Pe Margareta-Nebuna o scoaseră afară din casă pe sus. O legaseră de speteaza unui scaun și o cărau doi soldați care nu se prea sinchiseau de țipetele ei, doar li se umflau nițel și li se înroșeau fălcile, iar vinele de la gât li se încordau în timp ce o cărau prin curte către camionul cu prelată care aștepta în stradă. O legaseră peste brațe, dar picioarele îi rămăseseră libere, așa că Margareta-Nebuna dădea din picioare și se zvârcolea în frânghii strigând:
— Aaa! Unde mă duceți, nenorociților! Aaa! Pui de lele ce sunteți! Țipetele ei le treceau prin creier celor câțiva trecători care apucaseră deja să se strângă pe străduță, în fața casei. — Voi ce-ați făcut în viață, nenorociților? Vă puneți mintea c-o biată bătrână neputincioasă, s-o scoateți afară din casă! Din casa ei! Făcută cu ani în urmă din muncă cinstită, nenorociților! Fiul meu a căzut pe câmpul de luptă, pentru Patrie! Și voi ce faceți? Evacuați o bătrână neputincioasă din propria ei casă! Asta-i toată vitejia voastră! Și cu casa ce vreți să faceți? S-o dărâmați? Asta vreți voi să faceți, pui de lele ce sunteți!
Bătrâna dispăru sub prelata care acoperea platforma camionului, de unde continuă să strige:
— Unde mă duceți, nenorociților! Nu mai vreau la Comisariatul Armatei! Fiul meu a fost ofițer al Armatei Regale! Și a căzut la datorie! Voi nu sunteți decât niște viermi! Nenorociților, pui de lele! Nu mai vreau la Comisariat! Și când striga Nu mai vreau! , trecătorilor care asistau la cele întâmplate li se încrețea pielea din creștetul capului și le treceau fiori pe șira spinării. Deja duduiau motoarele tancurilor care trepidau, gata de asalt. Alți soldați se grăbeau să scoată piese de mobilier din casă și să le încarce în camion. Se grăbeau și nu prea. În definitiv nu era vorba decât de niște vechituri ca vai de ele, pe care însă aveau ordin să le transporte la depozitul armatei. Motorină irosită și nimic altceva. Mai bine le-ar fi dat foc chiar aicea-n curte.
Abia apucară cei câțiva gură-cască adunați în față, pe trotuar, să se dea la o parte din calea camionului cu prelată care se porni s-o ducă nu se știe unde pe Margareta-Nebuna și calabalâcul ei, că tancul se și năpusti cu toată puterea colosală a blindajului său, legănându-se pe șenile, peste movilele din curte, punând la pământ gardul improvizat. Și nu se opri în curte ci izbi în plin, sub ochii îngroziți ai privitorilor, zidul vechi al fațadei, pe care îl frânse ca pe nimic, cu balcon cu tot, cel pe care obișnuia să iasă Margareta-Nebuna să strige în noapte.
Nici nu apucă praful să se împrăștie în aer, că tancul dădu cu spatele. Doar cât să-și ia un nou avânt. Hălci de zidărie, grinzi frânte, cercevele stâlcite și cioburi de la geamuri lunecară jos de pe carcasa de oțel. Și tancul se repezi din nou, cu furie răzbunătoare, de data asta înaintând mai adânc în ce mai rămăsese din casă.
Alți trecători se alăturaseră deja celor dintâi curioși. Cei ce auziseră de Margareta-Nebuna cu siguranță se întrebau cu groază ce o să se-ntâmple cu ea când o s-ajungă înapoi în fața casei transformate într-o grămadă de moloz.
— Dar ce o să se-ntâmple cu celelalte nebune care locuiesc sau au locuit până ieri în celelalte case de prin jur? Căci alte două tancuri se repeziră cu aceeași furie distrugătoare în casele alăturate.
— Dumnezeule! se auziră voci îngrozite din mulțime. Ce au ăștia de gând să facă?
— Dar sunt oare casele goale? Le-au evacuat oare? Sau ăstora nu le mai pasă de nimeni și de nimica?
Deja locul era învăluit într-un nor de praf amestecat cu gaze de eșapament — praf uscat cu miros de zidărie udă și de motorină arsă. Veni și un răspuns din mulțime:
— Degajează terenul. Se construiește o sală de gimnastică!
Și nu părea să fie o simplă părere — unii chiar știau ce avea să se întâmpla.
— Încă una?
Aici părerile se dovediră a fi împărțite. Și vehement împărțite. Cineva fu de părere că nu strică niciodată un loc în plus unde oamenii să vină să facă exerciții pentru întărirea mușchilor. Se făceau auziți anevoie din pricina duduitului întărâtat al motoarelor, dar nimeni n-avea de gând să se lase păgubaș. — Totdeauna se găsesc cârcotași să critice lucrurile bune și bine gândite! O cunoaște cineva pe bătrâna asta? Crede cineva că trebuiau s-o lase să se lăfăiască în ditamai casa?
— O grămadă de hodorogi s-au pripășit prin case părăsite.
— Și foarte bine au făcut! Cu criza asta de locuințe, se descurcă fiecare cum poate! Contează și cine a părăsit locuințele, nu? Și de ce le-a părăsit! Unii n-au nicio treabă, în timp ce alții muncesc de se spetesc!
— Bine că nu mai doarme nimenea pe sub poduri.
— Ba bine că nu! Numai eu cunosc vreo câțiva.
— Păi să se ducă să facă cerere la primărie.
— Mata vorbești ca să n-adormi? Sau ești naiv?
— E nevoie de case, asta e. Și ei ce fac? Le pun la pământ!
Un nou val de praf se abătu peste ei și cineva dintr-o margine începu să tușească. Unul singur? Ba parcă erau vreo doi. Tușeau dar continuau să se contrazică între ei — cei ce tușeau și cei ce nu tușeau.
— Nu uitați că aicea a căzut o bombă! Cândva! Dar încă se mai vede urma! Și arătau către fosta groapă dinspre stradă, în care bălăriile de anul ăsta începuseră deja să se înalțe peste bălăriile uscate de anul trecut.
— Da, dar tancul poate să treacă și prin gropi de bombă! Am văzut asta într-o mulțime de filme! Trece ca printr-o băltoacă! Cine spunea asta se arăta mândru de parcă ar fi fost el însuși la manetele tancului, sau de parcă tancul care trecea prin toate cele i-ar fi aparținut.
Soldații nu încărcaseră în camion chiar toată mobila pe care o scoseseră din casă. Păstraseră pentru ei câteva scaune, pe care acum uite că ședeau degajat, ba chiar picior peste picior, iar unii își aprinseseră și câte o țigară. Valurile de praf care veneau peste ei nu-i deranjau.
Ofițerul care îi supraveghea n-avea nicio treabă cu ei. Îl deranjau în schimb civilii de pe stradă care sporovăiau răstit, din punctul lui de vedere fără niciun rost:
— Hei! Ia vedeți-vă de drum! Hai! Mână măgaru’! Dar oamenii nu se prea sinchiseau, doar se mutau dintr-o parte într-alta, adică cei dinspre ofițer se trăgeau mai departe și alții se apropiau, așa, mai cu sfială, luându-le locul.
Ei? Ce-ar fi zis despre toate astea Vartic, fostul bancher?
— Ăsta e războiul pe care îl așteptai, Vartic?
Laurian îl observă atunci undeva într-o margine de mulțime pe administratorul Ifrim. Nu se amesteca cu ceilalți, dar părea să încerce totuși să fie cât de cât atent. I se abătea atenția de la ceea ce se întâmpla: îngrijitoarea Gherghița, în mână cu bățul ei în formă de T, se întindea să-i ajungă la ureche și îi șoptea ceva. Administratorul se schimba la față și în clipa următoare o pornea cu pas îngrijorat către sala de gimnastică, care era colea, la doi pași.
Laurian își aminti de povestea din copilărie cu vulpița — cea care își folosea stufoasa-i coadă ca o vâlvătaie roșie ca să șteargă urmele isprăvilor pe care tocmai le făcuse. Dar probabil că ar fi fost o minciună: niciun animal și cu atât mai puțin unul sălbatic n-ar fi rămas într-un loc invadat de-un zgomot atât de infernal ca al tancurilor în acțiune. Și dacă era să fie război, ce loc ar fi rămas neinvadat? Dar până una-alta, treceau pe planul întâi preocupările cotidiene. Administratorul Ifrim era chemat la telefon; iar îngrijitoarea Gherghița își făcuse o dată în plus datoria să-l anunțe pe cel căutat la telefon — iată, chiar și ieșind din sală, bănuind că la asemenea evenimente șeful ei putea să fi dorit să fie de față.
Intrând în mare grabă în biroul său, unde receptorul aștepta culcat pe masa neagră, ca o mână cu palma deschisă într-o rână, uită să închidă ușa după el. Și chiar dacă de afară nu se auzea vocea care îl căuta, se putea vedea din întreaga atitudine a administratorului că venea foarte de sus: — Da... spuse administratorul, da... Am înțeles... Da. Și din nou: — Am înțeles.
Îngrijitoarea Gherghița rămăsese în pragul ușii și se uita buimacă la el, cu găleata la picior și bățul în T în mână.
— Ce e, domn’ administrator? îngăimă ea când îl văzu pe șeful ei punând cu o mișcare îngândurată receptorul la loc în furcă.
— Închide ușa! răcni administratorul de răsună în tot holul.
Cutremurată de strigătul neașteptat, îngrijitoarea se repezi să închidă ușa. Se îndepărtă câțiva pași, dar nu se îndură să plece de tot. Astfel că, după câteva secunde, administratorul ieși totuși, ceva mai îmbunat și totodată resemnat și i se adresă îngrijitoarei fără ca ea să-l mai fi întrebat ceva:
— S-a ales praful, Gherghițo!
— Ce s-a-ntâmplat, domn’ administrator?
— M-au destituit.
Îngrijitoarea nu prea știa cuvântul, dar nu-i sună a bine.
— Și ce-o să facem de-aci încolo, domn’ administrator?
— Ce-o să facem?... Păi să vedem ce dracu’ o să facem. L-au numit în locul meu pe Vasile.
Îngrijitoarea își duse mână la gură:
— Pe Vasile! Măiculiță!
Se auzeau de la o distanță nu prea mare motoarele tancurilor care munceau neobosit culcând case la pământ. Norul de praf se deplasase spre sala de gimnastică și deocamdată nu învăluise decât cortul militar kaki din apropiere de intrare. Încă un pic și avea să-nceapă să intre în sală.
La scară era trasă o mașină de teren, dar nu cea condusă de Teo, ci altă mașină, asemănătoare. Șoferul nu coborâse de la volan. Laurian îl văzu întinzând mâna la bord și pornind mașina în momentul când Vasile, noul administrator al sălii de sport, se ivi sus în capul scării monumentale. Acesta purta uniforma militară, cea de soldat simplu, dar cu diagonala aceea pompoasă cu care Laurian îl mai văzuse la una din festivități. Era chemat la Comandamentul General ca să i se dea, fără doar și poate, vestea cea mare.
sâmbătă, 20 martie 2021
Laurian și Laura (22)
sâmbătă, 13 martie 2021
Laurian și Laura (21)
Vartic nu mai era îmbrăcat ca un cerșetor. Se plimbau pe niște străduțe nu departe de sala de gimnastică, pe la ora asfințitului. Un pluton de soldați trecea pe stradă în pas alergător, fără arme, fără nimic, doar cu pumnii goi strânși în dreptul piepturilor. Uniformele se schimbaseră dar în linii mari rămăseseră aceleași. Plutonul fu nevoit să se îngusteze către colțul străzii, unde staționa un tanc ce părea părăsit. Dar probabil că nu era.
— De ce atâta grabă? se întrebă Laurian.
— Se vorbește de un nou război mondial, spuse Vartic. Lucrurile se pare că se precipită. Nu părea însă deloc speriat sau neliniștit, mai ales că un câine, pe trotuar, se porni să latre cu furie către soldați după ce plutonul trecu de colțul străzii. Câinele era un ciobănesc german și era ținut în lesă de un ofițer, care abia reușea să-l stăpânească.
— Ăsta se cheamă conflict intern! râse amuzat Vartic. Ei între ei!
— Și vasăzică a-nceput să-ți meargă, schimbă subiectul Laurian. Arăți bine.
— Da, recunoscu Vartic. Am reușit să mă angajez la un ziar, de fapt un hebdomadar, „Săptămâna economică”.
— Grozav! se bucură Laurian. Cum ar veni, chiar domeniul tău.
— E un fel de a zice. În realitate și acolo se face aproape sută la sută politică. Să-ți zic ceva, Laurian, azi nu se mai face nimic altceva decât politică. Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, până la urmă ajungi la politică. Asta se cere. Am o rubrică care se cheamă „Evenimentele săptămânii”. Iar șeful de secție, orice i-aș propune, taie tot și mă pune s-o iau de la capăt.
— Cineva și-a adus aminte că te pricepi la finanțe-bănci? Presupun că au scotocit prin arhive.
— În orice caz, dragule, eu nu m-am milogit de ei, asta pot să te asigur.
— Cred că ți se potrivește, Vartic, fu de părere Laurian. Tot îți plăceau ție paradele. Mai treci din când în când pe la sala de gimnastică, vezi ce se mai întâmplă și scrii despre ce vezi. Nu se poate să nu-i placă șefului tău. Dacă îmi dai un număr de telefon, poate te anunț eu.
— Bine, mai vorbim. Poate te iau colaborator. În definitiv, și tu ai studii economice.
— Și cum ziceai, Vartic? Sunt semne de război?
— Așa zic unii. Sunt cam multe corturi kaki pe străzi. Deși eu unul văd semne că în curând se va renunța la kaki în favoarea materialelor camuflate, cu pete de toate culorile toamnei. Mai puțin roșu, bineînțeles.
— Ai și locuință?
— O să te miri, poate, dar mi-au dat una. La comun. O cameră într-o casă mare, gen vilă. Nu m-ar mira să fie chiar în casa ta, fosta ta casă. Vartic râse amuzat.
— Hai să nu ne îndepărtăm prea mult de sală, spuse Laurian și o făcu stânga-mprejur. Fostul bancher îl imită prompt, nu fără o oarecare nedumerire.
— De ce? Până la ce oră ai bilet de voie?
— Nu-i vorba de bilet de voie. Am început să mă bucur de o oarecare libertate. De când cu Laura.
— Ce vorbești! se minună Vartic. Te vezi cu ea?
— Spune-mi mai bine cum de-ai reușit să găsești postul de la ziar. Chestia cu arhiva a fost o glumă, cred că ți-ai dat seama. Ai semnat angajamentul?
Vartic îl privi intens, cumpănind parcă până unde să meargă cu sinceritatea. Dar în fond ce avea de pierdut?
— Bineînțeles, tu ce-ai fi făcut în locul meu? Și la urma urmei ce-i rău în asta? Un angajament te motivează. Nu?
— Civil sau militar?
— A, văd că ești la curent! Dragule, eu am zis, vorba aia, dacă-i bal, bal să fie! Dar să știi că nu-i adevărat ce se spune, că dacă semnezi angajamentul militar te obligă să porți uniformă. Uite-te la mine. Mă vezi în civil, sau nu?
— Dar ții uniforma militară acasă în cuier, nu? Chipiul ce fel de bandă are? Roșie?
— Cum altfel! Dar să știi că nu mă prea sinchisesc eu de culori. Și să-ți mai spun ceva: să țin uniforma în cuier nu mă deranjează. Nu cred să sune prea curând alarma.
— Ce te face să crezi?
— Depinde de prea multe. Trebuie să se alinieze planetele!
În plimbarea lor ajunseseră din nou în dreptul sălii de gimnastică. În acel moment soarele nu mai înroșea nici vârful plopului de la marginea platformei. Umbrele serii coborâseră peste oraș. Toate luminile sălii erau aprinse, dar cortul militar rămăsese în întuneric. Și totuși un soldat făcea de planton în fața lui, cu arma la umăr. Dar uite că nu era numai soldatul. Laurian și Vartic se opriră când îl văzură pe comandantul în persoană ieșind în fața sălii și apropiindu-se de ei.
— Vartic! îl întâmpină comandantul. Îmi face plăcere să te-ntâlnesc. Ce mai faci?
Fostul bancher ridică palma întinsă la tâmplă, în chip de salut militar. Comandantul se limită să-i întindă neglijent mâna.
— A, deci vă cunoașteți? interveni Laurian.
Comandantul spuse ca și cum ar fi răspuns unei întrebări care plutea în aer, ca și cum Laurian nici n-ar fi existat:
— Suntem cunoștințe vechi, nu-i așa Vartic? Am îndeplinit deja misiuni importante împreună.
Vartic aprobă fără convingere, cu oarece jenă.
— Ceva nou pe la „Săptămâna”? îl chestionă comandantul.
— Nou? Nu, nimic nou, răspunse Vartic.
— „Nimic important de semnalat”? cită din imaginație, cu sarcasm, comandantul. A trecut ceva vreme, Vartic. Vezi că nu ți-ar strica să mai apară câte ceva nou. Nu de alta, dar, așa, s-avem o bază solidă pentru prelungirea contractului. Vorbesc în clar, după cum vezi, nu mă feresc de prietenul tău. Sfătuiește-l de bine, Vartic. În rest, stăm de veghe, Vartic, da? Stăm cu ochii pe cine trebuie, cum ne-am înțeles. Nu ne slăbește vigilența! Avem responsabilități mari în presă. Ca și pân-acuma. Sper că nu-ți spun o noutate.
Ca orice militar care se respectă, n-avea vreme de stat la taclale comandantul. Vartic și Laurian își puteau continua plimbarea lejeră pe străduțele din apropierea sălii de gimnastică. Vartic spuse:
— La următoarea plată poate mergem la un restaurant ca lumea și mâncăm ca pe vremuri. Mi-e dor de ceva feluri sofisticate.
— La ce plată te referi, Vartic?
— Plată, dragule. Plată. Orice serviciu se plătește. Inclusiv slujba este un serviciu.
Ajunseră din nou în apropiere de tancul de la întretăierea de străzi. Tocmai îi porniseră motorul și scotea un fum gros și înecăcios. Tancul dădea să plece, dar parcă ceva îl ținea în loc, iar mișcarea se mărginea la un legănat caraghios pe șenile, cu tun cu tot. Vartic spuse cu amărăciune:
— Câteodată mă gândesc că poate un război ar prinde bine. Să se-aleagă dracului praful de toate astea!
Un trecător se opri lângă ei și ațintindu-l pe Vartic cu o privire de înțelept blând, spuse:
— Domnule, dacă noi suntem cum suntem și nu merităm niciun viitor, copiii noștri ce vină au? Apucă partea din față a borului pălăriei, o mișcă pe cap în sus și în jos în chip de salut și spuse: — Mă scuzați de deranj.
Și își văzu de drum mai departe.
marți, 9 martie 2021
Laurian și Laura (20)
Deja Teo nu mai respecta sută la sută protocolul. Nu se repezi să se dea jos din mașină și să se ducă pe partea cealaltă să-i deschidă Laurei portiera să coboare după ce opri mașina la piciorul impozantelor trepte ce urcau spre intrarea în sala de gimnastică. Laura coborî singură. Totuși Teo n-o lăsă chiar singură să se aventureze în acel loc neprotejat. O însoți rămânând în urmă câțiva pași și se opri în cadrul ușii, să supravegheze, în timp ce Laura traversă holul spre biroul administratorului. Pe îngrijitoarea Gherghița n-o impresionă cine știe ce silueta atletică a gărzii de corp, în scurta sa de piele și cu ochelarii de soare la ochi, fiindcă mai văzuse ea destui ștabi pe la festivitățile de la sala de gimnastică. Cu găleata alături și cu cârpa aruncată peste capul în T al bățului, treaba ei era să facă să lucească în lumina de afară pardoseala de ciment a holului. Dar când o văzu apropiindu-se pe doamna aceea subțirică, cu un pardesiu ușor de primăvară, albastru-deschis, încinsă c-un cordon lung, lățit către capetele care atârnau și se legănau în ritmul mersului ei grațios, aproape de poalele pardesiului, uită să mai dea cu cârpa și rămase cu gura căscată. O văzu intrând dezinvoltă în biroul șefului și închizând ușa după ea cu o mișcare elegantă și precisă.
La fel de uluit a fost și administratorul sălii. Mai ales el. Văzând-o intrând în biroul său pe acea doamnă mlădioasă și încă tânără, coborâtă de la un nivel atât de înalt, aproape să se frece la ochi, nu alta.
Laura îi opri c-un gest avântul de a se ridica de la birou:
— Am venit să-l văd pe Laurian și am considerat că se cuvine să vă anunț mai întâi pe dumneavoastră despre intenția mea. Credeți că se poate?
— A, Timotei! sări totuși administratorul de pe scaunul său, plin de zel. Cum să nu! Haideți că vă conduc! Și mai adăugă pe drumul spre odăița lui Laurian, însoțind-o pe Laura c-un pas în urmă: — Se bucură de toată atenția noastră, să știți! După ce am văzut ce persoane importante îl caută, i-am dat o altă odaie să stea în ea, una mult mai mare, poate să iasă în oraș oricând dorește, fără bilet de voie, și oricine poate să-l viziteze oricând dorește!
Străbătură coridoare, coborâră o scară, dădură într-un hol mic și se opriră în fața unei uși.
— Aicea e!
Administratorului zelul nu i se ostoise. Bătu în ușă și strigă cu voce tinerească:
— Timotei! Ai o vizită!
Ușa se deschise larg, Laurian apăru înalt și speriat, dincolo de prag, în interiorul lui frust, și Laura se întoarse spre administrator spre a-i mulțumi fără cuvinte, și tot fără cuvinte să-i dea de înțeles să se retragă.
Administratorul pricepu imediat și se dădu doi pași îndărăt. Laura intră și primul gest pe care îl făcu după ce închise ușa fu să ducă degetul la buze. Îl luă de braț și îl trase spre locul din odaie cel mai depărtat de ușă.
— Ai grijă, îl avertiză ea în șoaptă, s-ar putea să tragă cu urechea.
— De ce-ai venit! o mustră el cu voce rugătoare, tot în șoaptă. Te expui, Laura, pentru Dumnezeu!
— Ăștia s-au instalat aici pe veci, spuse ea. N-am timp s-aștept după ei o veșnicie. Am venit să te chem la mine. Soțul meu lipsește până mâine dimineață. L-au trimis într-o misiune. Nu mă-ntreba unde și pentru ce, că nu mă interesează. Vii? Și cum el rămăsese prostit, fără glas, repetă cu o ușoară vibrație de nerăbdare: — Da sau nu?
— Da, șopti el, sigur că da.
— Atunci, hai. Teo ne așteaptă cu mașina la intrare.
Nu-l surprinseră pe administrator chiar cu urechea lipită de ușă — apucase să se îndepărteze precipitat cu vreo trei pași și, încetinindu-și brusc goana, se prefăcea acum că e în drum pâș-pâș înapoi spre biroul său. Îi zâmbi Laurei slugarnic și complice, în timp ce ea, însoțită de Laurian, trecu prin dreptul lui luându-i-o înainte:
— Să n-aveți nicio grijă! Din partea mea, mormânt!
Urcându-se în mașină, amândoi pe locurile din spate, Teo nu-i răspunse lui Laurian când acesta îi spuse bună ziua. Aferat, porni mașina și apoi conduse încruntat și tăcut ca și cum ar fi urmat un plan stabilit până la cele mai mici detalii. La coborâre, Laura îi spuse:
— Teo, nu aștepți în fața casei, bine? Te sun eu acasă când să vii.
În hol, uniforma militară de gală era la locul ei, agățată în cuier, la fel și chipiul cu bandă roșie.
— Te joci cu focul, Laura, îi spuse. Intrau în dormitor.
— Ți-e frică? îl sfidă Laura. Spune-mi dacă ți-e frică. Se lipi de el și își înălță gura spre gura lui, aproape să i-o atingă. — Să nu-ți fie frică. Știu că nu ți-e frică. Sunt sigură că nu se-ntoarce până mâine-dimineață. Își scutură pantofii din picioare aruncându-i încolo, către perete. Își scoase pardesiul și îl aruncă pe speteaza unui scaun. — Hai să lăsăm hainele pe jos, îi șopti. Și Laurian se conformă.
Laura, lungită alături de el, se sprijinea cu capul pe umărul său, lăsându-se cuprinsă cu un braț de Laurian și la rândul ei îl cuprindea pe el cu brațul petrecut peste pieptul său gol. Ceea ce se întâmplase între ei nu era un fapt cotidian. Misiunea în care era plecat soțul ei, despre care ea era sigură că avea să-l țină departe până a două zi dimineață, era importantă și negreșit periculoasă. La fel, și absența lui era importantă și periculoasă. Pentru ei amândoi. Doar că Laura nu părea să fie conștientă de vreun pericol. Casa și fiecare colțișor din ea erau ale ei și nu prea mai conta că le împărțea cu un alt stăpân, poate stăpânul principal, care pentru moment absenta. Locul ar fi trebuit să-i fie și lui Laurian cât de cât familiar căci mai fusese aici nu cu mult timp în urmă. Dar atunci lucrurile decurseseră într-un fel destul de ciudat. Și abia azi, cu câteva minute în urmă, își găsiseră împlinirea, se desăvârșiseră.
— Laurian, îl chemă ea după un timp, cu voce molcomă.
— Da... răspunse el, te ascult...
Era în aparență adormit dar în realitate se lăsa cuprins de împăcare.
— Am senzația că am făcut incest.
— Incest? tresări el. Cum așa?
— Așa... Cu mult timp în urmă, atunci când am fost pentru prima oară la restaurant, ți-aduci aminte? Mi se părea că suntem frate și soră, cred că ți-am mai spus-o.
— Da, mi-aduc aminte, răspunse el. Vag. Dar între timp s-au întâmplat îngrozitor de multe. Lumea s-a-ntors cu susul în jos.
— Și câte altele mai urmează, îl completă ea, la fel de moale. Poziția ei, cuibărită la coasta lui, căutându-i parcă protecția, îi contrazicea îngrijorarea din cuvinte.
El nu avu puterea sau priceperea de a o contrazice, se lăsă într-un fel contaminat de moliciunea ei:
— Ne jucăm cu focul, Laura.
— E bine că măcar nu avem scrupule. Și adăugă: — Mă refer la mine, tu poate că ai. Ce știu sigur este că în momentul de față n-am niciun regret. Ceea ce s-a întâmplat a venit peste capul nostru.
Ceea ce conta acum era întâi și-ntâi liniștea și tihna. De Babușka, menajera ei, Laurian nici n-o mai întrebă. Era sigur că atunci când ticluise totul, venind ea în persoană la sala de gimnastică să-l invite la ea acasă, se gândise la toate amănuntele, inclusiv să-i dea liber lui Babușka.
— Cred că ceea ce facem de o vreme încoace, spuse Laura cu obrazul lipit de pieptul lui gol, este să ne găsim fiecare câte un alibi pentru viitor.
— Pentru viitor, sau pentru trecut?
— Pentru viitor. Trecutul deja l-am lichidat.
— Pentru mine contează și trecutul. Nu pot să șterg cu buretele ce mi s-a-ntâmplat. Și nici trecutul tău nu pot să-l șterg cu buretele.
— Trecutul meu? Te interesează trecutul meu?
Laura își înălță puțin capul.
— Nu pot să-mi imaginez anumite momente din trecutul tău.
Laura nu dădu niciun semn că ar dori să știe ce anume îl contraria din trecutul său. Și atunci tot Laurian fu cel care continuă:
— După ultima noastră întâlnire te-am văzut în tribuna oficială de la sala de sport.
Laura spuse cu vocea ei moale și fermă:
— Nu cred c-am fost eu. Cred că faci o confuzie.
El tresări, dar în clipa următoare realiză că ea se referea la o absență metaforică. Tăcu un timp.
— Mai sunt și alte momente din trecutul tău pe care nu mi le pot imagina. De pildă momentele tale de intimitate cu soțul tău.
Laura își reluase poziția de dinainte, cu capul lipit de pieptul lui, privind într-o parte, nu se știa unde.
— Te asigur că n-ai la ce să te gândești. Asemenea momente nu există. Sau nu mai există.
— Dacă te-ai certat cu soțul tău, e cu atât mai important să nu te încrezi în cei cu care ai de-a face.
— Ai înțeles altfel decât am vru eu să-ți spun, vorbi ea după câteva momente de tăcere. Nu m-am certat cu soțul meu. El... nu se mai atinge de mine. Deja de multă vreme.
— Zău? De ce? Crezi că are pe altcineva?
— Cred că... Laura chicoti: — Cred că nu mai corespund din punct de vedere ideologic!
El rămase într-o scurtă expectativă, să aștepte urmarea. Pieptul Laurei tresălta de râs pe tăcute. Râseră amândoi până se descărcară de toată tensiunea acumulată.
— Ne jucăm cu focul, Laura, spuse din nou. Dar de astă dată nu mai era spaimă în glasul lui. — Zilele trecute am vrut să te sun, dar ar fi trebuit să ies să caut un telefon public. În birou la administrator n-am îndrăznit să intru să-i cer voie. Și oricum mă simt ca dracu’ să vorbesc în prezența lui.
— De ce-ai vrut să mă cauți?
— Voiam să-ți cer sfatul. Mă presează comandantul din cortul ridicat la intrarea în sală — mă presează să semnez un angajament.
— Civil sau militar?
— A, deci ești la curent!
— Toți suntem obligați într-un fel sau altul să semnăm un angajament.
— Zău? Tu ce fel de angajament ai semnat?
— Eu am semnat unul special, mai ceva ca toate. Angajament matrimonial!
Râseră din nou ca și cum niciunul dintre ei nu s-ar fi jucat cu focul. Nu mai simțeau amenințarea. Pentru moment. Focul lor era lăuntric și se cerea ogoit. Încă o dată și încă o dată.
vineri, 5 martie 2021
Laurian și Laura (19)
Fluieratul antrenorilor și comenzi de-ale lor către sportivii dinăuntru veneau dinspre sala de gimnastică prin ușa întredeschisă. Traversând holul, Laurian fu cât pe-aci s-o ia într-o direcție greșită. Noroc că se auzi strigat:
— Timotei!
Îl recunoscu numaidecât pe comandant, care venea întins spre el.
— Îmi ești dator cu un răspuns, Timotei. Te-ai mai gândit la ce-am discutat zilele trecute? Laurian nu știu ce să-i răspundă. — Sau te pomenești că n-ai avut timp destul! Laurian îi vedea de aproape fața și sticlirea ostilă a ochilor. — Unde te uiți?
O vulpiță roșie tocmai își făcuse apariția în cadrul ușii larg deschise spre platforma de afară. Ajunsese la treapta cea mai de sus cu picioarele din față. Cu boticul ascuțit în aer, adulmecă în dreapta și în stânga și în final ajunse probabil la concluzia că acolo nu era de ea. Așa că renunță să intre și dispăru.
— N-ați văzut-o? întrebă Laurian.
— Ce să văd?
— Vulpița roșie. A dat să intre dar cred că s-a răzgândit.
Neîncrederea comandantului ajunsese la paroxism.
— Ascultă, adică ce încerci tu să-mi transmiți mie? Că ești cu mintea rătăcită? Vreau să-ți fie foarte clar că cu mine nu-ți merge. Dacă vrei să treci drept inapt psihic, în fața comisiei medicale o să ți se-nfunde. Pe ei nu-i păcălești.
— Când se întrunește comisia medicală? întrebă Laurian.
— Ce, ai devenit nerăbdător? Întâi semnăm angajamentul și după aia ajungem și la comisia medicală. Dar, încă o dată, nu încerca să ne duci cu asemenea tertipuri.
Laurian simți cum înlăuntrul lui se înfiripă din nimic dorința de înfruntare. Îndrăzni să spună:
— Pur și simplu cred că nu sunt încă pregătit.
— Încă? Și când, mă rog, consideri că ai să fii pregătit? Laurian îl fixă cu privirea fără să-i răspundă. Ofițerul începea să se aprindă: — Ascultă, Timotei, ție chiar nu-ți pasă de viitorul tău? Poate n-ai înțeles tu, poate nu ți-am explicat eu suficient de clar: noi te ajutăm să-ți faci o situație. Cât o să mai stai aicea-n sală, tolerat, într-o cămăruță, fără locuința ta, fără un loc de muncă? Îți place să trăiești din mila altora? Fără să faci nimica de dimineață până seară? Astăzi toată lumea muncește, fiecare trăiește pe picioarele lui. Ascultă sfatul meu prietenesc: înrolează-te. Mă rog, cu contract civil. Dacă mă-ntrebi pe mine, aș opta pentru contract militar. Nu vrei militar, foarte bine, treaba ta. Fie și civil. Dar ia seama, asta e ultima oară când te mai rog. De-aci încolo, dacă te-ncăpățânezi, umblăm la trecut, înțelegi ce vreau să spun! Vezi, că n-am vești prea bune pentru tine.
Laurian își întoarse capul spre biroul administratorului, de unde, în ciuda ușii capitonate, se auzea totuși țârâitul telefonului. Era oare pentru el? Îl căuta Laura? Avea s-o vadă ieșind pe ușa aia pe îngrijitoarea Gherghița, c-o găleată în mână și, acră cum devenise de o vreme încoace, să-l anunțe că e căutat la telefon?
— Unde te uiți iarăși? Ce aiureli îți mai trec prin cap?
Da, dar camera pe care o căpătase după intervenția soțului Laurei nu mai era de data asta chiar așa de mică. Iată că încăpeau în ea și Amelia, și Flavius, și maică-sa, și Elvira, mama Laurei, și tatăl ei, analistul economic, și chiar și Margareta-Nebuna, care rămânea de văzut dacă mai era la fel de vorbăreață ca altădată. Și se pare că era.
— Dacă e să vorbim de spațiu locativ, începu ea — și era cât se poate de calmă, eu i-aș putea pune la dispoziție lui Laurian o cameră.
Făcură cu toții ochi mari unul la altul: de unde spațiu locativ? Surprinzând mirarea, Margareta-Nebuna explică:
— Am o casă întreagă, parter și etaj. Am loc destul, slavă Domnului.
— Nu v-au luat casa? se miră sora lui Laurian, Amelia.
— Trebuie să existe un motiv să nu v-o fi luat, observă cu pertinență analistul economic, tatăl Laurei. Și toată lumea dădu din cap a aprobare. — Casa se află într-o stare bună? Sau e șubredă? Caz în care s-ar putea ca ăsta să fi fost motivul pentru care nu v-a fost naționalizată. Oricât ar părea de ciudat, autoritățile se gândesc și la siguranța viitorilor locatari.
— Mai ales că cel mai probabil e să fie de-ai lor, observă, inspirat, Flaviu, fratele lui Laurian.
— Și uite-așa, beneficiem cu toții! râse amar Amelia.
— Dar în cazul ăsta, dacă-i adevărat, tu ești de acord, Elsa, ca Laurian să se expună unui asemenea risc? spuse mama Laurei. Mă gândesc că dacă vine un cutremur, șandramaua cade peste el, îți dai seama?
Dacă mama Laurei îi spunea maică-si pe nume, Elsa, însemna că se cunoșteau. Și atunci nu prea mai era de înțeles cum de maică-sa îl prevenise pe Laurian acum câțiva ani, la întoarcerea sa din Nord, să stea departe că Laura. Nu mai auzise de atâta timp ca maică-sa să fie apelată pe nume, încât i se păru că îl aude rostit pentru prima oară. Elsa. Suna bine.
— Stai puțin, dragă Elvira, protestă maică-sa, Elsa, tu vorbești ca și cum Laurian chiar ar urma să se mute mâine, sau știu și eu, zilele următoare. Or lucrurile, dacă am înțeles eu bine, nu-s chiar așa de simple. Înainte de orice, Laurian trebuie să obțină aprobarea să plece din sala de gimnastică. Ceea ce nu-i chiar așa ușor de obținut, nu-i așa, dragule? se întoarse ea spre fiul ei.
Laurian înălță din umeri:
— Nu știu ce să zic. Pe de-o parte îmi cer bilet de voie ca să ies afară din sală, iar pe de altă parte mă presează să-mi găsesc o locuință.
— Dar asta se-ntâmplă venind din partea unor persoane diferite, ținu tatăl Laurei, analistul economic, să clarifice lucrurile. Adică unii cer bilet de voie și alții te presează.
— Așa e, recunoscu Laurian.
— Hm, n-aș vrea ca cele două părți să ajungă într-o zi să se înfrunte între ele, completă tatăl Laurei.
— Și de-ar fi numai asta, îl căină maică-sa, dar Laurian mai are de rezolvat două probleme grele, locul de muncă și mai ales înrolarea.
De unde Laurian trase concluzia că fusese negreșit informată de cine altcineva dacă nu de frații săi? Și nu numai ea se dovedea a fi la curent cu situația.
— Margareta e cea mai în măsură să ne confirme că cu armata nu-i de glumit, observă Elvira. Nu-i așa, Margareta dragă?
— Cel mai prost e la ei cu igiena și îngrijirile medicale, se grăbi să confirme Margareta-Nebuna. N-au decât o toaletă la comun și, în plus, fără ușă. E cât se poate de jenant! Pur și simplu, așa, în văzul lumii!
— Dar și Laurian a trecut prin asta, le aminti tuturor tatăl Laurei.
— De-aia am sfătuit-o insistent pe Laura — să nu se supere Laurian! — să accepte orice fel de căsătorie, numai să nu ajungă în situația aia, completă Elvira.
— Dar eu nu cred că copiii noștri au fost în pericolul de a se căsători între ei — ia-o cu ghilimele de rigoare, spuse Elsa.
— Pericolul, cum spui tu, dragă Elsa, ținu să precizeze Elvira, vine din cu totul altă parte acum: dacă Laurian va fi în stare să facă presiunilor. Chestia cu înrolarea. Mie de-asta mi-e teamă.
— La asta cred că cel mai bine poate să ne răspundă Laurian însuși. Elsa se întoarse spre Laurian: — Ce zici, dragule, ai de gând să cedezi?
— Mamă, interveni Flaviu, cred că mai frumos din partea ta ar fi să-l întrebi dacă poate să reziste, nu să cedeze.
— Fiecare trebuie să-și facă un examen de conștiință, fu se părere Elsa. Trebuie să pui în cumpănă fiecare aspect, cu ce aduce bun și cu ce aduce rău. Tu câți ani ai, dragule? Zău că am uitat!
Elsa se fâstâci și Amelia nu scăpă prilejul s-o mustre:
— Vai, mamă, nu mai știi câți ani are fiul tău?
— Știu că e născut pe 3 noiembrie, dar anul l-am uitat!
— Am patruzeci și unu, mamă. Asta, ca să nu-ți mai ostenești mintea să-ți aduci aminte.
— Vezi, de-asta sunt eu îngrijorată, explică Elsa. La vârsta asta trebuie să te hotărăști, pentru Dumnezeu!
— Și să vă mai spun ceva, reluă Flaviu. Contează foarte mult ce fel de angajament semnezi. Sau nu semnezi! Eu îi urez din inimă lui Laurian să aibă tăria să nu-l semneze. Dar una e să semnezi angajamentul civil, și alta e să-l semnezi pe cel în variantă militară.
— Dar de unde știi tu chestiile astea, dragule? sări contrariată Elsa, maică-sa.
— Presupun, mamă, spuse nesigur Flaviu, după o ezitare.
— Ei, mamă, îi veni în ajutor soră-sa Amelia, lucrurile astea se știu, sunt cunoscute.
— Nu cumva și tu...? tatonă Elsa mutându-și privirea de la unul la altul, neliniștită. Nu cumva și voi toți...?
— Nu cumva și tu, mamă? o persiflă Amelia. Hai să nu ne mai prefacem că trăim într-altă lume.
— Doamne ferește! se apără Elsa cu înverșunare. Cum poate să-ți treacă așa ceva prin cap! Eu n-am semnat niciun angajament! Niciodată în viață!
— Trăim în lumea în care trăim, conchise Amelia resemnată și dezolată.
O bătaie răsună în ușă. Toți rămaseră încremeniți și timp de câteva secunde nimeni nu mai fu în stare să scoată o vorbă. Bătaia nu se mai repetă. În cele din urmă tatăl Laurei, analistul economic, își luă inima în dinți și se duse să deschidă. Scoase capul pe ușă, se uită în dreapta afară în hol, se uită în stânga și închise ușa.
— Nimeni, anunță el.
— Și totuși cineva a fost! interveni după un timp Elvira, cu un tremur de indignare în glas.
De fapt nu era sigur că tremurul fusese de indignare sau de îngrijorare. Fu nevoie de ceva timp până ce grupul să se reanime cât de cât.
Margareta-Nebuna interveni cu curaj:
— Dacă la mine acasă ar veni și mi-ar bate la ușă, le-aș deschide și le-aș zice bine ați venit. Dar nu, la mine ei vin cu tancurile. Așa că nu mă sperii eu de o biată bătaie în ușă.
— Cum adică vin cu tancurile? întrebă neîncrezător tatăl Laurei.
— Așa cum îți spun, confirmă Margareta-Nebuna. Ce, parcă nu-i știți! Cu tancurile! Vin în fața casei și numai ce-i văd că îndreaptă țeava tunului spre casa mea.
— Cred că exagerezi, Margareta dragă, interveni Elvira pe un ton împăciuitor.
Pentru Laurian nu era deloc limpede dacă exagera sau nu. Tancuri treceau într-adevăr deseori pe străzile orașului, probabil în drum spre câmpurile de manevră. Dar poate că amenințarea cu tancurile nu era lucrul cel mai rău care i se putea întâmpla Margaretei-Nebuna. El însuși rămânea la ferestruica odăii sale, seara târziu, în nopțile cu lună plină. De acolo, ca și din odăița pe care o ocupase înainte, se vedea casa cu etaj a Margaretei-Nebuna. Nu i-o naționalizaseră, în schimb un Căpcăun o căuta noapte de noapte. Și fiindcă nu știa exact casa, îngenunchea la toate ferestrele de prin jur și, aplecându-se din șale, își lăsa capul uriaș până jos la pământ, sprijinindu-se cu o mână de acoperiș și cealaltă de pământ, încercând să vadă ce-i înăuntru. Fereastra lui Laurian, nu prea mare, ce-i drept, abia îi cuprindea capul. Căpcăunul confunda fereastra Margaretei-Nebuna, pe care negreșit voia să pună mâna, cu a lui Laurian și capul său uriaș acoperea luna în timp stătea aplecat zgâindu-se înăuntru. Și când luna era acoperită se făcea de tot beznă.
Dar era oare sigur că pe Margareta-Nebuna o căuta?