Cine nu caută pe undeva un rezumat detaliat n-are nicio șansă să înțeleagă ceva din romanul lui Rushdie. Un astfel de rezumat detaliat poate fi găsit, din fericire, în SuperSummary. Fie-mi permis un lung citat, aproape cuvânt cu cuvânt:
Ismail Smile, născut în Bombay, lucrează ca vânzător ambulant pentru Smile Pharmaceuticals, o companie deținută de vărul său, Dr. R. K. Smile. Ismail are aproape șaptezeci de ani, este necăsătorit și fără copii. După ce a suferit un atac cerebral, Ismail face o pasiune pentru Salma R, o fostă actriță de la Bollywood, acum gazda unui talk show tv.
O pornește prin Arizona cu Chevroletul său (sau poate un Volkswagen Polo!) și la un moment dat zărește o stea căzătoare, drept care își pune o dorință: să aibă un fiu. Pe scaunul pasagerului apare un tânăr, vizibil doar în alb-negru, ca într-o imagine veche de televizor. Considerându-l dar ceresc, Quichotte îl numește „Sancho”.
În acest moment ni se dezvăluie că tot ce am aflat până acum este de fapt o poveste concepută de romancierul indiano-american Sam DuChamp. Avem deci un roman în roman. După ce a scris o serie de thrillere de spionaj cu succes modest, DuChamp a decis să scrie un roman „radical diferit de oricare altul încercat vreodată”. Quichotte este rezultatul.
Perspectiva romanului se schimbă din nou: de data asta se concentrează pe Salma R, pe post de Dulcineea din Toboso. Aflăm istoria ei: fiica unei celebre vedete de la Bollywood, Salma a venit în America la douăzeci de ani pentru a participa la o emisiune TV populară. Acum ea este producător, precum și gazda unui spectacol de succes.
Apoi, o întâlnim pe sora lui DuChamp, numită de narator „Sora” (el fiind „Fratele”). Ea locuiește în Anglia, unde este deputată, fiind prima femeie ne-albă aleasă în Parlament. În cele din urmă, ne este prezentat Dr. R. K. Smile. În calitate de fondator al Smile Pharmaceuticals, se bucură de o bogăție enormă, dar afacerea sa a fost construită pe o serie de practici dubioase din punct de vedere etic, prin care a contribuit la epidemia de dependență de opioide în America.
Romanul se întoarce la Quichotte și la Sancho. Aflăm că Sancho are o dorință proprie: să dobândească un corp fizic și să trăiască o viață normală. Dintr-o dată, această dorință este împlinită. Sancho vrea să-l părăsească pe Quichotte, dar constată că nu poate: o forță spirituală îl leagă de Quichotte. Sancho își dobândește propriul asistent spiritual, un greier vorbitor pe nume Jiminy. Quichotte permite „semnelor spirituale” să-l conducă la Salma.
Călătorind de autostrăzile interstatale, Quichotte și Sancho se confruntă cu abuzuri rasiste și oameni dependenți de opioide. În Kansas, Sancho se îndrăgostește și jură că se va întoarce la iubita lui când căutarea lui Quichotte se va termina.
Povestea Salmei continuă. A fost abuzată sexual de bunicul ei în copilărie; poate ca urmare, suferă de tulburare bipolară și este dependentă de opioide. La sosirea la New York, Quichotte anunță că trebuie să se împace cu sora sa înstrăinată, pe care o numește „Trambulina Umană”. În același timp DuChamp decide să se împace cu familia sa. Află că fiul său a fost arestat pentru hacking și îl vizitează la închisoare. Acolo descoperă că fiul său a fost recrutat de CIA în circumstanțe care se potrivesc cu intriga unuia dintre propriile sale romane de spionaj. Călătorește la Londra pentru a relua legătura cu sora lui, doar pentru a afla că ea este pe moarte, de cancer. În timpul vizitei lui DuChamp, ea ia în mod deliberat o supradoză de opioide pentru a evita o moarte în chinuri.
DuChamp se întoarce în State. După ce s-a împăcat cu sora lui, Quichotte elaborează un plan pentru a o întâlni pe Salma exploatând accesul acestuia la opioidele de care are nevoie pentru a-și menține dependența. Sancho decide că este timpul să se reîntâlnească cu femeia pe care o iubește, dar de îndată ce ajunge în Kansas, legătura lui spirituală cu Quichotte se rupe și Sancho dispare.
Quichotte o întâlnește pe Salma, dar schimbările climatice catastrofale aduc rapid sfârșitul civilizației. Quichotte și Salma călătoresc în California, sperând să se folosească de prototipul unei mașini-portal pentru a scăpa într-o altă dimensiune. Reușesc să călătorească pe un Pământ paralel, dar constată că nu pot respira în atmosfera acestuia și mor.
Planurile narațiunilor alternează, dar noi n-o simțim decât pentru că ne-o spune autorul. Nu că glissando-urile n-ar ține de meșteșugul scriitoricesc, dar atmosfera rămâne aceeași (suntem aici? suntem dincolo? — nu știm), încărcată de detalii nesemnificative (inclusiv numărul de locuitori al fiecărei localități de care se amintește), vorba Johannei Thomson-Corr din The Guardian: „Când dă mai încet zgomotul de fond, [Salman Rushdie] e capabil de o proză frumoasă și lucidă. Dacă ar fi să i se și dezactiveze Google pe computer.”
„Pur și simplu suntem blocați — completează Leo Robson în New Statesman (citat de Wikipedia) — cu un autor înclinat spre lipsă de tact și de gust, ca și lipsă de respect față de timpul cititorului și față de puterea sa de concentrare.”
Rețin totuși, în încheiere, un pasaj memorabil din finalul romanului (p. 455), legat de dispariția lumii (ideea mea obsedantă):
„Ce dispare când dispare totul — nu doar totul, ci și amintirea acelui tot. Nu numai că totul nu își amintește de sine, nu își mai amintește cum era când încă era totul, înainte de a deveni nimic, dar nici nu mai există nimeni altcineva care să-și amintească, așa că totul nu numai că încetează să existe, ci devine ceva ce n-a existat niciodată. Este ca și când tot ce a fost n-a fost, în plus, n-a mai rămas nimeni care să spună povestea, nici marea poveste a totului în totalitatea lui și nici măcar ultima poveste tristă a felului în care totul a devenit nimic, deoarece nu mai există niciun povestitor, nicio mână care să scrie, niciun ochi care să citească, astfel încât cartea despre felul în care totul a devenit nimic nu poate fi scrisă...”
Trad. Dana Crăciun, ed. Polirom, 2021
