Pe poligon, în rândul companiei de T.R.-işti cărora, în treacăt fie spus, uniformele le stăteau ca dracu’, s-a iscat o dispută pe tema: cum e mai corect să se spună, tragere sau tir? Disputa a avut loc fără participarea locotenentului-major, comandantul companiei. Unii au fost de părere că e acelaşi lucru fiindcă tir vine la franţuzescul tirer, care înseamnă nimic alta decât a trage, în latineşte: tragere. (În treacăt fie spus, termenul românesc e mai apropiat de latină!) Alţii au fost însă de părere că tir e mai potrivit pentru a desemna tragerea în sens sportiv, aşa cum de altfel s-a şi încetăţenit, şi că tragerea militară e departe de a avea vreo legătură cu sportul. În sfârşit alţii au susţinut că aici se ascunde una din nenumăratele ipocrizii ale societăţii moderne, care se arată pudică acolo unde n-ar trebui şi inventează termeni diferiţi pentru ceva cu care nu are motive să se mândrească. Fiindcă în definitiv prin ce se deosebeşte tragerea de tir? Nu sunt ambele exerciţii de perfecţionare a măiestriei de a lovi ţinta? Şi ce altceva este ţinta, fie că e reprezentată prin câteva cercuri concentrice, fie printr-o siluetă umană (cât mai depersonalizată din motive tot de ipocrizie), decât un semen denumit inamic? Nu pe acel individ trebuie să fii capabil să-l ucizi indiferent dacă ai exersat prin tragere sau prin tir? Ba parcă tir presupune o doză de cinism pentru că, ajuns eventual pe câmpul de luptă, poţi ucide un om (sau mai mulţi oameni — depinde de cât eşti de zelos) cu detaşarea unuia care face performanţă sportivă.
— Noi toţi cei ce am absolvit facultăţi umaniste suntem infanterişti în rezervă, fără excepţie, să ne fie clar, şi nu trebuie să ne amăgim cu gândul că ţintele noastre vor fi, în caz de război, altceva decât oameni. Dacă în artilerie sau în aviaţie ţinta poate fi o construcţie sau cine ştie ce alt obiectiv militar, infanteristul e pus în situaţia să ucidă oameni.
Cineva a făcut observaţia cinică:
— Oare numai în caz de război sunt ţintele noastre oameni? Sau poate şi în caz de evenimente deosebite? înţelegeţi ce vreau să spun!
Iar altcineva a făcut observaţia la fel de cinică:
— Infanteristul umanist!
Pentru locotenentul-major toată discuţia asta nu era decât limbuţie inutilă, dar nu şi-a manifestat făţiş dezaprobarea pentru că T.R.-iştii erau cu toţii oameni cu studii înalte şi doar asta le era meseria: să spună vrute şi nevrute.
Se trăgea pe grupe. După ce o grupă de T.R.-işti termina tragerea i se încredinţa o altă misiune. Încolonaţi, părăseau linia de tragere, ocoleau câmpul pe lângă gardul înalt de beton şi ajungeau în dreptul liniei ţintelor. Linia ţintelor era deasupra unui val de pământ abrupt, înalt de vreo cinci metri, iar din margine puteai să constaţi că era străbătut de un tunel de beton. Intrând în tunel, observai că deasupra tunelul era descoperit, dar mizeria şi paragina dinăuntru erau atât de mari încât până şi fâşia de cer părea o mizerie. Iar cine îşi imaginase mai înainte, în timpul tragerii, că ţinta stă aşezată într-un dispozitiv automat care sesizează, într-un fel oarecare, lovitura reuşită şi o face să gliseze prompt în jos avea acum ocazia să constate că se înşelase amarnic. Ţintele nu erau de fapt decât nişte plăci de metal gros (şi prin urmare grele) şi stăteau rezemate de perete la capătul unor prăjini lungi, tot de metal. Arătau atât de jalnic, ruginite şi lovite de cine ştie câte mii de gloanţe, încât nici nu se mai distingea dacă pe ele fuseseră pictate cândva cercuri concentrice sau siluete umane. Locotenentul-major le-a explicat că trebuiau ţinute în aşa fel încât să iasă prin deschizătura de deasupra tunelului şi să fie vizibile pentru trăgători. Regula era că atunci când o ţintă era lovită trebuia imediat retrasă pentru ca lucrul ăsta să se observe de către cei ce notau rezultatele tragerii. Cineva a întrebat:
— De unde ştim când o ţintă e lovită?
Ofiţerul i-a răspuns rânjind:
— Simţi în mână o scuturătură, bineînţeles. Şi a adăugat ironic: — Dar nu fiţi şi voi prea pretenţioşi. Mai coborâţi din când în când nenorocitele alea de ţinte chiar dacă nu simţiţi nimic. Infanteristul, nu-i aşa, e umanist. Îl doare sufletul pentru „semenul” său şi, metaforic vorbind, îl mai şi scoate uneori de pe câmpul de luptă înainte să fie ciuruit de gloanţe. Cu care ocazie face şi el ceva folositor: contribuie la îmbunătăţirea rezultatului tragerii.
Dar poligonul nu era singurul loc de tragere. Uneori foloseau în acest scop chiar câmpul de instrucţie de la marginea oraşului, sau mai exact din afara lui, neregulat şi plin de bălţi împuţite. Ca să nu se rătăcească cine ştie pe unde gloanţele trase, aşezau ţintele la piciorul unei ridicături de pământ. Locotenentul-major îi zicea mamelon şi râdea aşteptându-se la un potop de măscări, aşa cum de bună seamă venea din partea trupeţilor cu care era el obişnuit. T.R.-iştii însă nici nu clipeau îndărătul ochelarilor, iar lui rânjetul i se ştergea de pe faţă în timp ce îşi muta privirea de la unul la altul şi nici nu-şi mai dădea osteneala să-şi ascundă dezamăgirea. Iar dezamăgirea, o ştiau cu toţii, putea deveni în orice moment aversiune. Până una-alta însă rămânea mamelon, cu sau fără măscări, cu sau fără rânjete.
Şi fiindcă totuşi treceau drumuri de ţară prin locurile acelea pustii şi depărtate de lume, trebuia interzis accesul civililor cărora le-ar fi dat prin cap să pătrundă în zona de tragere. Aşadar, compania se împărţea şi aici, la fel ca pe poligon, unii primind misiunea să-i împiedice pe intruşi, în timp ce alţii trăgeau în ţintele de la baza mamelonului. Deosebirea faţă de poligon era că aici trebuiau să cuprindă a zonă atât de întinsă încât, o dată posturile de pază fixate, nici nu se mai vedeau unul pe altul.
Stând singur la o margine de drum de ţară, cu puşca la picior, Eugen avea ocazia să constate din nou, dar parcă mai acut decât altă dată, cât de lăbărţată stătea uniforma pe el; deşi era locul unde asta avea cea mai mică însemnătate. Oraşul se vedea undeva în depărtare, răspândind, sub razele soarelui, o lumină albă şi uşor ceţoasă deasupra orizontului, în timp ce în jurul lui creşteau nestingherite bălăriile înalte, neruşinate şi atotstăpânitoare. Vântul care le clătina făcea să se audă în răstimpuri câte un şuier în timp ce le mângâia în trecere capetele ţepoase şi ciufulite. Nici un petic de pământ nu era cultivat cât vedeai cu ochii, iar drumul pe care trebuia să-l păzească Eugen nu se ştia, sau el cel puţin el nu ştia nici de unde vine şi nici încotro duce. Undeva către mijlocul câmpului, la o distanţă apreciabilă, se zărea o gospodărie sărăcăcioasă, singură şi părăsită în toată acea imensitate uitată de lume. Când îşi întoarse privirea din nou în lungul drumului, Eugen observă apropiindu-se un băiat de vreo zece ani. Păşea fără să se grăbească pe marginea drumului, privind în pământ, absent, şi şfichiuia cu o nuia viguroasă tulpinile bălăriilor care îi ieşeau în cale. Le croia metodic şi cu ură deşi, în acelaşi timp, părea să nu aibă nimic personal împotriva lor. Tulpinile cedau sub nuiaua lui, plecându-şi în tăcere florile de purpură, înfrânte.
— Hei, îi strigă Eugen. Opreşte-te!
Băiatul nu părea să-l fi observat şi nici nu dădu vreun semn că se auzise strigat. Continua să se apropie şi să şfichiuiască bălăriile, la fel de absent, poate doar cu mai puţină ură. Hainele de pe el erau aproape zdrenţe, iar în picioare purta o pereche de ghete largi, cu şireturile dezlegate. Eugen îi tăie calea.
— Tu n-auzi? Stai pe loc!
Băiatul îl ocoli fără o vorbă şi fără să-şi ridice măcar privirea spre el. Doar încetă să croiască bălăriile şi îşi văzu de drum.
— Hei, măi nebunule! strigă încă o dată Eugen în urma lui. E zonă interzisă! Se fac trageri acolo. Oricând poate să te nimerească un glonte rătăcit. Tu n-auzi?
Chiar în clipa aceea se răspândi peste întinderea câmpului, venind de departe, ecoul unei împuşcături, urmată de alte câteva. Tir sau tragere? Băiatul se îndepărta, tăcut şi străin, pe drumul ce străbătea câmpul, fără să mai lovească buruienile.
Eugen îşi aminti de paltonul care îi rămăsese mic şi totodată se cam şi rosese, cu ani în urmă, pe la sfârşitul şcolii primare. Ai lui îl vânduseră ca să-i poată cumpăra altul nou. Paltonul fusese gri şi Eugen nu ştiuse cum arăta cealaltă faţă până într-o zi când tata îi arătase pe stradă, trecând pe lângă ei, un băiat cu vreo doi ani mai mic.
— Uite paltonul tău, îi spusese tata.
Dar paltonul pe care îl purta băiatul ce tocmai trecuse era cadrilat, cu nuanţe vii de bej şi de verde şi poate şi altele. Eugen făcuse următorii paşi — mulţi paşi — cu capul întors în urmă, nevenindu-i să creadă că era acelaşi palton gri pe care îl purtase atâţia ani fără să ştie că ascundea sub căptuşeală atâtea culori. E drept că avea o croială familiară, dar acum nu-i mai aparţinea. Băiatul cel străin, cu care nu schimbase nici o vorbă, se îndepărta în lungul străzii, cu capul în pământ, fără să vadă pe nimeni. *** *Din volumul de povestiri Manechine
Publicat în Contrapunct, feb. 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu