Notații literare (XXIV)

„Efecte parazite”
   Iată cum începe „Omul care și-a găsit umbra”, de Cezar Petrescu [ed. Minerva, 1989, p. 412]: „Luminile bulevardului își dădeau sufletul, asfixiate în ceața densă, acățată în haine, șiruind în zidurile îmbibate, pătrunzând ud până în măduva osului./ Orașul se topea fantomatic. Clădirile fără contur pluteau ca fregatele, năluci în brumele nordului. Trecătorii arătau chipuri nehotărâte și gelatinoase, asemeni spectrelor astrale din ședințele spiritiste.”
   Tipic pentru prozatorul român, clasicizat încă din timpul vieții: incapacitatea de a-și concentra „muniția” artistică pe un scop clar și precis. Rezultatul: un talmeș-balmeș de impresii care se anihilează reciproc, lăsându-l pe cititor în cel mai bun caz indiferent (atunci când nu și-l face de la bun început de-a dreptul ostil). Putem presupune că Petrescu are intenția de a crea chiar din start o anume atmosferă. Ce fel de atmosferă? Sumbră? Misterioasă? De visare?... Ce vedem? Mai întâi luminile bulevardului agonizând în ceață: melancolie. Este melancolia congruentă cu starea de pătrundere a ceții prin haine, „până la măduva osului”? Categoric, nu. (Trec peste stângăciile de redare a percepțiilor: ceața nu se poate „acăța” în haine, și nici nu poate „șirui” în ziduri; așa ceva o poate face, eventual, ploaia, nicidecum ceața, oricât ar fi de deasă.) Următoarea imagine — orașul–fantomă: s-ar zice, mister; dacă îi mai arde cuiva de mister când e pătruns de umezeală „până în măduva osului”? Următoarea: clădiri–fregate; ne întoarcem (ilicit) la melancolie. Iar dacă ne deplasăm cu încă o metaforă mai încolo, peste ce dăm? Peste „brumele nordului”! Petrescu ne-a și pierdut pe drum: ce legătură are ceața dâmbovițeană cu brumele nordului? Romantism? Așa cum Ferdinand Céline se folosește de Nord pentru a ne aduce aproape misterul basmului scandinav? Nici vorbă. Petrescu ne întoarce (deja fără chef) la percepțiile trecătorului, care a devenit brusc nehotărât și gelatinos. Chiar așa? După ce a savurat clădirile–fregate? După ce s-a înfiorat (prezumtiv) de „brumele nordului”? Să-i mai ardă oare după toate astea, de „spectre astrale”? Ba încă și de „ședințe spiritiste”? Greu de crezut.
   Așadar, cu ce impresie am rămas? Cu niciuna. Suntem în plină confuzie. Poate Petrescu a dorit să prindă doi iepuri dintr-odată, ba chiar mai mulți, după câte se pare? Dar, vorba proverbului, n-a prins niciunul.
   Că nuvela se dovedește până la urmă a fi una burlescă nu schimbă cu nimic așteptările de onorabilitate de la început.

Proza fantastică
   Mario Vargas Llosa îl citează pe Roger Caillois: „Arta cu adevărat fantastică nu se naște din voința creatorului ei, ci se strecoară printre intențiile acestuia, din întâmplare sau din pricina unor forțe misterioase. Astfel, după el, fantasticul nu rezultă dintr-o tehnică, nu este un simulacru literar, ci este ceva greu de prevăzut, o realitate care naște fără premeditare într-un text literar.” [Llosa: Prefață la Cât de mult o iubim pe Glenda, de Julio Cortázar, ed. Allfa, 1998, pp. XIII–XIV]

Cortázar, ambiții prea mari: „în pielea” inexistenței
   Personajul Janet din „Inelul lui Moebius” (De ce o iubim pe Glenda, ed. Allfa) moare în timpul unui viol. Povestirea decurge pe două planuri: este urmărită soarta violatorului, Robert, care este condamnat la moarte și, în alt plan, „inexistența” lui Janet. Cortázar are ambiția să dea un conținut, întins pe pagini întregi, acelei inexistențe: „Uneori spațiul nedeslușit se spărgea, ajungând la o riguroasă fixitate despărțită deopotrivă de orice referință și totuși tangibilă, veni clipa în care Janet încetă să mai fie apă în apă sau vânt în vânt și pentru prima oară simți ceva, se simți închisă și mărginită, cub într-un cub, imobilă cubicitate. În acest stadiu, de cub, dincolo de translucid și de vertiginos, se instala un fel de durată, nu un înainte sau un după, ci un acum mai tangibil, un început de timp redus la un prezent dens și deslușit, cub în timp.” Etc. La un moment dat, Cortázar face un pas mai departe: Janet, moarta, se realcătuiește în chip alambicat — nu și foarte convingător din punct de vedere literar — și anume în preajma execuției violatorului, pentru a „reconsidera” violul și a-l transforma într-un act consimțit; mai mult decât atât, generator de plăcere pentru moartă. Violatorul însă se sinucide în celulă, iar cei doi, în chip de duhuri acum, se reîntâlnesc într-o stare mai mult decât vegetativă, în afara timpului, întru reconsiderarea violului. Ambiții mari la Cortázar, de a forța una din uriașele dileme ale existenței: conștiința inexistenței. Cu ce câștig literar, greu de spus.

Absența forței „tari” a coeziunii: recitind Ulise
   E clar că James Joyce se pricepe la atomizat. În romanul care l-a făcut celebru întâlnim atomi de narațiune, atomi de caracter al personajelor, de conversație, atomi de stil, chiar și rudimente de sentimente, atomi de orice. Doar că nimeni nu pare să fi descoperit încă unde este forța „tare” care să împiedice disoluția întregului. E clar că sarcasmul, zeflemeaua, fantezia (altminteri aproape indispensabilă) nu țin loc de forță de coeziune. Nici chiar împachetate în dezinvoltură. Criticii îi atribuie prozatorului abilitatea de a fi creat un univers uman (nu-mi amintesc precis expresia); dar din universul uman face parte și regula; ceea ce nu pare să fi fost o preocupare pentru Joyce. Într-un fel, a făcut-o și Eugène Ionesco, dar măcar el a creat teatrul absurdului și a avut o țintă. Joyce a creat „romanul absurdului”, dar fără să aibă vreo țintă.

Toba de tinichea, de Günter Grass: proza stem
   Fraze cu personalitate, cuvinte cu personalitate; dar ce înseamnă să ai talent? Tablouri meșteșugite, schițe pe personaje, sclipiri de imaginație. Dar structura? Nu este oare structura primordială? Romanul lui Grass este o mare de cuvinte și de fraze cărora le lipsește ADN-ul propriu „organelor”. Este proza stem. E incredibil cum se lasă omenirea amețită de materialul abundent de cuvinte frizând sinceritatea, fragmentat și cu finalitate incertă.

Numele personajelor, din nou: grea alegere
   Pe lângă sonoritatea adecvată (adecvată la ce?), am constatat — mai nou — că un nume al unei persoane reale poate fi de folos, chiar dacă acea persoană este mult diferită de personajul căruia i-l împrumută. De ce? Pentru că personajul este unica entitate literară căreia nu-i priește caracterul abstract. Așa că numele unui om real poate contribui — cu succes, cred — la un transfer de concretețe.

Impozitul sau întreținerea

Trebuie să plătesc impozitul. Sau întreținerea? Locul unde se plătește este un oficiu al blocului, aflat cumva la mansardă, iar eu locuiesc două etaje mai jos... Urc scara, care e plină de oameni. Urc cu destulă ușurință printre ceilalți și mă gândesc că aș avea, dacă aș fi întrebat, prilejul să mă laud: uite ce bine mă descurc la cei optzeci și patru de ani ai mei.
   Ajuns în oficiu, îmi dau seama că n-am cum să-i dovedesc administratorului suma pe care o am de plătit pentru că n-am luat cu mine avizul de plată. Am doar portofelul cu bani, iar avizul se afla în celălalt portofel, cel cu acte și carduri. Îl întreb totuși pe administrator, așa, într-o doară, dacă nu mă poate găsi după nume, pe calculator. Administratorul rânjește c-un gest de condescendență: cum de a putut să-mi treacă prin cap așa ceva?... Bun, am înțeles, cobor să iau din casă ceea ce trebuie. În oficiu sunt și alții care așteaptă. Nu mulți, doar câțiva.
   Urc scara pentru a doua oară. Scara e ticsită de oameni. Urc greu pentru că am de cărat cu mine nu știu ce sacoșe, și mă tot poticnesc pentru că un pantof, unul galben, nou, îmi iese mereu din picior. Mă chinuiesc să-l nimeresc cu piciorul, dar nu mă prea descurc. Îi țin în loc pe cei ce urcă în urma mea. Mă gândesc că aș putea să explic dacă aș fi apostrofat: vă rog să înțelegeți, am totuși optzeci și patru de ani. Dar nu mă întreabă nimeni nimic. Doar simt, oarecum, dezaprobarea lor mută.
   Din nou în fața administratorului, anticipez cu o secundă reproșul acestuia: tot n-ați adus ce trebuia. Și într-adevăr, am adus cu mine doar o mapă în care sunt documente cu plățile anterioare. La ce mi-ar folosi în cazul de față? Sunt dezolat... Mă uit în urmă. S-a format o coadă uriașă. Zeci de oameni așteaptă, înghesuiți unul într-altul, să plătească la administrator. Îl rog să țină cont ca la întoarcere să mă lase în față. Cel din spatele meu, un vârstnic ca și mine, băgăreț, se grăbește să mi-o ia înainte așezându-se pe scaunul de lângă masa administratorului.
   Cobor. De astă dată pe niște serpentine, pe un drum de munte. O iau pe o scurtătură. Dar constat că e ud și mult noroi. Patinez cu ghetele în jos, prin noroi, ca un schior începător. Și deodată mă cert pe mine însumi și totodată răsuflu ușurat: de ce nu ți-a dat prin minte mai devreme să faci ceea ce trebuia făcut, să te trezești?

Neli (II)

«Furia ei iscată din senin te-a luat prin surprindere. Dar, ca de obicei, ai vrut să pari imperturbabil.
   „Dacă se-ntâmplă așa”, ai reluat, „sunt sigur că știi că bărbaților le place să-și dea aere de persoane cu experiență.”
   „Știu, așa mi s-a părut și mie... Tu ai experiență?”
   Avea un aer îmbufnat și dezamăgit. Te-a făcut să nu fii prea sigur de tine.
   „Eu?... Nu, nu prea cred”, i-ai răspuns.
   S-a agățat de subiect cu oarecare înverșunare:
   „Când ai fost ultima oară cu o femeie?”»
   «N-am putut să fiu calm până la capăt.
   „Mă interoghezi?” i-am reproșat. „Ce vrei? Detalii?”
   „Nu, nu vreau detalii”, mi-a replicat ea c-un fel de revoltă moale. „Când ai avut ultima relație cu o femeie? Săptămâna trecută? Acum două săptămâni?”
   Nu aveam niciun motiv să mint:
   „Da, am avut o relație, cum îi spui tu... Destul de recent. E ceva de condamnat în asta?”
   „Și ce s-a-ntâmplat? V-ați certat?”
   „Ceva n-a mers.”
   „Deci v-ați certat. Cine a fost de vină?”
   „Pentru Dumnezeu, Neli! Nu trebuie neapărat să fie cineva de vină. Pur și simplu lucrurile se adună. Și să-ți mai spun ceva. Să știi că nu numai bărbații se laudă cu experiența lor în materie de sex, mă rog, de cuceriri. Și femeile o fac.”
   „Nu cred!”
   „Tocmai a fost un caz la mine la serviciu. S-a descoperit o fițuică de-a unei tipe, cu o listă de colegi cu care ea a avut relații. S-a lăsat cu scandal.”
   „Aia nu-i femeie adevărată!” a protestat Cornelia. „E o degenerată!”»
   «S-a ridicat și părea obosită. Te-ai simțit vinovat că nu i-ai putut oferi atmosfera sărbătorească la care poate că se aștepta.
   „Cum o cheamă pe prietena ta, cea de care te-ai despărțit?” a întrebat.
   „Daniela.”
   „Și tu cum îi spuneai? Dani? Sau Dana?”
   „Dana.”
   Cornelia a mai zăbovit, cumva dezamăgită, fără nicio așteptare.
   „Pot să iau cu mine cojile de portocală?” a întrebat moale.»
   «M-am simțit și eu obosit.
   „Ce vrei să faci cu ele?” am întrebat-o.
   „Vreau să fac la mine în apartament miros de portocală. Am să le pun pe calorifer, așa cum făceam la cămin.”
   „Ce cămin?”»
   «Nu ți-a dat niciun răspuns. S-a îndreptat spre ușă.
   „Cred că am să renunț la baie în noaptea asta. Mă simt obosită”, a spus ea.
   „Ai tot timpul mâine dimineață”, ai consolat-o.
   „Așa e. Tot n-am altceva mai bun de făcut până te-ntorci tu.”
   „M-aștepți să mă-ntorc?” ai întrebat-o.
   „Să nu te-aștept?” ți-a întors ea întrebarea. A mai avut câteva momente de ezitare: „E absolut obligatoriu să te duci mâine-dimineață acolo unde zici tu că trebuie să te duci?”
   Ai făcut ochii mari:
   „De ce-ntrebi?”
   A ieșit fără să-ți dea niciun răspuns.»

Tot felul de amintiri îmi vin în minte la începutul nopții, înainte de a adormi. Mă agăț de ele și de cele mai multe ori îmi face plăcere. Somnul nu întârzie prea mult. Mai rău e atunci când mă trezesc în toiul nopții, aparent fără niciun motiv. Și somnul nu mai vine, și nu mai vine...

«Te-ai ridicat într-un cot și te-ai uitat la ceasul de la mână.»
   «Nu-mi dădeam seama de unde vine lumina. Era ora șapte fără douăsprezece minute. Se auzea apa curgând în chiuveta de la baie. Am crezut în primul moment că am uitat robinetul deschis. Dar și lumina aprinsă? M-am uitat spre patul vecin și am văzut că fusese ocupat: o pijama străină era aruncată de-a curmezișul. Pe suportul de bagaje apăruse o valiză neagră, cu fermoar. Așadar aveam un coleg de cameră.
   Câteva minute am rămas nemișcat în pat, încercând să-mi dau seama dacă a stat viscolul. Vântul nu se mai auzea. M-am sculat, m-am dus la fereastră și m-am uitat jos în stradă. Încă era aprinsă iluminarea stradală. Se vedea scuarul din fața hotelului, peste care stăruia aerul posomorât și umed al nopții. Jos erau parcate câteva mașini, cu zăpadă pe capotă. Un dreptunghi mai mare de asfalt neacoperit de zăpadă arăta locul unde, de bună seamă, stătuse peste noapte un autobuz. Roțile mașinilor trasaseră curbe și linii negre peste albul scuarului. Până la urmă ninsese destul de puțin. S-a auzit o bătaie ușoară în ușă. Ușa s-a deschis și înăuntru s-a strecurat Neli, mai mult îndrăzneață decât stingherită, îmbrăcată în aceeași rochie cu dungi, de astă-noapte.
   „E cineva aici”, am prevenit-o în șoaptă, arătând spre baie. Pe fața ei uimirea a înlocuit zâmbetul, dar nu dintr-odată; cele două, uimirea și zâmbetul s-au complăcut un timp pe fața ei.
   „Nu stau mult”, mi-a răspuns ea tot pe șoptite, completându-și vorbele cu gesturi. „Știam că pleci devreme și m-am grăbit să te prind încă acasă.”
   În clipa aceea colegul meu de cameră a ieșit din baie, în maiou și cu pantalonii de la pijama — un tip cu o hălăciugă de păr încâlcit, grizonat, bătând spre vârsta a treia. A făcut ochii mari și și-a cerut scuze.
   „Eu îmi cer scuze”, s-a grăbit Neli să ia vina asupra ei. „Am dat buzna la oră nepotrivită!” S-a întors spre mine și mi-a șoptit: „Te aștept afară pe hol.”»
   «Când, peste câteva minute, ai ieșit, cu geanta și cu paltonul pe braț, pregătit de plecare, Cornelia ocupa unul din cele două fotolii alăturate unei măsuțe rotunde, pe hol, îmbrăcate în huse înflorate. Avea gentuța cu chenar roșu în poală, răsfoia o revistă și fuma. A lăsat revista pe masă și a strivit în scrumieră ce mai rămăsese din țigară.
   „Știu că ești grăbit”, a spus. „Nu te țin mult.”
   Te-ai așezat în celălalt fotoliu, cu servieta și paltonul pe genunchi, așteptând. Cornelia se uita spre ușa din fața ei, de fapt în gol. Apoi nu s-a mai uitat în gol, și-a întors capul spre tine:
   „Cum ai dormit?”
   „Bine.”
   „Pari în formă. Deși ai dormit puțin. Și eu am dormit puțin.”
   „Eu în locul tău, dacă n-aș fi avut nicio treabă, m-aș fi lăfăit în pat până către amiază.”
   „Spui asta fiindcă nu mă cunoști. Nu sunt genul.” Și continuă: „Îmi tot vine în minte o-ntrebare... Ce se-ntâmplă oare cu părinții noștri... după un timp?”
   Ai ridicat din sprâncene.
   „Cu părinții noștri? Ce vrei să spui?”
   „Ai tăi sunt bine?” a întrebat ea.
   „Ai mei? Da, sunt bine. De ce?”
   „Sunt împreună?”
   „Da, bineînțeles. Dar, Neli, dacă chiar te interesează amănunte, nu vrei, mai bine, să vorbim după ce mă-ntorc?”
   „Ai mei nu mai sunt împreună”, a spus Cornelia.
   „Îmi pare rău. Sper că nu te afectează prea tare. Adică dacă au avut ceva de împărțit între ei, față de tine sper că au aceeași afecțiune.”
   „Pe dracu’!” a avut ea o ieșire nervoasă. „Taică-meu ne-a părăsit pentru o sclifosită, iar maică-mea trăiește și ea cum poate, și cu cine poate.”»
   «E-adevărat, a fost ceva destul de șocant. Nu mă așteptam să aud o asemenea mărturisire din gura ei.
   „Ce să zic... Eu am fost mai norocos, Neli”, i-am spus. „Taică-meu, decât să se uite prin curțile vecine, mai bine se ocupă de colecții. Cel puțin, din câte știu eu.”
   „Ce colecții?” a întrebat Neli, fără un interes deosebit.
   „În special de reviste de tot felul. Dar a avut o colecție și de pietre, adică o are și-acuma.”
   „Colecție de scalpuri n-are?”
   A glumit cu prea puțină veselie în ochi. Am încercat să mă amuz eu în locul ei:
   „Nu, pentru că asta ar presupune atracție!”
   Neli a rămas un timp tăcută, apoi s-a ridicat din fotoliu.
   „Da...” a zis ea. „Se pare că ești mai norocos. Să sperăm că până la capăt.”
   M-am ridicat și eu.
   „Ce zici, azi mâncăm împreună la restaurantul Victoria?” i-am propus.
   „La ce oră?”
   „Să zicem, la patru? Nu cred că pot s-ajung mai devreme.”
   „O, e cam târziu”, a făcut ea dezamăgită. „Dar fie, am să te-aștept.”
   „Ce faci până atunci?” am întrebat-o.
   „Păi, în primul rând am să iau micul dejun la o cofetărie, pe undeva prin preajmă, trebuie să fie una... O cafea cu lapte și două felii de cozonac... O cafea neagră. O s-o lungesc până la două ore... Pe urmă am să mă duc să mă plimb puțin prin Copou. După aia am să iau tramvaiul până la Palatul Culturii și am să văd muzeul de artă. Sau cel puțin câteva săli... Dar până am să încep toate astea o să mai treacă vreo două ore, așa că n-o să-mi rămână prea mult de așteptat.”
   A venit spre mine, foarte aproape. Și, lipindu-se de mine, m-a sărutat, așa, înainte de plecare.
   „Greu își face loc tinerețea”, am spus.
   „Ce tot spui” a ripostat ea. „Dar suntem tineri.”
   Eu mă gândisem la ce se alesese de colecțiile tatei și la ce se alege de colecții în general.»

   «Când te-ai întors la hotel, mai vârstnicul tău coleg de cameră era pe picior de plecare.
   „Nici n-am apucat să ne cunoaștem”, a zis el. „Mai rămâneți la hotel?”
   „Da, mai stau câteva zile.”
   „Poate veniți să-mi vedeți spectacolul. Sunt regizor. Vidrașcu e numele meu. Nu știu dacă vă spune ceva. Roman Vidrașcu.” Ai încercat să-i răspunzi cât mai convingător că da, cine n-a auzit de regizorul Roman Vidrașcu! În realitate habar n-aveai de el. „M-au chemat aici la Național să le pun în scenă «Omul zelos», o piesă de Sergio Ruffo. O piesă colosală! Leit ce se-ntâmplă la noi în anii ăștia. Dar toată lumea se preface că nu vede nimic. Cu atât mai bine. N-aveți decât să nu vedeți! Închideți ochii! Băgați-vă capu-n nisip! Eu n-am nimica de pierdut din povestea asta. Doar de câștigat. Vă trec pe lista invitaților mei, la intrare?”»
   «M-am gândit imediat la Cornelia, la prânzul împreună cu ea la restaurantul Victoria, așa cum îi propusesem — și ea acceptase. M-am scuzat:
   „Nu cred c-am să pot în seara asta.”
   „Nu-i nimic, rămâne pe mâine-seară” a răspuns deloc surprins regizorul. „Ați spus că rămâneți câteva zile. Rămâne pe mâine, sau pe poimâine.” Și adăugat: „Era să uit, aveți un plic pe pernă.”»
   «De fapt nu era un plic ci doar un bilet, împăturit, vârât pe jumătate sub plapumă. Era un scris necunoscut și totuși era ea care îți scria: „Am crezut că pot rămâne până la miezul nopții dar la ora 12 mi-au pus în vedere să achit pentru încă o zi dacă vreau să rămân în continuare. N-am încă o sută douăzeci de lei de aruncat pe fereastră. Îmi pare rău că n-am luat masa cu tine la restaurant. Zău că mi-ar fi plăcut. Poate avem noroc și ne mai întâlnim o dată. Nely.”
   Negreșit, Roman Vidrașcu se pricepea să descifreze expresii pe fețele oamenilor. S-a uitat la tine și ți-a spus glumind:
   „Ce, ne vedem diseară la spectacol?”
   Ai scos din portofel o carte de vizită și i-ai întins-o.
   „Vă aștept și după spectacol în foaier, dacă doriți să schimbăm câteva impresii”, a mai adăugat el înainte de a pleca.»
   «Am aruncat bilețelul de la Neli în coșul de gunoi de lângă fereastră și am urcat la etajul trei. Mi-am zis: poate se ține de glume. Am bătut la ușa apartamentului ei, dar n-a răspuns nimeni. Coridorul era întunecos, cu o mochetă de o culoare incertă, ceva între vernil și cenușiu. La mijloc era un holișor cu o măsuță rotundă și două fotolii acoperite cu huse înflorate, la fel ca și un etaj mai jos. De o parte și de alta se înșirau ușile furniruite și lustruite, lucind în lumina lăptoasă care venea dinspre capătul coridorului. Mocheta, pereții cenușii absorbeau orice zgomot. Ușile lustruite aveau aerul că nu le-a mai deschis nimeni de-o veșnicie. Am încercat clanța: ușa era încuiată. „Pe cine căutați?” s-a auzit o voce venind din spate. „Nu-i nimenea acolo.” O îngrijitoare voia, parcă, să mă scoată vinovat de ceva. „Era o fată cazată aici azi-dimineață”, i-am spus. „Da, știu”, mi-a răspuns femeia. „A eliberat camera. Nu mai stă nimenea acolo.” Am avut o curiozitate. Am întrebat-o: „Nici o doamnă mai în vârstă?” M-a privit ușor mirată: „Nu, domnule, domnișoara a stat singură.”
   Am coborât în camera mea și am stat un timp să mă uit pe fereastră, fără niciun gând. Am cules din coșul de gunoi bilețelul de la Neli și l-am pus în portofel. Urma să mă duc, singur, să iau masa la restaurantul Victoria, iar apoi la Teatrul Național, să văd spectacolul pus în scenă de colegul meu de cameră.»

M-am mai trezit într-o noapte când îmi fugise somnul, peste încă șase luni, și peste alte șase luni, și peste doi ani. Aveam nopți când nu puteam să dorm. Mi-am făcut un obicei din a vorbi cu mine însumi. Nu li se întâmplă și altora? E ceva rău în asta?

Locul cărților în etajere

Ce îngrijorare să fie mai plăcută sufletului decât aceea că în casă, cărțile, tot înmulțindu-se cu anii, ajung să nu își mai găsească loc în etajere?
   Unele ocupă locuri privilegiate. Așa că, vrând–nevrând, dau toată ziua cu ochii de ele. Altele au nimerit în locuri mai dosnice, pe rafturi joase, sau chiar ascunse îndărătul unor ușițe. Motiv pentru care există riscul să uit cu totul de ele. Ceea ce cărțile nu merită, negreșit. De aceea simt nevoia să-mi împrospătez periodic memoria în privința locului și a personalității cărților ce viețuiesc de atâția ani în casă. Sunt momente de reverie când mă opresc în fața etajerelor și contemplu rând pe rând cotoarele. Ceea ce îmi dă totodată prilejul să fac unele observații de ordin estetic. De exemplu constat cât de mult contează într-un anumit aranjament titlurile scrise cu litere mari aproape cât grosimea cotorului. Mă întreb cât de mult ar avea de pierdut cărțile de pe acel raft dacă pe două cotoare alăturate n-ar fi scris cu majuscule de-o șchioapă: DE GAULE și HERRIOT. Scrisul mare, prin graiul lui închegat, dar și notorietatea celor două nume, salvează de la muțenie celelalte cărți de pe raft, cele pe ale căror cotoare titlurile sunt scrise cu litere obișnuite, adică prea puțin inteligibile de la distanță.
   Nu este lipsită de importanță nici armonia culorilor. Roșul nu se potrivește neapărat cu bleu-ul, dar ce pot face dacă în anii ’50 Biblioteca pentru toți a reapărut, după o destul de lungă absență, într-o nouă serie, în două culori: roșu pentru cărțile de autori români, bleu pentru cele de autori străini. Musai deci să stea alăturate. Mai târziu, în anii ’60, Biblioteca pentru toți s-a reorientat, hotărând că autorii români se cuvine să nu fie editați în colecții distincte. Printre altele, poate, și pentru că — nu știu, mă gândesc — bleu-ul autorilor străini putea să dezavantajeze, în termeni de atractivitate, roșul românilor. Și atunci s-a dat liber la toate culorile curcubeului; parcă mi-i și imaginez pe redactorii de carte întrecându-se în a descoperi nuanțe — , susținându-le, pledând pe lângă șefii lor și pe lângă cei ce struneau ideologiile, la modă pe vremea aceea.
   Așa se face că am descoperit o combinație neașteptat de încântătoare: roșu, roz, albastru. Când ochii o percep, simt instantaneu cum mi se instalează în suflet o stare de bine.
   Dar așezarea în etajere ține seama și de vârsta cărților, cele mai vechi, cele din copilărie fiind desigur privilegiate.
   Deasupra uneia din etajere, altminteri destul de scundă, cea mai veche dintre toate, două căni țărănești, smălțuite, întoarse una către cealaltă, cioc în cioc, stau de vorbă în tăcere. Și o fac de foarte-foarte mulți ani, fără să se fi plictisit. Ceea ce nouă, oamenilor, în treacăt fie spus, nu ni se prea întâmplă. Aici aș face o paranteză. Dincolo de materialitatea întregului ansamblu, etajeră, căni smălțuire, plus ce alte flecuștețe or mai fi stând pe etajeră, în umbra „protagonistelor”, „conversația” dintre căni îmi merge drept la suflet. Lipsa lor de însuflețire nu-mi micșorează bucuria. Oare de ce? Mulțumită purei imaginații? Nimeni nu mă poate suspecta de credințe animiste; de cele monoteiste, nici atât. Și totuși, în singurătate, contemplarea celor două căni întoarse una spre cealaltă mă înalță până în vecinătatea fascinației. Mi-aș putea obiecta mie însumi: bun, dar de ce încântarea pe care ți-o procură cele două obiecte ar fi altceva decât încântarea unei obișnuite metafore? Nu. Metafora este un instrument livresc. Eu nu mă bucur de cănile țărănești în măsura în care scriu despre ele. Ci mă fascinează „comunicarea” dintre ele ca elemente existente. Sau poate, dincolo de orice existență sau materialitate, mă încântă ideea de conversație tihnită, de lungă durată — taifas. Și cu asta, cred că e cazul să închei paranteza.
   Despre unele cărți nu-mi mai amintesc când le-am cumpărat, despre altele nu-mi amintesc pentru ce le-am cumpărat, fiindcă nu se mai potrivesc interesului meu de astăzi. Dar tocmai în asta stă tot farmecul: să reconstitui — și eventual să împrospătez — interesul meu din trecut. Și dacă descopăr că acel interes nu s-a stins, sau dacă se lasă reaprins doar c-un dram de autosugestie, e ca și cum m-aș întoarce la tinerețe.
   Mi s-a întâmplat de atâtea ori să dau peste cărți rămase necitite de ani de zile, câteva chiar de decenii. Încât interesul reînviat pentru domeniile cărora acele cărți le sunt consacrate — unor perioade sau unor figuri istorice bunăoară — să sporească cu nostalgia interesului arătat cândva, în tinerețe, acelor domenii.
   Dacă unele cărți se bucură de locuri privilegiate în etajere, este pentru că așa am hotărât eu. De exemplu, raftul cu cărți de teatru: Luigi Pirandello, Oscar Wilde, Sean O’Casey. Karel Čapek, cu scris alb pe fundal negru, alături de volumele de teatru contemporan francez, englez și american. Le-am pus la loc de cinste pentru că am plănuit cândva să scriu un roman sub deviza Viața ca o scenă. Întrebarea este: ce se întâmplă în cazul când planurile sau preferințele mele au fost abandonate, respectiv s-au schimbat între timp? Cărțile „privilegiate” își părăsesc locurile privilegiate în semn de respect pentru propriile-mi opțiuni din trecut?
   Despre alte cărți îmi amintesc că le aveam și nu le mai găsesc. De pildă „Făgăduiala”, de Friederich Dürrenmatt? Povestea aceea tulburătoare cu fetița căzută pradă unui maniac sexual și cu polițistul care și-a făcut un țel în viață din a descoperi făptașul — din păcate fără a-și atinge țelul. Nu, nu s-a pierdut. Ce bucurie s-o regăsesc îndărătul unei ușițe, iat-o, cu cotor albastru, una dintre capodoperele pe care le-a tipărit „Colecția Meridiane” în anii 60 și 70 ai secolului trecut! Cum aș fi putut uita o asemenea carte?
   Dimineața, la trezire, lenevind în pat, una din etajere, cea de lângă fereastră, se reflectă în oglinda șifonierului. Privirea îmi e atrasă de un raft cu cărți de filozofie. Admir desenul de pe cotoare, unde dreptunghiuri alungite, de culori diferite, se întrepătrund: intrânduri albe, mici golfuri geometrice, în coaste colorate, la fel de geometrice și de regulate. Îmi amintesc foarte bine cum au ajuns în biblioteca mea. Ochi lacomi, inima „a cerut”, cum se zice, când mi-au ieșit în cale pe standuri de librărie. Le-am cumpărat. Și doar fiindcă n-am reușit să-mi fac timp să le citesc, nu regret. Aș spune: n-am reușit să-mi fac timp să le citesc încă. Aș putea, dar n-o spun. Fiindcă știu că mare parte din ele necitite vor rămâne în veci. Dar nu-i nimic, le iubesc și așa. Le-am mai scos din raft și altă dată, sunt familiarizat cu ele, le știu detaliile. Răsfoind primele file, am trecut în revistă redactori, traducători, corectori, tehnoredactori.
   Unde sunt cărțile despre muzică și despre teatru? Ceea ce îmi propusesem să scriu despre viața ca piesă de teatru nici nu mai contează... Cărțile de istorie, cele de filozofie... Cărțile achiziționate în adolescență — cine să bănuiască un asemenea criteriu de ordonare? Cărțile de lingvistică. Aranjarea celor de știință laolaltă e ușor de justificat. Cărțile mai noi, de sociologie, de politologie. Cărțile de autori români...
   „Parisul e pustiu, sonor, bântuit de ecouri ca un oraș părăsit. Aud toate ceasurile care își aruncă chemări în tăcerea din jur. Parisul e acum proprietatea oamenilor nevoiași care nu pleacă la mare. Posed cu amărăciune singurătatea Parisului. Perfecțiunea lui ucigătoare, ariditatea lui radioasă mă îmbată. Veșnică și aprigă să fie vara! Și fie ca ea să dea foc pământului!
   Fiecare noapte coboară asupra mea de parcă ar fi ultima noapte de pe pământ. Din întinderea întunecată se ridică încet o suflare: e suflarea supremă a vieții. Nu sunt nefericit dar în anumite momente îmi spun cu blândețe că s-ar putea să nu mai exist.” [p. 294, vol. 1]
   Descopăr cu mare și plăcută surprindere o carte care a zăcut aproape patruzeci de ani în bibliotecă... sub sticlă: „Cronica familiei Pasquier”, de Georges Duhamel (Edit. pentru Literatură Universală, 1968). M-a ținut departe pentru că e o carte în genul cărămidă (triplă!), adică trei volume a câte 600-700 de pagini fiecare. Am crezut despre autor că este un clasic întârziat, rătăcit în epoca modernă, care își plictisește cititorul cu amănunte care nu interesează pe nimeni, cu clarificări pe care nu le cere nimeni. Unii chiar așa îl caracterizează pe Duhamel — probabil cei ce n-au deschis de mult o carte cu adevărat clasică și au uitat cum arată clasicismul. Am surpriza să descopăr o scriitură neașteptat de vie, o capacitate remarcabilă de a caracteriza în puține cuvinte, uneori cu unul singur, un caracter sau o situație („Ceea ce m-a mirat mai ales a fost fruntea care domina toată fața, prelungind ca o provă craniul lunguieț.”); dialoguri de un farmec inegalabil. Iar amănuntele, da, există, dar se constituie într-o operă captivantă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.
   „Cine a vorbit de un copil minune? [E vorba de sora protagonistului, care, violonistă, se produce pentru prima oară în fața publicului.] Cine nu vede pe scenă decât o fetiță slăbuță în rochie albă? E o femeie, e o zână, e muzica însăși, muzica sublimă și familiară care a coborât în sfârșit în mijlocul nostru. E liberă, atentă și exactă. E credincioasă. Vine, pleacă, zboară, se oprește, dă fiecăruia atât cât merită, e tristă cu cei nenorociți, se îmbată de bucurie cu cei fericiți. Apoi deodată, dintr-o opintire, se înalță spre cer îmbiind pe toți s-o urmeze.” [p. 318, vol. 1] Și când te gândești că era cât pe-aci să rămână pe veci necitită!
   Cineva spunea: E nerealist să-ți închipui că de cărțile cumpărate vei mai avea vreodată nevoie! Ca urmare — spunea respectiva persoană —, eu împrumut cărți de la biblioteca publică, iar dacă totuși cumpăr, pe cele mai multe le dau în dar celor care vor să le citească... Oricâtă generozitate ar dovedi această practică, nu pot s-o împărtășesc. Pentru mine, o carte citită devine parte din viața mea. Uneori simt nevoia să o recitesc. Dar chiar dacă o asemenea necesitate nu se ivește, îmi place s-o văd în bibliotecă, să-i văd cotorul, uneori să-mi pun memoria la încercare amintindu-mi conținutul ei, trama în cazul romanelor, personajele, numele și principalele lor însușiri...
   Este trecutul închis în acele cărți? De fapt nu există niciun trecut câtă vreme cineva din prezent nu le percepe vizual oprindu-și privirea pe cotoarele lor; și mai ales câtă vreme nu le deschide pentru a citi din ele. Unele cărți le-am citit, cum spuneam, la decenii după ce le-am cumpărat. Lumina s-a strecurat prin spatele etajerei și al rândurilor de cărți, a pătruns printre muchiile filelor și a îngălbenit, modestă și perseverentă, de-a lungul anilor, marginile filelor. După ce le voi citi, le voi așeza la loc pe raft. Lumina și timpul vor lucra din nou. Nu știu până când. Și așteptând ce anume. Dar nu vreau să fiu melancolic.
   Uneori mi se pare că e atâta frumusețe, atâta armonie în aranjamentul cotoarelor cărților, încât e de-ajuns doar să le privesc pentru ca nimic rău să nu mi poată întâmpla.

Neli (I)

«Am observat-o din compartiment când trecea pe coridor căutându-și un loc. Paltonul și-l ținea pe braț și de același braț îi atârna o mică poșetă de pai, cu un chenar roșu, total nepotrivită cu sezonul rece. Îți sărea în ochi.»
   «Ce îți sărea în ochi? Vestimentația? Sau ea?»
   «Mă rog, ea întreagă, ca persoană... Ca să nu mai spun că și rochia ei era albă. Trecând pe culoar, a aruncat o privire distrată în compartiment, a dat să treacă mai departe, dar, realizând pesemne, cu o clipă întârziere, că compartimentul era aproape gol, s-a hotărât să intre. A întredeschis ușa și, îndrăzneață, m-a întrebat dacă îi permit să ocupe un loc.»
   «Ți s-a adresat ție și numai ție, deși în compartiment se afla și o doamnă în vârstă.»
   «Doamna în vârstă poate că dormita.»
   «Sau poate că duduia de pe coridor s-a simțit atrasă de tine! Încă de la prima privire. Se-ntâmplă!... Nu spui nimic?»
   «O fi fost atrasă, ce să zic!»
   «Deci n-ai nicio părere. Lași totul în seama ei. Nu crezi că asta-i ipocrizie?... De fapt, și tu ai fost atras de ea, de ce nu recunoști?»
   «Bun. Și dacă recunosc? Ce trebuia să fac?»
   «În orice caz, nu ce-ai făcut tu.»
   «Ce-am făcut?»
   «Știi foarte bine: ai făcut un gest vag arătând spre locurile goale, șase la număr, cu alte cuvinte n-avea decât să și-l aleagă pe care-l dorea, asta a însemnat gestul tău. Nu cred că i-ai făcut o impresie prea bună. Bineînțeles că ea a preferat locul din fața ta, la fereastră. Ca să te vadă mai bine. Deși multora nu le place cu spatele spre sensul de mers. Erai tânăr, de ce să n-o spunem: chipeș — și ea a ales locul ăla, nimic neobișnuit.»
   «Încă înainte de plecarea trenului îmi scosesem cărțile, le înșirasem pe măsuța de sub fereastră. Tocmai mă pregăteam de lectură. Ce să-mi reproșez? Aveam de călătorit aproape șapte ore și nu eram dispus să pierd vremea cu taclale, cum se obișnuiește în tren.»
   «Dacă ar fi fost simple taclale, n-ai fi reținut nimic din ce-ai discutat cu ea.»
   «Nici n-am reținut mare lucru, la început. M-a întrebat dacă îi permit să fumeze, iar eu i-am răspuns că n-am nimic împotrivă. Nu-i puteam spune că nu-mi face nicio plăcere, nu? Nu că n-aș fi și eu fumător. Dar nu-i deloc un spectacol agreabil. Mă refer la puștoaicele astea emancipate. Nici n-apucă să intre bine într-un compartiment, că au și deschis poșeta și se-apucă să cotrobăiască după pachetul de țigări.»
   «Puștoaică emancipată, zici?»
   «E-adevărat, la prima vedere i-aș fi dat cam douăzeci și șase de ani.»
   «Și când colo?»
   «Când colo, cum aveam să aflu ceva mai târziu, n-avea decât nouăsprezece. Zicea ea!»
   «Deci arăta mai matură!»
   «În următoarea jumătate de oră am aflat despre ea cam tot ce se putea afla.»
   «Atâta era de vorbăreață, asta vrei să spui, nu?»
   «Mai degrabă, slobodă la gură.»
   «Mă rog... N-ai privit-o deloc aprobator atunci când a scos din poșetă micul ei radio portabil. Te-ai mirat că încap atâtea într-o poșetă mică de damă: tranzistorul, pachetul de țigări, bricheta, oglinjoara... Încă o dată a trebuit să-ți ceară permisiunea, de astă dată să deschidă radioul. Remarcă, te rog, că, din nou, nu ți s-a adresat decât ție.»
   «Cui altcuiva să se adreseze? Doamna din compartiment părea să trăiască într-altă lume.»
   «Indiferent în ce lume trăia — sau ți s-a părut ție că trăiește — ar fi fost mai politicos să-i ceară ei permisiunea. Fiind, nu-i așa? o doamnă în vârstă. Sau măcar și ei. Atât să fumeze, cât și să asculte muzică. Dar ea ți-a cerut numai ție. Numai tu contai pentru ea. Și încă ceva: ar fi trecut, desigur, încă câteva ore, probabil până către sfârșitul călătoriei (când, de obicei, începi să te plictisești de citit și ochii îți fug afară pe fereastră), până când ai fi binevoit să-i arunci o privire, dacă nu s-ar fi întâmplat să se dea la radio melodia aia care îți plăcea atât de mult.»
   «Da, e-adevărat! Un cântec în mare vogă. Roberta! Minunat cântec, într-adevăr! Peppino di Capri. Cum aș fi putut să nu-l recunosc?»
   «Și abia atunci, pentru că fata a ascultat melodia de la început până la sfârșit, ai privit-o cu interes.»
   «Da’ de unde! M-am tot uitat la ea și chiar m-a surprins să nu văd nicio încântare pe fața ei. O fi ascultat ea melodia de la început până la sfârșit. Dar avea o mină aproape indiferentă și sufla fumul în sus, către tavan.»
   «Ea nu era Roberta! Nimeni nu-i perfect!»
   «Nu, nu era Roberta... Era Cornelia... Trenul a avut întârziere. Când am coborât în gară la Iași era trecut de miezul nopții. Tramvaiele nu mai circulau, taxiurile, câte or fi fost, dispăruseră... Noi n-am fost atât de iuți de picior... Ce puteam să facem? Drumul până în centru nu era prea lung. Așa că am luat-o pe jos. Am ținut linia de tramvai, pe strada Arcu, care urcă spre Piața Unirii. Viscolea ușor și era destul de frig.»
   «O atmosferă romantică!»
   «Mda, destul de romantică... Am întrebat-o încă o dată dacă nu crede că-i mai bine să se ducă totuși la mătușa ei, de care îmi tot povestise în tren, chiar dacă era foarte târziu. I-am spus că...»
   «Vai, vai, masculul singuratic protector!»
   «I-am spus că mătușii ei i-ar fi făcut negreșit plăcere s-o revadă. Mai cu seamă că, din câte îmi spusese în tren, se vedeau atât de rar. Cornelia mi-a spus însă că preferă să înnopteze la hotel, că nici prin gând nu-i trece să se ducă în altă parte, că de multă vreme își dorea să stea la un hotel, bla-bla. A doua zi dimineață, odihnită, avea să vadă ce-i de făcut: sunt cuvintele ei! Poate că o să se ducă într-adevăr la mătușa ei, să stea câteva zile.»
   «Cât era ea de vorbăreață, sau, mă rog, de slobodă la gură, ce treabă avea la Iași nu ți-a spus.»
   «Nu. Mi-a spus că vrea neapărat să stea la hotel. O singură noapte la hotel nu putea să coste o avere! mi-a spus. Am întrebat-o dacă o sută douăzeci de lei i se pare o avere. A avut o tresărire și a făcut ochii mari: chiar atât de mult?»
   «Iar ție, nicio clipă nu ți-a trecut prin cap s-o inviți în camera ta reținută!»
   «Nu reținusem o cameră. Doar un loc. La „Continental”.»
   «Ei, atunci da, ai o scuză!»
   «Cornelia avea o doză de încăpățânare copilărească. Și de răsfăț! Nu părea obișnuită să dea înapoi: din moment ce nu dormea în fiecare noapte la hotel, își putea permite s-o facă măcar o dată. Cel puțin, la prețul ăsta, putea să ocupe un apartament întreg? m-a-ntrebat. Ei da, i-am spus, desigur, numai să găsească unul liber!»
   «Peste rochia ei albă, atât de nepotrivită, purta un mantou gri deschis, din păr de cămilă, cu o glugă pe care, cu toată ninsoarea, o lăsase dată pe spate. Pășea alături pe trotuar dându-și silința să țină pasul cu tine. Era deja un pic dependentă de tine. Nu? Exista un început de familiaritate între voi. Și, ca orice început, te incita.»
   «Păi... n-aș fi chiar atât de sigur.»
   «Cu o mână își ducea valijoara, iar de celălalt braț îi atârna poșeta de pai, cea cu chenar roșu, care i se legăna în ritmul mersului. Îți făcea plăcere gândul că în parte cunoșteai conținutul acelei poșete: micul radio portabil, pachetul de țigări „Amiral”, din care te invitase să iei o țigară, apoi, peste un timp, încă una. Asta, deși nu erau țigările tale preferate. Dar, de! veneau de la ea. Îți făcea plăcere să-ți amintești că pachetul fusese în mâna ta și că te jucaseși cu el, deschizându-i și închizându-i capacul de nu-știu-câte ori: era atingerea cu un obiect care îi aparținea, și asta îți dădea un fior nelămurit...»
   «Da, oarecum... Ca să fiu sincer, mă emoționa, într-adevăr...»
   «La un moment dat, în compartiment, Cornelia se aplecase peste măsuța de sub fereastră și, c-un botișor conspirativ, îți făcuse o mărturisire: „Am crezut la început că ești un tip ursuz!” Abia te-ai abținut să n-o întrebi: „În cazul ăsta, de ce-ai ales locul din fața mea?” Ceva îi spunea însă că într-adevăr prima impresie e înșelătoare. Din când în când vorbea tare, părând să uite că nu sunteți singuri în compartiment. Sau poate chiar îi plăcea să se dea un pic în spectacol, să fie în centrul atenției. Și cu toate astea, atunci când dorise să fie auzită doar de tine, se aplecase peste măsuță și ți se adresase pe un ton confesiv.»
   «Cornelia a vrut să intrăm la restaurantul „Moldova”, să bem o cafea sau un coniac, dar când am ajuns în Piața Unirii am constatat că restaurantul era închis pentru renovare.»
   «Din fericire.»
   «De ce din fericire?»
   «Cornelia încă nu te cucerise. Era între voi doar așa, un fel de joc de-a v-ați ascunselea.»
   «Înainte de a ne îndrepta spre hotel, ne-am oprit să privim mozaicul din Piața Unirii, în plin viscol. Dragoș Vodă cu ghioaga ridicată, gata să lovească zimbrul drept în frunte. Fuioare șerpuitoare de zăpadă șfichiuiau înnebunite luciul marmurei. Necontenite șfichiuiri. Parcă te apuca și amețeala de atâta instabilitate.»
   «Potrivită cu starea ta de spirit!»
   «Instabilitatea o incita și pe Cornelia, cred.»
   «Păi, da! Fiindcă instabilitatea este așezare și noutate în devenire!»
   «Mi s-a părut oarecum de mirare că nu se grăbește să se cazeze în hotel, ea care era dispusă să cheltuiască pe hotel o mică avere!»
   «Poate ai uitat: nu te mai afli acolo.»

N-am uitat. Mă aflu aici, acasă, în odaia mea, o jumătate de an mai târziu. Vorbesc, ca de obicei, cu mine însumi. Mă străduiesc să-mi țin ochii închiși și să nu mă uit la ceas. Altfel, nu știu dacă aș putea adormi la loc. Mă tot gândesc.

   «Am intrat împreună la „Continental”. Recepționerul ne-a măsurat cu privirea, a zâmbit cam strepezit și, după ce a căutat în registru, a spus: „Am reținere pentru un singur loc într-o cameră cu două paturi. Cum facem?” Cornelia, vizibil stingherită, s-a grăbit să explice că nu suntem împreună și că ea ar prefera un apartament, n-are importanță dacă alăturat sau în altă parte. Am lăsat buletinul și am primit cheia de la camera dublă. Cornelia a căpătat un apartament la etajul de deasupra. Norocul ei. Un apartament întreg, ca în visele ei cele mai bune!
   În lift mi-a propus ca după ce ne lăsăm lucrurile în cameră să coborâm la barul de la parter. Ne-ar mai fi rămas vreo douăzeci de minute până la închidere. Devenise din nou îndrăzneață și degajată. Am refuzat-o. I-am spus că mâine dimineață trebuie să fiu odihnit; ea se putea scula la orice oră dorea, în timp ce eu trebuia să fiu treaz cel mai târziu la ora șapte dimineață, așa că aș fi preferat să mergem a doua zi la barul de la parter sau oriunde în altă parte. „Îmi promiți?” m-a somat privindu-mă drept în ochi. Liftul s-a oprit la etajul doi și am coborât. Apoi, înainte de a-mi găsi camera pe coridor, l-am auzit oprindu-se la etajul de deasupra, și pe Cornelia coborând.
   Nici nu apucasem să mă dezbrac, când a sunat telefonul. Ridicând receptorul am fost sigur că e ea și am răspuns cu o voce severă.»
   «Ca să nu spunem arțăgoasă!»
   «Ei, nu chiar arțăgoasă.»
   «„Ce idee ți-a mai venit?” am spus în receptor. Dar nu era ea. Mi-a răspuns o voce de bărbat, calmă: „Îmi cer scuze, sper că încă nu v-ați culcat. De la recepție vă sunăm. Poate ați văzut deja în baie un bilețel cu programul de apă caldă până la ora 24. Vroiam să vă spun că astăzi, în mod excepțional, aveți apă și după ora 24. Scuze dacă v-am deranjat. Noapte bună.” Am răsuflat ușurat și i-am mulțumit. Ideea cu baia nu era rea. Am deschis robinetul și am lăsat apa să curgă în cadă. Atunci a sunat din nou telefonul. L-am lăsat să sune până am terminat de înșirat pe policioara de sub oglindă ustensilele de ras și abia după ce-am terminat, m-am întors în cameră și am ridicat receptorul. Era vocea ei:
   „Gata, te-ai instalat?”
   I-am spus de povestea cu apa caldă.
   „Adevărat? Asta înseamnă că și eu am apă caldă. Mi-ai dat o idee extraordinară! Deși sunt moartă de oboseală, am să fac o baie fierbinte. Dacă într-o jumătate de oră nu te sun din nou, înseamnă că am adormit în cadă și trebuie să vii repede să mă salvezi! Ar merita să vezi camera mea de baie. A ta cum e?”
   „A mea? Obișnuită, cred.”
   „A mea e nemaipomenită! Pardoseala e toată de marmură, cada are o formă ciudată, ca o banană, iar pereții sunt placați cu faianță în două nuanțe de verde. Restul e alb. Pardoseala cum e la tine?”
   „Banală. Mozaic.”
   „Hm! Ți-au dat o cameră ieftină. Baia mea e de marmură. Ce culoare are tapițeria mobilei?”
   „Stai să văd... E galbenă. Mă rog, un fel de galben. Nu-i pe gustul meu.”
   „A mea e roșie! Ah, uitasem: în fața căzii e o draperie. Dacă uit să încui ușa și intră cineva, nu mă poate vedea goală. Nu-i grozav?”
   „Eu nu m-aș baza pe draperia aia.”
   „E un salonaș între cele două camere. Cu o măsuță rotundă și două fotolii acoperite cu huse înflorate. E mai grozav decât mă așteptam, zău că da!”
   „Salon de primire?”
   „Te pomenești!”
   „Ai și serviciu de cafea?”
   „Serviciu de cafea? Nu știu. Unde ar trebui să fie? Pe măsuța din salon nu e.”
   „În șifonier te-ai uitat?”
   „Nesuferitule, râzi de mine! În șifonier nu era decât o perie de haine, câteva umerașe și o perniță cu ace de cusut.”
   „Așadar te-ai uitat și în șifonier.”
   „Ăsta-i primul lucru pe care îl fac când mă cazez la hotel.”
   „Parcă ziceai că n-ai mai fost niciodată într-un hotel.”
   „Am zis că n-am stat niciodată într-un apartament la hotel, nu că n-am mai fost la hotel. Ascultă, n-ai ceva de mâncare? Mi-e o foame de lup.”
   „N-am decât vreo două portocale.”
   „Doamne, portocale! Toată ziua am tânjit după ceva și abia în clipa asta îmi dau seama că tânjeam după portocale!”
   „Urc la tine să ți le aduc.”»
   «Ai simțit-o că începe să ezite.»
   «„Din păcate, nu sunt singură”, mi-a spus cu o voce miorlăită, „cu mine în apartament mai stă o doamnă.”
   „O doamnă! Vrei să spui că aude tot ce vorbești?”
   „Nu-ți face griji, doarme”, m-a liniștit ea.
   „Doarme! Pentru Dumnezeu, Neli, atunci cum de vorbești atât de tare?”
   „Doarme adânc. Am încercat s-o trezesc dar n-am reușit.”
   „Așa deci. Dar ia spune-mi, pe noptiera doamnei te-ai uitat?”
   „Pe noptiera ei? Da’ de ce?”
   „N-ai văzut pe-acolo niciun flacon suspect?”
   „Nu, nu cred.”
   „Ușa era încuiată când ai intrat?”
   „Nu.”
   „Dacă ușa nu era încuiată și pe noptiera ei nu-i niciun flacon suspect, cred că nu-i niciun pericol.”
   „Stai! La asta nu m-am uitat.”
   „La ce nu te-ai uitat?”
   „Așteaptă puțin.”
   „Las-o baltă, Neli”, i-am spus. „Mai bine hai, vino tu jos.”»
   «Ai pus receptorul în furcă și te-ai dus să închizi robinetul de la cadă.»
   «Cada se umpluse pe jumătate și apa era fierbinte. Apoi m-am întors în cameră, am început să-mi scot lucrurile din valiză și să le așez pe rafturile din șifonier.»
   «Meticulos, ca de obicei!»
   «Luasem cu mine câteva reviste și un volum gros, „Nuvela italiană contemporană”, recent apărută. Timp de aproape șapte ore, cât durase călătoria, toate astea zăcuseră pe măsuța din compartiment, fără măcar să le deschid.»
   «Cornelia întârzia. Era deja aproape ora unu noaptea și ea tot nu cobora.»
   «M-am apucat să recitesc „Jucătorii”, de Luigi Compagnone. Imediat mi-am amintit de discuția cu prietenul meu Claudiu pe tema „Jucătorilor”, când îmi lăudase până la cer măiestria italianului, care creează atmosfera dramatică desăvârșită dinaintea unei execuții. Dumnezeule, Claudiu, i-am spus, asta ai înțeles tu din „Jucătorii” lui Compagnone? Cum îți închipui tu că un proces se poate judeca într-un apartament privat, iar execuția să aibă loc în balcon? E vorba acolo de un joc de adolescenți! Îmi amintesc că a rămas perplex și a refuzat să accepte interpretarea mea.»
   «Cornelia a bătut la ușă și te-ai dus să-i deschizi. Se schimbase: purta acum o rochie cu dungi albe, portocalii și vernil, de lățimi inegale. Una peste alta, destul de țipătoare rochia. Te-ai întrebat cum de încăpuseră atâtea în valijoara ei.»
   «„Deci asta e camera ta”, a spus. „Hm. N-aș zice că-i cine știe ce. Asta-i pijamaua ta? Ia să văd baia.” A intrat în baie cu pași grăbiți de parcă ar fi trecut pe la mine doar așa, ca să evalueze totul cu o privire de cunoscătoare, și să plece. „Ți-ai umplu cada!” a observat ea. Și o undă de dezamăgire s-a simțit în glasul ei. N-am urmat-o în baie. S-a întors imediat.
   Am scos o portocală și am început s-o curăț de coajă.
   „E o căldură sufocantă în apartamentul ăla de sus”, a spus.
   „N-ai decât să închizi radiatoarele.”
   „Cred că asta am să și fac până la urmă.”
   S-a așezat pe marginea patului, privindu-mă cum curăț portocala.
   „Știi ce mi-a zis odată un tip?”
   „Ce?”
   „Mi-a spus că ar vrea să mă înfieze dacă n-am părinți.”
   „Zău?”
   „Nu-i ciudat?... Cred că era judecător. Sau... magistrat. Sau nu-i nicio deosebire între astea două? De fapt, ce deosebire e?”
   Ce puteam să-i răspund: Neli se juca cu cuvintele.
   „Ce crezi că l-a îndemnat pe respectivul magistrat să-i vină o asemenea idee?” i-am pus o întrebare. „I-ai părut neajutorată?”
   I-am dat portocala curățată și am început să curăț alta.
   „Habar n-am”, mi-a răspuns ea. „Poate i-am părut minoră? Am eu față de minoră?”
   „Deloc”, am asigurat-o. Și nu mințeam.
   Desfăcea portocala în felii și părea îngândurată.
   „Atunci de ce mulți mă tratează ca pe o minoră?”
   „Personal, mă-ndoiesc că te tratează cineva ca pe-o minoră. Dar dacă într-adevăr se-ntâmplă așa... Presupun că te referi la bărbați. La femei predomină instinctul matern.”
   S-a întunecat brusc la față:
   „Astea-s clișee!” mi-a replicat ea mânioasă.»

„Femeia din metrou” merge la tipar, la Ideea Europeană

Laurian și Laura (33)*

Melancolie. Frontiera de vest (4)

Așteptară la bariera de la calea ferată paralelă cu șoseaua principală, până ce un tren trecu încetinind, în scârțâit de saboți și clămpănit de tampoane. Se pregătea să intre în gară, ultima înainte de frontiera de vest. Teo știa fără doar și poate mai bine: pe drumul comunal aveau șanse bune să treacă neobservați după ce aveau să-și abandoneze mașina pe undeva printr-un cotlon ferit de ochii lumii. Locomotiva trecu lăsând în urmă un nor fără contur, cenușiu și subțire, ca o pâclă difuză. Trecură vagoanele-platformă care transportau tunuri acoperite cu prelată, camioane militare kaki, dube...
   Ambulanța cu care veniseră o abandonară pe marginea drumului, în dreptul unei sălcii. Flavius bătu ușurel cu palma în caroserie, de două ori, așa cum bați un cal, cu drag, pe grumaz, când îți iei rămas-bun de la el după ce te-a adus cu bine la destinație. Mâine dimineață probabil că patrula de grăniceri avea să descopere duba, dar ei aveau să fie atunci departe, dincolo...
   Un vânticel de seară sâsâi în urechea lui Laurian, în timp ce pădurea începea să se umple de umbre, iar foșnetele se domoleau. Nici razele asfințitului nu mai ajungeau până aici, jos. Se auzi strigat din grupul lui: „Hai, Laurian!”. Rămășițele asfințitului nu mai atingeau copacii, se ridicaseră și se topeau undeva în înaltul cerului. Putea oricând să le răspundă alor săi dacă chiar erau îngrijorați: „Luați-o înainte, vă ajung din urmă.” Îi făcu semn cu mâna băiatului ivit dintre copaci și încetini pasul. Ba chiar se opri, mânat de curiozitate. Băiatul nu părea să aibă vreo grijă că se pierduse de-ai lui. Prin pădure umbla ca la el acasă. Era la vârsta când băieții seamănă unul cu altul. Și totuși el nu semăna cu nimeni. Își zise: cu toții suntem unici, orice s-ar zice. În definitiv, localnicii trebuie că ieșeau și ei în pădure, ca tot omul, probabil mai ales la cules de ciuperci. Negreșit le erau cunoscute locurile, chiar și aici, la doi pași de frontieră. Îi făcu la rândul lui semn cu mâna, dar băiatul nu-i răspunse. „Pleci?” îl întrebă pe Laurian ațintindu-l cu privirea. „Sigur nu-i nicio vedenie?” îi veni lui Laurian să-i răspundă. „De tot?” insistă puștiul, întristat. L-ar fi dezamăgit încuviințând. Așa că, în loc de răspuns, îi veni să fredoneze, glumind: „Cine ți-e drag te așteaptă.” Doar-doar, din tonul lui glumeț, o pricepe că minte. Puștiul zise, cumva dezvinovățindu-se: „N-am voie să vorbesc cu tine.” Laurian continuă să glumească cu el: „Pe tine cine te așteaptă?” „Mama”, răspunse puștiul privindu-l drept în ochi, foarte serios. „Dar pe tine?” îi întoarse el întrebarea. Laurian se gândi, se tot gândi, și fu nevoit să recunoască: „Pe mine nu mă așteaptă nimeni.” Dar nu voi să-l dezamăgească prea tare pe băiat. Căută o portiță de scăpare, se concentră și se corectă, ridicând din umeri: „Adică nu știu. Poate că mă așteaptă cineva, totuși. Cine știe.” „Poate?” Ochii băiatului, fără a vădi propriu-zis îngrijorare, înotară în lacrimi. Nicio lacrimă nu i se prelinse însă pe obraz.
   — Hai, Laurian! Se auzi strigat.
   Le răspunse așa cum se gândise:
   — Luați-o înainte, vă ajung din urmă.
   „E periculos pe-aicea”, spuse băiatul. „Știu”, îi răspunse Laurian, „dar în oraș e și mai periculos.” Undeva se auzi lătrând un câine, dar era departe. Ai fi zis: dincolo de pădure. Dar nu știa cât se întinde pădurea. Până la graniță? Dincolo de graniță? Câțiva pași merse cu spatele. N-avea încotro, îi făcu semn de despărțire. Chiar nu mai vedeai în jur. Începuse să se gândească cu îngrijorare că poate totuși băiatul se rătăcise, când Laura, rămasă în urma grupului, anume pentru el, îl luă de mână și îl privi drăgăstos și întrebător. La atingerea mâinii ei, o melodie îi sună blând în minte. Blândețea venea din trecut. „Perechi, perechi îndrăgostiții stau la masă, și nu văd nimic în jurul lor.” Chiar așa ar și fi fost, dacă nu s-ar fi întâmplat ca masa lor romantică la restaurant, demult, să coincidă cu sfârșitul războiului și întoarcerea trupelor. Dar cine știe cum rămân, în ce se transformă amintirile, peste ani...
   A fredona însemna a fi singur. Dar Laurian nu era singur.
   — Ți-am spus vreodată?... Nu... Cred că n-am apucat să-ți spun.
   Mergând în fața lor, Teo aprinsese lanterna și lumina drumul.
   — Ce n-ai apucat să-mi spui, Laurian?
   — Că vocea ta are un timbru...
   — Cum?
   — Ca de aramă.
   — O! vocea mea... Am și uitat de când nu mi-am mai auzit-o... De aramă, așa ți se pare? Aramă coclită? se răsfăță ea.
   — O s-ajungă ea și coclită, cândva. Poate. Și tot bine o să sune, parcă văd.
   Lumina lanternei lui Teo se opri pe un panou de la marginea drumului:

ZONĂ DE FRONTIERĂ
ACCESUL STRICT INTERZIS!

Stătură cu toții și priviră, în tăcere. Într-un fel, aici era punctul de despărțire. Odată ajuns în Zona de frontieră, nu mai exista cale de întoarcere. Laurian se gândi cum ar fi să se întoarcă și să trăiască din nou tot ce trăise. N-ar fi fost tocmai de dorit. Teo era și el un combatant cu experiență. Sau devenea pe zi ce trecea. Era atent la toate semnele din jur, la cele lăsate de alții, cu sau fără voie. Laurian și toți ai lui îl văzură plimbând spotul lanternei pe locul din jurul panoului. Ieșeau la iveală urme ale trecerii altora. Sacoșe ferfenițite, rămase multă vreme în ploaie, geamantane sparte, prin crăpăturile cărora se înălțau, după cine știe cât timp, săptămâni sau poate luni, fire lungi de iarbă, o umbrelă din care nu mai rămăseseră decât petice de pânză fără culoare agățate de spițe ruginite. Vatra părăsită a unui foc de tabără, pietre și cenușă, se ivi doi pași mai încolo. Din care de asemenea crescuseră fire de iarbă. Ți-era și teamă să lași ochiul să cerceteze mai departe: cine știe ce mai descopereai.
   — Alții, înaintea noastră... făcu Flavius o remarcă nu tocmai veselă. S-or fi lăsat păgubași?
   Aruncă și Teo în jur o privire de cercetaș.
   — N-au apucat să-și ia rămas-bun, conchise el.
   La cine se referea? Amelia făcu ochii mari către el. Și Laura îl privi, la fel, și Laurian, asemenea. Toți se uitau la Teo și unul la altul. Se instala pe încetul îndoiala. Un fulger îndepărtat lumină timp de două secunde pădurea, neurmat de tunet, undeva în fața lor, spre frontiera de vest. Laurian se și gândi la ploaie. Dar, confuzie: nu fusese fulger ceea ce văzuse adineauri, ci reflectorul de la turnul de pază al pichetului de grăniceri, care mătură acum drumul și pădurea pentru a doua oară, în căutare de fugari.
   Lucrurile se potrivesc uneori. Se pomeniră la intrarea într-un cimitir, iar drept în față, la capătul unei alei, îi întâmpina capela, mică dar impozantă, pe o platformă de marmură cu câteva trepte, precum un monument funerar. Pe platformă, jos, nu se afla nimeni. În jur, la fel, nimeni. Pe geamlâcul ușii licărea slab o luminiță, ca și cum cineva ar fi stat acolo înăuntru să se reculeagă, smerit, în fața cuiva trecut la cele veșnice, întins pe năsălie. Totul îi reamintea lui Laurian de vremuri îndepărtate, la marginea copilăriei și a memoriei, când o însoțise pe maică-sa la o ceremonie de înmormântare, tăcută. Capela, da, la fel ca și cea de acum, o recunoscu, le stătuse drept în față și atunci, iar undeva într-o margine a cimitirului, înconjurat de cei apropiați, se afla unchiul său Costa, fratele mamei, întins în sicriu, după ce, cu vreo două zile înainte, hotărâse, oricât de nedemn ar fi fost, să nu-și mai suporte viața până la capăt. Parcă ceva se mișcă în fața ușii capelei, se agită, mișună neînsemnat pentru moment. Ceva mic care dădea să latre, distrăgându-le atenția: o vulpiță roșie.
   Dar lucrurile nu se opreau aici. În fața capelei, pe luciul marmurei, se ivise o siluetă milităroasă, vag cunoscută: colonelul Pankrat. Singur pentru moment. Dar nu mai era singur în secunda următoare, când în dreapta și-n stânga sa își luară pozițiile doi soldați cu arme automate. Un reflector se aprinse pe capelă.
   — Încotro, bandiților? vorbi colonelul, tare și sigur pe el, ca un comandant adevărat ce era. Ne-ați stricat seara, ticăloșilor! Nu puteați s-așteptați și voi până mâine-dimineață? Și adăugă sarcastic: — Băieții mei pică de somn!
   Cei doi militari însă îl contraziceau categoric prin atitudinea lor de vigilență maximă, belicoasă. Era în subordonarea lor ceva devotat castei și țării, care excludea orice îndoială din partea lor și din partea comandantului: era bine ceea ce făceau. N-aveau nevoie de nicio confirmare, n-aveau nevoie de nimic. Și uite că vulpița nu dispăruse. Era tot acolo, pe treapta de sus, într-o margine. Părea să se fi familiarizat cu oamenii. Strigăte furioase se auzeau dinspre pichetul de grăniceri, dinspre pădure, apropiindu-se: patrula.
   — Aruncă lanterna! îi strigă colonelul lei Teo. Și mâinile sus, voi toți ăia de-acolo!
   Laurian se aștepta să-l întrebe, acum, pentru ultima oară de angajamentul său militar; dar pesemne angajamentul nu mai interesa pe nimeni. Strigau vocile războinice din adâncul pădurii, tot mai aproape, cele ale grănicerilor care veneau într-un suflet. Vulpița roșie mârâia — ce-o apucase! — și buza de sus i se zbârcise tremurând deasupra colților, precum la câinii întărâtați. Al naibii de puternică era lumina reflectorului grănicerilor. Trăsni ceva aproape, asurzitor, chiar aici lângă ei. De două ori. Ca prin minune, cele două siluete de-a stânga și de-a dreapta colonelului se moleșiră, genunchii li se muiară, se întinseră inerte pe jos, lăbărțându-și brațele pe luciul marmurei. Dumnezeule, trăsese Teo!... Ai fost prea sigur, ai fost prea sigur de tine, colonele Pankrat!... Nu mai apucă să-și scoată pistolul din toc, și cât fusese el de amenințător și de agitat cu două clipe înainte, brusc se liniști după ce pistolul lui Teo bubui încă o dată și pentru el.
   Erau toți trei întinși pe platforma din jurul capelei, inofensivi. Acum, că ușa rămăsese deschisă, se putea vedea candela dinăuntru pâlpâind pe o măsuță de la perete, în fața unei oglinzi. Oglindă? Pentru cine? Ceva foarte serios se putea întrevedea îndărătul luminii duble, răsfrânte în oglindă: pentru liniștea sufletelor înălțate la cer. Niciun răcnet nu mai venea dinspre pădure. Amuțiseră.
   Flavius zăbovi o secundă sau două cu urechea-n vânt.
   — S-au potolit, pițifelnicii! rânji el. Au făcut în pantaloni de frică!
   Nu mai era nicio clipă de pierdut.
   — Haideți! le strigă Teo.
   O luară alergând pe lângă capelă, spre cruci, se prelinseră pe o alee. Teo, în spate, le acoperea, cum s-ar zice, retragerea.
   Disperați erau cu toții. Ce lăsau în urmă?
   „Ce lăsăm în urmă, frate?”
   Niciodată n-ar fi crezut Flavius că avea să-l audă pe frate-său, Laurian, strigând cu vocea atât de schimbată.
   „Patria?” întrebă Flavius, prins și el în vâltoarea clipei. „Mă piș pe ea de Patrie!”
   „Patria e-acolo unde-i libertatea!” dădu Amelia răspuns, cum se pricepea și ea, unei întrebări grele.
   Toți erau într-o frenezie.
   „Nu huli, frățioare!” zise Laura.
   Tocmai ea vorbea, ea care ce făcuse cu Ideologia? Ce ți-e și cu vremurile astea tulburi! Cine avea dreptul să spună, și ce să spună? Se deschidea în fața lor o văiugă dincolo de care se zărea în întunericul sfâșiat sârma ghimpată. Eroi erau ei, sau ce? Cine era erou, și cine nu era?
   „Lăsăm gândurile în urmă!” gâfâi Amelia alergând. „Vedem ce mai rămâne pentru altă dată!”
   „Punem norocul înainte!” spuse Flavius, optimist, cu răsuflarea tăiată. „Într-o zi, odată și-odată!”
   Se și deslușea spărtura în gardul de sârmă ghimpată. O făcuse, cine, spărtura aia? Oamenii? Sălbăticiunile?
   — Hei! Răsună din urmă o voce răstită. Stați așa!
   Grănicerii.
   Să stea? Cum adică să stea?
   — Luați-o înainte! răcni Teo și, masiv, se întoarse cu pieptul spre soldați.
   Dar de grupul soldaților se desprinse o siluetă înaltă, în sutană: călugărul. Totul era în negru. Inclusiv fanatismul. Care străbătea noaptea, cu luciri reci, metalice.
   — N-ați luat Biblia! le strigă sutana rânjind. Întinse spre ei mâna cu ceva negru, cu iz de crimă, din care țâșni o flacără albă. Rea. Bubuitura desăvârși flama.
   Vulpița roșie gâfâi spre ei, goni cu salturi închircite. Aducea cu ea răsuflarea întețită, crescând din ce în ce cu fiecare pas lipăit prin mocirlă. Era deja mare cât un tigru — sau cât un dragon roșu — și mârâitui-i meschin era deja un horcăit sălbatic când îi sări lui Teo la gât, dintr-o parte, acolo unde sar animalele de pradă, la vena jugulară, pe urma glonțului.
   Iar ei, ceilalți, tocmai fugeau aplecați, cu disperare, strecurându-se prin borta sălbăticiunilor pe care instinctul le călăuzește fără greș la apă curgătoare, unde se adapă.

* Revizuit pe 8 iun. 2022

„Critica literară azi” — în loc de răspuns la ancheta Convorbirilor literare

   1. Cît de actual mai este canonul estetic impus de Titu Maiorescu și perpetuat de marii noștri critici?
   2. Care mai este rolul criticii de întîmpinare: și l-a păstrat pe cel de îndrumare axiologică, mai este necesară?
   3. Revistele literare patronate de Uniunea Scriitorilor, și nu numai, reușesc să reflecte critic bogăția aparițiilor editoriale și, totodată, să le diagnosticheze cît mai aproape de valoarea lor literară?
   4. Ce a favorizat diminuarea constantă, după ’89, a spiritului critic, însoțită de retragerea multor critici foarte activi înainte de Revoluție?
   5. Care considerați că ar fi căile de revigorare a criticii, inclusiv a criticii de întîmpinare?
   6. Mai are viitor critica literară așa cum s-a afirmat începînd cu Dacia literară a lui Mihail Kogălniceanu?
   7. Este critica literară apanajul strict al criticilor literari (deși mai toți criticii nu își refuză practicarea altor genuri literare, și mulți cu evident succes, precum G. Călinescu, care considera că un critic trebuie să rateze în mai multe genuri)? Și, în același timp, poeții, generic spus, pot avea spirit critic?


Stimate domnule Spiridon,

M-ați invitat să iau parte la o anchetă a CV, „Critica literară azi”. Probabil că termenul a trecut, dar oricum nu aveam calificarea necesară — expertiza, cum i se spune astăzi — pentru o asemenea temă. Simt doar nevoia să vă transmit câteva gânduri, post factum.

Am optzeci și trei de ani și 12 volume de proză publicate. Știți câte cronici am avut în toată viața? Degetele de la mâini sunt prea multe pentru a le număra. Știți câte cronici am avut din propria inițiativă a criticului? Una.

Poate sunt cărțile mele proaste. Dumneavoastră știți mai bine judecând după textele literare pe care mi le-ați publicat de-a lungul timpului în CV. La fel, alte câteva zeci au apărut în alte reviste literare. Dar să admitem, sunt proaste cărțile. Și atunci de ce nici măcar cronici negative?

Poate n-am făcut destul pentru a-mi promova „produsele”. E adevărat. N-am cultivat relații literare, n-am știut să mă bag pe sub pielea persoanelor influente. Dimpotrivă, m-am îndoit de „strălucirea” unora, alde Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu sau Gabriel Liiceanu. Am părăsit Uniunea Scriitorilor. N-am făcut parte din ceea ce unii numesc „grupuri”, iar eu le-aș spune mai degrabă „găști”. Ce altceva puteam să fac? De fiecare dată când mi-a apărut o carte, am trimis-o personal unor critici sau unor redacții. Știți câte comentarii critice am avut din partea redacțiilor? Niciuna. Știți câți destinatari–persoane mi-au făcut cronici? Doi.

Așa că întrebările din chestionarul dumneavoastră pentru ancheta pe care v-ați propus-o nu au nicio relevanță pentru mine. În România nu există cultura generozității. Căci trebuie să fii generos să te apleci peste o scriere a unuia pe care nu-l cunoști, de pe urma căruia nu tragi niciun folos — vorba aia, eu (autor la o redacție) te laud, tu (de la altă redacție) mă lauzi. Și nu e vorba doar de mediul literar. Lipsa generozității, indolența, agresivitatea se simt în toate mediile, la toate nivelurile, chiar și „la firul ierbii”.

În România nu există nici cultul curiozității. Mi-aduc aminte de o discuție televizată, pe scena Ateneului, dintre Liiceanu și Amos Oz. Oz făcea, cum e și firesc, elogiul curiozității. Iar replica lui Liiceanu care a fost? La noi, știți, curiozitatea e asociată cu imixtiunea Securității în viața proprie!

Critica literară presupune onestitate, spirit critic. Autentic. Ceea ce nu e compatibil cu spiritul găștilor literare. De-aia literatura românească băltește la marginea literaturii universale. Iar oamenii citesc cărți românești doar la vârsta școlară, ca lecturi obligatorii. Iar ca adulți mai citesc din ele doar în calitate de autori: Ia să vedem, nu-i așa că confratele scrie mai prost ca mine?

Și așa mai departe.

Cu stimă,

Paul Tumanian

Anamaria Pop — in memoriam

Pe 7 aprilie 2022 ar fi împlinit 70 de ani. N-a apucat să trăiască decât șaizeci și trei. A fost traducătoare, poetă și jurnalistă. Născută la Turda, a trăit în Ungaria după 1990. A tradus în română, muncind până la epuizare, zi de zi, și fără să se plângă — ba chiar cu un soi de semeție —, peste douăzeci de opere de vârf din literatura maghiară...
O floare pe mormântul ei din Ungaria.

Poeme de seară
I.
Ruginite,
măruntaiele ceasornicului
printre tufele de tamariscă.

Stop cardiac în timpul somnului.
„A avut parte de o moarte atît de frumoasă...”

Marionetă pierdută
undeva
între Polul Est și Polul Vest.

Respirația și armonia
n-au existat niciodată.
Doar Epoca Negației.

Mi s-au dezintegrat literele mici, de mînă.

M MARE DE TIPAR,
A MARE DE TIPAR,
M MARE DE TIPAR,
Ă MARE DE TIPAR.

II.
Haotic,
traseul mercurului în cer,
incendiate toate drumurile
de întoarcere.

Îngerul și-a rupt piciorul,
iar noi nu l-am vizitat la spital.
Joi după-amiază,
între ora 2 și 6,
nu i-am dus compot de vișine.

Traseul mercurului
e fierbinte,
de ce m-ai mințit
înainte
de a mă conduce-n Paradis,
c-ai omorît toți șerpii?

III.
Pe femeia oarbă
o durea dorul de munte.

Nu există apă,
nu există munte,
nu există stîncă.

Eu sînt apa,
eu sînt muntele,
eu sînt stînca.

În ovarele femeii oarbe
clopoțesc trenurile.

Vorbește încet,
să nu deranjeze
muștele morții
care devoră sicriul.
Apoi își face semnul crucii
și-mi sărută
căușul palmelor.

IV.
Incestul a avut loc în zori.
Apoi,
îngereasa și-a tăiat aripile.
I-a dispărut pînă și durerea
din laringe,
doar memoria-i
mai plînge
în groapa cu var.

Incinerare doar pe jumătate.

„Dacă există îngeri,
de ce nu există și îngerese?”

Crucificată,
logica
în pădurea de ciulini.

V.
Asemenea siamezilor,
trăim în miezul unei nuci.

Alcovuri, săli de bal,
policandre, grădini suspendate,
serate pline de fascinație,
pînă și cîinii ambasadorului
care raportează orice
respirație...

„Astă-noapte i s-a mutat toți greierii în suflet.”

Incizie ratată.

„Vă așteptăm cu drag,
în seara de Crăciun
vă vom servi o gîscă-ndopată
cu miez de nucă.”

VI.
Oboseala urcă încet
pe traseul oaselor.
30, 25, 20, 15 kilograme
de pansament îngălat,
anotimpul iubirii s-a uscat
de prea multă apă.

Fluturii de pe emisfera dreaptă
rînjesc în insectare,
doar ochiul,
poate numai ochiul mai privește
spre aripa morții.

Laurian și Laura (32)

Melancolie. Frontiera de vest (3)

— Știi, mă gândesc câteodată la misiunile mele, alea care au fost, spuse Teo. În dreapta lui ședea, ca și mai înainte, Laurian. Spre deosebire de mișcările iuți și exersate ale lui Teo, vorba îi era lentă. — Nu prea am motive să mă mândresc cu ele, adăugă după o pauză. Cu unele, mă rog, poate. Să zicem. Dar cu toate? Nu, în niciun caz.
   Se uita la șoseaua care fugea sub ei, cu gândul întors la trecut, oarecum împăcat. Nu era el omul care să aștepte o încuviințare sau să fie nerăbdător să vadă dacă a stârnit interesul.
   Laurian, care cu câteva minute mai înainte fusese cât pe-aci să ațipească, îl privea acum înviorat. Începea să se familiarizeze cu obrazul lui negru, neras de câteva zile.
   — De ce, Teo? Ce n-a fost în regulă cu misiunile tale?
   Îi așteptă răspunsul cu un interes oarecum adormit, dar Teo își ridică privirea spre cer, unde se vedea prin parbriz, în continuare, migrația ciorilor sus în înaltul cerului:
   — Nu-i ciudat?...
   Șoseaua se întindea ca-n palmă, pustie cât vedeai cu ochii.
   — Le mână instinctul? își continuă Teo interogația. Sau de unde naiba știu că tre’ să zboare toate în aceeași direcție?... Vezi, la noi nu-i așa — la noi, oamenii... La noi, fiecare crede că le știe pe toate și fieca...
   — Atenție! strigă Laurian. O vietate țâșni din lăstăriș drept în fața mașinii. Teo puse o frână extremă și toate cele dinăuntru zornăiră și se bușiră proiectate înainte. Laurian se trezi aruncat cu umărul spre bord, reușind în ultima clipă să pună mâinile în față. Căprioara apucase să traverseze șoseaua și se oprise dincolo de margine. Stătu nemișcată în fața lăstărișului de pe partea cealaltă și, cu toate simțurile treze, se uită fix la ei. Fața lui Flavius se ivi roșie toată de buimăceală în ferestruica din spate:
   — Doamne, Teo, ce-a fost asta? Au venit tancurile?
   Zâmbea rar, Teo al nostru. Întoarse capul spre ferestruica din spate unde se ițise fața lui Flavius și zâmbi marcat de întâmplare.
   — Nu, n-au venit tancurile. Respiră adânc, pe nas; aerul suflat cu putere îi umflă buzele. — Tancurile au rămas în urmă. Scuze. Sper să nu mai întâlnim altele pân’ la sfârșitul drumului. Până dincolo.
   Cu mâna lui vânjoasă făcu manevrele să pună din nou mașina în mișcare.

   Și, gata, era în mișcare.
   Șoseaua fugea din nou pe dedesubt. Teo conchise:
   — A avut zile... Să vedem mai departe.
   Ce fragilă era, totuși, viața — aici, în drum spre frontiera de vest... Fragilă și plină de incertitudini. Laurian se uită la cer: ciorile dispăruseră, în minte îi mai răsuna doar, îndepărtându-se, croncănitul lor ușor disperat — sau poate mai degrabă uimit.
   — Vorbeai de misiuni, Teo. Ce n-a fost în regulă cu ele?
   Teo nu dădu vreun semn că întrebarea i-ar fi ajuns la urechi. Vorbi totuși, după o pauză, îngândurat:
   — Partea proastă e că-n situații dintr-astea ești mereu singur. N-ai voie să vorbești cu nimeni. Și chiar dac-ai avea voie, cui să-i spui?
   — Hai, Teo, vorbește, îl îndemnă Laurian. Descarcă-te.
   Ușor de spus. Îi venea greu, de bună seamă, lui Teo al nostru. Mai dură o bucățică de drum.
   E clar că era un bărbat adevărat. Până la urmă se hotărî.
   — Doamnei Laura nici nu i-am spus... Nu știu cu ce ochi s-ar mai uita la mine.
   Vorbi cu voce coborâtă, ca să nu se audă în spate, deși în spate, aproape sigur, se dormea. Sau, dacă nu, se moțăia.
   — Șiperko m-a trimis să fac o treabă urâtă... Laurian se uita la el așteptând continuarea. Nu era de întrebat nici: „Care?”, nici: „Și ai făcut-o?”... Era doar de așteptat. — A trebuit să lichidez doi oameni... Înțelegi, Laurian? Subalterni de-ai lui. Își întoarse pentru două secunde capul spre Laurian, apoi trebui să-și vadă de condus. Ce mai era de întrebat?
   — Adversari politici? Sau ce? Chestiuni de ideologie?
   — Ideologie? Cât am fost eu sub comanda lui Șiperko, n-am auzit de așa ceva acolo la ei. Doar putere. Și răfuieli.
   — Înseamnă că cei doi au fost la fel de ticăloși ca și șeful lor.
   Teo nu avea răspuns la asta. Se mulțumi să tacă.
   Și tot tăcu...
   Șoseaua se întindea dreaptă înaintea lor. Din sensul opus nu venea nicio mașină. O dubă kaki, a armatei, îi depăși la un moment dat. O avură mult timp în fața lor, tot mai departe și mai departe, căci nu se deplasa cu o viteză mult mai mare decât ambulanța lor găurită de gloanțe pe o latură.
   Unde oare, în Patria noastră, mai fuseseră drumurile, vreodată, atât de drepte? se întrebă Laurian. Și se duse cu gândul la căsuța de la munte unde se întâlnise cu Laura după ce ea fugise din casa lui Șiperko. Scara de la pridvor, iat-o, cobora spre povârnișul abrupt care te ducea spre poartă. La drept vorbind, Laurian nu știa dacă cineva ocupase acea casă după plecarea lor. S-ar părea că da. Sau mai degrabă, dacă o ocupase, o părăsise cu puțin timp în urmă. În odaie întinseseră frânghii și atârnaseră rufe la uscat. Era un sarafan printre ele, împletit, de lână, de culoare gri, de care Laurian nu-și amintea s-o fi văzut pe Laura purtându-l. Ia uite: altă rochie, subțire, de vară, întinsă și ea la uscat pe frânghie. Puteai să vezi și alte obiecte de îmbrăcat, necunoscute. Dar și mantaua ofițerească a lui Șiperko. Îi recunoscu petlițele roșii după ce, cu ceva timp în urmă, o văzuse atârnând, plină de glorie, în penumbra holului vilei, pe care îl traversase alături de Laura. Mantaua spânzura, cu mânecile în jos, prinsă de frânghie de poale cu cârlige de rufe. Iată și chipiul șefului ideologiei, atârnat de cozoroc, la uscat. Cineva făcuse exces de zel. Spălase tot. Nu era de mirare. O recunoscu pe Babușka — mică și zâmbitoare, ițindu-și fața de după rufele atârnate la uscat, pe care le dădu un pic la o parte, atât cât să-și arate mutrișoara zbârcită.
   „Vrei să vezi și celelalte camere?” îl întrebă c-un zâmbet de rău augur.
   „Dar câte camere sunt?” întrebă Laurian. „Parcă nu erau decât două.”
   „Nu, sunt trei, și chiar mai multe”, răspunse Babușka. „Poate vrei să vezi și mănușile”, îl îndemnă ea.
   „Mănușile?”
   „Doar nu-ți închipui că le-am spălat eu. Nu mai am putere, iubițel. Le-a spălat doamna.”
   „Care doamnă?”
   „Doamna Laura.”
   „Doamna Laura! Minți!” izbucni Laurian. Și își simți pieptul clocotind de furie.
   „Ești un fățarnic!” ripostă Babușka cu o înverșunare pe care Laurian nu i-o cunoștea. „Ai venit să-i strici căsnicia doamnei Laura. Ești un fățarnic! Era cât pe-aci să vă dau în vileag pe amândoi. M-am gândit doar că șeful ideologiei nu merită una ca asta. Amândoi v-ați făcut de cap! I-ați pus coarne bietului Șiperko!”
   În următoarea încăpere era de asemenea o frânghie cu rufe spălate și puse la uscat — ba chiar două frânghii, încrucișate, întinse între colțurile odăii. De toate atârnau acolo, printre care mai multe perechi de mănuși, într-adevăr.
   „Dacă te uiți cu atenție, n-ai să vezi nimica.”
   „Adică ce să nu văd?” Dumnezeule, cât o ura!
   „Sângele. Ea știa ce face cu Teo ăla al ei. Eu nu m-am băgat niciodată.”
   „Toate astea-s minciuni!”
   Și într-adevăr. Laurian se uită cu atenție la mănuși și nu observă niciun semn. Erau mănuși mari, de măsura lui Teo, și niciuna pentru mâinile delicate ale Laurei.
   Aerul în casă era saturat de abur și Laurian deschise fereastra.
   Teo, la volan, întoarse capul spre el și schiță un zâmbet ușor ironic.
   — Ce, se dezmetici Laurian, am ațipit?
   Teo, continuând să zâmbească în sinea sa ironic, își văzu de condus.
   — Când visezi, zise el, timpul trece altfel. Ai dormit vreo două ore.
   — Două ore!
   Din cadrul ferestruicii din spate Laura și Amelia se grăbiră să-i facă, prietenoase, semne cu mâna. Flavius era și el pe undeva pe-acolo, în spatele lor, încercând să-și strecoare mâna printre capetele celor două femei. S-ar zice că se treziseră și ei din somn, cu ceva timp în urmă, înaintea lui Laurian.
   — Încă un pic, și ajungem, anunță Teo. Când o să ne apară în față pichetul de grăniceri, o virăm de pe șosea.

„Oaspeții” merge la tipar, la Institutul European din Iași

Laurian și Laura (31)

Melancolie. Frontiera de vest (2)

Ciorile treceau în zbor croncănind, sus în înaltul cerului. Puzderie. Zburau toate în aceeași direcție. Se auzea croncănitul neîntrerupt și ecoul lui din depărtări.
   — Migrează, găsi Flavius cuvântul potrivit.
   Coborâseră toți patru din duba trasă la marginea șoselei și, rezemați de pereții ambulanței, de o parte și de cealaltă, priveau zborul păsărilor. Fiecare pasăre părea să urmeze o linie dreaptă sau, unele, o linie ușor ondulată.
   O voce nouă se făcu auzită în imediata apropiere:
   — Sunt în bătaia puștii, se pare.
   Colonelul Pankrat^* stătea în picioare lângă ei. Era îmbrăcat în uniformă de gală, încins cu centiron peste veston, și tocul pistolului îi atârna pe șoldul drept, agățat de centiron. De fapt stătea mai aproape de Laurian, iar când vorbise, adineauri, se uitase cu ochii mijiți la cer, unde continua migrația neîntreruptă a păsărilor negre, și abia după aceea își coborî privirea spre fața lui Laurian.
   — Cum ați venit? îl întrebă Laurian. Era surprins, și nu tocmai.
   Colonelul făcu un gest minim cu bărbia arătând spre mașina de teren a armatei, care oprise în spatele ambulanței, la o oarecare distanță, ca și cum existența mașinii ar fi fost pentru el doar un fapt mărunt. Avea buzele vineții și acum se uita din nou sus, la ciorile care treceau în zbor înalt, croncănind pe tot cerul.
   — Nu trebuie să te mire buzele vineții, îi explică Flavius fratelui său. Se-ntâmplă uneori la bătrâni. Nu-mi dau seama de ce, dar știu că se-ntâmplă.
   Colonelul Pankrat continua să se uite la cer, ca și cum spusele celor doi abia îi atinseseră urechea.
   — Încă nu-s chiar bătrân, spuse el preocupat de ceea ce vedea pe cer și foarte puțin de rest. Mă gândeam că ciorile astea sunt în bătaia puștii.
   Și spunând asta, își înălță pe neașteptate pușca, zăbovi o secundă pentru a ochi, și trase.
   Din stolul nesfârșit, o pasăre, nenorocoasa, se desprinse de suratele ei și porni să se prăbușească precum un bulgăre negru în care aripile, inerte, nu mai aveau niciun rost.
   Priviră cu toții, înmărmuriți, timp de câteva clipe, prăbușirea păsării ucise.
   — Ce-ați făcut dumneavoastră, domnule, spuse Amelia cu indignare, e foarte urât. De indignată ce era, făcu chiar un pas mânios spre colonel. — Așa ceva nu se face! Să ucizi o vietate fără niciun scop!
   Flavius interveni prompt, împăciuitor și totuși sarcastic:
   — Scopul există, dragă soră. Distracția! Pe unii îi distrează să ucidă fără niciun scop. Mac-mac.
   Laurian surprinse privirea lui Teo, care urmărise scena din interiorul ambulanței, de la volan — în particular, pe colonelul Pankrat. Nu era ură ce vedea în ochii săi întunecați — doar o lucire de oțel.
   Era vârstnic ofițerul? Nu tocmai: avea dreptate să nu se recunoască în explicația lui Flavius.
   — De fapt, pe tine te căutam, Laurian, spuse el.
   Deja nu îl mai interesa cerul plin de ciori. Îl fixa pe Laurian cu o privire amenințătoare.
   — Tot în legătură cu angajamentul civil? întrebă Laurian.
   — Omule, spuse colonelul, ai luat-o pe-o cale greșită, mă mir că nu-ți dai seama. Vocea i se înăsprea de la un cuvânt la altul. — Noi voiam să-ți dăm o șansă. Și tu ce faci? Îi dai cu piciorul!
   Ceilalți deveniseră foarte atenți la discuție. Iar Teo, încruntat ca-n zilele lui bune, dădea să coboare din mașină — deja pusese un picior afară pe asfalt.
   — Și toți ați luat-o pe-o cale greșită! continuă Pankrat ridicând tonul, amenințător. Ca un adevărat militar ce era, nu se lăsa intimidat de atenția maximă a interlocutorilor. — Ar trebui să fiți mândri, nu să fugiți! Sesiză în ochii celorlalți întrebarea mută: Mândri de ce? Și, cumva discret, se asigură că are acces liber la tocul pistolului care îi atârna pe șoldul drept. Totodată își furișă privirea, la fel de discret — nu și după părerea lui Flavius — spre mașina de teren cu care venise, staționată în spatele ambulanței. Acolo văzură cu toții prin parbriz silueta soldatului-șofer, care aștepta într-o oarecare neliniște, nemișcat și cu privirea fixă. Motorul deja ticăia înfundat, în ralanti, pregătit să accelereze. Sticla parbrizului nu era foarte transparentă, astfel că nu putură vedea cât de încrâncenată era privirea soldatului de la volan. Li se păru totuși, și mai ales lui Teo i se păru, că își întinde mâna pe furiș spre schimbător, să bage în viteză. Și cum stăteau ei acum grupați în jurul colonelului Pankrat, aproape în mijlocul șoselei, Laura strigă înspăimântată spre Teo, a cărui mână tocmai se repezea la buzunarul scurtei sale de piele:
   — Teo, nu!
   Mâna lui Teo ținând pistolul coborî cu o mișcare precisă doar un pic, de la ținta inițială la cauciucul din față, și trase. Mașina, dând să plece, se poticni pe-o rână, când Teo trase încă un foc în celălalt cauciuc din față.
   — Ce faci, ticălosule! strigă colonelul Pankrat. Se porni să-i ocărască furios, în timp ce ei se urcau în duba c-un perete ciuruit de gloanțe și închideau ușile după ei. — Asta n-o să rămână așa, bandiților! Armata nu tolerează un afront ca ăsta. O să fiți prinși, nenorociților! Punem noi mâna pe voi! Să credeți că scăpați!
   Colonelul furios și mașina lui cu cauciucurile găurite rămâneau în urmă pe când antena de radio de pe aripa din față încă se mai legăna ca o nuia în bătaia vântului.

* Am schimbat numele personajului din colonelul Burdușa în colonelul Pankrat.

Laurian și Laura (30)

Melancolie. Frontiera de vest (1)

Lăsaseră deja în urmă destui kilometri când Flavius li se adresă tuturor de o parte și de cealaltă a ferestruicii dezmorțindu-și limba în gură:
   — Ce-ați devenit cu toții așa de tăcuți?
   Teo își vedea întotdeauna de condus, dar de astă dată, în chip neașteptat, își întoarse spre Laurian ochii curioși să audă răspunsul. Doar o clipă. Că Flavius și Laurian erau nerași nu mira pe nimeni, acum la început de pribegie; în schimb era de mirare că obrazul lui Teo promitea, deși deocamdată nu erau decât țepi, să se acopere în curând de o barbă neagră și deasă. De mirare și nu tocmai; pentru că acum nu mai avea superiori și nu mai avea de dat socoteală nimănui. Poate doar Laurei. Spuse:
   — N-a vrut părințelu’ să vină cu noi.
   Dar acum deja privea înainte prin parbriz. N-o spusese pe un ton dezamăgit, nici de reproș ci doar ca pe o simplă constatare. Nimeni nu-i știa numele și nici nu-și bătea cineva capul cu asta. De ce nu venise cu ei, călugărul? Treaba lui.
   Și nimeni nu găsi vreun răspuns de dat lui Flavius: de ce deveniseră cu toții tăcuți? Curiozitatea din ochii lui Teo rămăsese nesatisfăcută... Poate că se gândeau. La ce? Laurian poate că se gândea la cei lăsați în urmă, poate la Matilda și la Vartic, prietenii săi, cine știe. Dar poate și la viața curmată a Margaretei-Nebuna. În schimb, e greu de crezut că Flavius se gândea la fosta sa prietenă Anda, cea cu care Laurian îl găsise într-o zi când îl vizitase acasă; cel mai probabil fusese o figură doar în trecere prin viața sa. Laura se gândea poate la sora ei Melania și la soțul ei englez, Peter; cu care spera să se întâlnească nu peste multă vreme. Sau poate la părinții ei care prețuiau culorile pietrelor prețioase, și la tatăl ei economist care dădea sfaturi pe alături de realitate și făcea previziuni fantasmagorice.
   Melancolia le-o întrerupeau din când în când mașinile blindate ale armatei care veneau din sensul opus. Treceau c-un grohăit morocănos umplând șoseaua de fum de eșapament, pe care vântul apuca să-l risipească până la următorul car blindat.
   Teo nu comenta, nici măcar nu întorcea capul după mașini, își vedea de condus. Alături de el, Laurian se uita și el drept în față, fără să-l impresioneze neapărat prea mult mașinile kaki ale armatei, care se perindau îndreptându-se spre oraș, înapoi. Ce avea să se întâmple acolo? Ce putea să se întâmple mai mult decât se-ntâmplase deja? Se adunase în el oboseala ultimelor nopți nedormite. În spate, Laura se întinsese pe targă și ațipise, în timp ce Flavius și Amelia ședeau pe scăunele, iar ușoara adiere strecurată prin găurile de gloanțe din peretele dubei nu-i prea ajuta să-și țină ochii deschiși. Capetele li se legănau, înclinate pe spate, pe gâturile destinse.

   Lin, Teo devie mașina sucind doar puțin volanul și o apucă pe un drumeag de țară umezit ca după ploaie, ca și cum ar fi cotit spre o tarla, dar care între timp fusese ocupată de alții. Laurian văzu trâmbele de fum ridicându-se de la mai multe focuri de tabără din bivuac — două sau trei —, înconjurate de lăstăriș, și imediat își aminti de ziua când Vartic îl dusese cu mașina la gară și strada fusese ocupată de soldații care scăpaseră de tensiunea războiului.
   Și iată-i acum strânși în grupuri, jucând cărți lângă armele așezate în piramide, rezemate una de alta. Câte patru, ici un grup, colo altul. Nimeni nu le dădu nicio atenție — nimeni nu păru interesat de duba lor cu un perete răzuit de vopsea pe o porțiune, iar celălalt ciuruit de gloanțe. Totuși, o figură, parcă cunoscută, stătea în cadrul de metal de la intrarea într-un cort de-al armatei. Vartic?
   Da, el era.
   Vartic se desprinse de cadrul intrării, vesel și prietenos, ca pe vremuri, și păși spre Laurian.
   — M-am gândit să șterg cu buretele tot ce-a fost, spuse. Dragule, tu știi că am fost totdeauna înclinat să accept compromisuri. Asta e, trebuie să recunosc. Dar totodată trebuie să spun și să accentuez că n-am făcut compromisuri prea mari.
   — Nu te învinovăți, Vartic, îl consolă Laurian. În fond, e mai bine ca la spital, nu? Ai râul aproape.
   — Nu știu, răspunse fostul bancher, n-am studiat terenul. Judecând după vegetație, așa s-ar zice. Dar după cum știi, aparențele înșeală de multe ori. Ai venit cu prietenii tăi?
   — Suntem doar în trecere.
   — Aha, am înțeles.
   Vartic se aplecă să rupă un lăstar de plop. Se uită mai degrabă placid spre depărtarea nu tocmai depărtată pe unde se presupunea că curge râul și biciui ușor aerul cu nuiaua.
   — Așadar, până la urmă ți-au dat drumul.
   — De unde să-mi dea drumul?
   — De la spital.
   — Timpurile se schimbă, Laurian. Nu trebuie să aștepți ca ei să-și ceară iertare. Nu în cuvinte. Uneori oamenii își cer iertare din ochi. Trebuie doar să fii dispus să observi asta.
   Laurian încuviință dând ușor din cap.
   — Îmi făceam gânduri înainte de plecare, continuă Vartic întorcându-se melancolic cu fața către prezumtivul râu ascuns de lăstăriș, ce înseamnă să pleci fără să știi unde ajungi, fără nicio rezervare la hotel. Dar ce tot vorbesc eu de hotel. Corturile armatei sunt la fel de bune pentru cineva care n-are prea multe pretenții. Cazul meu.
   — Un bancher fără pretenții! nu-și putu reține Laurian ușoara ironie amicală.
   — Fost bancher, preciză Vartic cu umor obosit.
   Laurian se uită în jos la grupul de patru soldați care jucau cărți pe trunchiul unui copac retezat. Spuse:
   — Ai nimerit într-un loc liniștit, Vartic. Nu prea le arde soldaților să se bată. Probabil că nici n-au motive. Nu-i dădu timp prietenului său să-i răspundă și continuă: — Mereu îmi aduc aminte cum fredonai Bivuacuri, bivuacuri în noaptea când m-ai dus la gară cu mașina.
   — Au scăpat de griji, dragule.
   — Cine a scăpat de griji, Vartic?
   — Soldații, la ei mă refer. Au scăpat de griji fiindcă nu mai au identitate.
   — Cum așa? Te referi la cei de astăzi?
   — De astăzi și dintotdeauna. Li s-au anulat documentele de identitate. Ai văzut ce simplu e?
   — Pari foarte bine informat, Vartic. Poți să-mi spui și mie cum adică li s-au anulat documentele de identitate?
   — Am vorbit cu un comandant de-al lor. Era pe-aici pe undeva. Fostul bancher își roti privirea peste corturile militare din jur. — Mi se pare că îl și cunoști.
   — Burdușa?
   — Da. Parcă... Îți dai seama că fără identitate sunt ca și paralizați. Deși la prima vedere nu sunt. Unde să se ducă? Cine să-i creadă? Fiecare dintre ei, luat în parte, nu mai are nicio dorință, nicio voință.
   — Dar parcă toți împreună ce brânză fac?
   — Uite, ai să râzi, dar toți împreună îi dau apă la moară generalului să-i deposedeze de identitate pe toți care încă o mai au.
   — Ce spui! Între timp a ajuns general?
   — Ascultă, dragule, pe mine gradele lor nu mă prea impresionează. General, colonel, mi-e totuna.
   Un soldat din grupul apropiat care juca cărți se înfățișă în fața lui Vartic și îl salută regulamentar, în poziție de drepți, cu mâna la cozoroc:
   — Să trăiți! Camarazii vă invită la o partidă în locul meu, dacă nu vă supărați.
   Vartic se întoarse amuzat spre Laurian.
   — Ce zici de el! spuse Vartic în glumă. Ai văzut ce respect au pentru mine? Schiță spre soldat un salut militar neglijent. — La urma urmei, de ce nu?
   Îl lăsă pe Laurian și ocupă locul lăsat liber de soldat la jocul celorlalți trei. Și de acolo de jos, unde se așezase, se întoarse încă o dată spre prietenul său:
   — Să nu crezi ceea ce vezi. Nu suntem în vacanță. Nu-i nimeni în vacanță pe-aicea.
   — Ba e ca și cum ar fi în vacanță, auzi Laurian, foarte aproape, o voce cunoscută, firavă și binevoitoare.
   Era Matilda.
   — Ce n-ar fi dat prietenul tău pentru o partidă de cărți acolo unde era ținut cu forța, dar niciodată n-a îndrăznit s-o spună pe șleau. Acuma o face pe grozavul.
   Lui Laurian inima i se umplu de bucurie.
   — Mă bucur că pot să fiu de acord cu dumneavoastră, Matilda, îi răspunse.
   Îi era familiar zâmbetul ei blajin și recunoscu ceea ce aproape că uitase, pielea ei bătrână și încrețită din jurul buzelor care în toiul zâmbetului se străduiau să-i acopere dinții încă buni pentru vârsta ei. Era la fel de mică și de fragilă și de adusă de spate cum și-o amintea din ziua când îl rugase s-o ajute să coboare din tramvai. Ceea ce se întâmplase în ultimele zile și mai ales la spitalul M.J.U.C. i se ștersese din minte.
   — Dar cu ceilalți ce s-a-ntâmplat? o întrebă.
   — Te referi la M.J.U.C.? Se afundau încetișor în lăstăriș. — Au luat-o care încotro, s-au răspândit.
   — Din păcate, spuse Laurian, unii n-au mai apucat să se împrăștie.
   — La cine te referi?
   — La Margareta, biata de ea.
   Matilda ridică se el o față mirată și contrariată. Atât cât putea ea să fie de mirată și de contrariată.
   — Ba nu, îl contrazise, Margareta a venit împreună cu noi. Dacă o cauți bine, precis o găsești într-unul din corturi, aici în bivuac.
   — Cum așa, se arătă Laurian surprins, dar n-a spus doctorița aia, sau ce-o fi fost, că s-a aruncat de la etaj?
   — Cred că a fost o confuzie. Dacă nu cumva chiar o poveste inventată sută la sută. Nu m-aș mira. Să știi că la ei se poartă.
   — Sunteți sigură, Matilda? Laurian nu își mai revenea din uimire. — Dumneavoastră n-ați auzit-o cum striga din balconul casei ei de lângă sala de gimnastică. Aproape că mi-era dor de strigătele ei. Sau poate începuse să strige și la spital?
   — Nu, la spital a fost foarte tăcută. Ca noi toți. Dar avea ceva care atrăgea atenția.
   — Și dumneavoastră aveți ceva care atrage atenția, nu își refuză el plăcerea de a o flata.
   Bătrâna zâmbi spre ea însăși, sub apăsarea vârstei.
   Ajunseseră aproape de malul râului, dincolo de ultimele tufe, pe care probabil că nu le atinsese nimeni niciodată, și poate nici nu le văzuse. Răul își împingea la vale, domol și tăcut, cu brațe mâloase, bulboanele masive, sub cerul care le stătea negru deasupra capului.
   — O să-mi fie dor de tine, Laurian, spuse Matilda.
   Privea cu ochii mijiți peste râu și vocea îi tremură. Laurian se abținu s-o întrebe de unde știa de plecare.
   — Să nu-ți pară rău că pleci, spuse bătrâna, privind parcă în trecut. Când ai să te-ntorci, o să fie totul altfel.
   — Da? Așa credeți, Matilda? o întâmpină el cu o umbră de îndoială.
   — N-o să-l mai găsești nici pe colonelul Burdușa, nici pe subordonații săi. Nici pe ceilalți. Poate n-ai să mai găsești armata deloc.
   — Ați trecut dintr-o extremă într-alta, Matilda. O iscodi neîncrezător, iar ea nu-i ocoli privirea, dar nici nu se semeți. — Cândva spuneați că totul o să-ncremenească în nemișcare, iar acuma îi preziceți armatei dispariția.
   — Știu că nu-ți place armata, Laurian. Iar mie nici atât. O urăsc. Și mă bucur că Burdușa n-o să te mai piseze cu angajamentul lui civil.
   — Vorbiți ca și cum ceea ce sperați s-ar fi și întâmplat.
   — Ai să vezi că așa are să fie. Rareori mă-nșeală pe mine simțurile.
   De la rădăcina unei tufe îl privea cu ochi iscoditori o vulpiță roșie. Laurian zâmbi în sinea sa și nici nu se mai osteni să-i atragă Matildei atenția.