Groapa lui Eugen Barbu, un roman remarcabil. Îmi pare rău s-o spun

Singura dată când l-am văzut în carne și oase a fost la scurtă vreme după Decembrie ’89, fugitiv, într-una din acele zile incerte de început, când încă nu se știa cine deține cu adevărat puterea și că securiștii și comuniștii aveau să cadă, hopa-mitică, tot în picioare. Traversam pe zebră bulevardul Magheru, lângă Piața Romană, și el, la fel, în sens invers. Trecea într-o margine, cu capul băgat între umeri, privind în pământ, de parcă tot cerul zilei mohorâte de iarnă i se prăvălise peste cap. După toate mizeriile pe care știam că le făcuse în anii din urmă, după atâta bălăcăreală spurcată (mână în mână cu Securitatea) a intelectualilor ne- sau mai puțin înregimentați, la „Săptămâna” sau pe unde apucase, mi-a venit, așa, un gând — să strig după el, cu toată ura adunată în suflet în atâția ani, „Huo! Nenorocitule!”... N-a fost decât un gând. Dar pe care nu l-am uitat.

Mulți ani mi-a fost silă să deschid vreo carte scrisă de el. Au trecut pe lângă urechile mele zvonurile cu toate acele scandaluri legate de plagiatele lui, fără să-mi stârnească vreun pic de curiozitate... Până la scandalul „centenarului” Eugen Barbu, iscat de penultima „Dilemă veche”, din februarie 2024. Revoltă printre critici, indignare, comentarii acide: cum, ticălosului de Eugen Barbu să-i dedici un centenar? Fondatorul Pleșu s-a distanțat nonșalant de centenar și de revistă, în timp ce șeful-redactor Sever Voinescu, spășit, și-a turnat cenușă în cap; „Dilema veche” s-a dat de trei ori peste cap și a (re)devenit, peste ani, „Dilema” — fără vreo legătură cu „scandalul Barbu”. Au fost și comentarii pro: Groapa ar fi unul dintre cele mai bune romane românești. Măi să fie! Chiar așa? M-am dus și la Barbu Cioculescu și uite ce-am găsit: „Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aș ezita să înscriu printre ele și «Groapa» de Eugen Barbu... Țin să stărui asupra poeziei romanului, care la întâia lui apariție în volum a ridicat și obiecții, necruțându-i-se calificarea de «naturalist». Dacă naturalismul lui Zola și al școalei de la Medan s-au caracterizat prin stăruință exagerată asupra instinctelor brutale și a eredității încărcate, precum și a plăgii alcoolismului, micul univers al «Gropii» se individualizează prin pasiuni primitive, mai adesea sănătoase și printr-un plein-airism robust, iar însăși mizeria și moartea au altă tonalitate, mai puțin sumbră și niciodată repulsivă până la îngrețoșare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii zoliști). Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic.”

Ce pot să spun? Mi-am învins repulsia și am citit Groapa. Și nu regret. Dar nici nu-mi reproșez că am ignorat-o atâția ani, având în vedere numele hulit al autorului, scandalurile de plagiat și anul publicării, 1957, în plin „realism socialist”, presupus a mișuna de activiști de partid sau de „țărani colectiviști” destoinici... Nu e însă nici urmă de realism socialist în Groapa, ci ni se înfățișează cea mai autentică mahala bucureșteană — clanuri de „șuți” supuse câte unui „don Corleone” autohton, alias jupân, crud și lacom, lupte pentru supremație dar și pentru supraviețuire, fărădelegi cât încape, solidaritate infracțională dar și râcă, codoașe și curve, o nuntă cu târguială și o mireasă inocentă, o înmormântare de cămătar deturnată de datornicii însetați de răzbunare post-mortem, negustori ahtiați de avere, haite de câini și hingheri, noroaie și praf, potera. Ș.a.m.d. Și oricât de detestabilă mahalaua, clocotește de viață adevărată. Nu intru în alte amănunte. Câteva capitole degajă o forță de sugestie cu adevărat remarcabilă, cum ar fi capitolul „În câmp la «Cățelu»”, unde niște lăutari se întorc pe înserat de la o nuntă din afara Bucureștiului și îi prind viscolul și lupii pe coclauri pierdute. Groapa nu are un erou principal, nici măcar mai mulți erori principali, deși unii se detașează. Eroul principal al Gropii este mahalaua în toată plenitudinea ei.

Așa că, din păcate, Eugen Barbu, trebuie să recunosc, a scris un roman bun, probabil unul din cele mai bune din literatura românească, așa cum s-a spus. Și conținând pasaje ample care n-ar dezonora oricare altă literatură. Uneori ticăloșia și talentul nu se exclud reciproc.

Eugen Ovidiu Chirovici, Cartea oglinzilor*: o „contribuție” românească la literatura... americană

Eugen Ovidiu Chirovici a dat lovitura — de fapt acum câțiva ani, dar nu s-a „zvonit” la noi decât acum — cu Cartea oglinzilor, scrisă direct în engleză (The Book of Mirrors, 2017) și tradusă în 39 de țări (sau, mă rog, limbi), recent ecranizată la Hollywood, cu Russell Crowe în rolul principal, premiera în România urmând să aibă loc peste câteva zile. Unii, invidioși, ar zice: păi sigur, de la masonerie i se trage; E.O. Chirovici este mason și nu doar atât ci a fost o perioadă și mare maestru al Marii Loji Naționale din România pe vremea când era consilier economic al primului-ministru Adrian Năstase.

Personal, mă îndoiesc că masoneria și rangurile explică succesul. Cum romancierul însuși declară în cel puțin un interviu (prea multe nu i-am citit), a încercat cu manuscrisul cărții (sau cu un fragment din el) la o sută de agenți literari din SUA, dintre care doar zece i-au răspuns: negativ. După care a comutat pe filiera britanică și aici uite că i-a mers.

De unde i se trage succesul peste hotare, atât de rar în literatura românească? Întâi și-ntâi, după cum Chirovici însuși o spune, pentru a o porni pe calea reușitei, o carte trebuie să fie, evident, tradusă, de preferință în engleză. Mai înainte de asta însă trebuie să te prinzi ce literatură „merge” și ce nu. Iar încă și mai înainte — prima condiție — trebuie să fii capabil să produci marfa care are căutare. Și romancierul român iată că a fost capabil.

Pe bună dreptate, Chirovici face, în declarațiile sale, distincția între romanul „literar” și „thriller”. Romancierul român nu dă mari șanse pe piața literară occidentală primei categorii (evident, nici agenții și nici editurile nu dau), și se declară fără complexe autor de thrillere. Nu-i nicio problemă cu asta. Din câte îmi amintesc, și Graham Greene se declara autor de thrillere. Dacă stau să mă gândesc, s-ar părea că tendința generală în romanul contemporan este de apropiere de thriller. Romanul Numele celălalt, al ultimului laureat Nobel pentru proză, norvegianul Jon Fosse, pare să aibă — și el — ceva de thriller. Una peste alta, Chirovici s-a orientat bine.

Este thrillerul Cartea oglinzilor un roman românesc? Ar trebui să fie, având în vedere că E.O. Chirovici e român. Dar în afară de naționalitatea autorului, ascunsă sub o narațiune sută la sută americană, romanul n-are nimic românesc.

În genul „crime fiction” îl încadrează unii, în „murder mystery” alții, „cu o puternică componentă psihologică”, ba chiar și „sophisticated murder puzzle” ș.a.m.d. — recenziile pe care le poți găsi pe internet sunt extraordinar de multe, și elogioase fără excepție.

Despre ce este vorba în roman? Peter Katz, agent literar, primește un fragment de roman scris de un oarecare Richard Flynn, agent de publicitate, care are un roman (autobiografic) de publicat, a cărui acțiune se petrece cu treizeci de ani în urmă, adică la sfârșitul anilor ’80 din secolul XX. Cum fragmentul îl găsește convingător, Peter Katz se-apucă de citit.

Trecem acum în pielea lui Richard Flynn și citim și noi fragmentul. Aflăm astfel că Flynn, student la literatură engleză la Princeton, o cunoaște pe Laura Baines, studentă la psihologie (dar absolventă deja de matematică), cu care urmează să împartă un apartament închiriat. Între ei se naște, predictibil, o relație amoroasă. Laura îl introduce în anturajul profesorului Joseph Wieder, un fel de guru al psihologiei americane, cu proiecte revoluționare în domeniul „gestionării” memoriei, de interes pentru armată, „despre ștergerea sau «aranjarea» unor amintiri traumatizante ale agenților implicați în conflicte militare sau acțiuni secrete”. Și astfel, eroul principal capătă un „job” la profesorul de psihologie acasă, să-i organizeze („digital”) biblioteca.

Rând pe rând se adaugă și alte personaje, cum ar fi Derek Simmons, om la toate, și el în casa profesorului Wieder, Timothy Sanders, un fost (sau actual?) iubit al Laurei, alte personaje observate fugitiv; apoi un manuscris secret al profesorului, pe care Flynn îl găsește într-una din scotocirile sale de rutină în bibliotecă — poate marea ”bombă” în materie de psihologie cu aplicații în influențarea („aranjarea”) memoriei. Etc...

Profesorul Joseph Wieder este asasinat în ajunul Crăciunului 1987 și poliția nu găsește făptuitorul — sau făptuitorii. Problema e că suntem acum în anul 2017 (coincizând cu anul publicării romanului), Richard Flynn a murit, iar restul manuscrisului său e de negăsit, deși fragmentul fusese „highly appreciated” de către agentul literar Peter Katz. Începe căutarea, ale cărei mize sunt două: publicarea romanului complet, un succes literar garantat, și — ca bonus — elucidarea crimei făptuite cu treizeci de ani în urmă. (Având în vedere că romanul este autobiografic, iar personajele se presupun a fi „reale”.) Urmează părțile a doua și a treia, fiecare cu alt narator: John Keller, ziarist/reporter, la care apelează agentul literar Peter Katz pentru identificarea personajelor care apar în fragment, și Roy Freeman, un polițist pensionat, care lucrase, fără succes, la anchetarea cazului de asasinat la vremea respectivă. Alte personaje se adaugă, alte mărturii, alte umbre, alte perspective, alte fire către dezlegarea misterului. Nu intru în amănunte.

Cert mi se pare faptul că romanul e scris cu talent, „păpușarul” Chirovici își manipulează personajele cu abilitate și, ca un bun regizor, reușește să rămână în umbră, după „cortina” narațiunii, plusează și decartează piste plauzibile la masa acțiunii, aruncă cu precizie (relativă) noțiuni-săgeți la ținta teoriei „generalizate” a memoriei falacioase. Realitatea este că odată început, e greu să lași romanul din mână până nu-l citești tot.

Este oare mai ușor să scrii un „crime fiction” decât unul de altă factură? ne putem întreba. Dar să plasezi acțiunea în spațiul american, în comparație cu una în spațiul neaoș de exemplu? S-ar părea că într-un roman polițist, personajele se lasă mai lesne creionate; trăsături de caracter, ticuri („dacă înțelegi ce vreau să spun”), alte caracteristici conjuncturale se lipesc mai ușor de personaje, pot îmbrăca cu mai mult succes scheletul narativ decât în cazul altor genuri de roman. Dar scheletul narativ trebuie să fie beton în romanul polițist (spre deosebire de altele, unde poate fi o lălăială și nimeni să nu obiecteze). Și la Chirovici (aproape) că este.

Spațiul american, pe care îl alege autorul, este prin el însuși mai „universalist” și prin asta mai ofertant, se pare. Oricum, s-ar zice că-i mai ușor pentru autor — dau un exemplu — să folosească toponimele dintr-o țară îndepărtată (și Chirovici uzează de ele cu voluptate, aidoma unui american „a hundred per cent”), și toponimele îl servesc cu bună-credință, printre altele fiindcă nu au pentru autor conotații parazite.

Și-au plasat narațiunea în spații străine, probabil, mai mulți scriitori români — cu exemplul clasic al lui Mircea Eliade. Un exemplu îmi vine însă în minte: Chiril Tricolici, autor de romane polițiste, cu Nebunul din Brent. Deși romanul este unul „angajat”, iar libertatea de exprimare era mai mult decât limitată în 1963, când a apărut cartea, atmosfera „americană”, prezentată în copie, are ceva elemente de autenticitate. Chiar și acolo. Și apropo de copie, aerul de copie a unei realități străine din cartea lui Chirovici este greu de ignorat. Pentru cititorul român. Pentru cel american și de aiurea, probabil că naționalitatea autorului nu prea contează; în particular, pentru cititorul american — o aflăm din înseși interviurile scriitorului — contează să nu vadă pe copertă „traducere din...”. În rest, adaug eu, contează prea puțin numele autorului, extras din pălăria „melting pot”-ul american.

Memoria ne joacă tuturor feste, asta am observat-o, probabil, cu toții, în timp, chiar și fără studii de psihologie. La fel și personajelor lui Chirovici. Intervențiile profesorului Wieder, sau eventual ale Laurei Baines, discipola sa, în alterarea (intenționată, să zicem) a memoriei personajelor sunt mai puțin sesizabile, spre deloc. Dar, mă rog, putem s-o trecem la categoria „piste false”.

Și altfel, cu „Cartea oglinzilor” (și probabil cu alte romane) Eugen Ovidiu Chirovici se desprinde de tiparele literaturii „cu specific național” și se alătură unei lungi liste de scriitori de succes și anonimi în Statele Unite ale Americii, autori de thrillere și de bestselleruri comerciale. Ar fi însă o listă care, dacă ar arăta spre România, ar exista toate motivele să te mândrești cu ea.

Căci în literatura minimalistă și mizerabilistă a zilelor noastre, care se practică în România, și chiar în aceea în care, deunăzi, se dezbătea cu patos (și cu stângăcie) problema țărănească și a mahalalei balcanice, atunci când pe alte meridiane de dezbăteau cu brio enigmele existențiale ale vieții (și altele asemenea), unui roman ca cel al lui Chirovici n-ar trebui să i se aplice tactica bine cunoscută a ignorării („dacă la noi n-a ajuns, înseamnă că nu există” — citat nu spun din cine).

Dar de ce să ne mirăm? Trăim în țara managementului literar în cea mai mare parte leneș, părtinitor, fudul și nu de puține ori obtuz, în perfectă consonanță cu „spiritul” românesc, care defilează sub stindardul „caprei vecinului”.

P.S. Cartea oglinzilor nu este prima operă literară transpusă cinematografic la Hollywood, așa cum crede E.O. Chirovici. A mai fost și A 25-a oră, roman de Constantin Virgil Gheorghiu, după care s-a făcut un film regizat de Henri Verneuil (1967), cu Anthony Quinn în rolul principal și muzica de Maurice Jarre (mă rog, n-a fost Hollywood). Și Tinerețe fără tinerețe, nuvelă de Mircea Eliade, după care s-a făcut în 2007 filmul Youth without Youth, regizat de Francis Ford Coppola.

Editura RAO, 2019