Maica Sofiana cătră liubimul făt al său THEODOROS. Ultima epistolie

Mult liubime făt al meu Tudorică

Mă-ndrept cătră tine cu rugăciunea să-ngădui să-ți zic mai departe Tudorică al meu, așa cum ți-am zis dintotdeauna, cu toate multele tale isprăvi din ultima vreme de prin mările de pe la Miazăzi, ce te-nalță în prețuirea tutulor și te fac om mare în Elada, precum zici în epistolia ta.
   Mă bucur nespus că ai scăpat cu viață după ce blestematul ofițir inglez a țintit cu muscheta cătră inima ta neprețuită, ce din inima mea se trage și face parte. Ai dreptate să gândești că numai o minune te-a scăpat și-a abătut din calea sa glonțul cel rău și arămiu din pușcociul cel ghintuit; mulțumescu-ți tare că m-ai luminat despre cum mergea glonțul prin văzduh, învârtindu-se, presupozesc eu, cu mintea mea de femeie, nu dându-se peste cap ci sucindu-se pre direcțiunea deplasațiunii sale. Și totodată dă-mi voie să-ți fac mărturisire de toată amărăciunea mea că ai făcut întrerupere în epistolia ta ca să spui pe-ndelete altora toate cele petrecute, dând glas esplicațiunilor date de Arhangheli, și n-ai găsit de cuviință să-mi spui mie totul de-a fir a păr, nesocotindu-mă vrednică de înțelegere. Minunea ce s-a-ntâmplat cu gloțul vădește iscusința năstrușniciilor din capul tău. Căci într-adevăr, să te ducă mintea până acolo să ghicești cum glonțul prinde să se răcească și puncte de pe fața lui să devină prielnice suflului nostru vital, asta nu-i de nasul a fitecine, fătul meu Mircea. Țăndări de clipe ce-ar fi milenii în lumea noastră — tare frumos grăit-ai, mă jur pe viața mea. Ființe neînchipuit de mici, hrănite cu căldura glonțului — Doamne, ce-ți mai trece prin minte! Popoare de-aramă născute într-un târziu, sute de ghenerații care să construiască un motor mare din stronțiu, cuarț și molibden, și care prin înțelepciunea învățaților săi să vrea să cruțe pieptul tău și s-abată cu-atâta știință glonțul din drum! Asta, liubime făt al meu Mircea, răscumpără cu vârf și-ndesat, zic eu cu mândrie, toate năzbâtiile cele plictisitoare din Solenoid și cele scrieri ale tale cu aripe de flutur, ba dinspre stânga, ba dinspre dreapta, ba dinspre trup, așa cum de la bun început trebuia să mergi, drept înainte, lăsând naibii la o parte flecuștețele umflate fără de măsură ale vieții tale, ci să țintești de-a dreptul. Căci pe bună dreptate zic că ai zărit pe masa celui de-i zice Ingannamorte, făcătorul de toate cărțile ce-a fost scrise și sunt și vor fi în veci, pe bună dreptate, cum ziceam, ai zărit pe masa lui și THEODOROS al tău, măcar că cu oarece trufie l-ai pus alături de Omir și de Longos și de bardul din Eire cu-al său Ulysses; dar, mă rog, treacă, odată și-odată trebuie să-ndrăznim, noi cei din Ghergani și de pre malurile bătrânului Danubius. Ci cu băsnirile cele vechi șu rumânești să se-asemuiască cele ce scrii și să s-adape din ele și să fie tot ce iese din condeiul nostru, cu fast și cu alaiuri și cu luciri de pietre prețioase și cu liubov peste măsură, cum tu povestești cu măiestrie. Și cu tâlc, precum în lupta dintre Sfântul Arhanghel Mihail și potrivnicul său Behemoth și cum naiba-i mai zice, în ziua Judecății de Apoi. Pe toate să le pună-n cumpănă, cum au fost, și-ntr-un târziu să se vadă că Marele Ziditor cumpănește nu atâta omul și păcatele, ci cartea, cum e de bine scrisă, cu osârdie, precum zici, vreme de-o jumătate de veac. Și dacă ea va fi primită-n ceruri, va fi primită și pe pământ. Așa să fie, liubime făt al meu, Mircea. Amin.

A ta maică plină de liubov
Sofiana

Maica Sofiana cătră liubimul ficioriu THEODOROS

Mult liubime ficioriu al meu Tudorică

Îngăduie-mi, rogu-te, întâi și-ntâi o-ndreptare. Ți-am răspuns la fiecare epistolie a ta și n-aș vre să rămână precum în cartea pe care o scrii cu ajutoriul sfinților Arhangheli, cum că ți-am trimis numa foi goale drept răspuns. Nu de alta, dar cinstitul cetitoriu ar pute să rămână cu impresiunea greșită că foile albe nu sunt semn de liubovul negrăit ce ți-l port, ci ar pute crede, ferească Domnul, că sunt analfabetă. De aceea redă, rogu-te adeveriul și spune tot așa cum a fost. Că ți-am trimis carte de răspuns de fiecare dată, la fiecare epistolie a ta.
   Aflu cu îngrijorare că ești bolnav de inemă din cauza Stamatinei, fiica lui Vodă Ghica, și că ai încercat să-ți lecuiești aleanul cu alte muieri, multe la număr. Nu-i frumos ceea ce faci, liubimule ficioriu al meu, căci Cel de Sus osândește desfrâul și preacurvia și nu îngăduie nicio eccepțiune de la Lege, oricât de greu i-ar fi omului duhu. Nu mă învoiesc nici cu cealaltă încercare a ta, mai abitir decât cu afionul, de a-ți găsi ușurare în poesie și pe bună dreptate găsesc că negustoria cu asemenea marfă de desfrâu e oprită în toate ostroavele celei mări vineții precum ochiul furtunii. Și eu sunt scârbită de cei din evul cel nou, precum Callimah sau Teocrit. Mai repede, zici tu, își face lucrarea Athanasios Christopoulos. Și că și mai bine ar fi să te ostenești a ceti Bairon, Miuset și Șatobrian. Dar eu îți dau un sfat și mai la-ndemână, liubimule ficioriu al meu Tudorică. Fă cercare, că știi vorba ceea, cercarea morte n-are, fă cercare, cum ziceam, și cu Cărtărescul, cel ce de atâtea și atâtea ori a dat dovadă că se pricepe și grăiește pentru omul de rând, cu Levantul și cu toate celelalte, de zic unii, cu invidie, că dacă l-ai cetit pe unu, le-ai cetit pe tote.
   Cât despre Stamatina, dragule, am să-ți spun ceva și să nu mi-o iei, rogu-te, spre nume de rău. Neștiind eu prea bine cum stau lucrurile aicea în Ghergani, la cine crezi că m-am dus să fac o-ntrebare? Mi-am zis că n-o fi foc dacă iau un pauz de la a vinde kasso și am dat o fugă la boeroaica Marița, cea de-i copilă a lu Bătrâna câmpineancă. Am găsit-o într-o momentă cât se pote de bună, fără slujitori primpregiur cu mădularu-nvârtoșat și fără țâțele goale. Și ea m-a-ndrumat la un băietan, că acuma ăștia se pricep mai bine decât uominii în etate, pre numele lui Guguloi, ce-i de-o samă cu tine, Tudorică, născut și el pe 4 Făurar.
   Am giuns la băietanul Guguloi dintr-o margine a Gherganilor într-o vineri pe la amiazi și l-am găsit șezând la o masă mare, pe care avea așezată o mesuță cu mulți năsturași și dinaintea ei, lipită, așa, într-o margine, înainte, dar, cum ar veni, în sus, oleacă înclinată, o steaclă cam de aceeași mărime. I-am spus de Stamatina ta și el a apăsat pe un năsturaș și numai ce s-a luminat steacla cu o lumină ca de lună plină, în luna lui Gerar, și odată cu ea odaia toată, și pe ea, în cea lumină serebreană, s-au ivit pe steaclă și au prins a se mișca și a dănțui fel de fel de semne, care mai de care, de m-am îngrozit, drept să-ți zic, Tudorică. Mi-am zis că și-a băgat dracu coada, că de unde să iasă lumina, fără de nicio lumânare, și să se miște semnele, dacă nimica nu le mâna din urmă nici nu le alunga.
   — Acuș o să aflăm adeveriul, tușo Sofiana, a zis băietanul de-un leat cu tine. Stamatina, fiica lui Ghica Vodă, spuseși? Ia să vedem ce zice Vikipedia.
   Și a clămpănit Guguloi pe năsturași, de-i zburau mâinile de colo până colo, dintr-o margine într-alta și zgomot micuț s-auzea din degețelele lui pe năsturași. Se mișcatără semne de colo până colo, buchi or ce-or fi fost și se orânduitără una lângă alta, șir sub șir. S-a zgâit băietanul, s-a tot zgâit și într-o sfârșită a zis:
   — Ghica Vodă n-a avut decât un băiat, și niciun copil de parte femeiască. Asta zice Vikipedia, tușo Sofiano. Și Vikipedia, să știi de la mine că nu minte neam.
   Și-atuncea, vin și te-ntreb eu pe tine, odorul meu, dacă Stamatina nu există, de ce să-ți faci atâta tulbureală pentru cineva care nu există?

A ta maică plină de liubov
Sofiana