Binoclul*

S-a aflat printre puţinele lucruri pe care ai mei le-au luat cu ei, salvându-le, la plecarea în Refugiu, cu destinaţia Vechiul Regat. Era, fără doar şi poate, un lucru care avea valoare. Pentru mine, cel puţin. Nu mă îndoiesc că pentru mama, mult mai de preţ era maşina cusut manuală Singer. Ca şi vasele de menaj, îmbrăcămintea, lenjeria, salteaua, păturile, întregul balot care traversase împreună cu noi tot Vechiul Regat — toate valorau pentru ai mei mai mult decât binoclul...

La Caracal, băieţii din cartier m-au tentat cu un schimb care mi s-a părut la un moment dat greu de refuzat. Erau o ceată întreagă şi, nu-mi dădeam seama de ce, au tratat posibila tranzacţie ca şi cum i-ar fi privit pe toţi. Ca şi cum toţi ar fi avut ceva de câştigat. Mi-au spus: Vrem să-ţi dăm ceva pe binoclul ăla al tău... Şi fiindcă prima mea reacţie a fost să refuz, cel ce ieşise în faţa cetei, un tip cu vreo câţiva ani mai mare (asta însemnând, poate, vreo zece ani) şi cu o vădită autoritate, s-a grăbit să adauge: Stai un pic! nu te grăbi să spui nu. Aşteaptă întâi să vezi ce vrem să-ţi dăm în schimb. Vino cu noi... Şi m-au condus pe câteva străduţe complet necunoscute, am dat câteva colţuri şi, ajunşi în faţa unei case mai arătoase mi-au arătat un avion cu patru motoare construit din lemn. — Uite, mi-au spus, îţi dăm avionul ăsta pe binoclu... Mi-au spus-o cu aerul că Vezi şi tu ce sacrificiu facem pentru tine, binoclul tău nu valorează nici pe departe cât avionul nostru, dar noi totuşi ţi-l dăm, ar fi deci cazul să apreciezi gestul... Era cel mai mare avion–jucărie pe care îl văzusem vreodată. Dar culorile! Dumnezeule, câte culori erau pe el! Inclusiv bulina tricoloră a aviaţiei române pe aripi, pe fuzelaj şi pe cârmă. Şi lemnul — cât de bine lustruit! Ceea ce am apreciat întâi şi-ntâi, din câte mi-amintesc, într-un chip destul de nebulos, a fost că mâini îndemânatice de care nu aveam cunoştinţă robotiseră din greu făcând să iasă la iveală un obiect atât de complicat şi de puternic, iar acum erau dispuse să facă un gest mărinimos, de a se lipsi de acel obiect, în comparaţie cu gestul atât comod ce stătea la îndemâna unuia ca mine, de a se duce să cumpere de la magazin o jucărie oarecum asemenea, dar făcută în fabrică, de muncitori specializaţi, care nu făceau altceva decât să repete mereu şi mereu aceleaşi operaţii, practic să apese pe nişte butoane... Mi-au arătat, dându-le pe rând câte un bobârnac, că elicele se învârtesc ca unse. Şi erau nu mai puţin de patru! Şi, mai mult, că erau atât de fin lucrate că, oricât de mare ar fi fost avionul, şi de greoi la prima vedere, elicele se învârteau chiar şi fără să le atingi, alergând cu el pe stradă, ţinut într-o parte, la nivelul capului. Nici nu ştiu cum de am rezistat ispitei de a face schimbul.

Ceva îmi spunea totuşi că schimbul n-ar fi fost avantajos pentru mine. Şi nici nu eram sigur că tranzacţia avea să se bucure de binecuvântarea alor mei.

Aşa că binoclul a rămas în familie.

Nu cred să-l fi lovit de vreo piatră fiindcă nu văd rostul să fi făcut asta. Şi totuşi binoclul — corpul lui metalic, de alamă — păstrează urmele a numeroase lovituri. De unde au apărut acele lovituri? Nu ştiu. În orice caz, cota mea de admiraţie pentru alamă a crescut... Şi a tot crescut. Alama, metalul întrucâtva asemănător aurului, care îşi putea recăpăta cu uşurinţă strălucirea printr-o simplă frecare cu un petic de pâslă... Ştiu doar că rotiţa zimţată de la mijloc, dintre lunetele obiectivelor, nu mai acţiona lunetele ocularelor, aşa că, lipsit de putinţa de a focaliza, nu puteai vedea clar cu el decât obiecte aflate până la o distanţă nu prea mare. Am urât distanţele mai mari fiindcă nu puteam desluşi detaliile obiectelor aflate dincolo... Ei bine, în privinţa asta pot să spun că întrucâtva am dres binoclul. De bună seamă că dacă rotiţa care trebuia să acţioneze cele două lunete se învârtea în gol, mi-am zis într-un moment de inspiraţie, era fiindcă se pierduse un şurub — se şi vedea locul de unde dispăruse, la mijlocul punţii dintre oculare. Şi fiindcă era foarte greu de găsit un şurub care să se potrivească, eu n-am făcut altceva — şi în asta constat inspiraţia mea — decât să înfig în gaura aceea, în locul şurubului, un cui ruginit. Mare şi grosolan, aşa mi-l amintesc. Întâmplarea a făcut ca mărimea cuiului să fie exact cea potrivită. Şi atunci, după ce am bătut cuiul — cu ciocanul, bineînţeles — deodată rotiţa a încetat să se mai învârtească în gol, şi a acţionat lunetele ocularelor. Mecanismul s-a trezit din adormire. Lunetele au ieşit în chip miraculos din tecile lor, pentru prima oară, ca unse, scoţând la vedere metalul neted şi lucitor al corpului interior al tuburilor oculare — o comoară de luciu pe care nicio clipă nu bănuisem că o ascunde binoclul meu. Poate că, pentru prima oară după cine ştie câţi ani, lumina soarelui se reflecta din nou în acel metal ca şi virgin. Şi atunci, tot pentru prima oară, punând binoclul la ochi, am putut vedea obiecte aflate la distanţe mari, şi anume să le văd cu o neaşteptată claritate.

Am purces desigur la explorare deşurubând toate cele patru lentile. Deşurubând lentilele mai mari ale obiectivelor, ieşea la iveală interiorul celor doi cilindri, negru ca pudrat cu funingine.

Apoi mi-a venit ideea să vopsesc în negru corpul binoclului. Vopseaua am căpătat-o de la proprietarul locuinţei noastre de-atunci. S-a dovedit a fi una de calitate nu prea bună, adică s-a şters destul de repede. Nu de tot însă. Părţile mai ferite de contactul direct cu mâna au rămas încă mânjite cu negru accentuând astfel, printr-o falsă patină, impresia de vechime... Dar cum fusese binoclul cândva, înainte de intervenţia mea? Negru? Nu eram deloc sigur. Oricum, nu mi-l puteam imagina altfel decât galben de alamă. Alama era tot farmecul lui...

Cel mai mult mă distra, în copilărie, să privesc cu binoclul pus la ochi invers, cu obiectivul la ochi şi ocularele îndreptate spre diverse obiecte. Acele obiecte, pe care, altminteri, le recunoşteam fără greş cu vederea mea bună de copil, acum, văzute la distanţe neobişnuite, abia dacă îmi mai păreau cunoscute. C-un dram de imaginaţie, le puteam lua drept obiecte străine de lumea mea familiară. Pe stradă, o maşină-jucărie străbătea câmpul vizual al binoclului şi ocularele îndreptate spre ea o îndepărtau undeva la marginea lumii. Dar şi zgomotul venea, cumva, tot de-acolo, de la marginea lumii. Îmi era imposibil să recunosc trăsăturile trecătorilor de pe trotuarul celălalt, cu toate că de obicei treceau foarte multe persoane cunoscute. Stăteam întins pe pat şi îndreptam ocularele spre vârfurile picioarelor. Lungite neverosimil, le întindeam încercând să ating cu el peretele opus al odăii. Mă simţeam împărţit în două: respiram în lumea de-aproape, iar cu picioarele aveam acces la lumea obiectelor îndepărtate. Ambele, la fel de reale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Femeia din metrou*

Garnitura era de fiecare dată mai goală în partea dinspre coadă. Mircea ţinea să găsească loc pe scaun pentru a citi cele câteva zeci de minute cât metroul îl ducea la destinaţie. Şi de aceea, în aşteptarea metroului, se plasa pe peron cam în locul unde ştia că opreşte ultimul sau penultimul vagon.

Trenul intră în staţie. Putu vedea pe ferestrele defilând prin dreptul lui cum călătorii erau, ca de obicei, tot mai rari către partea din urmă. Uşile se deschiseră şi Mircea intră. Avu de unde să-şi aleagă dintre numeroasele locuri goale. Se aşeză şi, ridicându-şi privirea, o recunoscu numaidecât, aşezată chiar în faţa lui, pe aceeaşi femeie de ieri. Ca să vezi ce coincidenţă! Se părea că avea aceeaşi preferinţă ca şi el pentru coada trenului. Probabil că femeia îl recunoscuse la rândul ei în momentul când se aşezase; de pe faţa ei nu puteai să-ţi dai însă seama fiindcă în acest moment îşi ţinea privirea aplecată în jos. Mircea îşi scoase cartea din sacoşă pregătindu-se de lectură; dar înainte de asta fu curios să vadă dacă femeia era îmbrăcată la fel ca ieri. Nu-şi amintea exact dar se pare că bluza şi-o schimbase. Cum altfel! Doar femeile care se respectă nu se îmbracă la fel două zile la rând. Până şi el purta altă cămaşă şi se întrebă dacă necunoscuta remarcase asta. Coborându-şi însă privirea către picioarele ei, Mircea constată că purta totuşi aceiaşi pantofi de ieri, nişte pantofi galbeni cu căpute înalte, aproape ca nişte ghetuţe, încheiaţi pe mijloc cu un fermoar cu bumb. De ce purta pantofii aceia, atât de neobişnuiţi, cu căpute înalte? Mircea îşi spuse că de bună seamă îi displăcea să-şi etaleze pielea pe sub ciorapul transparent. Trebuie că era o femeie cuviincioasă... Poate chiar mai mult decât atât? Ce însemna să fii o femeie mai mult decât cuviincioasă? Mircea îi fixă bluza de culoare maro spălăcit şi totuşi elegantă, cu unele încreţituri sofisticate în jurul manşetelor. În clipa aceea necunoscuta îşi ridică privirea către el, nu mai mult de o fracţiune de secundă, după care îşi lăsă din nou privirea în jos. Se gândea oare la ceva? Se simţea privită? Studiată? Şi da, şi nu — cam asta se putea ghici pe faţa ei. Şi dacă se simţea studiată, îi făcea plăcere? Sau nu? Puteai să faci numeroase presupuneri despre condiţia ei, despre viaţa ei privată. Sau, mai bine zis, puteai să-ţi pui o sumedenie de întrebări. Era singură? Sau avea familie? — asta era o primă întrebare. Femeia îşi ridică privirea din poală şi, o fracţiune de secundă, îl fixă. De data asta Mircea fu sigur... Fiindcă dacă avea familie — îşi continuă el gândul — comportamentul ei trebuia judecat cu totul altfel decât dacă ar fi fost singură... Comportamentul?... Mircea nu era deloc sigur că din atitudinea ei se putea defini un comportament. Ce comportament? Acum iarăşi nu mai era sigur că femeia îl ţintuise cu privirea acea fracţiune de secundă.

Dacă avea familie, faptul că îşi ridicase privirea spre el — dacă şi-o ridicase — putea să fie semn de înclinaţie spre frivolitate. Dar chiar dacă nu-şi ridicase privirea spre el, atitudinea ei — uşor jenată, uşor provocatoare — era cea a unei femei care se ştie studiată. Ceea ce se citea pe faţa ei era o indiferenţă mimată. Dar cum trebuia să fie o femeie cuviincioasă? Trebuia să fie cu adevărat şi total indiferentă la privirile celor din jur — ale bărbaţilor din jur? Putea oare o femeie, oricât ar fi fost de cuviincioasă, să fie indiferentă la atenţia bărbaţilor din jur? Şi dacă ar fi reuşit asta, ce s-ar fi putut spune despre o asemenea femeie? Că efectiv nu observa că este obiect al atenţiei? Sau, ştiindu-se observată, avea tăria să ignore totul în jur? Tăria sau abilitatea?...

Mircea continua s-o fixeze pe femeia aşezată de cealaltă parte a vagonului. Lăsase cartea pe genunchi, cu un deget strecurat între file, la locul unde îşi întrerupsese lectura. Lângă ea observă un bărbat între două vârste, care citea o carte ţinând-o pe genunchi. Femeia lui nu se uita nici în dreapta nici în stânga. Se uita fix înainte şi puţin în jos; raza privirii ei se oprea undeva în podeaua vagonului, câţiva centimetri înaintea pantofilor lui Mircea. Vezi, asta era de apreciat la femei: atunci când un călător de alături citea o carte sau un ziar sau orice altceva, nu încercau să tragă cu coada ochiului şi să-i fure câteva fraze, deşi se zice că femeile sunt mai curioase; iar dacă se întâmpla totuşi s-o facă, o făceau cu o anumită seninătate, fără a avea aerul acela tâlhăresc al bărbaţilor care trag cu coada ochiului la ceea ce citeşte vecinul; iar dacă se nimereşte să fie ceva picant, cu atât mai bine — asta spune rânjetul lor grosolan, pe care nici nu-şi dau osteneala să şi-l ascundă...

Mircea avea să mediteze la atitudinea femeii pe care o vedea şezând în faţa sa, avea să-i observe gesturile abia schiţate, genele care îi tremurau indecise şi sfielnice înainte de a lansa, ridicându-se pentru o fracţiune de secundă, o privire intensă. Curioasă? Derutată? Întrebătoare? Aliată? Chemătoare poate? Mircea îi aprecie vârsta. Nu era prea greu. Trebuie să fi fost cu până la zece ani mai în vârstă decât el. Către patruzeci? Era o vârstă plăcută la o femeie. Nu avusese de-a face cu femei de vârsta asta, dar intuia la ele o disponibilitate de dăruire pe care cele mai tinere, cu care el avusese relaţii, n-o aveau. Era femeia care, singură fiind, se afla, poate, în situaţia de a pierde ultimul tren. Iar dacă nu era singură, resimţea fără doar şi poate aceeaşi ameninţare de a pierde ultimul tren.

Mircea băgă cartea la loc în sacoşă: n-avea de gând să mai citească pe toată durata acelei călătorii cu metroul. Era mult mai plăcut să stea şi să facă fel de fel de supoziţii cu privire la femeia din faţa lui decât să citească.

***

^*Din volumul de povestiri cu același titlu

„Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” — un citat din Malraux, celebru şi controversat

De fiecare dacă când se pune în discuţie credinţa în Dumnezeu, susţinătorii credinţei se grăbesc să scoată pe tapet — precum asul din mânecă — un citat pretins a fi din Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. Las la o parte faptul că a fi religios nu este perfect echivalent cu a-l venera pe Dumnezeu; există şi alte moduri de a fi religios (v. mai jos). Dar citatul este destul de probabil apocrif. Adică fals.

„Mi-au pus în gură: secolul XXI va fi religios. O profeţie ridicolă; cred în schimb că dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău.”

Este afirmaţia lui Malraux într-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, 1975, cap. 3.
Realitatea este că Malraux a făcut numeroase declaraţii pe această temă, fie în interviuri care au fost publicate, fie în discuţii cu diferite persoane. Discuţiile au fost relatate de interlocutorii săi în fel şi chip şi probabil că nu există motive să le punem la îndoială autenticitatea. De pildă, André Froissard, relatează în Le Point (5 iunie 1993) următoarea versiune:

„[...] fraza lui Malraux despre secolul XXI chiar a fost spusă, depun mărturie, fiindcă a fost rostită de faţă cu mine, în cursul unei conversaţii în biroul de pe rue de Valois. (...) [A] urmat faimoasa formulă care este mereu citată inexact. El n-a spus: «Secolul XXI va fi religios... sau spiritual... », ci «Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc», ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru. Cât despre acel bizar «sau nu va fi deloc», pe care noi îl luăm, într-un chip nu mai puţin bizar, în sens literal, vrea să spună că acest secol XXI, dacă nu va reuşi să-şi regăsească elanul începuturilor inteligenţei pe pământ, va rămâne fără gândire — ceea ce la Malraux echivalează cu a nu fi deloc.”

„Marea problemă a secolului XXI va fi aceea a religiilor” mai afirmă Malraux (Antoine Terrasse, 2000) Şi încă:

„Mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînţeles, fiindcă n-am de unde să ştiu. Ceea ce spun e mai incert. Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară." (Interviu din Le Point, 10 dec. 1975).

Ceea ce complică şi mai mult lucrurile este că Malraux obişnuia să ceară să revadă interviurile sale înainte de a fi publicate, iar uneori intervenea pe manuscris cu mâna lui. Spre exemplu, în acel interviu cu Max Torrès, de care am amintit mai sus, a urmat întrebarea lui Torrès: „O religie ar putea crea acel model om [exemplar]?” La care Malraux răspunde mai întâi: „Fără îndoială.” După care corectează în: „Poate.”
Cert este că fraza lui Malraux a devenit un loc comun şi că pe Internet pot fi găsite peste o mie de site-uri în care este discutată.

„Cuvântul «religie» (de la religio, «legătură» [Malraux alege una din etimologii]) — spune Malraux — se referă la ceea ce îl leagă pe om de Cosmos, de alţi oameni, eventual de zei şi de Dumnezeu. (...) Religia nu înseamnă nici ierarhie, nici organizare instituţională. (...) Faptul religios ţine, pentru noi, astăzi, de domeniul metafizicii.”
„Secolul următor ar putea cunoaşte o mare mişcare spirituală: o nouă religie, o metamorfoză a creştinismului, la fel de imprevizibilă pentru noi, cum a fost pentru filozofii Romei, care au prevăzut sfârşitul, au crezut (au presupus) că va urma stoicismul, nu s-au gândit la creştini.”

Indiferent care va fi fost termenul folosit de Malraux pentru caracterizarea secolului în care deja ne aflăm — religios, spiritual sau mistic —, un lucru e sigur: nici creştinismul, nici vreuna din celelalte religii ale secolului XX, n-au constituit pentru el salvarea de la eşecul spiritual al civilizaţiei moderne.