Binoclul*

S-a aflat printre puţinele lucruri pe care ai mei le-au luat cu ei, salvându-le, la plecarea în Refugiu, cu destinaţia Vechiul Regat. Era, fără doar şi poate, un lucru care avea valoare. Pentru mine, cel puţin. Nu mă îndoiesc că pentru mama, mult mai de preţ era maşina cusut manuală Singer. Ca şi vasele de menaj, îmbrăcămintea, lenjeria, salteaua, păturile, întregul balot care traversase împreună cu noi tot Vechiul Regat — toate valorau pentru ai mei mai mult decât binoclul...

La Caracal, băieţii din cartier m-au tentat cu un schimb care mi s-a părut la un moment dat greu de refuzat. Erau o ceată întreagă şi, nu-mi dădeam seama de ce, au tratat posibila tranzacţie ca şi cum i-ar fi privit pe toţi. Ca şi cum toţi ar fi avut ceva de câştigat. Mi-au spus: Vrem să-ţi dăm ceva pe binoclul ăla al tău... Şi fiindcă prima mea reacţie a fost să refuz, cel ce ieşise în faţa cetei, un tip cu vreo câţiva ani mai mare (asta însemnând, poate, vreo zece ani) şi cu o vădită autoritate, s-a grăbit să adauge: Stai un pic! nu te grăbi să spui nu. Aşteaptă întâi să vezi ce vrem să-ţi dăm în schimb. Vino cu noi... Şi m-au condus pe câteva străduţe complet necunoscute, am dat câteva colţuri şi, ajunşi în faţa unei case mai arătoase mi-au arătat un avion cu patru motoare construit din lemn. — Uite, mi-au spus, îţi dăm avionul ăsta pe binoclu... Mi-au spus-o cu aerul că Vezi şi tu ce sacrificiu facem pentru tine, binoclul tău nu valorează nici pe departe cât avionul nostru, dar noi totuşi ţi-l dăm, ar fi deci cazul să apreciezi gestul... Era cel mai mare avion–jucărie pe care îl văzusem vreodată. Dar culorile! Dumnezeule, câte culori erau pe el! Inclusiv bulina tricoloră a aviaţiei române pe aripi, pe fuzelaj şi pe cârmă. Şi lemnul — cât de bine lustruit! Ceea ce am apreciat întâi şi-ntâi, din câte mi-amintesc, într-un chip destul de nebulos, a fost că mâini îndemânatice de care nu aveam cunoştinţă robotiseră din greu făcând să iasă la iveală un obiect atât de complicat şi de puternic, iar acum erau dispuse să facă un gest mărinimos, de a se lipsi de acel obiect, în comparaţie cu gestul atât comod ce stătea la îndemâna unuia ca mine, de a se duce să cumpere de la magazin o jucărie oarecum asemenea, dar făcută în fabrică, de muncitori specializaţi, care nu făceau altceva decât să repete mereu şi mereu aceleaşi operaţii, practic să apese pe nişte butoane... Mi-au arătat, dându-le pe rând câte un bobârnac, că elicele se învârtesc ca unse. Şi erau nu mai puţin de patru! Şi, mai mult, că erau atât de fin lucrate că, oricât de mare ar fi fost avionul, şi de greoi la prima vedere, elicele se învârteau chiar şi fără să le atingi, alergând cu el pe stradă, ţinut într-o parte, la nivelul capului. Nici nu ştiu cum de am rezistat ispitei de a face schimbul.

Ceva îmi spunea totuşi că schimbul n-ar fi fost avantajos pentru mine. Şi nici nu eram sigur că tranzacţia avea să se bucure de binecuvântarea alor mei.

Aşa că binoclul a rămas în familie.

Nu cred să-l fi lovit de vreo piatră fiindcă nu văd rostul să fi făcut asta. Şi totuşi binoclul — corpul lui metalic, de alamă — păstrează urmele a numeroase lovituri. De unde au apărut acele lovituri? Nu ştiu. În orice caz, cota mea de admiraţie pentru alamă a crescut... Şi a tot crescut. Alama, metalul întrucâtva asemănător aurului, care îşi putea recăpăta cu uşurinţă strălucirea printr-o simplă frecare cu un petic de pâslă... Ştiu doar că rotiţa zimţată de la mijloc, dintre lunetele obiectivelor, nu mai acţiona lunetele ocularelor, aşa că, lipsit de putinţa de a focaliza, nu puteai vedea clar cu el decât obiecte aflate până la o distanţă nu prea mare. Am urât distanţele mai mari fiindcă nu puteam desluşi detaliile obiectelor aflate dincolo... Ei bine, în privinţa asta pot să spun că întrucâtva am dres binoclul. De bună seamă că dacă rotiţa care trebuia să acţioneze cele două lunete se învârtea în gol, mi-am zis într-un moment de inspiraţie, era fiindcă se pierduse un şurub — se şi vedea locul de unde dispăruse, la mijlocul punţii dintre oculare. Şi fiindcă era foarte greu de găsit un şurub care să se potrivească, eu n-am făcut altceva — şi în asta constat inspiraţia mea — decât să înfig în gaura aceea, în locul şurubului, un cui ruginit. Mare şi grosolan, aşa mi-l amintesc. Întâmplarea a făcut ca mărimea cuiului să fie exact cea potrivită. Şi atunci, după ce am bătut cuiul — cu ciocanul, bineînţeles — deodată rotiţa a încetat să se mai învârtească în gol, şi a acţionat lunetele ocularelor. Mecanismul s-a trezit din adormire. Lunetele au ieşit în chip miraculos din tecile lor, pentru prima oară, ca unse, scoţând la vedere metalul neted şi lucitor al corpului interior al tuburilor oculare — o comoară de luciu pe care nicio clipă nu bănuisem că o ascunde binoclul meu. Poate că, pentru prima oară după cine ştie câţi ani, lumina soarelui se reflecta din nou în acel metal ca şi virgin. Şi atunci, tot pentru prima oară, punând binoclul la ochi, am putut vedea obiecte aflate la distanţe mari, şi anume să le văd cu o neaşteptată claritate.

Am purces desigur la explorare deşurubând toate cele patru lentile. Deşurubând lentilele mai mari ale obiectivelor, ieşea la iveală interiorul celor doi cilindri, negru ca pudrat cu funingine.

Apoi mi-a venit ideea să vopsesc în negru corpul binoclului. Vopseaua am căpătat-o de la proprietarul locuinţei noastre de-atunci. S-a dovedit a fi una de calitate nu prea bună, adică s-a şters destul de repede. Nu de tot însă. Părţile mai ferite de contactul direct cu mâna au rămas încă mânjite cu negru accentuând astfel, printr-o falsă patină, impresia de vechime... Dar cum fusese binoclul cândva, înainte de intervenţia mea? Negru? Nu eram deloc sigur. Oricum, nu mi-l puteam imagina altfel decât galben de alamă. Alama era tot farmecul lui...

Cel mai mult mă distra, în copilărie, să privesc cu binoclul pus la ochi invers, cu obiectivul la ochi şi ocularele îndreptate spre diverse obiecte. Acele obiecte, pe care, altminteri, le recunoşteam fără greş cu vederea mea bună de copil, acum, văzute la distanţe neobişnuite, abia dacă îmi mai păreau cunoscute. C-un dram de imaginaţie, le puteam lua drept obiecte străine de lumea mea familiară. Pe stradă, o maşină-jucărie străbătea câmpul vizual al binoclului şi ocularele îndreptate spre ea o îndepărtau undeva la marginea lumii. Dar şi zgomotul venea, cumva, tot de-acolo, de la marginea lumii. Îmi era imposibil să recunosc trăsăturile trecătorilor de pe trotuarul celălalt, cu toate că de obicei treceau foarte multe persoane cunoscute. Stăteam întins pe pat şi îndreptam ocularele spre vârfurile picioarelor. Lungite neverosimil, le întindeam încercând să ating cu el peretele opus al odăii. Mă simţeam împărţit în două: respiram în lumea de-aproape, iar cu picioarele aveam acces la lumea obiectelor îndepărtate. Ambele, la fel de reale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat