și să vă mai spun ceva. Că o să-l vedem pe unul cu cojoc de lux sau fără cojoc, un lucru e sigur: noi nu vom tolera cerșetoria!
   — I-auzi, Vartic! se aplecă iute Laurian la urechea prietenului său, luat prin surprindere.
   — Asta e valabil și pentru tine, replică celălalt tot pe șoptite.
   — Vom trece la controale, continuă ideologul-șef, vom confisca toți banii nemunciți găsiți la cerșetori și îi vom vărsa la bugetul primăriei!
   Ceilalți oficiali din tribuna de onoare erau toți numai ochi și urechi. Numai Laura se uita drept înaintea ei, în gol, cu o expresie pe care poate numai Laurian i-o deslușea, cu atenția împărțită între cuvintele ce îi ajungeau la ureche, rostite de impozantul ei consort, și prezența nevăzută, sau văzută doar fugitiv într-o margine a câmpului vizual, a lui Laurian, acolo, la distanță mare de ea, într-o margine a ușii. Poate că și pe ea o amețeau sunetele stridente ale fanfarei, dar o amețeau în felul ei, fără să o facă, desigur, să spună vreodată, asemenea lui Vartic: Ah, ce-mi place.
   Administratorul trecu la sfârșitul festivității pe lângă cei doi prieteni, tot numai zâmbet, mai să-și frece mâinile, ba chiar se opri pentru o clipă, în timp ce paznicul Vasile se oprea să aștepte câțiva pași mai încolo, și îl întrebă pe Laurian, cu bunăvoință neostoită:
   — Hei, Timotei! Nu-l inviți pe prietenul tău să-ți vadă noul apartament? Ceea ce îl făcu pe fostul bancher să exclame uluit după ce administratorului sălii se îndepărtă:
   — Noul tău apartament! Ce mai e și asta?
   — Ei, evită Laurian să-i împărtășească entuziasmul, e tot o cămăruță, doar că ceva mai mare. Și tot la subsol.
   Și îl invită pe Vartic să meargă împreună să o vadă.
   Oficialii coborau acum de la tribuna de onoare și mașinile de teren vopsite în kaki începeau din nou să tragă la scară una câte una.