Locul cărților în etajere

Ce îngrijorare să fie mai plăcută sufletului decât aceea că în casă, cărțile, tot înmulțindu-se cu anii, ajung să nu își mai găsească loc în etajere?
   Unele ocupă locuri privilegiate. Așa că, vrând–nevrând, dau toată ziua cu ochii de ele. Altele au nimerit în locuri mai dosnice, pe rafturi joase, sau chiar ascunse îndărătul unor ușițe. Motiv pentru care există riscul să uit cu totul de ele. Ceea ce cărțile nu merită, negreșit. De aceea simt nevoia să-mi împrospătez periodic memoria în privința locului și a personalității cărților ce viețuiesc de atâția ani în casă. Sunt momente de reverie când mă opresc în fața etajerelor și contemplu rând pe rând cotoarele. Ceea ce îmi dă totodată prilejul să fac unele observații de ordin estetic. De exemplu constat cât de mult contează într-un anumit aranjament titlurile scrise cu litere mari aproape cât grosimea cotorului. Mă întreb cât de mult ar avea de pierdut cărțile de pe acel raft dacă pe două cotoare alăturate n-ar fi scris cu majuscule de-o șchioapă: DE GAULE și HERRIOT. Scrisul mare, prin graiul lui închegat, dar și notorietatea celor două nume, salvează de la muțenie celelalte cărți de pe raft, cele pe ale căror cotoare titlurile sunt scrise cu litere obișnuite, adică prea puțin inteligibile de la distanță.
   Nu este lipsită de importanță nici armonia culorilor. Roșul nu se potrivește neapărat cu bleu-ul, dar ce pot face dacă în anii ’50 Biblioteca pentru toți a reapărut, după o destul de lungă absență, într-o nouă serie, în două culori: roșu pentru cărțile de autori români, bleu pentru cele de autori străini. Musai deci să stea alăturate. Mai târziu, în anii ’60, Biblioteca pentru toți s-a reorientat, hotărând că autorii români se cuvine să nu fie editați în colecții distincte. Printre altele, poate, și pentru că — nu știu, mă gândesc — bleu-ul autorilor străini putea să dezavantajeze, în termeni de atractivitate, roșul românilor. Și atunci s-a dat liber la toate culorile curcubeului; parcă mi-i și imaginez pe redactorii de carte întrecându-se în a descoperi nuanțe — , susținându-le, pledând pe lângă șefii lor și pe lângă cei ce struneau ideologiile, la modă pe vremea aceea.
   Așa se face că am descoperit o combinație neașteptat de încântătoare: roșu, roz, albastru. Când ochii o percep, simt instantaneu cum mi se instalează în suflet o stare de bine.
   Dar așezarea în etajere ține seama și de vârsta cărților, cele mai vechi, cele din copilărie fiind desigur privilegiate.
   Deasupra uneia din etajere, altminteri destul de scundă, cea mai veche dintre toate, două căni țărănești, smălțuite, întoarse una către cealaltă, cioc în cioc, stau de vorbă în tăcere. Și o fac de foarte-foarte mulți ani, fără să se fi plictisit. Ceea ce nouă, oamenilor, în treacăt fie spus, nu ni se prea întâmplă. Aici aș face o paranteză. Dincolo de materialitatea întregului ansamblu, etajeră, căni smălțuire, plus ce alte flecuștețe or mai fi stând pe etajeră, în umbra „protagonistelor”, „conversația” dintre căni îmi merge drept la suflet. Lipsa lor de însuflețire nu-mi micșorează bucuria. Oare de ce? Mulțumită purei imaginații? Nimeni nu mă poate suspecta de credințe animiste; de cele monoteiste, nici atât. Și totuși, în singurătate, contemplarea celor două căni întoarse una spre cealaltă mă înalță până în vecinătatea fascinației. Mi-aș putea obiecta mie însumi: bun, dar de ce încântarea pe care ți-o procură cele două obiecte ar fi altceva decât încântarea unei obișnuite metafore? Nu. Metafora este un instrument livresc. Eu nu mă bucur de cănile țărănești în măsura în care scriu despre ele. Ci mă fascinează „comunicarea” dintre ele ca elemente existente. Sau poate, dincolo de orice existență sau materialitate, mă încântă ideea de conversație tihnită, de lungă durată — taifas. Și cu asta, cred că e cazul să închei paranteza.
   Despre unele cărți nu-mi mai amintesc când le-am cumpărat, despre altele nu-mi amintesc pentru ce le-am cumpărat, fiindcă nu se mai potrivesc interesului meu de astăzi. Dar tocmai în asta stă tot farmecul: să reconstitui — și eventual să împrospătez — interesul meu din trecut. Și dacă descopăr că acel interes nu s-a stins, sau dacă se lasă reaprins doar c-un dram de autosugestie, e ca și cum m-aș întoarce la tinerețe.
   Mi s-a întâmplat de atâtea ori să dau peste cărți rămase necitite de ani de zile, câteva chiar de decenii. Încât interesul reînviat pentru domeniile cărora acele cărți le sunt consacrate — unor perioade sau unor figuri istorice bunăoară — să sporească cu nostalgia interesului arătat cândva, în tinerețe, acelor domenii.
   Dacă unele cărți se bucură de locuri privilegiate în etajere, este pentru că așa am hotărât eu. De exemplu, raftul cu cărți de teatru: Luigi Pirandello, Oscar Wilde, Sean O’Casey. Karel Čapek, cu scris alb pe fundal negru, alături de volumele de teatru contemporan francez, englez și american. Le-am pus la loc de cinste pentru că am plănuit cândva să scriu un roman sub deviza Viața ca o scenă. Întrebarea este: ce se întâmplă în cazul când planurile sau preferințele mele au fost abandonate, respectiv s-au schimbat între timp? Cărțile „privilegiate” își părăsesc locurile privilegiate în semn de respect pentru propriile-mi opțiuni din trecut?
   Despre alte cărți îmi amintesc că le aveam și nu le mai găsesc. De pildă „Făgăduiala”, de Friederich Dürrenmatt? Povestea aceea tulburătoare cu fetița căzută pradă unui maniac sexual și cu polițistul care și-a făcut un țel în viață din a descoperi făptașul — din păcate fără a-și atinge țelul. Nu, nu s-a pierdut. Ce bucurie s-o regăsesc îndărătul unei ușițe, iat-o, cu cotor albastru, una dintre capodoperele pe care le-a tipărit „Colecția Meridiane” în anii 60 și 70 ai secolului trecut! Cum aș fi putut uita o asemenea carte?
   Dimineața, la trezire, lenevind în pat, una din etajere, cea de lângă fereastră, se reflectă în oglinda șifonierului. Privirea îmi e atrasă de un raft cu cărți de filozofie. Admir desenul de pe cotoare, unde dreptunghiuri alungite, de culori diferite, se întrepătrund: intrânduri albe, mici golfuri geometrice, în coaste colorate, la fel de geometrice și de regulate. Îmi amintesc foarte bine cum au ajuns în biblioteca mea. Ochi lacomi, inima „a cerut”, cum se zice, când mi-au ieșit în cale pe standuri de librărie. Le-am cumpărat. Și doar fiindcă n-am reușit să-mi fac timp să le citesc, nu regret. Aș spune: n-am reușit să-mi fac timp să le citesc încă. Aș putea, dar n-o spun. Fiindcă știu că mare parte din ele necitite vor rămâne în veci. Dar nu-i nimic, le iubesc și așa. Le-am mai scos din raft și altă dată, sunt familiarizat cu ele, le știu detaliile. Răsfoind primele file, am trecut în revistă redactori, traducători, corectori, tehnoredactori.
   Unde sunt cărțile despre muzică și despre teatru? Ceea ce îmi propusesem să scriu despre viața ca piesă de teatru nici nu mai contează... Cărțile de istorie, cele de filozofie... Cărțile achiziționate în adolescență — cine să bănuiască un asemenea criteriu de ordonare? Cărțile de lingvistică. Aranjarea celor de știință laolaltă e ușor de justificat. Cărțile mai noi, de sociologie, de politologie. Cărțile de autori români...
   „Parisul e pustiu, sonor, bântuit de ecouri ca un oraș părăsit. Aud toate ceasurile care își aruncă chemări în tăcerea din jur. Parisul e acum proprietatea oamenilor nevoiași care nu pleacă la mare. Posed cu amărăciune singurătatea Parisului. Perfecțiunea lui ucigătoare, ariditatea lui radioasă mă îmbată. Veșnică și aprigă să fie vara! Și fie ca ea să dea foc pământului!
   Fiecare noapte coboară asupra mea de parcă ar fi ultima noapte de pe pământ. Din întinderea întunecată se ridică încet o suflare: e suflarea supremă a vieții. Nu sunt nefericit dar în anumite momente îmi spun cu blândețe că s-ar putea să nu mai exist.” [p. 294, vol. 1]
   Descopăr cu mare și plăcută surprindere o carte care a zăcut aproape patruzeci de ani în bibliotecă... sub sticlă: „Cronica familiei Pasquier”, de Georges Duhamel (Edit. pentru Literatură Universală, 1968). M-a ținut departe pentru că e o carte în genul cărămidă (triplă!), adică trei volume a câte 600-700 de pagini fiecare. Am crezut despre autor că este un clasic întârziat, rătăcit în epoca modernă, care își plictisește cititorul cu amănunte care nu interesează pe nimeni, cu clarificări pe care nu le cere nimeni. Unii chiar așa îl caracterizează pe Duhamel — probabil cei ce n-au deschis de mult o carte cu adevărat clasică și au uitat cum arată clasicismul. Am surpriza să descopăr o scriitură neașteptat de vie, o capacitate remarcabilă de a caracteriza în puține cuvinte, uneori cu unul singur, un caracter sau o situație („Ceea ce m-a mirat mai ales a fost fruntea care domina toată fața, prelungind ca o provă craniul lunguieț.”); dialoguri de un farmec inegalabil. Iar amănuntele, da, există, dar se constituie într-o operă captivantă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.
   „Cine a vorbit de un copil minune? [E vorba de sora protagonistului, care, violonistă, se produce pentru prima oară în fața publicului.] Cine nu vede pe scenă decât o fetiță slăbuță în rochie albă? E o femeie, e o zână, e muzica însăși, muzica sublimă și familiară care a coborât în sfârșit în mijlocul nostru. E liberă, atentă și exactă. E credincioasă. Vine, pleacă, zboară, se oprește, dă fiecăruia atât cât merită, e tristă cu cei nenorociți, se îmbată de bucurie cu cei fericiți. Apoi deodată, dintr-o opintire, se înalță spre cer îmbiind pe toți s-o urmeze.” [p. 318, vol. 1] Și când te gândești că era cât pe-aci să rămână pe veci necitită!
   Cineva spunea: E nerealist să-ți închipui că de cărțile cumpărate vei mai avea vreodată nevoie! Ca urmare — spunea respectiva persoană —, eu împrumut cărți de la biblioteca publică, iar dacă totuși cumpăr, pe cele mai multe le dau în dar celor care vor să le citească... Oricâtă generozitate ar dovedi această practică, nu pot s-o împărtășesc. Pentru mine, o carte citită devine parte din viața mea. Uneori simt nevoia să o recitesc. Dar chiar dacă o asemenea necesitate nu se ivește, îmi place s-o văd în bibliotecă, să-i văd cotorul, uneori să-mi pun memoria la încercare amintindu-mi conținutul ei, trama în cazul romanelor, personajele, numele și principalele lor însușiri...
   Este trecutul închis în acele cărți? De fapt nu există niciun trecut câtă vreme cineva din prezent nu le percepe vizual oprindu-și privirea pe cotoarele lor; și mai ales câtă vreme nu le deschide pentru a citi din ele. Unele cărți le-am citit, cum spuneam, la decenii după ce le-am cumpărat. Lumina s-a strecurat prin spatele etajerei și al rândurilor de cărți, a pătruns printre muchiile filelor și a îngălbenit, modestă și perseverentă, de-a lungul anilor, marginile filelor. După ce le voi citi, le voi așeza la loc pe raft. Lumina și timpul vor lucra din nou. Nu știu până când. Și așteptând ce anume. Dar nu vreau să fiu melancolic.
   Uneori mi se pare că e atâta frumusețe, atâta armonie în aranjamentul cotoarelor cărților, încât e de-ajuns doar să le privesc pentru ca nimic rău să nu mi poată întâmpla.

Neli (I)

«Am observat-o din compartiment când trecea pe coridor căutându-și un loc. Paltonul și-l ținea pe braț și de același braț îi atârna o mică poșetă de pai, cu un chenar roșu, total nepotrivită cu sezonul rece. Îți sărea în ochi.»
   «Ce îți sărea în ochi? Vestimentația? Sau ea?»
   «Mă rog, ea întreagă, ca persoană... Ca să nu mai spun că și rochia ei era albă. Trecând pe culoar, a aruncat o privire distrată în compartiment, a dat să treacă mai departe, dar, realizând pesemne, cu o clipă întârziere, că compartimentul era aproape gol, s-a hotărât să intre. A întredeschis ușa și, îndrăzneață, m-a întrebat dacă îi permit să ocupe un loc.»
   «Ți s-a adresat ție și numai ție, deși în compartiment se afla și o doamnă în vârstă.»
   «Doamna în vârstă poate că dormita.»
   «Sau poate că duduia de pe coridor s-a simțit atrasă de tine! Încă de la prima privire. Se-ntâmplă!... Nu spui nimic?»
   «O fi fost atrasă, ce să zic!»
   «Deci n-ai nicio părere. Lași totul în seama ei. Nu crezi că asta-i ipocrizie?... De fapt, și tu ai fost atras de ea, de ce nu recunoști?»
   «Bun. Și dacă recunosc? Ce trebuia să fac?»
   «În orice caz, nu ce-ai făcut tu.»
   «Ce-am făcut?»
   «Știi foarte bine: ai făcut un gest vag arătând spre locurile goale, șase la număr, cu alte cuvinte n-avea decât să și-l aleagă pe care-l dorea, asta a însemnat gestul tău. Nu cred că i-ai făcut o impresie prea bună. Bineînțeles că ea a preferat locul din fața ta, la fereastră. Ca să te vadă mai bine. Deși multora nu le place cu spatele spre sensul de mers. Erai tânăr, de ce să n-o spunem: chipeș — și ea a ales locul ăla, nimic neobișnuit.»
   «Încă înainte de plecarea trenului îmi scosesem cărțile, le înșirasem pe măsuța de sub fereastră. Tocmai mă pregăteam de lectură. Ce să-mi reproșez? Aveam de călătorit aproape șapte ore și nu eram dispus să pierd vremea cu taclale, cum se obișnuiește în tren.»
   «Dacă ar fi fost simple taclale, n-ai fi reținut nimic din ce-ai discutat cu ea.»
   «Nici n-am reținut mare lucru, la început. M-a întrebat dacă îi permit să fumeze, iar eu i-am răspuns că n-am nimic împotrivă. Nu-i puteam spune că nu-mi face nicio plăcere, nu? Nu că n-aș fi și eu fumător. Dar nu-i deloc un spectacol agreabil. Mă refer la puștoaicele astea emancipate. Nici n-apucă să intre bine într-un compartiment, că au și deschis poșeta și se-apucă să cotrobăiască după pachetul de țigări.»
   «Puștoaică emancipată, zici?»
   «E-adevărat, la prima vedere i-aș fi dat cam douăzeci și șase de ani.»
   «Și când colo?»
   «Când colo, cum aveam să aflu ceva mai târziu, n-avea decât nouăsprezece. Zicea ea!»
   «Deci arăta mai matură!»
   «În următoarea jumătate de oră am aflat despre ea cam tot ce se putea afla.»
   «Atâta era de vorbăreață, asta vrei să spui, nu?»
   «Mai degrabă, slobodă la gură.»
   «Mă rog... N-ai privit-o deloc aprobator atunci când a scos din poșetă micul ei radio portabil. Te-ai mirat că încap atâtea într-o poșetă mică de damă: tranzistorul, pachetul de țigări, bricheta, oglinjoara... Încă o dată a trebuit să-ți ceară permisiunea, de astă dată să deschidă radioul. Remarcă, te rog, că, din nou, nu ți s-a adresat decât ție.»
   «Cui altcuiva să se adreseze? Doamna din compartiment părea să trăiască într-altă lume.»
   «Indiferent în ce lume trăia — sau ți s-a părut ție că trăiește — ar fi fost mai politicos să-i ceară ei permisiunea. Fiind, nu-i așa? o doamnă în vârstă. Sau măcar și ei. Atât să fumeze, cât și să asculte muzică. Dar ea ți-a cerut numai ție. Numai tu contai pentru ea. Și încă ceva: ar fi trecut, desigur, încă câteva ore, probabil până către sfârșitul călătoriei (când, de obicei, începi să te plictisești de citit și ochii îți fug afară pe fereastră), până când ai fi binevoit să-i arunci o privire, dacă nu s-ar fi întâmplat să se dea la radio melodia aia care îți plăcea atât de mult.»
   «Da, e-adevărat! Un cântec în mare vogă. Roberta! Minunat cântec, într-adevăr! Peppino di Capri. Cum aș fi putut să nu-l recunosc?»
   «Și abia atunci, pentru că fata a ascultat melodia de la început până la sfârșit, ai privit-o cu interes.»
   «Da’ de unde! M-am tot uitat la ea și chiar m-a surprins să nu văd nicio încântare pe fața ei. O fi ascultat ea melodia de la început până la sfârșit. Dar avea o mină aproape indiferentă și sufla fumul în sus, către tavan.»
   «Ea nu era Roberta! Nimeni nu-i perfect!»
   «Nu, nu era Roberta... Era Cornelia... Trenul a avut întârziere. Când am coborât în gară la Iași era trecut de miezul nopții. Tramvaiele nu mai circulau, taxiurile, câte or fi fost, dispăruseră... Noi n-am fost atât de iuți de picior... Ce puteam să facem? Drumul până în centru nu era prea lung. Așa că am luat-o pe jos. Am ținut linia de tramvai, pe strada Arcu, care urcă spre Piața Unirii. Viscolea ușor și era destul de frig.»
   «O atmosferă romantică!»
   «Mda, destul de romantică... Am întrebat-o încă o dată dacă nu crede că-i mai bine să se ducă totuși la mătușa ei, de care îmi tot povestise în tren, chiar dacă era foarte târziu. I-am spus că...»
   «Vai, vai, masculul singuratic protector!»
   «I-am spus că mătușii ei i-ar fi făcut negreșit plăcere s-o revadă. Mai cu seamă că, din câte îmi spusese în tren, se vedeau atât de rar. Cornelia mi-a spus însă că preferă să înnopteze la hotel, că nici prin gând nu-i trece să se ducă în altă parte, că de multă vreme își dorea să stea la un hotel, bla-bla. A doua zi dimineață, odihnită, avea să vadă ce-i de făcut: sunt cuvintele ei! Poate că o să se ducă într-adevăr la mătușa ei, să stea câteva zile.»
   «Cât era ea de vorbăreață, sau, mă rog, de slobodă la gură, ce treabă avea la Iași nu ți-a spus.»
   «Nu. Mi-a spus că vrea neapărat să stea la hotel. O singură noapte la hotel nu putea să coste o avere! mi-a spus. Am întrebat-o dacă o sută douăzeci de lei i se pare o avere. A avut o tresărire și a făcut ochii mari: chiar atât de mult?»
   «Iar ție, nicio clipă nu ți-a trecut prin cap s-o inviți în camera ta reținută!»
   «Nu reținusem o cameră. Doar un loc. La „Continental”.»
   «Ei, atunci da, ai o scuză!»
   «Cornelia avea o doză de încăpățânare copilărească. Și de răsfăț! Nu părea obișnuită să dea înapoi: din moment ce nu dormea în fiecare noapte la hotel, își putea permite s-o facă măcar o dată. Cel puțin, la prețul ăsta, putea să ocupe un apartament întreg? m-a-ntrebat. Ei da, i-am spus, desigur, numai să găsească unul liber!»
   «Peste rochia ei albă, atât de nepotrivită, purta un mantou gri deschis, din păr de cămilă, cu o glugă pe care, cu toată ninsoarea, o lăsase dată pe spate. Pășea alături pe trotuar dându-și silința să țină pasul cu tine. Era deja un pic dependentă de tine. Nu? Exista un început de familiaritate între voi. Și, ca orice început, te incita.»
   «Păi... n-aș fi chiar atât de sigur.»
   «Cu o mână își ducea valijoara, iar de celălalt braț îi atârna poșeta de pai, cea cu chenar roșu, care i se legăna în ritmul mersului. Îți făcea plăcere gândul că în parte cunoșteai conținutul acelei poșete: micul radio portabil, pachetul de țigări „Amiral”, din care te invitase să iei o țigară, apoi, peste un timp, încă una. Asta, deși nu erau țigările tale preferate. Dar, de! veneau de la ea. Îți făcea plăcere să-ți amintești că pachetul fusese în mâna ta și că te jucaseși cu el, deschizându-i și închizându-i capacul de nu-știu-câte ori: era atingerea cu un obiect care îi aparținea, și asta îți dădea un fior nelămurit...»
   «Da, oarecum... Ca să fiu sincer, mă emoționa, într-adevăr...»
   «La un moment dat, în compartiment, Cornelia se aplecase peste măsuța de sub fereastră și, c-un botișor conspirativ, îți făcuse o mărturisire: „Am crezut la început că ești un tip ursuz!” Abia te-ai abținut să n-o întrebi: „În cazul ăsta, de ce-ai ales locul din fața mea?” Ceva îi spunea însă că într-adevăr prima impresie e înșelătoare. Din când în când vorbea tare, părând să uite că nu sunteți singuri în compartiment. Sau poate chiar îi plăcea să se dea un pic în spectacol, să fie în centrul atenției. Și cu toate astea, atunci când dorise să fie auzită doar de tine, se aplecase peste măsuță și ți se adresase pe un ton confesiv.»
   «Cornelia a vrut să intrăm la restaurantul „Moldova”, să bem o cafea sau un coniac, dar când am ajuns în Piața Unirii am constatat că restaurantul era închis pentru renovare.»
   «Din fericire.»
   «De ce din fericire?»
   «Cornelia încă nu te cucerise. Era între voi doar așa, un fel de joc de-a v-ați ascunselea.»
   «Înainte de a ne îndrepta spre hotel, ne-am oprit să privim mozaicul din Piața Unirii, în plin viscol. Dragoș Vodă cu ghioaga ridicată, gata să lovească zimbrul drept în frunte. Fuioare șerpuitoare de zăpadă șfichiuiau înnebunite luciul marmurei. Necontenite șfichiuiri. Parcă te apuca și amețeala de atâta instabilitate.»
   «Potrivită cu starea ta de spirit!»
   «Instabilitatea o incita și pe Cornelia, cred.»
   «Păi, da! Fiindcă instabilitatea este așezare și noutate în devenire!»
   «Mi s-a părut oarecum de mirare că nu se grăbește să se cazeze în hotel, ea care era dispusă să cheltuiască pe hotel o mică avere!»
   «Poate ai uitat: nu te mai afli acolo.»

N-am uitat. Mă aflu aici, acasă, în odaia mea, o jumătate de an mai târziu. Vorbesc, ca de obicei, cu mine însumi. Mă străduiesc să-mi țin ochii închiși și să nu mă uit la ceas. Altfel, nu știu dacă aș putea adormi la loc. Mă tot gândesc.

   «Am intrat împreună la „Continental”. Recepționerul ne-a măsurat cu privirea, a zâmbit cam strepezit și, după ce a căutat în registru, a spus: „Am reținere pentru un singur loc într-o cameră cu două paturi. Cum facem?” Cornelia, vizibil stingherită, s-a grăbit să explice că nu suntem împreună și că ea ar prefera un apartament, n-are importanță dacă alăturat sau în altă parte. Am lăsat buletinul și am primit cheia de la camera dublă. Cornelia a căpătat un apartament la etajul de deasupra. Norocul ei. Un apartament întreg, ca în visele ei cele mai bune!
   În lift mi-a propus ca după ce ne lăsăm lucrurile în cameră să coborâm la barul de la parter. Ne-ar mai fi rămas vreo douăzeci de minute până la închidere. Devenise din nou îndrăzneață și degajată. Am refuzat-o. I-am spus că mâine dimineață trebuie să fiu odihnit; ea se putea scula la orice oră dorea, în timp ce eu trebuia să fiu treaz cel mai târziu la ora șapte dimineață, așa că aș fi preferat să mergem a doua zi la barul de la parter sau oriunde în altă parte. „Îmi promiți?” m-a somat privindu-mă drept în ochi. Liftul s-a oprit la etajul doi și am coborât. Apoi, înainte de a-mi găsi camera pe coridor, l-am auzit oprindu-se la etajul de deasupra, și pe Cornelia coborând.
   Nici nu apucasem să mă dezbrac, când a sunat telefonul. Ridicând receptorul am fost sigur că e ea și am răspuns cu o voce severă.»
   «Ca să nu spunem arțăgoasă!»
   «Ei, nu chiar arțăgoasă.»
   «„Ce idee ți-a mai venit?” am spus în receptor. Dar nu era ea. Mi-a răspuns o voce de bărbat, calmă: „Îmi cer scuze, sper că încă nu v-ați culcat. De la recepție vă sunăm. Poate ați văzut deja în baie un bilețel cu programul de apă caldă până la ora 24. Vroiam să vă spun că astăzi, în mod excepțional, aveți apă și după ora 24. Scuze dacă v-am deranjat. Noapte bună.” Am răsuflat ușurat și i-am mulțumit. Ideea cu baia nu era rea. Am deschis robinetul și am lăsat apa să curgă în cadă. Atunci a sunat din nou telefonul. L-am lăsat să sune până am terminat de înșirat pe policioara de sub oglindă ustensilele de ras și abia după ce-am terminat, m-am întors în cameră și am ridicat receptorul. Era vocea ei:
   „Gata, te-ai instalat?”
   I-am spus de povestea cu apa caldă.
   „Adevărat? Asta înseamnă că și eu am apă caldă. Mi-ai dat o idee extraordinară! Deși sunt moartă de oboseală, am să fac o baie fierbinte. Dacă într-o jumătate de oră nu te sun din nou, înseamnă că am adormit în cadă și trebuie să vii repede să mă salvezi! Ar merita să vezi camera mea de baie. A ta cum e?”
   „A mea? Obișnuită, cred.”
   „A mea e nemaipomenită! Pardoseala e toată de marmură, cada are o formă ciudată, ca o banană, iar pereții sunt placați cu faianță în două nuanțe de verde. Restul e alb. Pardoseala cum e la tine?”
   „Banală. Mozaic.”
   „Hm! Ți-au dat o cameră ieftină. Baia mea e de marmură. Ce culoare are tapițeria mobilei?”
   „Stai să văd... E galbenă. Mă rog, un fel de galben. Nu-i pe gustul meu.”
   „A mea e roșie! Ah, uitasem: în fața căzii e o draperie. Dacă uit să încui ușa și intră cineva, nu mă poate vedea goală. Nu-i grozav?”
   „Eu nu m-aș baza pe draperia aia.”
   „E un salonaș între cele două camere. Cu o măsuță rotundă și două fotolii acoperite cu huse înflorate. E mai grozav decât mă așteptam, zău că da!”
   „Salon de primire?”
   „Te pomenești!”
   „Ai și serviciu de cafea?”
   „Serviciu de cafea? Nu știu. Unde ar trebui să fie? Pe măsuța din salon nu e.”
   „În șifonier te-ai uitat?”
   „Nesuferitule, râzi de mine! În șifonier nu era decât o perie de haine, câteva umerașe și o perniță cu ace de cusut.”
   „Așadar te-ai uitat și în șifonier.”
   „Ăsta-i primul lucru pe care îl fac când mă cazez la hotel.”
   „Parcă ziceai că n-ai mai fost niciodată într-un hotel.”
   „Am zis că n-am stat niciodată într-un apartament la hotel, nu că n-am mai fost la hotel. Ascultă, n-ai ceva de mâncare? Mi-e o foame de lup.”
   „N-am decât vreo două portocale.”
   „Doamne, portocale! Toată ziua am tânjit după ceva și abia în clipa asta îmi dau seama că tânjeam după portocale!”
   „Urc la tine să ți le aduc.”»
   «Ai simțit-o că începe să ezite.»
   «„Din păcate, nu sunt singură”, mi-a spus cu o voce miorlăită, „cu mine în apartament mai stă o doamnă.”
   „O doamnă! Vrei să spui că aude tot ce vorbești?”
   „Nu-ți face griji, doarme”, m-a liniștit ea.
   „Doarme! Pentru Dumnezeu, Neli, atunci cum de vorbești atât de tare?”
   „Doarme adânc. Am încercat s-o trezesc dar n-am reușit.”
   „Așa deci. Dar ia spune-mi, pe noptiera doamnei te-ai uitat?”
   „Pe noptiera ei? Da’ de ce?”
   „N-ai văzut pe-acolo niciun flacon suspect?”
   „Nu, nu cred.”
   „Ușa era încuiată când ai intrat?”
   „Nu.”
   „Dacă ușa nu era încuiată și pe noptiera ei nu-i niciun flacon suspect, cred că nu-i niciun pericol.”
   „Stai! La asta nu m-am uitat.”
   „La ce nu te-ai uitat?”
   „Așteaptă puțin.”
   „Las-o baltă, Neli”, i-am spus. „Mai bine hai, vino tu jos.”»
   «Ai pus receptorul în furcă și te-ai dus să închizi robinetul de la cadă.»
   «Cada se umpluse pe jumătate și apa era fierbinte. Apoi m-am întors în cameră, am început să-mi scot lucrurile din valiză și să le așez pe rafturile din șifonier.»
   «Meticulos, ca de obicei!»
   «Luasem cu mine câteva reviste și un volum gros, „Nuvela italiană contemporană”, recent apărută. Timp de aproape șapte ore, cât durase călătoria, toate astea zăcuseră pe măsuța din compartiment, fără măcar să le deschid.»
   «Cornelia întârzia. Era deja aproape ora unu noaptea și ea tot nu cobora.»
   «M-am apucat să recitesc „Jucătorii”, de Luigi Compagnone. Imediat mi-am amintit de discuția cu prietenul meu Claudiu pe tema „Jucătorilor”, când îmi lăudase până la cer măiestria italianului, care creează atmosfera dramatică desăvârșită dinaintea unei execuții. Dumnezeule, Claudiu, i-am spus, asta ai înțeles tu din „Jucătorii” lui Compagnone? Cum îți închipui tu că un proces se poate judeca într-un apartament privat, iar execuția să aibă loc în balcon? E vorba acolo de un joc de adolescenți! Îmi amintesc că a rămas perplex și a refuzat să accepte interpretarea mea.»
   «Cornelia a bătut la ușă și te-ai dus să-i deschizi. Se schimbase: purta acum o rochie cu dungi albe, portocalii și vernil, de lățimi inegale. Una peste alta, destul de țipătoare rochia. Te-ai întrebat cum de încăpuseră atâtea în valijoara ei.»
   «„Deci asta e camera ta”, a spus. „Hm. N-aș zice că-i cine știe ce. Asta-i pijamaua ta? Ia să văd baia.” A intrat în baie cu pași grăbiți de parcă ar fi trecut pe la mine doar așa, ca să evalueze totul cu o privire de cunoscătoare, și să plece. „Ți-ai umplu cada!” a observat ea. Și o undă de dezamăgire s-a simțit în glasul ei. N-am urmat-o în baie. S-a întors imediat.
   Am scos o portocală și am început s-o curăț de coajă.
   „E o căldură sufocantă în apartamentul ăla de sus”, a spus.
   „N-ai decât să închizi radiatoarele.”
   „Cred că asta am să și fac până la urmă.”
   S-a așezat pe marginea patului, privindu-mă cum curăț portocala.
   „Știi ce mi-a zis odată un tip?”
   „Ce?”
   „Mi-a spus că ar vrea să mă înfieze dacă n-am părinți.”
   „Zău?”
   „Nu-i ciudat?... Cred că era judecător. Sau... magistrat. Sau nu-i nicio deosebire între astea două? De fapt, ce deosebire e?”
   Ce puteam să-i răspund: Neli se juca cu cuvintele.
   „Ce crezi că l-a îndemnat pe respectivul magistrat să-i vină o asemenea idee?” i-am pus o întrebare. „I-ai părut neajutorată?”
   I-am dat portocala curățată și am început să curăț alta.
   „Habar n-am”, mi-a răspuns ea. „Poate i-am părut minoră? Am eu față de minoră?”
   „Deloc”, am asigurat-o. Și nu mințeam.
   Desfăcea portocala în felii și părea îngândurată.
   „Atunci de ce mulți mă tratează ca pe o minoră?”
   „Personal, mă-ndoiesc că te tratează cineva ca pe-o minoră. Dar dacă într-adevăr se-ntâmplă așa... Presupun că te referi la bărbați. La femei predomină instinctul matern.”
   S-a întunecat brusc la față:
   „Astea-s clișee!” mi-a replicat ea mânioasă.»