La o cafea în bufetul de la subsol (III)

Cotul întins peste masă
   Directoarea s-a întors în cancelarie odată cu primii profesori. S-a așezat la biroul ei masiv, cel mai masiv din cancelarie, iar secretara școlii se întinde spre ea cu bricheta aprinsă. Directoarea își aprinde țigara și cu celălalt braț sprijinit în cot pe masă își prinde fruntea în palmă. — Vă simțiți bine? o întreabă un pic îngrijorată secretara. Cancelaria e plină de glastre cu flori proaspăt primite, buchete lăsate pe mese și pe scaune într-o margine, la perete. Coronițele au dispărut. Au fost puse, toate, pe capetele seci. — Da, drăguță, răspunde directoarea. — Un pic obosită? sugerează secretara. — Se poate spune și așa. Mulțumesc de grijă... Lasă țigara să fumege pe marginea scrumierei și, rămânând rezemată în cot, își dă o meșă la o parte de pe față cu mâna cealaltă, ca o femeie tânără și cochetă. Dar directoarea nu mai e de mult nici tânără nici cochetă. Doar obosită, într-adevăr. Secretara parcă nu vrea s-o lase în melancolia ei.
   — N-aveți nicio vină că s-a spart conducta, încearcă ea s-o consoleze. Directoarea are o tresărire înceată. — Plesnit, zice ea sec. — Poftim? clipește secretara. — Conducta, explică directoarea. A plesnit. Nu s-a spart. O spune anevoie, cu voce răgușită. (Și cu ce voce cristalină și optimistică și-a ținut discursul până mai acum câteva minute!) Aplecată spre directoare în efortul de a înțelege, secretara scoate un hohot de râs ca o hârâială veselă. De la distanță, din apropierea ușii, PROFESORUL SUPLINITOR urmărește scena ca un paj ușor curios și înțelegător, cu o expresie de maturitate întipărită pe față.

Sfârșit de bal
   În bufet atmosfera e de sfârșit de bal. Se sting luminile, se trag draperiile — dacă există. Dar nu există. Bufetiera, morocănoasă, vine să strângă ceștile de cafea. BĂRBATUL și FEMEIA se lasă fără să protesteze deposedați de ceștile goale. Și dacă ar fi fost pe jumătate pline, ce? Măturători imaginari mătură în tăcere bucățile de serpentine împrăștiate pe jos.
   — Întrebarea e, zice BĂRBATUL, ce-ai să-i spui soțului tău? — Despre serbare? face ea cu o veselie nepăsătoare. O! el e cât se poate de înțelegător. Ți-am povestit că e și el pasionat de ședințele cu părinții. Așa că în privința asta nu-mi fac nicio grijă. Mă-ntreb însă ce-ai să-i spui tu soției tale. E și ea amatoare de...? Privirea FEMEII este atrasă brusc, într-o parte, ca de un magnet, de cineva care se apropie. – Asta nu e...?
   Ba tocmai că... Fata care s-a apropiat de masa lor are cinsprezece ani și poartă uniformă școlară, care include și o bentiță albastră pe cap. — Ce faci, tati? zice fata. Până la urmă n-ai mai ajuns la serbare?... Ochii ei fug neliniștiți de la unul la altul, de la BĂRBAT (care e tatăl ei) la FEMEIE (care e o necunoscută) și înapoi la FEMEIE, încercând să deslușească ce se petrece. Dar se petrece ceva? Schimbat la față, el se holbează la fiică-sa.

La câțiva pași distanță, în același bufet
   — Nu trebuie să credem că ce facem și ce spunem ține neapărat de realitate, zice PĂRINTE 2 (adică Ea). În fața Ei, la masă, la ceșcuța de cafea (pe care bufetiera tocmai i-a luat-o), PĂRINTE 1 (adică El) se preface că o mustră: — Vai, cum puteți să spuneți una ca asta! În ziua de azi realitatea e primordială. Vreți să fiți mai explicită? Atenția Ei e atrasă pentru moment de ceea ce se întâmplă la masa cealaltă. Dar, în fond pe ea n-o privește ce se-ntâmplă acolo. — Păi, dacă mi se pare că o orchestră, să zicem, conduce lumea, zice Ea, s-o lăsăm așa, să fie orchestră. Și să conducă. — Sunteți prea sofisticată pentru mine, recunoaște El. — De ce? revine Ea cu o vioiciune proaspătă după ce s-a convins că la masa cealaltă nu se lasă cu scandal. Ca o paranteză, în oficiul bufetului, bufetiera zice cu ciudă: — Ei, și-acuma eu cu ce spăl toate astea? — Lasă-le naibii până mâine dimineață, zice o voce tovărășească de dincolo de ușă, că doar n-o fi foc!
   PĂRINTE 1 simte că Ea se îndepărtează. Sau El de Ea. Oricum, ori Ea, ori El își dorește prea mult. O orchestră?...

Cine face de serviciu?
   Directoarea e prea bătrână și prea hărșită de viață ca să mai tresară în adevăratul sens al cuvântului la un gând îngrijorător, să zicem, dar uite că are totuși unele îndoieli: — Cine rămâne de serviciu după Festivitate? o întreabă pe secretară. Secretara încremenește ducându-și palma cu degetele la gură: — Vai, am uitat de serviciu! — Cum, drăguță, vrei să spui că astăzi și la noapte nu rămâne nimeni în școală?... În cancelarie toți au ciulit urechile: doamna răgușită, cu obrajii cam lăsați e totuși autoritatea necontestată din școală. Nimeni nu se uită la cei din jur. Toți și-au înălțat capul spre directoare și spre sărmana secretară copleșită de propria-i greșeală de a fi uitat. Și în tăcerea generală post festum care s-a lăsat, PROFESORUL SUPLINITOR iese în față un pas, nu mai mult, și zice cu glas pipernicit: — Păi, dacă nu-i altcineva... rămân... eu. Directoarea face ochii mari: — Cum? tu tocmai ai fost de serviciu! — Păi, tărăgănează el, nu-i mare lucru de făcut... Directoarea îl cântărește din ochi: — Chiar așa. Apa e închisă, n-are ce să mai plesnească... Și se hotărăște pe loc: — Bine, drăguță. Hai că facem o excepție.

Se iese din curtea școlii
   Copiii au tulit-o primii. Profesori ies, cu câte un buchet de flori, diriginți cu buchete de abia le pot duce. PĂRINTE 2 (adică Ea) se uită în urmă în timp ce iese pe poartă, să vadă dacă o urmează PĂRINTE 1 (adică El). N-o urmează. Ies și BĂRBATUL și FEMEIA, împreună. E foarte greu să nu-ți fie dor de trecut. Iar unii se încred chiar și în viitor. Cei doi o iau în lungul trotuarului. Dumnezeu știe în ce direcție.

La o cafea în bufetul de la subsol (II)

Irezistibil
   S-a făcut gol în jurul celor doi, Ea și El (adică PĂRINTE 2 și PĂRINTE 1), care stau la o cafea în bufetul de la subsol. Adică, fizic, nu s-a făcut, dar e ca și cum. Altfel spus, așa cum se întâmplă adesea, pentru ei doi alții nu mai există. Pe undeva, la o altă măsuță, ar mai fi BĂRBATUL și FEMEIA, însă pentru Ea și El, cei doi sunt într-o umbră îndepărtată. Și poate și alții, dacă or mai fi. Dar se pare că nu sunt.
   — Uneori îmi vine să las la o parte orice siguranță, spune Ea. — Să înfruntați orice risc, nu-i așa? o completează El cu patos reținut, cu voce scăzută. Știu cum e, și cu mine se-ntâmplă la fel. — Din fericire, recunoaște Ea, ne trece repede. Revenim mereu la obișnuitul cotidian. — Unde riscurile sunt mici, aprobă El. Da, știu. — Nu totdeauna sunt mici, insinuează Ea, și îl ațintește cu privirea...
   Ah, privirea aia drept în ochi, privirea femeilor!

Al doilea apel telefonic
   Când sună din nou telefonul, INSTALATOR 1 este ferm hotărât să nu mai accepte niciun fel de joacă de-a apelurile: ce-ai aia să te sune și apoi să nu zică nimica? Răcnește DA! în receptor, ceea ce sună ca un strigăt de luptă. INSTALATOR 2, care s-a întors de la toaletă, rămâne cu gura deschisă când tocmai se pregătea să muște din sandvișul adus de acasă. — Curge? răcnește INSTALATOR 1 în receptor. Unde curge?... INSTALATOR 2 aude din receptor, de la distanță, o voce metalică explicând ceva pe îndelete, nu deslușește niciun cuvânt, și nu se miră că vocea metalică nu-i alarmată: avariile au devenit o obișnuință în Școala 309. Cam ca peste tot. Ceea ce nu pricepe este de ce e nevoie de atâta vorbărie pentru a semnala un loc unde s-a fisurat o țeavă. Spune, domnule, unde-i problema și cu asta basta! Mușcă cu poftă din sandvișul cu omletă. INSTALATOR 1 își saltă fără chef lădița cu scule și iese. Înainte de a ieși însă nu uită să-i spună lui INSTALATOR 2: — Stai liniștit și vezi-ți de mâncat! Mă descurc singur. Dacă nu m-oi descurca, te chem eu.

La bufet se vorbește de atracție
   O lumină cade pe fața FEMEII de la plafoniera din tavanul bufetului. Ea îi susține privirea într-un mod inocent dar fără ezitare, c-un zâmbet reținut. Pe BĂRBAT îl duce cu gândul la frumoasele lui Botticelli: același păr blond-roșcat, cârlionțat, aceeași privire candidă, aceleași buze cărnoase, arcuite senzual, aceeași carnație albă, proaspătă și fragedă. Și totuși nu e chiar Botticelli: în inocența privirii ei se insinuează, pentru cine are ochi să vadă, un gânduleț cam zglobiu. Nu mai are nici vârsta frumoaselor lui Botticelli, asta e cert.
   — La ce vă uitați? Întreabă ea ușor amuzată, ușor intrigată. — Cred că știu, zice BĂRBATUL, de ce nu vă întreabă nimeni nimic pe la ședințele cu părinții. — Da? zice ea. Adică vreți să spuneți că ce caut acolo dacă n-am copiii înscriși la școală? — Da, cam asta vreau să spun. — Și știți de ce?... Bufetiera vorbește în altă parte, cu voce scăzută, cu cineva printr-o ușă întredeschisă. — De ce dracu’ s-au găsit să țină bufetu’ ăsta deschis taman de Festivitate. O voce mormăie ceva de afară prin ușa întredeschisă, de bună seamă ținându-i isonul... BĂRBATUL îi răspunde FEMEII: — I-ați cucerit pe toți. — Da? zice FEMEIA, îmbujorându-se. I-am cucerit? Cu ce? — Cred, zice BĂRBATUL, că e vorba de aceeași atracție pe care o aveți dumneavoastră pentru copii. — Da? se miră ea. Aceeași atracție ca pentru copii? Vreți să spuneți că am ceva de copil? se alintă FEMEIA.
   — De copil răsfățat.

Un pârâiaș prin fața careului
   Directoarea se oprește din discurs și privește cu oroare la pârâiașul care se scurge din clădire trecând pe sub pragul neetanș al unei uși și începe să-și facă loc pe dinaintea careului de elevi.
   — Vai! exclamă ea. Ce-ai asta? Să aducă cineva instalatorul! PROFESORUL SUPLINITOR, care a coborât ceva mai înainte din cancelarie după garda obositoare de astă-noapte, se apropie de ea dintr-o parte, și aplecându-i-se serviabil spre ureche îi șoptește că: — Instalatorul a și fost anunțat. — Ce neglijență! observă un părinte dintr-o margine a careului adresându-i-se altui părinte de lângă el.
   Copiii își dau coate.
   În atelierul mecanic de la subsol, INSTALATOR 2, care și-a terminat sandvișul, aude cuvintele discursului, de la distanță, prin ferestruica afumată, le aude pe sărite, doar unul din câteva. — Perfecționare, rostește directoarea acolo departe, încercând să nu ia în seamă pârâiașul de la picioarele ei... — Viitorul luminos... zice ea. — Generația de mâine... zice. — Nu vă speriați, copii, pârâiașul se scurge în gura de canal. Noroc cu constructorii școlii, care au construit-o cu cap, luând în considerare și situațiile neprevăzute! Și ea însăși, cu entuziasm, dă tonul Imnului: — Trei culori cunosc pe lume!... Și în timp ce copiii preiau, dezlânat, cântecul — Amintind de-un brav popor —, INSTALATOR 1 se apropie de mijlocul careului să se asigure cu propriii săi ochi că pârâiașul se scurge cuminte în gura de canal și n-o ia anapoda prin curte. Se apropie tiptil de directoare, așa cum își propusese, pentru a nu deranja Festivitatea. I se adresează șoptit, dar nu ia în seamă microfonul foarte apropiat. Zice:
   — Trebuie să-nchid conducta principală, n-am altă soluție, deocamdată. Directoarea uită pentru moment de microfon, deși chiar ea vorbise până atunci în fața elevilor, și exclamă contrariată întorcându-se către INSTALATOR 1: — Și cum, n-o să mai avem apă nici să ne spălăm pe mâini?... Copiii, care au auzit vocea amplificată de stație, rânjesc și-și dau din nou coate.

Pe coridorul de la subsol
   Cineva se aude tropăind precipitat pe coridorul de la subsol, cel cu ferestruici care abia de se ridică deasupra nivelului curții. (În curte se văd din spate tot felul de picioare, cu tot felul de încălțări, tot felul de ciorapi și de pantaloni.) Tropăitul pașilor trece printr-o ușă deschisă spre coridor și prin alta întredeschisă spre bufet.
   — Cică a plesnit conducta de apă! spune o voce alarmată. Altă voce, mai depărtată (și mai puțin alarmată), spune: — Au închis conducta principală! Bufetiera se sperie: — Aoleu! Vasăzică nu mai avem apă! Și eu cu ce spăl vasele?... BĂRBATUL și FEMEIA nu se impacientează. Abia dacă au auzit de agitația din afara bufetului. Cafeaua de pe masă, pe care o lungesc, le ajunge. Încă una ar fi prea mult. El a aflat de ciudățenia ei cu participarea la ședințele cu părinții fără să fie mamă de elev. Bun, dar cum să facă să afle ce îl interesează cel mai mult? Și găsește soluția.
   — Dar de ce nu vine la ședințe soțul dumneavoastră? — Pentru că e prea ocupat, răspunde FEMEIA. Și în plus, știe că mie îmi face plăcere să particip. (Aha, deduce el: deci e măritată.) — Și nu e nicio dispută între dumneavoastră? se interesează el. — Pe tema asta? Între soțul meu și mine? vrea ea să se asigure că a înțeles bine la ce face el referire. Adică a ședințelor cu părinții? Păi există nenumărate alte motive de dispută! face ea o glumă. Amândoi râd din toată inima: o descărcare a tensiunii — o tensiune care nici nu exista — atrăgând atenția celeilalte perechi din bufet, și chiar și atenția bufetierei, care uită pentru moment de necazul cu apa oprită și îi ațintește pe cei doi cu o privire plină de reproș. Aproape cu ură. Spre deosebire de perechea cealaltă, care găsește pentru hazul lor o înțelegere deplină. — Păi da, continuă FEMEIA, nu totdeauna se-ntâmplă așa? — Sigur că da! confirmă BĂRBATUL cu toată convingerea. La început, știți cum e, „Tu ești perfectă!”, „Tu ești perfect!” După care încep să apară defectele de fabricație! — Asta fiindcă întotdeauna suntem grăbiți să ne scoatem patalama, zice FEMEIA. — N-aș fi foarte sigur că toți suntem grăbiți, strecoară el. — Nu suntem toți? sondează ea terenul. — Eu n-aș fi foarte grăbit, exemplifică el. — Nu știu cum rămâne însă cu etica, are FEMEIA o îndoială. — În fond, e vorba de un cuvânt dat, precizează el. Cu sau fără patalama. — Cuvinte date sunt multe. De pildă, acolo sus, în curtea școlii, chiar în momentul ăsta, se scot pe gură puhoaie de cuvinte. Cine le ia în serios?

Robinetul principal este închis
   Pârâiașul care traversează curtea scoate ultima clipoceală neauzită și se oprește. Încordarea dispare.
   — Ei, vedeți, răsuflă ușurată directoarea. Toate se remediază dacă ne dăm silința.

Dar cine nu-și dă silința?
   FEMEIA își ia inima în dinți să-i pună interlocutorului ei o întrebare esențială: — Dar ia spuneți-mi, ce viitor vedeți pentru Doina dumneavoastră. Parcă așa spuneai... Se grăbește să se corecteze, îmbujorându-se: — Parcă așa spuneați că o cheamă pe fiica dumneavoastră, dacă am reținut eu bine. BĂRBATUL s-a dezmeticit și se grăbește să se fâstâcească: — E bine cum ați nimerit-o. Fără „dumneavoastră”. — Da? i se pare ei potrivit să se îndoiască. Așa credeți că-i mai bine?... Și el răspunde: — Da, ați reținut bine. Doina o cheamă. Ce viitor văd eu pentru ea?... — Așa-i că îi doriți un viitor sigur? dezvoltă FEMEIA presupoziția. Așa-i că n-o vedeți aventurându-se în cine știe ce... — În ziua de azi respingem aventura, se arată el de acord. Și precizează: Pentru copiii noștri... — Pe care îi avem sau nu! completează ea în glumă. Cât despre noi ceilalți... lasă ea o suspensie promițătoare.

La o cafea în bufetul de la subsol (I)

Când vine vorba de festivitatea de sfârșit de an școlar, premii, pregătiri, discursuri și toate celelalte, unii se duc cu gândul chiar și la personalul auxiliar. Unii, cine? Desigur, unii dintre profesori, care au avut ocazia să cunoască mai bine respectivul personal auxiliar. Dar n-ar fi exclus să existe și părinți de-ai elevilor, care să fie interesați de acest subiect. Rămâne de văzut. Și nu-i vorba aici doar să cunoști secretare, contabili, îngrijitori și alții asemenea. Intră în viziunea celor interesați deopotrivă mecanicii, electricienii și mai ales instalatorii. De ce mai ales? Pentru că instalațiile, mai puțin cele de încălzire și de ventilație, să zicem, sunt, ca să spunem așa, fațada școlii. Dar și confortul. Chiar și în ziua solemnă a festivității de sfârșit de an. Înainte i se spunea serbare, astăzi: festivitate. Nu-i niciun miez în toate astea — pură chestiune de modă. Iar instalații sunt destule de întreținut într-o școală. Așa că școala are chiar și un atelier mecanic undeva la subsol, unde se coboară pe o scară destul de neîngrijită și unde elevii n-au ce căuta decât doar atunci când sunt trimiși; și unde doar rareori se încumetă să coboare profesorii cu câte vreo treabă. Cele mai multe instalații de întreținut sunt, bineînțeles, în vestiarul alăturat sălii de sport, unde sunt chiuvetele și dușurile; în privința dușurilor nimeni nu are, practic, pretenția să funcționeze perfect pentru că elevii nu prea fac duș, nici chiar după orele de sport, când ies transpirați din sala de gimnastică, să-i zicem; și în privința asta a intervenit o schimbare de limbaj: cei din generațiile mai vechi îi spuneau sală de gimnastică, în timp ce astăzi i se spune sală de sport; fiindcă, fie vorba între noi, chiar dacă în sală se face și gimnastică, principala destinație a sălii sunt jocurile — handbal, volei, baschet și chiar și mini–fotbal.

Cei doi instalatori sunt în drum spre școală
   Ca că ajungă la școală înaintea tuturor celorlalți, INSTALATOR 1 coboară din tramvai în stația subterană de la Bucur–Obor. La ora aceea, când abia dacă începe să se lumineze de ziuă, tramvaiele sunt aproape goale; cu atât mai mult într-o zi de duminică; căci, e lucru știut, festivitățile de sfârșit de an școlar se țin, fără nicio excepție, duminica.
   În ciuda aerului proaspăt de sfârșit de iunie care pătrunde pe gura dinspre Parcul Obor, aici jos persistă un iz de apă stătută. Răcoarea e încă prezentă. Odată coborât din tramvai, INSTALATOR 1 urcă scara spre suprafață, unde trebuie să ia alt tramvai, numărul 21, care are stația chiar în fața magazinului Bucur–Obor. Circulația la suprafață este la rândul ei foarte redusă duminica în zori; așa că nu-i pentru el nicio dificultate să ajungă în stație traversând această intersecție în care, în zilele lucrătoare, e un adevărat haos de autobuze, tramvaie și pietoni.
   În acest timp, INSTALATOR 2 vine dintr-o cu totul altă direcție. Locuind pe strada Baicului, acesta trebuie să traverseze mai întâi pasajul pietonal de lângă Gara de Est (aici trebuie iarăși să amintim că vechea denumire de Gara de Est a fost înlocuită acum ceva timp cu denumirea de Gara Obor, probabil pentru că târgul de vite e mai important decât punctele cardinale), care dă în Bulevardul Electronicii, și să străbată o bună bucată din acest bulevard lung și plictisitor, care se întinde paralel cu liniile ferate, și anume să-l străbată pe jos fiindcă nu există niciun mijloc de transport în comun pe-aici. Până la urmă, ajungând în șoseaua Colentina, se va urca în același tramvai 21, care îl va lăsa, la fel ca pe INSTALATOR 1, foarte aproape de poarta școlii. Amândoi sunt plictisiți — pentru ei nu-i decât o zi obișnuită; discursurile directoarei, al inspectorului de la Inspectoratul Școlar de Sector, și al cui o mai fi, o să răzbată cu greu până jos în atelierul lor întunecos, și ei n-o să aibă nicio treabă de făcut; fiindcă cine are nevoie de instalațiile sanitare într-o zi festivă? Poate doar vreun wc să se-nfunde; dar chiar și asta e puțin probabil. Așadar discursurile o să le intre pe-o ureche (dacă o să le intre) și o să le iasă pe cealaltă. Deși într-o asemenea zi festivă corpul didactic și elevii vin îmbrăcați în haine de sărbătoare, celor doi instalatori nici nu le-a trecut prin cap să-și pună haine de duminică. La serviciu se duc îmbrăcați în haine obișnuite, iar odată ajunși în atelier își vor pune salopetele de fiecare zi. Ceilalți să facă bine să fie atenți cu instalațiile sanitare și să nu-i deranjeze acolo jos în atelierul lor mecanic.
   Niciunuia dintre cei doi instalatori nu le trece prin cap că ar putea avea mare bătaie de cap cu blestemata de conductă principală de alimentare cu apă a școlii, care ar ceda taman în toiul serbării, din motive necunoscute.

Ofițerul de serviciu încă mai doarme când sosesc cei doi instalatori
   O fereastră de la cancelarie este luminată, semn că ofițerul de serviciu, chiar dacă doarme întins pe canapea, vrea cel puțin să dea un semn vizibil de prezența lui acolo. Obligația lui e să stea de veghe; dar ce-ar putea să se-ntâmple? Ca de obicei, în registrul de procese–verbale va scrie la sfârșitul serviciului, la fel ca toți ceilalți: În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Altminteri, conturul școlii se desenează pe cerul abia albăstrit — un contur masiv într-adevăr în comparație cu toate casele de prin jur, exact așa cum scrie în volumul comemorativ Cincizeci de ani de la zidirea școlii nr. 309: „Școala se ridică distinct peste construcțiile din cartier, semn că în ziua de azi știința de carte, cultura, sunt la loc de cinste. Odinioară biserica era aceea care se distingea, prin turla ei, în fiecare sat, vestind credința în Dumnezeu a localnicilor. Dar iată că astăzi oamenii au ales cultura.”
   Dar cine este cel numit atât de pompos ofițerul de serviciu? Ei bine, el nu-i nimeni altul decât unul dintre profesorii suplinitori, care e dispus să facă orice numai pentru a fi ținut în funcție. (Dar parcă alții ar putea să facă nazuri?) Așa că PROFESOR SUPLINITOR se întoarce pe partea cealaltă pe canapea fiindcă până la sosirea primilor participanți la festivitate mai e timp destul. I-a „căzut” serviciul într-o zi nefastă. Dar lui festivitatea nu-i este chiar indiferentă. Din mai multe motive. Întâi, n-a trecut prea mult timp de când el însuși, în calitate de elev, era chemat pe podium și i se așeza pe creștet coronița de premiant. Și, orice s-ar zice, au fost vremuri frumoase. În al doilea rând, mâine–poimâine poate îi va fi dat și lui să țină un discurs pe estrada improvizată pe careul școlii, între zidurile unde reverberează discursurile solemne. Fiindcă o fi el astăzi doar profesor suplinitor, dar n-o rămâne așa în veci. S-o ivi vreun post vacant într-o bună zi, post în care va fi el cel numit și după aia ce i-ar mai sta în cale să obțină gradele unul după altul, să ajungă director–adjunct, apoi director plin și... cine știe.

O cafea neagră înainte de serbare are un farmec aparte
   Cafeaua neagră băută acasă înainte chiar să apară pe cer orice licărire a zorilor are un gust aparte. E amară, dar amăreala ei se deosebește de cea dintr-o dimineață obișnuită, sau băută pe vreme de zi. Cafeaua are gust de noapte întreruptă. — Hei, hei! Să pornim pe-ai nopții negri cai...

Se trec în revistă realizările școlare de peste an
   Răsună afară în careu vocea directoarei, care face o trecere în revistă a realizărilor din anul școlar tocmai încheiat. Ascultă cine ascultă. Unii își amintesc de discursul de anul trecut. Seamănă ca două picături de apă. Alții simt atmosfera din anii trecuți, ba chiar, culmea, atmosfera din anii viitori. Nu suntem toți la fel.
   PROFESOR SUPLINITOR stă undeva stingher și ascultă. Pare concentrat? Nu, nu este. Doar că s-a trezit complet după o noapte dormită chinuit pe canapeaua jerpelită din cancelarie. Vânticelul răcoros îi mângâie fața.

Doi părinți au emoții. Dar fără legătură cu Festivitatea
   Așteptarea serbării este cea care produce emoții. BĂRBATUL și FEMEIA se cunosc doar din vedere — abia dacă s-au văzut, fugitiv, pe la ședințele cu părinții. Șed la o măsuță, la bufetul de la subsol, printre ceilalți, și stau de vorbă. Despre viață pur și simplu. De la care trec la problema copiilor și a viitorului lor. A copiilor în general, nu neapărat ai lor. BĂRBATUL are o fată, pe Doina, care tocmai a trecut în clasa a zecea. FEMEIA pe cine are? Pe nimeni!? El râde neîncrezător și o ia ca pe o glumă. Își amintește de prezența ei la unele din ședințele cu părinții. Acolo ce căuta? Venea doar așa, fără nicio treabă? Ar fi fost de mirare ca diriginta să nu-i fi remarcat prezența și să n-o fi întrebat al cui părinte este. FEMEIA stăruie însă că nu are niciun copil înscris la această școală și nici la vreo alta, și că vine doar fiindcă îi face plăcere să se afle printre copii și printre părinții unor copii. BĂRBATUL tot n-o ia în serios. Încearcă un dialog relaxat: — E vorba de o situație asemănătoare cu cea din piesa Cui îi e frică de Vrginia Woolf? Ea n-a auzit de piesă dar e gata să asculte cu interes ce se întâmplă în respectiva piesă. Povestindu-i-se, e gata să admită că venirea ei la școală ar putea fi pentru un copil pe care ar fi putut să-l aibă dar nu l-a avut! (Sau l-a avut dar a dispărut de mult din viața ei?) Pentru un copil care a murit? De-adevăratelea, sau la fel ca în piesa lui Edward Albee?

Discursul doctorului veterinar invitat
   Doctorul veterinar nu este angajatul școlii. Nici n-ar avea de ce: în școală nu există animale. Doctorul veterinar este cunoștința unui părinte care are un fiu elev la respectiva școală. Doctorul veterinar, o persoană în vârstă, învățat să respecte timpul altora, a și început să vorbească de la tribună despre pericolul pe care îl prezintă ținerea câinilor în casă. Mulți dintre participanții la festivitate își dau coate: nu înțeleg de ce ar fi câinii subiect potrivit pentru o festivitate de sfârșit de an. Dar dacă o face, înseamnă că e important. Spune doctorul că gura acestor animale este foarte septică. Unii din auditoriu se întreabă dacă elevii cunosc acest cuvânt. Septic. Iată, doi dintre părinți, soț și soție probabil, se uită unul la celălalt nedumeriți. El o întreabă din priviri: — Tu înțelegi ceva? Ea îi întoarce privirea și ridică din umeri în tăcere, cu o expresie de nedumerire și de jenă. — Chiar mai septică decât gura șobolanului! insistă doctorul veterinar. Nici măcar nu trebuie să intri în conflict cu câinele ca să te zgârie c-un colț. De cele mai multe ori se întâmplă așa, din joacă. De aceea îi sfătuiesc pe toți să nu țină câini în casă. Un câine e util în curte, când stă de pază. Dar, cum majoritatea dintre noi locuim în apartamente de bloc, sfătuiesc pe toată lumea să renunțe la câinii din casă. Să renunțe pur și simplu! Mă adresez deopotrivă elevilor și părinților aici de față. Rețineți: gura câinelui este mai septică decât gura șobolanului!

Conducta principală de apă s-a și fisurat
   De fapt e o spărtură în toată regula. Apa țâșnește puhoi amenințând să inunde tot subsolul. INSTALATOR 1 trebuie să dea fuga să o anunțe pe directoare. Trebuie s-o facă cât mai discret cu putință pentru a nu strica solemnitatea Festivității. Dar cum?

Alți doi părinți abstrași
   În același bufet de la subsol, PĂRINTE 1 (adică Ea) și PĂRINTE 2 (adică El) au hotărât se nu iasă și să se amestece cu mulțimea, sus în marginea careului, ci să continue să-și bea cafelele începute și foarte savuroase. Nu sunt savuroase pentru că sunt savuroase ci fiindcă gestul lor are în el ceva de frondă: să-ți petreci timpul neparticipând la solemnitate și, în plus, să simți că se înfiripă ceva între voi — ceva cu gust de aventură.
   — Nu mai poți să te simți sigur în ziua de azi, îi spune El, decât dacă ai o gardă de corp... Ea uită de cafea și se apleacă spre el râzând incitată: — Despre ce tot vorbiți acolo? Sunteți cu gândul la viitor? — În lipsă de gardă de corp, continuă El, trebuie să avem grijă unul de altul, avem altă soluție?... Se lasă și ea antrenată în anticipații: — Vedeți vreo contradicție între ceea ce se întâmplă sus în careu, și siguranța de care vorbeați? — Noi doi am și ales, răspunde El cu subînțeles, dumneavoastră și cu mine. Aveți dreptate, există o asemenea contradicție. O simt și eu. Solemnitatea, orice solemnitate, se bazează pe o siguranță preexistentă. Numai că organizatorii fac abstracție de asta. Mai precis, nici nu le dă prin gând să ia vreo măsură.

Sună telefonul
   În atelierul mecanic de la subsol, sună telefonul. INSTALATOR 1 se duce să răspundă. Țigara îi fumegă între degete. — Alo! Spune în receptor morocănos, ba chiar arțăgos. Nu-i răspunde nimeni. INSTALATOR 2 nu și-a putut învinge curiozitatea și s-a dus totuși la festivitate, în salopetă, așa cum era. Nu stă chiar tăcut — întreabă în dreapta și-n stânga dacă festivitatea nu se încheie cu vreo competiție sportivă. I se răspunde cu „șșt!” INSTALATOR 2, agasat, se retrage de la marginea mulțimii.