Tombola

Ideea cu tombola mi-a venit peste noapte. Nu că neapărat aveam nevoie de bani, dar era păcat să nu folosim o asemenea ocazie pentru a face un pic de senzație. Aveam toată partea aia de curte la dispoziție — cea unde nimeni altcineva n-avea nicio pretenție. Nu trebuia să fac niciun stelaj pentru obiecte: stelajul era pentru bâlci și pentru trasul la sorți. Aici, nu. Deși tot de tras la sorți era vorba, nu era nevoie să expunem obiectele — oricum, cele mai multe bilete urma să fie necâștigătoare. Iar cele câștigătoare nu trebuiau neapărat expuse. Părerea mea.
   — Foarte bine, a spus tata. Cu alte cuvinte, era de acord. Eu pun la bătaie ceasul deșteptător, fiindcă m-am săturat să mă trezesc în fiecare dimineață cu noaptea-n cap și să mă duc la serviciu. Ai înțeles, da? Sigur că înțelesesem, ce era așa greu de înțeles? Dar tata a continuat: Când zilele seamănă toate una cu alta te întrebi pentru cine te zbați atâta. Pentru cine și pentru ce... Poate c-am spus o prostie. Tu, băiete, să nu te simți vinovat că am făcut vreun sacrificiu pentru tine. N-am făcut. Copilul n-are nicio obligație față de părinți, pe când părintele are față de copil toate obligațiile din lume. Doar că rămâi, așa, c-un fel de nostalgie.
   Mama a venit și ea în completare:
   — Eu pun la bătaie oala cea mare de supă. Și, dacă stau să mă gândesc mai bine, le-aș pune la bătaie pe toate. Toate celelalte vase! Și tacâmuri, și răzătoare, și tigaie, și cuțitul de curățat cartofi, și tot. Fiindcă m-am săturat să fac în fiecare zi de mâncare. Mai ales că în fiecare zi stau să-mi storc creierii ce să mai inventez și de unde și cu ce bani... Tu n-o să te superi că îți spun asta!
   — Tocmai îi explicam că părinții au față de copil toate obligațiile din...
   — Bineînțeles, l-a întrerupt mama cu calm și înțelepciune.
   — Bună idee! Am intervenit și eu. De ce să mă supăr. Doar că cine are să facă de-aci încolo de mâncare? Așa, ca idee. Dumnezeu, cu mila!
   — Am și eu dreptul la un pic de variație, a explicat mama cu același calm.
   Vecina noastră de pe aceeași parte a străzii, de la numărul 31, madam Leonora, n-a stat o clipă în cumpănă să intre și ea în joc. Ea era întotdeauna slobodă la gură.
   — Eu pun la bătaie, a zis, bucuroasă de parcă abia așteptase un prilej, toate fotografiile de la nuntă! Fiindcă nu vreau să-mi mai amintesc niciodată de tâmpenia pe care am făcut-o măritându-mă cu nenorocitul ăla de Toader, care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să fugă în Italia cu boarfa lui! Dacă stau să mă gândesc, a continuat ea cu nostalgie în voce, nici nu-i posibil să te-ndrăgostești de cineva pe care nu l-ai cunoscut în copilărie. Trebuie să ai ceva în comun, să ai la ce să te gândești și să-ți pară rău când gândurile o iau razna. Sigur, poți să ai în vedere și o fotografie din copilărie a individului și să stai să ghicești ce și cum. Dar e complicat.
   A mai venit și vecina de peste drum, de la 42, madam Robescu, care se săturase de făcut pasiențe în lipsa bărbatului ei camionagiu de cursă lungă, care lipsea cu săptămânile.
   — Îmi mănâncă tot timpul afurisitele de cărți! Dacă ar fi toamna, m-aș ocupa de murături, dar acuma în plină vară ce să fac? Și cu seceta asta pe deasupra. Fluieră vântul a pustiu!
   — E al doilea an de secetă! observa și madam Cocoș, de la numărul 35, de pe partea noastră, care venise și ea cu câteva flecuștețe de care se săturase. Și mai toată lumea se săturase de câte ceva și cam de toate. Și toți aveau ceva de care să se lepede. Domnu’ Raul, Motociclistu’, cum îi ziceam noi, proaspăt ieșit la pensie, a venit cătrănit și a trântit la picioarele noastre ditamai lădița cu scule, grea de s-a ridicat de sub ea un norișor de praf.
   — Nu mai am inspirație, a zis el. Nimic nu mai îmi iese din mână ca lumea. A venit timpul să mă folosesc de lucrurile făcute de alții. Nu mai am forță, nu mai am îndemânare și nici idei. Așa că luați lădița și puneți-o la tombolă. Vă dau în scris că n-o să-mi pară rău după ea.
   — Stai, nu te arunca! a încercat tata să-l oprească. Doar n-o să pui la bătaie lada aia cu tot ce-i în ea! Ușurel. Să le luăm bucată cu bucată.
   Dar domnu’ Raul a dat din mână hotărât, a lehamite:
   — Tot! La grămadă!
   — Totul pe-un singur număr? a insistat tata neîncrezător.
   — Nu mai stau să le-aleg!

   Gata, scaunele erau așezate în fundul curții, toate câte se putuseră găsi, așa, în amfiteatru, bilețelele cu numere fuseseră scrise — mă ocupasem de ele personal — și tronam îndărătul mesei, în picioare, având în față glastra cu gură lată în care le pusesem. Ba chiar musafirii, participanții la tombolă, începeau să se adune. Se așezau pe scaune găsind, unii dintre ei, de cuviință să le deplaseze un pic într-o parte sau într-alta — doar așa, ca să strice ordinea. Când deodată a apărut și bunicul, părintele mamei, care ne tratase până în clipa aia cu un dezinteres suveran.
   Adus de spate, iată-l că venea cu pași mici, târșindu-și papucii pe alee. Și fiindcă avea gâtul înțepenit, părea că privește chiorâș pe toată lumea.
   Mama, fericită să-l vadă ieșit în sfârșit din apatie, a sărit în picioare și s-a repezit să-l poftească pe un loc cât mai vizibil.
   Bunicul nu i-a dat nicio atenție. Și-a târșâit papucii către masă și în timp ce mergea șontânc-șontânc și-a dus anevoie mâna la spate, ridicându-și cu greu cotul, și a scos ceva din buzunarul de la spate al pantalonilor.
   — Mai pot să pun ceva la tombola asta a voastră? m-a întrebat. Un obiect de care nu mai am nevoie. Vă-ncurcă la socoteală?
   — Nu ne-ncurcă deloc, bunicule, i-am răspuns bucuros și recunoscător.
   — Atunci ia aici! a hârâit el poruncitor.
   Ceea ce îmi întindea era buletinul de identitate, gri-gălbui și jerpelit, o zdreanță.
   — Nu mai am nevoie de Republica asta Populară de rahat! a spus el. Mă lipsesc de ea! Și, văzându-mă că ezit, a scuturat poruncitor mâna cu buletinul: Ia aici! Și să nu te prind că mi-l mai dai vreodată înapoi!
   Mama și tata s-au uitat cu teamă unul la altul, apoi la madam Robescu și la madam Leonora și la Motociclistu’ și la madam Cocoș și la toți ceilalți din jur și la alții care ar fi putut să fie în jur dar din fericire nu erau. Deocamdată.