La mulţi ani cu sănătate!

Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, I

Precizare. O parte din crochiurile care urmează — regăsite într-un caiet de însemnări din anii ’80 — sunt adevărate, altele sunt doar închipuite. Dar cu siguranţă verosimile. Altele sunt simple exerciţii de amuzament. Căci ceea ce ne-a lipsit atunci, sub vechiul regim comunist, în afară de spirit civic, responsabilitate şi curaj, a fost, poate, umorul. În măsura în care — pentru cei ce îşi amintesc — era cu putinţă să mai ai simţul umorului. Eu unul nu sunt convins.

● Arta cu maşini acaparatoare. Pentru ce muncim, în definitiv? se întreabă oamenii înconjuraţi de maşini acaparatoare de toate felurile, care le macină încetul cu încetul viaţa. Li se răspunde: Pentru o viaţă demnă, pentru frumos, pentru estetică, pentru artă. Dar iată că arta — văzută la TV, la galeriile de pictură, la cinematograf — le înfăţişează invariabil aceleaşi maşini acaparatoare care îi înconjoară şi le macină viaţa.

● Vile la Sinaia pentru „experţii” români. Statul român a încheiat o serie de contracte cu statul iranian al şahinşahului prooccidental Mohammad Reza Pahlavi Ariamer pe diverse domenii ale economiei şi ştiinţei. Printre altele, un contract are drept scop modernizarea reţelei meteorologice iraniene. Drept care, un număr de experţi români în meteorologie au fost trimişi în Iran. Experţi care (între noi fie vorba) sunt fericiţi să primească chiar şi cei 9 $ pe zi cu care îi plăteşte statul român. Oricum, e mult mai mult decât primesc în ţară. Ce ne facem însă că salariile iranienilor sunt sensibil mai mari decât ale „experţilor” români? Iranul este o ţară în curs de dezvoltare. La fel şi România. Dar vezi că — totuşi! — românii sunt experţi! În timp ce iranienii sunt bieţi învăţăcei! Cum o să primească învăţăceii salarii (mult) mai mari! Nu?... Ei bine, autorităţile comuniste au găsit soluţia. Salariile experţilor vor fi — pe hârtie — normale, dar statul iranian le va plăti cash doar cei 9 $ pe zi, iar restul se va vărsa, prin convenţie, în conturi speciale din România. Ce-i cu acele conturi speciale? Ei bine, românii îşi construiesc, cică, cu toţii vile la Sinaia şi, pentru a putea economisi, au convenit acest sistem de plată, care îi fereşte de tentaţia banului peşin. Ingenios, nu?... Iranienii zâmbesc din colţul gurii când aud o asemenea explicaţie. (Strict autentic)

● Zălog. S-a hotărât: de-acum încolo, cu cine doreşte să călătorească în străinătate şi nu are pe nimeni — rude de gradul întâi dar în special părinţi şi copii — care să constituie garanţia întoarcerii respectivei persoane, se va proceda în felul următor: i se va preleva un rinichi, care va fi păstrat într-o bancă specială de organe, în condiţii corespunzătoare, şi i se va reimplanta la întoarcere... Permiteţi o întrebare, vă rog? Şi dacă persoana respectivă va alege să trăiască... acolo... cu un singur rinichi?... Ieşi afară, măgarule!

Şi iată şi camera frigorifică a Securităţii, unde rinichii persoanelor care călătoresc în străinătate (Occident) aşteaptă întoarcerea posesorilor de drept: sertare cu inscripţii conţinând datele personale: nume, prenume, data naşterii etc.

● Un „6 Martie” fără protagoniştii lui consacraţi. Dintre cei desemnaţi să aducă la cunoştinţa publicului „noile realităţi politice”, unii îl înfăţişează pe Ceauşescu printre înfăptuitorii „actului” de atunci. Alţii, dintr-o urmă de pudoare, se fac că plouă.

● Control la magazinul de alimente. Brusc, se închid uşile. Se ivesc ca din pământ controlori special instruiţi. „Dumneata ce-ai pus în gură, ia să vedem!”. Controlorul bagă în gura suspectului două degete de expert şi scoate o bomboană de ciocolată.

— De unde o ai? Legitimaţia dumitale! Cum care? Legitimaţia de serviciu! Să vedem şi noi cum se face că baţi străzile la o oră la care trebuia să fii la lucru!... Dar dumneata? Ce-ai în gură? Aha! O măslină! Alţii ar da orice să le poată pune pe masă copiilor o măslină sau două, iar dumneata mănânci măsline pe stradă! Frumos, nimic de zis!...

Un client protestează:

— Regulamentul prevede să vă ştergeţi pe mâini cu un şerveţel după fiecare control, sau să lucraţi cu mănuşi de cauciuc.

— Dumneata să taci!

● Multă căldură. Tovarăşul X l-a primit cu căldură pe tovarăşul Y, care la rândul lui i-a transmis salutul călduros al tovarăşilor W şi Z...

Întrevederea s-a desfăşurat într-o atmosferă călduroasă.

La despărţire şi-au luat unul de la altul un călduros rămas-bun.

Consumul de căldură a fost atât de mare încât cetăţenilor nu le-a mai rămas pic de căldură în locuinţe.

● Spaţii publice. „Dumneata ai afirmat... (urmează o afirmaţie; oricare afirmaţie; de exemplu, că votul este un drept, nu o obligaţie; sau că magazinele sunt prost aprovizionate), ceea ce este în contradicţie cu linia partidului” „Din câte ştiu, Constituţia garantează dreptul la libera opinie.” „Dacă ţi-ai păstra opinia în minte, atunci da. Dar dumneata ţi-ai exprimat opinia în public! Ceea ce înseamnă agitaţie!” „Rămâne de stabilit ce înseamnă «a te exprima în public». Ce înseamnă «public»? Câte persoane? O persoană înseamnă «public»?” „O persoană, nu. Dar un grup de persoane înseamnă deja «public».” „Câte persoane? Două persoane înseamnă «public»?” „Nu. Două persoane nu înseamnă.” „Atunci, câte? O clasă de elevi, presupun că da. Dar o jumătate de clasă?” „Depinde de împrejurări. Depinde de aşezarea acelei jumătăţi de clasă. Pe coridor, în picioare, în jurul vorbitorului, elevii ar putea să nu fie consideraţi «public». Dar aşezaţi în bănci, da. Fiindcă această aşezare a elevilor garantează «poziţia» lor de persoane dispuse să recepteze idei şi cunoştinţe”...

● Toasturi interminabile. Toasturile a doi şefi de state comuniste la un dineu. Toast al celui dintâi, care nu se mai isprăveşte, în timp ce al doilea, aşezat alături, începe să-şi piardă răbdarea, mai ales că salivează după bunătăţile de pe masă. Când i se pare că acuma gata, se încheie, mâna i se întinde pofticioasă către castronelul cu icre negre. Ei, dar nu! Primul şef de stat n-a terminat încă, fir-ar să fie:

— Dar! să nu uităm îndatoririle internaţionale ale ţărilor noastre, accentuează el. Care, împreună, trebuie să facă faţă alianţelor statelor capitaliste, să dea o ripostă hotărâtă provocărilor de tot felul...

Mâna celui de-al doilea se întinde din nou către castronelul cu icre negre.

— Dar! — reia cel dintâi toastul — să nu uităm bunele relaţii tradiţionale dintre ţările noastre...

— Care, în momentele de cumpănă ale istoriei, au ştiut să-şi dea mâna şi să...

Ş.a.m.d.

Astfel că în mintea celui de-al doilea şef de stat încolţeşte gândul răzbunării. Pe care îl pune neîntârziat în practică.

Ţine la rândul lui un toast, pe care îl lungeşte cât îi stă în putinţă, cu nenumărate „Dar să nu uităm”-uri. În timp ce primul şef de stat salivează după delicatesele de pe masă.

● Ăştia-s toţi? Şeful statului îşi ia rămas bun de la o înaltă persoană oficială, la aeroport. Dar, ca de obicei, sunt de faţă miniştri, ambasadori — cu toţii aliniaţi într-un şir lung de persoane oficiale. Şeful statului trece dând mâna cu fiecare, însoţit de secretarul său, care urmăreşte cu atenţie respectarea protocolului diplomatic. Ajuns la capătul rândului, şeful statului se întoarce către secretar c-un gest zglobiu de uşurare, depărtându-şi braţele:

— Ei, s-ar zice că ăştia-s toţi, nu?

Secretarul îi face un semn discret cu capul:

— Mai e şi dumnealui.

— A! exclamă şeful statului şi, cordial, dă mâna cu ultimul rămas.

● Împărţirea sectoarelor de supraveghere la Securitate. Unul capătă Spitalul Caritas. „Cum să mă duc la spital? Ca medic?” „Ca medic nu faci mare brânză”, i se răspunde. „Atunci, ca pacient? Nu vreau! Trebuie să iau doctorii şi să-i las să-mi facă injecţii! Nu vreau!” „Să ştii că avem destui care sunt gata s-o facă. Iar cu cei ce fac mofturi cred că ştii cum procedăm”.

● Bun spiritual? Gazul metan este un bun material, sau spiritual?

● Risipa şi prezidentul. Din maşina prezidenţială, strada se vede derulându-se în goană. Şeful statului, nemulţumit, arată către un jet de apă care ţâşneşte la marginea trotuarului dintr-o conductă spartă. Convoiul prezidenţial opreşte în apropierea jetului de apă. Şeful statului coboară din limuzina sa neagră super-long. Imediat, toţi însoţitorii săi din coloana oficială, miniştri, secretari de stat, prim-secretari, fel de fel de responsabili, se grăbesc la rândul lor să coboare. O cascadă de portiere trântite. Oficialii se precipită în jurul şefului statului, fiecare în mână cu blocnotesul şi cu pixul gata pregătite.

— Aici, rosteşte şeful statului, avem un exemplu tipic de risipă şi de neglijenţă în serviciu! Şi de incompetenţă! Când o ţară întreagă face eforturi să reducă consumurile pentru a putea să ne îndreptăm eforturile pentru satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale poporului, ale cetăţenilor cinstiţi, ale eroicei noastre clase muncitoare, unii îşi permit să doarmă în birourile lor călduţe şi să tolereze...

Ş.a.m.d.

Cu blocnotesurile în mână, oficialii notează de zor...

Maşinile din convoiul prezidenţial s-au pus din nou în mişcare.

Şeful statului arată foarte nemulţumit.

● Înmormântare de fructe şi legume. Un cărucior cu fructe este scos din depozit. Vânzătorul, într-un halat alb soios, îl împinge alene pe stradă, în căutarea unui loc potrivit de vânzare, la marginea pieţii. După el, un cortegiu întreg de cumpărători, păşind încet, cu mutre întunecate (din cauza vremurilor), pândeşte momentul opririi pentru a se năpusti să cumpere. Un veritabil cortegiu funerar. Vânzătorul se opreşte brusc şi, de la înălţimea poziţiei sale sociale, de deţinător de bunuri materiale, oarecum înduioşat de mutrele lor pleoştite, îi ceartă părinteşte pe umilii cumpărători: „Ei, ho! Că doar nu le-ngropăm! Pentru voi sunt! Aveţi niţică răbdare, ce dracu’!”

● Testare de devotament. O echipă de zidari este selecţionată dintr-un lot deja selecţionat, pentru a lucra la un palat al dictatorului. Li se pun întrebări, una mai absurdă decât alta, în vederea testării „devotamentului”.

● Lozincă. Lozincă în holul Facultăţii de filologie: Tovarăşi, să acordăm corect predicatul cu subiectul!

● Titluri în trecut. Se acordă titlul de „Erou al Republicii Socialiste România” unor înalte personalităţi istorice din ce în ce mai îndepărtate în trecut, până la Descălecat. Evident, post-mortem. Deşi, nu-i chiar evident.

● Alarmă aeriană cu peşte. O paralelă: Alarmă aeriană (în timpul războiului) şi populaţia fugind bezmetică să se adăpostească. Şi (în plină epocă de aur): ...În Piaţa Obor, o voce din mulţime răcneşte: «Peşte în hală!» Şi populaţia se năpusteşte bezmetică să se aşeze la coadă...

● Precauţii olimpice. La spitalul de nebuni vor fi internaţi pe durata „Universiadei” circa trei sute de „nebuni” care, altfel, te pomeneşti că ar putea să strige pe stradă „Vrem carne!” şi cine ştie ce alte asemenea năzbâtii. Vă daţi seama ce s-ar întâmpla? (Strict autentic)

● Planuri răsturnate. Virgil Tănase emigrează în Franţa, unde îşi termină studiile universitare şi, după legile franceze, devine, în circa doi ani, cetăţean francez. Publică o mulţime de articole — atacuri la adresa familiei „imperiale” din România. Dictatorul, furios, îl cheamă pe Colonel şi îi ordonă să plece numaidecât în Franţa şi să pună capăt mârşăviilor lui V.T. Cu care prilej va trebui să se ocupe şi de Paul Goma, care urmează să aibă un atac de cord.

Colonelul pleacă în Franţa, dar, în loc să aducă la îndeplinire misiunea, se adresează în secret «Sûreté»-ului francez, căruia îi dezvăluie totul. Se ajunge la un plan: V.T. va fi ascuns, urmând ca presa să nu fie încunoştinţată, bineînţeles, astfel că dispariţia lui V.T. este anunţată ca fiind opera „mâinii lungi” a Securităţii româneşti. Atacul asupra lui Paul Goma este pus la cale în aşa fel încât să se creadă că tentativa a fost zădărnicită printr-o întâmplare (cineva din casă să fi luat paharul destinat lui Goma şi să-l fi vărsat, sau cam aşa ceva).

Colonelul se întoarce în ţară, raportează că l-a lichidat pe V.T., că tentativa asupra lui Paul Goma a eşuat (deocamdată). Este decorat... După un timp cere să plece împreună cu familia, promiţând că se va ocupa din nou de Goma... Pleacă şi întreaga maşinaţie este dată publicităţii. François Mitterand, care plănuise o vizită în România, îşi contramandează vizita deoarece „are agenda de lucru prea încărcată”.

Iar în ziare, dictatorul asasin zâmbeşte candid pe pagina întâi şi pe următoarele. (Strict autentic)

● Litere mari la maşina de scris. Nevoind să se afle că vederea i-a slăbit, dictatorul a comandat, pentru cancelaria sa şi pentru toate ministerele, maşini de scris cu caractere speciale, de două ori mai mari decât cele obişnuite. La fel ca şi Mussolini. (Strict autentic)

● Lichidare de terorişti à la Ceauşescu. Trei indivizi atacă un post de miliţie şi îşi procură arme. Apoi, pe drumul către aeroportul din Timişoara, opresc un autobuz şi îi iau ostatici pe călători, vreo douăzeci la număr. Răpitorii transmit Guvernului român că cer un elicopter şi cincizeci de mii de dolari. Aceasta se întâmpla în ziua de 23 august 1981, chiar în timpul „manifestaţiei”. Cei ce priveau la TV tribuna oficială din Piaţa Aviatorilor din Bucureşti, au putut vedea cum şeful Securităţii i-a şoptit dictatorului ceva la ureche. Îi relata cazul şi îi cerea instrucţiuni („indicaţii”). Dictatorul a spus: „Lichidaţi-i!”.

Şi au fost lichidaţi — terorişti şi ostatici laolaltă.

Iar unii, astăzi, încă mai văd „faţa umană” a fostului dictator. (Strict autentic)

● Benzi industriale migratoare. Ministrul industriei uşoare s-a lăudat că la fabrica de pâine din Berceni sunt în funcţiune două benzi de fabricare a pâinii. Dictatorul a dorit să vadă fabrica. Dar fabrica nu avea benzi. Drept urmare, înainte de vizită au fost demontate la Ploieşti şi aduse în pripă două benzi la fabrica din Berceni. Fiindcă dictatorul nu putea fi indus în eroare! Iar un ministru, fie el şi al industriei uşoare, se cuvine să fie un om de cuvânt! (Pare-se, strict autentic)

● „Revoluţionaritate”. Înainte de a lua hotărâri, dictatorul (dovedindu-se genial) consultă de fiecare dată o comisie specială, înfiinţată de el însuşi, având însărcinarea să evalueze un „indice de revoluţionaritate”, care, pentru a se garanta liniştea şi siguranţa statului, nu trebuie să atingă valori prea ridicate. În caz contrar, hotărârile ar provoca reacţii nedorite. [V. Adam Schaff: Istorie şi adevăr — cap. d. Revoluţia franceză.]

„Indicele de revoluţionaritate” ar putea să se bazeze, printre altele, pe considerente de similitudine cu situaţii asemănătoare din alte epoci istorice şi din alte state.

● „Înlocuitori”. În legătură cu unul din expedientele la care recurge statul comunist pentru a face faţă aprovizionării mai mult decât precare a populaţiei, şi anume acela al „cafelei cu înlocuitori” (expresie care a câştigat teren, cu tendinţă de a elimina expresia anterioară de „surogat” — în definitiv, politica termenilor joacă un rol tot mai mare), a apărut o mică anecdotă.

De ce nu se mai bea cafea naturală în familie? Din următoarele motive: soţul nu mai bea cafea naturală cu soţia fiindcă nu vrea să strice orzul pe gâşte (printre „înlocuitori” sunt, zice-se, orzul şi ovăzul, delicatesa cailor, de unde şi porecla de „nechezol”), iar soţia nu mai doreşte s-o bea cu soţul fiindcă preferă s-o bea cu... înlocuitori.

● Recondiţionare cu blocnotesuri. La o Plenară, marele C vorbeşte despre recondiţionarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei. Toată asistenţa notează sârguincios.

● CIIC. S-a instituit, prin decret prezidenţial, CIIC, Comisia pentru Investigarea Inscripţiilor din Closete.

● Meşterul Manole cel Nou. Adevăraţii autori ai „operelor” marelui C dispar unul câte unul. Se invocă Legenda Meşterului Manole — element de tradiţie în... dispariţia autorilor.

„Dacă atunci a fost aşa, de ce ar fi astăzi altfel? Mai ales că ceea ce au creat ei — cei de azi — nu-i cu nimic mai prejos decât Curtea de Argeş.”

● Portretul de marţi 13. Editorul calendarului a fost aspru muştruluit că a ales (şi) ziua de marţi 13 pentru a plasa portretul dictatorului.

Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, II

● Antrenorul suprem. Mare meci de fotbal — România-Italia. TV. Prin locuinţele muritorilor de rând fiecare priveşte meciul în felul său. Marele C are şi el felul său — obişnuit — de a urmări transmisia. Interior somptuos, sală de proiecţie privată. Marele C înconjurat de „consilieri”, fiecare cu blocnotes, gata să noteze orice „indicaţie”. Meciul decurge nefavorabil României. Vădit iritat, marele C dă dispoziţie să fie înlocuit jucătorul X, să fie sancţionat jucătorul Y, antrenamentul să cuprindă driblingul cutare, lovitura la poartă cutare, iar în final să fie adus la el antrenorul echipei naţionale. Şi cutare, şi cutare...

● Monitorizarea entuziasmului. O grandioasă adunare omagială. Se scandează numele Ceauşescu. Camere TV ascunse „baleiază” asistenţa şi... Undeva într-o încăpere „specială”, câţiva securişti stau cu ochii aţintiţi pe monitoare: cei ce nu arată destul „entuziasm” sunt notaţi.

● Petiţionari prea morocănoşi. Un birou sus-pus unde se primesc petiţii. Funcţionara, unsă cu toate alifiile, glumeşte cu fiecare petiţionar. Dar glumele ei sunt un test: cei ce rămân morocănoşi sunt suspecţi. Drept urmare, îndată după plecarea petiţionarului, funcţionara pune o cruciuliţă într-un colţ al petiţiei, semn că petiţionarul n-ar strica să fie un pic verificat. [Pentru simţul umorului — v. textul pentru obţinerea autorizaţiei de deţinere a maşinii de scris.]

● Coşmar cu execuţie. S. a avut un coşmar. Se făcea că administratorul blocului a venit să verifice dacă toate robinetele din apartament funcţionează bine, şi că dintr-un robinet de la bucătărie curgea un firicel de apă. S. neglijase să cheme instalatorul, aşa că în bucătărie apa curgea fără încetare de câteva zile. Iată însă că în urma administratorului se iveşte un pluton de soldaţi cu puştile pe umăr: plutonul de execuţie. Şi S. sare de sub plapumă la detunătura armelor.

● Transparenţă avant la lettre. În spiritul eticii şi echităţii socialiste, vor fi fabricate numai pungi de plastic transparente, ca tot omul de pe stradă să vadă ce duce semenul său acasă, eventual să poată fi întrebat unde a găsit cutare şi cutare, iar la o adică înfierat pentru bunuri procurate „pe din dos” sau „pe sub tejghea”.

● Coşmarul privatizării. Anticipaţie genială. Ceauşescu avu un coşmar. Se făcea că prin forţa legii, pe care el însuşi o dăduse, o mulţime de oameni dăduseră năvală să cumpere „acţiuni”. Chiar cei apropiaţi lui, chiar şi membrii familiei sale o făcuseră. Industria era ameninţată să redevină privată. Şi, ceea ce era încă şi mai rău, el însuşi nu se putuse abţine şi — prin mijlocitori, desigur — cumpărase „acţiuni” la cele mai mari întreprinderi din ţară. C se trezi îngrozit: bine că fusese doar un vis.

Dar C rămase pe gânduri: măcar în vis soarta îi fusese favorabilă, adică îi hărăzise lui personal beneficii mari de pe urma „acţiunilor” cumpărate. Cumpănind bine, C dădu ordin ca legea cea nouă să fie neîntârziat abrogată.

● „Principiul dominoului”. Răsuflu uşurat că şi alţii se întreabă de fapt cine trage sforile pe lumea asta. Şi mă simt dezamăgit la gândul că manipularea lumii este nu atât o chestiune de crime, cât mai curând de influenţare prin alte mijloace, de natură să nu atragă oprobriul public, ele neimplicând neapărat violenţa.

Şi încă: pe traseele manipulării nu prea ai prilejul să întâlneşti oameni „de suflet şi inimă”. Ceauşescu şi clica lui sunt cu toţii oameni de inteligenţă submediocră. Din când în când, C dezleagă cuvinte încrucişate. Şi se descurcă foarte greu. Testele de inteligenţă dau rezultate catastrofale.

Ignorând cu desăvârşire amănuntele, C vădeşte o capacitate neobişnuită să sintetizeze tabloul de ansamblu, deşi tabloul are mai degrabă un aer halucinant, dar prin asta nu mai puţin sintetic. Au loc discuţii filozofice pe tema acestei capacităţi neobişnuite a lui C.

● Marochinărie academică. Al 29-lea Simpozion internaţional de marochinărie. Grupa de lucru „Genţi, sacoşe de voiaj, curele, curele de ceas, geamantane de piele, geamantane din materiale sintetice”. Se prezintă mostre: Iată această geantă, iată cum se închide acest fermoar, iată cum se pliază astfel că poate încăpea şi în buzunarul unei uniforme şcolare pentru clasele V-VIII. Pentru orice eventualitate. Etc.

● Rotile economice. Pentru economie de combustibil şi pentru rapiditatea deplasării se va stimula folosirea patinelor cu rotile. Se va construi o fabrică în acest scop.

● Stână falsă. Pădurea a fost tăiată pe coama dealului, „orăşelul constructorilor” e aproape gata. Excavatoarele au şi început să sape groapa pentru fundaţie, iar drumul de acces a fost deja construit. Când, iată că vine tovarăşul Ceauşescu şi spune: Nu! Nu-i bine aicea. Mutaţi amplasamentul uite acolo. (Arată — pardon, indică — peste trei dealuri). Acolo unde se vede o stână!

Totuşi cheltuiala a fost până acum de câteva milioane bune. Din ce „fond” s-o scazi? Ce-i de făcut?... Frământări, tristeţe, dezorientare în rândul antreprenorilor şi proiectanţilor. Până când, deodată, se găseşte o minte luminată care vine cu ideea salvatoare: se va muta stâna în vecinătatea amplasamentului „indicat”!...

Aşa că la următoarea „vizită de lucru”, prima întrebare pe care o pune C este: „S-a mutat amplasamentul?... Unde-i stâna, ia să vedem.” I e arată stâna, în vecinătate. „Aha, bun. Mda, aicea-i bine.” Şi pleacă satisfăcut. (Pare-se, strict autentic)

● Abonamente imorale. Propunere: — Să se înfiinţeze abonamente la produsele deficitare — cosmetice, insecticide ş.a.m.d. Atunci omul s-ar abona şi, aşteptând acasă în linişte, şi-ar vedea de treabă.

Obiecţie: Da’ de ce? De ce să-i favorizăm pe cei ce aşteaptă fără să mişte un deget? De ce să nu fie cei ce se zbat beneficiarii produselor cu pricina? Adică cum, unii să umble toată ziua după produse şi să nu se aleagă cu nimic? Iar alţii să stea acasă, la căldurică, şi să se aleagă cu produse? Doar fiindcă şi-au făcut abonament? Păi cum vine asta? Unde-i etica şi echitatea socialistă?

● În curând, dinţii de aur. HCM privind inventarierea dinţilor de aur.

— Se vor scoate?

— Nu, deocamdată rămân acolo unde sunt.

● Distracţie cu miniştri la microfon. „Prinţul moştenitor” se însoară. Nuntă mare. Ca de obicei, se îmbată ca un porc. Mireasa îi atrage atenţia să nu se dea în spectacol. El o loveşte trântind-o la pământ. Nuntaşii se distrează. „Prinţul moştenitor” îi pune pe miniştri să cânte la microfon. „Hai, hai! Nu mai face mofturi!”

● Măsuri pentru creşterea natalităţii. Campanie de propagandă. Ministrul sănătăţii îi atrage dictatorului atenţia că există unele circumstanţe potrivnice, cum ar fi dificultăţile de aprovizionare cu alimente (şi altele, bineînţeles). Dictatorul îl lasă să vorbească. După care: „Nu crezi că te-am ascultat destul? Eu n-am vreme de pierdut cu tot felul de fleacuri! Mă aşteaptă naţiunea. Cu toate că nu merită. Oameni ca mine se nasc o dată la cinci sute de ani.”

● Uniforme populare cu pistol. În piaţa unde va avea loc marea horă „populară”, cu cei doi C în mijloc, soseşte un autobuz cu dansatori. Bineînţeles că dansatorii sunt dintre „băieţi”. Coborând din autobuz unul câte unul, îşi potrivesc „uniformele populare”, îşi pipăie pistoalele să se asigure că sunt la locul lor... (Dar înainte de asta, iată o fotografie din ziar; privindu-i pe dansatori, ai jura că sunt profesionişti. Şi, ce-i drept, sunt... profesionişti.)

● Fără muniţie după Sadat. În urma asasinării lui Anuar El Sadat, în 1981, la o paradă militară, de către militari aparţinând Jihadului islamic egiptean, Ceauşescu ia hotărârea să nu se mai livreze muniţie echipelor de pază de pe traseele pe care urmează să le străbată, pentru a n-o păţi la fel. (Strict autentic)

● Sărbători prea lungi. Cică s-ar fi votat un decret ca sărbătorile naţionale de două zile să nu dureze mai mult de una singură.

● Titrări à la TV Română. Film italian. O companie petrolieră, Benzo–Chemical, vrea să construiască o rafinărie lângă un orăşel italian de coastă. Populaţia orăşelului iese în stradă să protesteze împotriva proiectului, temându-se că rafinăria va polua apele mării. Mulţimea scandează Raffineria–porcheria!... Românii înţeleg foarte bine, nu-i nevoie de nicio traducere. Şi totuşi!... Cum adică, orice rafinărie e o porcărie? Păi industria românească se poate mândri cu o mulţime de rafinării... Şi deşi este puţin probabil ca filmul italian să trezească apetitul românilor pentru proteste de stradă, totuşi paza bună trece primejdia rea, cum zice proverbul. În consecinţă, Televiziunea Română titrează: Rafinăria Benzo–Chemical este o ticăloşie! Nu toate rafinăriile! Doar Benzo-Chemical. Şi nu porcărie, căci porcărie e un cuvânt care zgârie urechile sensibile ale românilor. Ticăloşie!

Se dă filmul My Fair Lady. După ce profesorul Higgins a reuşit să o remodeleze pe Miss Doolittle transformând-o din florăreasă într-o doamnă, la o sindrofie a lumii bune aceasta stârneşte uluire şi admiraţie în rândul invitaţilor. Printre care şi admiraţia unui celebru profesor de fonetică, Zoltan Karpathy, care, invitat să se pronunţe, judecând după accent, asupra originii drăguţei domnişoare, decretează: „She’s Hungarian!”... Unguroaică? se încruntă kulturnicii de la TVR? Exclus! Publicul românesc ar fi oripilat! Drept care se titrează: „E străină”!

Într-un film cu Stan şi Bran, Stan coboară val-vârtej dintr-un apartament de bloc jos în stradă, părându-i-se că a fost cutremur. „I thought it was an earthquake!” Ceea ce devine, în limbajul funcţionarilor TVR: „Am crezut că-i lată!” Şi aşa se titrează. Vezi bine că telespectatorului român, sensibil cum este, nu trebuia să i se reaminteacă de cutremur. (Strict autentic)

● Legenda Meşterului Pandele. Televiziunea Română realizează pe la mijlocul anilor ’80 un filmuleţ satiric despre „deficienţele” din construcţii, având la bază Legenda Meşterului Manole. Cenzura nu poate accepta însă batjocorirea „mitului fondator” al creativităţii neaoşe! Vine directivă de sus ca filmul să fie refăcut păstrându-se satira (căci îndreptarea lipsurilor este — nu i aşa? — necesară), dar folosindu-se un alt nume. Adică cum alt nume? Pentru un singur nume schimbat, alţi bani, altă distracţie? Totuşi cuvântul de ordine (unul din ele) este economie. Aşa că va fi păstrată pelicula turnată, iar pentru nume se va căuta unul apropiat de Manole pentru a nu strica sincronul. Fie deci numele lui Manole, Pandele! Şi filmuleţul satiric recondiţionat se dă pe post. Toată lumea vede clar cum buzele personajului articulează Manole, iar sonorul zice Pandele. ”Pandele, Pandele, meştere Pandele!”... (Strict autentic)

● Infantodolari. Copii vânduţi de la orfelinat. 5.000 — bucata. (Pare-se, strict autentic)

● Îmbrăcare pentru culcare. Iarna ’84–’85. Gazul metan s-a isprăvit. În casa unei rude: –5^oC! Seara se îmbrăcau pentru culcare. Până la urmă au fost nevoiţi să părăsească locuinţa şi să se mute la rude, la bloc. (Strict autentic)

● Apocalipsa autovehiculelor. Interdicţie de circulaţie a maşinilor particulare de la începutul lui ianuarie ’85 pentru a nu bloca străzile îzăpezite. La 20 februarie interdicţia era încă în vigoare. Se pare că a durat până în martie. Ce minunată economie de combustibil! Şi ce străzi uscate şi minunat de pustii! Ca la sfârşitul lumii. (Strict autentic)

● Fals şi uz de fals de date meteo. Iarna ’84–’85. Februarie. Falsificarea datelor meteo în Bucureşti. La Filaret, cică: –14^oC. De fapt au fost –21^o! Asta, cică pentru a nu se panica populaţia! În realitate, conform schemei prestabilite, „agentul termic” în reţeaua de termoficare trebuia să fie ridicat la o anumită treaptă de temperatură atunci când afară erau –14^oC, şi la cu totul altă treaptă atunci când afară erau –21^oC! Iată încă o metodă simplă si eficace de a face economie de combustibil. (Strict autentic)

● Ofiţeri români demni. Refacerea prestigiului armatei. Pe stradă, nici un ofiţer nu mai are voie să ducă în mână altceva decât o servietă sau o valiză...

Nici un pachet? Nici o sacoşă? Nici măcar o carte?

Ei bine, nu!... Şi încă ceva:

Ofiţerii nu care cumva să fie prinşi că se aşează la vreo coadă! (Strict autentic)

● Tricotaj la campionate. Cucoane fără nici un interes pentru sport, tricotând în tribună, aduse cu anasâna la Campionatele internaţionale de lupte libere şi greco-romane ale României, în Sala Polivalentă. De ce? Pentru a umple tribunele la acea competiţie internaţională. Şi încă un motiv: pentru a nu apărea în ochii Occidentului (sala era plină de fotoreporteri străini) drept o naţiune atât de copleşită de grijile cotidiene încât interesul pentru sport a dispărut cu desăvârşire...

Frântură de conversaţie între două „amatoare de lupte greco-romane”:

— Vai, dragă, dar ăştia se bat de-adevăratelea! Uite, să-şi frângă gâtul, nu alta!

— Unde? Ia să văd!

(Strict autentic)

● Pandemokraticon. Nu este vorba de panteonul eroilor comunişti ci de pandemokraticonul acestora.

● Cot-codac miliţienesc. Să ne imaginăm sirenele de pe maşinile miliţiei scoţând un cot-codac al naibii de răsunător.

● Material didactic stimulativ. Hotărâre. Întreprinderea de material didactic va confecţiona până la data de...: 3.750 gâşte, 3.750 raţe, 8.600 găini, 4.300 cocoşi, 1.800 curcani, toate la scara 1:2. Produsele vor fi expuse în vitrinele magazinelor Avicola, precum şi în reţeaua magazinelor Premial, ca şi în alte magazine de profil. Se urmăreşte prin aceasta decorarea sugestivă a vitrinelor, precum şi stimularea personalului vânzător, spre a solicita de la întreprinderile şi de la fermele producătoare produsele echivalente comestibile, pentru satisfacerea nevoilor mereu crescânde de carne ale populaţiei.

● Şoimii patriei. „Jur să cresc mare şi voinic/Fără să mănânc nimic/Pe-ntuneric şi pe frig.”

● Corul Voluntarilor. La începutul anilor ’60, la o mare fabrică bucureşteană se purcede la înfiinţarea unui cor muncitoresc (şi, eventual, ingineresc, treacă) de voluntari. (Ce fel de cântece urma să cânte corul nu necesită vreo discuţie.) Un profesor de muzică vârstnic — care, desigur, apucase şi alte timpuri dar le uitase — este chemat să decidă care salariaţi au voce şi care nu. „Voluntarii” — cei tineri — sunt aduşi unul câte unul într-o încăpere alocată, timp de câteva ore, exact acestui scop şi, de faţă cu şeful secţiei, sunt obligaţi să reproducă sunete emise vocal de către profesor. Ei da, obligaţi, şi ce-i cu asta?... Unii dintre cei chemaţi în faţa profesorului încearcă, pentru a se eschiva de la nobila misiune coristică, să reproducă sunetele distorsionat, se prefac că se ruşinează de propria lor afonie; dar profesorul este prea versat ca să poată fi păcălit; îi depistează cu „mână” sigură (şi forte) pe cei înzestraţi pentru cânt. Şi niciunul dintre „candidaţi” nu îndrăzneşte să spună: Da, dom’le, ştiu că am voce dar n-am chef să cânt în corul vostru!... Nu peste mult timp, corul de voluntari îşi începe repetiţiile după orele de program. (Strict autentic)

● Zăpadă recondiţionată. Iarna ’84–’85. Zăpada din curtea întreprinderii 23 August este inacceptabil de neagră, murdară de noroi (se constată cu puţin timp înainte de vizita anunţată a marelui C). Prin urmare trebuie vopsită în alb. Şi se purcede la vopsire.

Dâmboviţa arată prea murdară. În consecinţă, se vor amenaja două Dâmboviţe suprapuse: dedesubt Dâmboviţa colectoare a tuturor scursorilor; deasupra, pe un planşeu de beton armat va curge Dâmboviţa cea limpede, cu apă albastră.

De la Sinaia în jos, Prahova curge albastră, atât de albastră încât culoarea a albăstrit şi zăpada de pe maluri. (Strict autentic)

● Pădure cu uscături. Zbor în elicopter deasupra pădurii Băneasa, în aprilie 1985. Dictatorul, adresându-se ministrului silviculturii: Bă, X, ce-i cu copacii ăia maro acolo jos?... Să vedeţi, tovarăşe secretar-general, unii copaci înverzesc mai devreme, alţii mai târziu... Bă ministrule, tu mă minţi! Ăia sunt copaci uscaţi! Până mâine să dispară de acolo!...

Drept urmare, ministrul agriculturii şi silviculturii împreună cu specialiştii săi umblă prin pădurea Băneasa în căutarea copacilor uscaţi pe care tovarăşul secretar-general i-a văzut din elicopter. (Pare-se, strict autentic)

● Buldozer prezidenţial. Pe o străduţă din centrul Capitalei, C împreună cu primarul Pană, inspectează. Un bloc nou, plombă, construit pentru cei aleşi, iese puţin din rândul celorlalte. — Bă, Pană, ţie nu ţi se pare că blocul ăsta e mai în afară?... — Ba da, tovarăşe secretar-general, e aşa cum spuneţi dumneavoastră... — Bun. De azi în trei zile să dispară de aici!...

Şi dispare! Douăsprezece milioane de lei construcţia, alte câteva milioane demolarea. (Pare-se, strict autentic)

● Ce mănâncă muncitorii? Sosit în vizită la Uzinele 23 August, C doreşte să afle ce mănâncă muncitorii. Intră în cantină, se aşează la o masă şi cere să i se aducă mâncare. Mâncarea însă i se aduce nu de la bucătăria cantinei ci din recipiente sigilate, dinainte pregătite de Securitate. C ştie asta foarte bine, dar joacă teatru.

● Verdict: sinucidere. 1974. Chivu Stoica este împuşcat în bucătăria locuinţei sale. Se împotrivise vizitelor şi contractelor dezastruoase din Africa. Pierderi uriaşe pentru statul român: dese schimbări de „conducere”, cei noi nu mai recunosc contractele încheiate de cei vechi... Aşadar, Chivu Stoica este suprimat. Dr. Burghele este chemat să emită un certificat de deces cu verdictul „sinucidere”. Fost prieten al lui Chivu Stoica, Burghele refuză: în rastelul de arme al lui C.S., pistolul acestuia este nefolosit. Refuză, şi a doua zi nu mai este ministru al sănătăţii. (Pare-se, strict autentic)

● Zdreanţă de cauciuc. După „manifestaţia” de la 23 august, într-o curte din mahalaua Tunari a căzut o zdreanţă de cauciuc, c-un carton agăţat de ea, pe care stătea scris CEAUŞESCU–PACE!

● Lozincă lungită. Pe o tribună secundară trebuia agăţată o lozincă: EPOCA CEAUŞESCU — EPOCĂ DE GLORIE A ROMÂNIEI. Dar lungimea tribunei s-a dovedit a fi mai mare decât lozinca. Iar lozinca trebuia să acopere întreaga lungime a tribunei. Ce-i de făcut? Câţi metri are tribuna? 23! Lozinca? 16! Să mai adăugăm: DE GLORIE ŞI MĂREŢIE! Asta face + 3 metri. Mai trebuie încă 4 metri!... Atunci: ROMÂNIEI SOCIALISTE!... E perfect! În total, 23 de metri!

● Care-i mai tare? Două coloane de maşini oficiale, a Lui şi a Ei, fiecare cu altă destinaţie, urmând să se intersecteze la un moment dat într-un punct din Bucureşti. Circulaţia, oprită. Dispută între miliţienii celor două coloane. Ea trece prima, iar El aşteaptă la întretăiere. Ea trece c-un rânjet de satisfacţie.

● Fotoreporter vinovat de înclinare. Fotografie înfăţişându-l pe Ceauşescu dând mâna cu Leonid Brejnev. Cam prea aplecat din mijloc marele C. Să fi fost cu intenţie din partea reporterului? Sau a redactorului? Aş! În realitate atât s-a aplecat marele C dând mâna cu Brejnev. Ceauşescu în persoană a cerut să vadă fotografiile. La fel ca şi Mussolini. Şi n-a găsit niciuna în care să apară „mai vertical”. În schimb, a cerut să fie pedepsiţi fotoreporterii, că doar se ştie, un om nu se-apleacă aşa dintr-o dată, ci treptat — pornind de la verticală se înclină tot mai mult. Şi de ce nu s-au priceput fotoreporterii să-l prindă în poză mai pe la-nceputul aplecării?

Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, III

● Porcii lui Potemkin. Vizită în judeţul Dâmboviţa. La Titu, în vitrinele măcelăriilor (închise) — jumătăţi de porc atârnând, apetisante. După vizită, în aceeaşi după-amiază, lumea dând năvală să cumpere. Dar jumătăţile de porc au dispărut. Probabil mutate, din oraş în oraş, expuse în vitrine, pe tot traseul vizitei. Porcii lui Potemkin. (Se pare, strict autentic)

● Vise de mărire. Mutarea capitalei la Târgovişte. Domnitorul-tovarăş care a mutat capitala din nou la Târgovişte... după două sute de ani. Seara, înainte de adormi, Ceauşescu se „vede” în chip de împărat roman — bătrân decrepit în togă imperială... Dac, asemenea lui Decebal, cu căciulă pe cap, printre războinicii cu scuturi rotunde şi săbii încovoiate.

● Moartea şi învierea lui Moş Gerilă. Conform ordinelor primite de la Ea, Moş Gerilă era cât pe-aci să dispară din folclorul românesc de iarnă. Dispărut de la TV, dispărut din costumaţia vânzătorilor de loz în plic, din librării etc. Poate că a făcut cerere de emigrare?... Dar nu, iată-l deodată pe Moş Gerilă întors! Poate din nou să vină la serbările copiilor... N-a fost o revocare a ordinului. Cum ar fi putut să fie? A fost doar o neînţelegere a dispoziţiei! Sau poate exces de zel din partea „căţeilor”?...

● Din nou, vânzarea copiilor. Dispăruţi la naştere. O mamă este înştiinţată că a născut un copil mort. Mama cere trupul neînsufleţit. I se răspunde că nu se poate. (Eventual, i se dau explicaţii.) O soră de la spital o avertizează să nu conteze pe mărturia ei la tribunal — nu vrea să-şi piardă pâinea. (Se pare, strict autentic)

● Fotografie prezidenţială retuşată. În România liberă, mai multe fotografii. El şi Ea, în vizită în Birmania. El, Ea şi... din nou El, abia vizibil îndărătul unui personaj localnic oarecare. Şi, în sfârşit, El, foarte vizibil, dar... Ia stai! E ceva ciudat cu această fotografie!

Ce s-a întâmplat? Datorită poziţiei dezavantajoase pentru o persoană atât de importantă, fotografia a fost „un pic” modificată, „un pic” falsificată prin lipirea importantului personaj într-o poziţie perfect vizibilă, aproape în prim-plan. Atât doar că — neglijenţa „responsabilului” cu colajele — El apare în alt costum, deschis la culoare, spre deosebire de costumul de culoare închisă din celelalte fotografii. Pe unde mai sunteţi, retuşori de fotografii prezidenţiale? Mi-e dor de voi. (Strict autentic)

● Zonă liberă de hârtie igienică. Balcanii — o zonă fără arme nucleare şi chimice, fără insecticide şi fără detergenţi! Fără hârtie igienică!

● Nu se acceptă plângeri. Încălcându-se legea, s-a dat „indicaţia” să li se reţină salariaţilor, pe statele de plată, sumele „datorate” conform Legii 1 din 198... Aflând de „indicaţie”, contabilul-şef se interesează ce se va întâmpla dacă cineva va da în judecată instituţia. I se dau asigurări că n-are motive să se neliniştească: judecătoriile au primit dispoziţie să nu accepte plângeri în legătură cu Legea 1. (Strict autentic)

● Politică demografică. Se discută, la nivel înalt, toate posibilităţile de redresare demografică: retragerea de pe piaţă a tuturor mijloacelor anticoncepţionale, proiectarea la TV a unor filme cât mai erotice ş.a.m.d. Erotice, dar în limita moralei socialiste.

● Ocaua mare. Politica de combatere a consumului de alimente în exces. Se vor instala pe străzi cât mai multe cântare automate, astfel ca lumea să vadă cât e de grasă şi să se sperie.

— Dar ce se-ntâmplă dacă se sperie că sunt prea slabi?

— Ei bine, să se aranjeze cântarele să arate în plus.

● Tatuaj cu număr de ordine. La coadă la carne, cu numărul 168, scris pe mână cu creion chimic (Kiev, mai 1988, din Literaturnaia gazeta). (Strict autentic)

● Ceauşescu, student la Oxford. În Scânteia, o fotografie înfăţişându-l pe El , la primirea titlului de doctor honoris causa al Universităţii..., costumat ca în Stan şi Bran, studenţi la Oxford. Pe la ora nouă sau zece apare o altă ediţie a ziarului, fără acea fotografie. (Strict autentic)

● Subvenţii pentru opere complete. Cineva trebuie să cumpere de la librării „operele” lui Ceauşescu, nu-i aşa? Ei bine, vor fi selectate anumite persoane şi li se vor asigura fondurile necesare.

● Un milion metrul. C inspectează noua Casă a „Poporului”. Urcă în balcon şi zăreşte în depărtare coşul de 240 de metri al CET Progresu. Coşul strică panorama Centrului Civic. C dispune: Să fie tăiat la jumătate! Să nu se mai vadă!... Şi se taie. Nu-l interesează costurile. Un milion de lei pentru fiecare metru construit, un milion de lei pentru fiecare metru demolat. Coşul ajunge la 120 de metri. (După decembrie ’89 avea să fie reconstruit la înălţimea iniţială.) (Strict autentic)

● Vată în urechi de securist. Un comandant de la Securitate îi inspectează pe „băieţii” de pe Calea Victoriei. Descoperă că unul dintre aceştia are dopuri de vată în urechi. Îi scoate dopurile de vată dojenindu-l că în felul acesta nu poate auzi toate clevetirile împotriva regimului democrat-popular.

● Obsesia chioşcurilor... periculoase. Ordin să dispară de peste tot. De ce? Ceauşescu a văzut un film în care un terorist a fost ascuns într-un astfel de chioşc (de ziare). Şi a tras, nemernicul!

● Gară fără lacăte cu cifru. Dispariţia casetelor pentru bagaje, prevăzute cu lacăte cu cifru, din Gara de Nord. Oare puteau fi utilizate pentru contrabandă? Pentru colete subversive? (Strict autentică dispariţia casetelor)

● Parteneriat la furt. Furt organizat de stat al aurului de la persoanele întoarse din străinătate după o şedere ceva mai lungă. Cooperare între hoţi şi miliţie, cu profituri personale pentru angajaţii acesteia. Şi, desigur, pentru hoţi. (Nu-i exclus să fie strict autentic)

● Hitler, creaţia lui Stalin? 20 aug. 1989. Trei zile înainte de comemorarea a 50 de ani de la Pactul Ribbentrop-Molotov. Se dau în vileag fapte — BBC în limba rusă. Se emite părerea că Stalin a fost geniul politic cel mai mare al tuturor timpurilor. Stalin dorea supremaţia asupra Europei (a Lumii). O ipoteză: într-o primă etapă să-l lase pe Hitler să cucerească Europa, iar apoi să-l bată. De aceea îi invita pe muncitorii din Anglia şi din Franţa să saboteze industria de război din ţările lor, pentru a le slăbi. Are apoi loc împărţirea Poloniei — a patra — prin Pact. La o săptămână după semnare, Hitler îşi ia „partea”. Stalin rămâne în „neutralitate”, pretextând că nu este pregătit din punct de vedere militar. (Se pretinde că există telegrame germane în acest sens; nu şi sovietice.) Dar atunci se pune întrebarea: de ce nu s-a stabilit prin acord să se purceadă la împărţire nu la 1 octombrie, ci la 1 noiembrie, sau la 1 decembrie?... Răspunsul unui istoric: pentru că ştia că Germania, oricât de dotată cu tehnică de luptă şi cu geniul militar al unor generali, nu avea fizic capacitatea de a face faţă la două fronturi, unul în Apus, ce avea să fie cu siguranţă deschis de puterile occidentale, ca ripostă la atacul împotriva Poloniei, şi al doilea în Răsărit, pe care avea să-l deschidă Stalin...

Privitor la intenţia lui Stalin de a cuceri lumea, se mai remarcă următorul fapt. În ’41, când URSS acaparase deja ţările baltice, Basarabia şi Bucovina, se bate o nouă monedă. Dar pe ea se face referire la 11 republici, atâtea câte erau înainte de recentele anexiuni, şi nu la 16 câte ajunseseră după acestea. De ce? O eroare birocratică? Exclus! Stalin consideră că n-are nici un rost să bată o monedă nouă, intermediară, când în scurt timp avea să bată monedă cu 30 de republici! Sau cu 50!...

Se vorbeşte chiar de Hitler ca fiind o creaţie a lui Stalin.

În aprilie ’40 Hitler împlinea 51 de ani. Stalin se gândeşte să-i facă un cadou. Aduce în Letonia proaspăt ocupată un număr de 51 de comunişti germani, care trecuseră frontiera în URSS pe vremea când relaţiile dintre ei nu fuseseră atât de prieteneşti şi, în prezenţa unor ofiţeri SS, îi execută.

Se vorbeşte de „schimb de experienţă” între NKVD şi SS în Polonia.

După război, la prima paradă militară, se pune problema cine va primi trupele victorioase. Stalin îl întreabă pe Jukov. Acesta, care trecea drept un om neînfricat, îi răspunde: În calitatea dumneavoastră de comandant suprem, aveţi nu numai dreptul ci şi obligaţia de a primi parada militară. Stalin îi răspunde: „Nu, tovarăşe Jukov, n-am s-o primesc eu”. Comentatorul BBC deduce din asta: Stalin pierduse războiul. El se încheia cu un rezultat foarte depărtat de ambiţiile sale — doar câteva mici ţări din Răsăritul Europei, ocupate.

Nu războiul de apărare a patriei, ci primul război „socialist”. Între naţional-socialismul german şi inter-naţional-socialismul sovietic.

Se afirmă că, dacă la sfârşitul Primului Război Mondial, încercarea de incendiere a Europei de către Lenin a eşuat, Al Doilea Război Mondial a fost o continuare a operei începute atunci, o a doua încercare de cucerire a lumii, opera, de asemenea eşuată, a lui Stalin.

● Apartament la bloc pentru preşedinte. Marele Conducător hotărăşte să ducă o viaţă cât se poate de democratică... (E cu putinţă ca Tito să dispună de o insulă întreagă în Marea Adriatică pentru folosul lui personal! Conducătorul unui stat socialist? Nu! Uite, începând de mâine eu am să locuiesc, ca oricare cetăţean de rând, într-un apartament de bloc!) Şi i se procură apartamentul; în care de altfel nici n-avea să-şi facă vreodată apariţia... Încep miraculoase transformări: colocatarii sunt mutaţi unul după altul, iar în apartamentele eliberate se mută securişti/sau rămân goale; fel de fel de utilităţi i se adaugă blocului. Blocurile alăturate sunt demolate pentru a se crea un spaţiu de securitate; se ridică un gard înalt de piatră (explicaţia: edilii oraşului plănuiseră aici un parc; proiectul se pune acum în aplicare); se sapă tuneluri — drumuri subterane de comunicaţie cu sediile marelui C... ş.a.m.d.

● Decenţă pentru defilare. 23 august 1989. Anunţ important. Tovarăşii din tabelul de mai jos, care participă la manifestaţia consacrată zilei de 23 august, vor fi prezenţi la ora 5,45 în faţa hotelului Nord, la stâlpul staţiei de taxi. Băieţii vor fi îmbrăcaţi în pantaloni şi cămaşă uni, nu blugi. Fetele vor purta rochii decente, nedecoltate şi neînflorate. Nu se admite nici un fel de obiect asupra participanţilor. (Strict autentic)

● Tronson periculos. La defilare, „băieţii” au luat parte într-un mod inedit: pe fiecare rând câte doi, la cele două capete, mărşăluind în pas cu „manifestanţii” pe tronsonul cel mai „periculos”, din faţa tribunei oficiale. Nefiind însă „băieţi” în număr suficient, la capătul tronsonului cu pricina trebuiau să se întoarcă în fugă la „start” şi să ia în primire alte rânduri. Alergând, în arşiţa lui august fierbinte. (Strict autentic)

● Perfuzie cu benzină în faza terminală. Criza de benzină a ajuns la apogeu (citeşte: demenţă). Desigur, doar în România. O Dacie se deplasează încet pe stradă. Toată lumea din jur poate vedea (cu ochii holbaţi de uimire) cum „însoţitorul de bord” al şoferului stă cu un braţ scos afară pe geam, ridicat cât mai sus, şi în mână ţine o sticlă de plastic cu gura în jos, cu un rest de benzină în ea, iar sticla e racordată la motor printr un furtun transparent care se strecoară pe sub capacul întredeschis al motorului. Să fie oare în acea sticlă prea puţină benzină pentru ca, turnată în rezervor, să mai ajungă să pună motorul în mişcare? Să fie oare defectă pompa de benzină? Nimeni nu poate şti. Cert este că Dacia se deplasează pe stradă, muribundă, precum un pacient întins pe targă, împins de brancardieri pe coridorul spitalului, cu perfuzia înfiptă în braţ. (Strict autentic)

● „Vânător” pentru popor. Duminică — vizita lui Ceauşescu în pieţe şi în magazine ale Capitalei. C îşi aminteşte de magazinul „Vânătorul”, transformat cu mai mulţi ani în urmă în magazin (f)alimentar de mezeluri — jumătatea din stânga — şi dulciuri-patiserie în jumătatea din dreapta. Luaţi pe nepregătite într-o zi de duminică, şefii aprovizionării Capitalei transformă peste noapte magazinul cu pricina, reînfiinţând „Vânătorul”. Capete de mistreţi şi de cerbi pe pereţi, ştergare româneşti etc. În jumătatea din stânga — restaurant cu autoservire, în partea din dreapta — raion de preparate vânătoreşti; de fapt, pentru moment (poate!), doar salam de urs, cu 12 lei suta de grame. O zi nefastă pentru urşi, duminică 8 octombrie 1989.

După ora prânzului, în urma şedinţei unde au fost chemaţi ministrul sănătăţii, ministrul comerţului interior, ministrul agriculturii şi ministrul de interne, fabrica de mezeluri reîncepe să funcţioneze, după ani de încremenire. Un buton apăsat pune în mişcare instalaţii prăfuite şi acoperite de pânze de păianjen... Şi vânători pornind-o pe coclauri la vânătoare de urşi, pentru salamul ordonat de Ceauşescu. Împuşcături răsunând în adâncul pădurii, vânători cu puşca în bandulieră printre copaci, pe povârniş în jos... În timp ce, în toiul nopţii, macarale descarcă din camioane bufetele cu becuri cu radiaţii infraroşii, iar înăuntru zeci de muncitori schimbă faţa magazinului. (Strict autentic pentru „Vânătorul”)

● Al XIV-lea asediu. 19 nov. 1989. Oraşul în stare de asediu în ajunul congresului XIV. Legitimaţii controlate la intrarea în instituţii, vizitatorii însoţiţi de la poartă până la „locul de interes”. Reinstalarea luminilor pe alei, desfiinţate anterior din economie de electricitate. Pe străzi, panouri cu portretul lui Ceauşescu şi steaguri păzite de miliţia înarmată. Maşinile de scris ale instituţiilor, depozitate — toate —, pentru o săptămână, într-o singură cameră, sigilată la fel ca şi armele gărzilor patriotice. Delegaţilor din provincie li se refuză cazarea la hoteluri. Stare de asediu.

● „Vânător”, la loc comanda! 4 dec. 1989. La câteva zile după congres, la magazinul „Vânătorul” de pe bulevardul Magheru din Bucureşti au dispărut capul de mistreţ, capra neagră şi bradul de la intrare. Partea de restaurant cu autoservire, cu bufete cu mâncăruri calde sub becuri cu raze infraroşii, s-a transformat într-o banală sală cu sandvişuri... reci. Scaunele au dispărut şi ele. Au fost aduse mese cu picioare înalte, pentru rezemarea cotului în timp ce stai în picioare, cu privirea în gol, mâncându-ţi sandvişul. Să urmărim mai departe evoluţia. (Strict autentic)

● Bune intenţii postdatate. După: Un redactor de la Televiziune declară că a făcut tot ce i-a stat în putinţă să propună spre difuzare piese de teatru care să incite la revoltă. „Le-am dat mură în gură, domnilor! În piesa «În aşteptarea lui Lefty» era vorba de organizarea unei greve. Punct cu punct! Am fost sigur că o să-i inspire! Şi cu alte piese am avut aceeaşi intenţie”...

Un alt redactor declară că a programat din ce în ce mai multe emisiuni despre tiran ca să stârnească repulsie în rândul publicului. Ăsta da, spirit civic!

Şarpele în alcool*

În dimineaţa când l-au adus în curtea şcolii, prins la cererea doamnei Ştefănescu, profesoara noastră de biologie, era viu dar nu mai avea mult de trăit. A fost lăsat să se târască prin praf, în soarele nemilos, el care fusese deprins timp de o viaţă, oricât ar fi fost ea de scurtă, să se târască prin iarba umedă şi pe sub frunze mari de brustur, acum însă înconjurat de vacarmul copiilor, colegii mei, care parcă înnebuniseră ţopăind şi răcnind în jurul lui, batjocorindu-l prin însuşi faptul de a-l lăsa să se târască prin praf, fără putinţă să-şi găsească un locşor unde să se ascundă într-o clipită sau două, numai pentru cruda şi idioata lor desfătare. Apoi a fost omorât apăsându-i-se pe cap un tampon de vată îmbibat cu eter, la fel cum erau omorâte şi insectele care urmau să fie fixate cu ace în insectar. Sarcina de a-l pune în alcool spre a servi de material didactic mi-a fost încredinţată mie de către doamna Ştefănescu. Ceilalţi s-au hlizit la mine savurând perplexitatea mea şi găsind probabil că aveam în sfârşit ceea ce trebuia să mi se întâmple şi ceea ce meritam... Doamna Ştefănescu a fost unul din profesorii cei mai dedicaţi meseriei din câţi am avut ocazia să cunosc. Îmi amintesc de vivisecţia unei broaşte, pe care a făcut-o în clasă, în faţa noastră, invitându-ne să părăsim băncile şi să facem cerc în jurul ei lângă catedră, unde, pe o scândură lată, a răstignit o broască imobilizând-o cu burta în sus şi asigurându-ne că ţintuirea nu-i provoacă suferinţă deoarece broasca are un sistem nervos puţin dezvoltat şi deci nu simte vătămările corpului aşa cum le simţim noi oamenii. (Ceea ce sunt încredinţat că, pentru propria noastră linişte, ne-a convenit tuturor să credem.) Am stat şi am privit cu toţii, uluiţi, cum doamna Ştefănescu a practicat, cu o mână sigură şi experimentată, o incizie în trupul broscuţei, folosindu-se de un foarfece, începând de la partea de jos a abdomenului şi ajungând până în dreptul picioruşelor dinainte. Cu o mică baghetă cu cârlig în capăt a agăţat apoi şi a scos în faţă la vedere o mică gâlmă care pulsa. Era inima broaştei. Toată suflarea din clasă încremenise cu ochii holbaţi, în timp ce doamna Ştefănescu vorbea cu o voce egală, fără exaltarea aceea cu accente bărbăteşti cu care ne obişnuise atunci când făcea, de pildă, elogiul înotului care, spre deosebire de fotbal, considera ea, pune în mişcare toţi muşchii corpului, întărind inima. Pe când fotbalul, perora ea fără să-şi ascundă dispreţul, nu face decât să solicite muşchii picioarelor şi, în plus, să cultive grosolănia şi agresivitatea.

Aşadar, odată ajuns acasă, trebuia să pun şarpele mort într-un borcan cu spirt. Mama a stat şi m-a urmărit, o bucată de vreme, trebăluind pe terasă, fără o vorbă, doar aruncându-mi ocheade curioase şi uşor amuzate.

Aveam la dispoziţie un dreptunghi de sticlă de înălţimea borcanului, pe care trebuia să înfăşor şarpele în spirală, prinzându-l cu aţă. Asta presupunea să străpung corpul animalului mort în mai multe locuri cu un ac cu aţă. Dumnezeule, dar cum să pun pe acel trup rece şi alunecos mâna mea nedeprinsă cu atingerea fiinţelor moarte? La un moment dat cred că mama n-a mai putut răbda lipsa mea de curaj şi mi-a aruncat peste umăr:

— Închipuie-ţi şi tu că-i o macaroană fiartă ceva mai groasă.

Era mult mai rău decât o macaroană fiartă, şi mai ales împunsăturile acului în trupul acela care fusese viu totuşi, străpungând muşchi şi cartilagii care opuneau rezistenţă şi pârâiau, oricât ar fi fost acul de ascuţit, mi-au stârnit, la început, o repulsie vecină cu greaţa... De pe terasă, unde gătea, mama continua să-mi arunce ocheade neîncrezătoare: fiul ei nu era încă bărbat; dar era, poate, pe cale să devină.

Nu, mama n-avea motive să-şi facă griji. În cele din urmă şarpele a fost încolăcit în spirală şi fixat cu aţă în jurul dreptunghiului de sticlă, aşezat vertical în borcanul cu alcool, şi borcanul închis ermetic.

Era una din primele mele victorii asupra mea însumi. Şi o concluzie se desprindea de la sine: omul e capabil, iată, să se acomodeze cu orice situaţie.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Rezervoarele goale*

Când ne-am mutat la Câmpina, în toamna anului 1944, Rafinăria era deja un câmp de fiare îndoite, contorsionate, spulberate de bombardamentele petrecute cu puţin timp înainte, pe care, slavă Domnului, nu le apucasem.

Judecând după distrugerile din jurul Rafinăriei, puţine la număr, era clar că în raidurile lor aeriene, americanii îşi propuseseră să lucreze pe-atât de curat pe cât le stătea în putinţă, ţintind doar Rafinăria. Nu fuseseră însă chiar magicieni ai bombardamentelor, astfel că un număr de bombe nimeriseră totuşi pe-alături. Unele căzuseră la marginea dinspre nord a oraşului, înainte de Rafinărie, unde pe vremea aceea erau foarte puţine case, aşa că cele mai multe explodaseră în câmp deschis, la poalele dealurilor. În perioada de după aceea craterele perfect conice pe care le făcuseră bombele rămăseseră neastupate şi se acoperiseră, de la un an la altul, cu iarbă şi cu mărăcini, devenind, pentru un număr bun de ani, parte integrantă din relief, în timp ce pe fundul lor băltea apa. Alte câteva cratere le făcuseră bombele căzute în oraş, dincolo Rafinărie, cele mai multe pe străzile I.C. Brătianu şi B.P. Haşdeu. Bomba cea mai depărtată de ţintă, din câte mi-aduc aminte, spulberase partea centrală a Liceului de băieţi Barbu Ştirbey... Cât despre craterele de bombă, cei mari ne sfătuiau pe noi copiii să nu coborâm în fundul lor pentru că acolo ar fi rămas, ziceau ei, acumulări de gaze toxice, mai grele decât aerul. Mai grele, de acord, dar cât de mult timp — câţi ani, mă întrebam chiar şi-atunci, cu logica mea de copil — să fi rămas acolo acele gaze toxice?

Desigur, odată cu celelalte instalaţii, bombele americanilor atinseseră şi rezervoarele de ţiţei şi de benzină. Cu toate acestea, câteva dintre ele rămăseseră intacte chiar în incinta Rafinăriei. Erau la ordinea zilei atunci, în primii ani de după stabilirea noastră la Câmpina, exploziile rezervoarelor, urmate de incendii devastatoare. Deja la putere se instalaseră comuniştii, aşa că se vorbea de sabotaje — un cuvânt nou pentru mulţi din zonă şi cu-atât mai nou pentru mine. Nu ştiu, sabotaje sau nu, exploziile zguduiau într-adevăr destul de des toată partea aceea a oraşului unde locuiam şi noi, la foarte mică distanţă de Rafinărie. Auzisem vorbindu-se că în urma exploziei capacul rezervorului — pălăria cum i se zicea — era proiectat de suflu la mare distanţă, aşa că vecinii se temeau să nu ne pomenim într-o bună zi cu o asemenea pălărie de oţel căzându-ne peste case şi făcându-le una cu pământul — şi pe noi împreună cu ele.

Dar nu toate rezervoarele se găseau între zidurile Rafinăriei. De pildă, în spatele casei unde ne mutaserăm, de partea cealaltă a căii ferate Câmpina–Telega, începea un câmp de rezervoare de ţiţei atât de întins încât nici nu-mi puteam imagina că ar mai fi putut exista străzi sau case dincolo de acel câmp. Trebuie să fi fost de multă vreme abandonate. Rezervoarele folosite, cele din incinta Rafinăriei, erau vopsite totdeauna în alb. Pe cele din spatele casei, de dincolo de calea ferată, nimeni nu le mai vopsise de ani de zile, astfel că se acoperiseră de rugină. Cât timp am locuit în casa aceea, adică mai bine de zece ani, n-am văzut ţipenie dincolo de zidul împrejmuitor al câmpului de rezervoare. Spaţiile strâmte şi înalte dintre rezervoare, aşa cum îmi închipuiam străzile New York-ului, rămâneau pustii în toate anotimpurile. Sârma ghimpată întinsă pe creasta zidului ruginise şi ea de mult. Şi dacă nici eu, nici vreunul din tovarăşii mei de joacă de pe linii, n-am avut îndrăzneala sau curiozitatea să sărim acel zid împrejmuitor şi să vedem de aproape acele rezervoare abandonate, asta ce să însemne oare?...

De pe acoperişul casei puteam să văd iarba şi bălăriile înalte de-o şchioapă crescând în voie printre acele cazane uriaşe de metal. Nimeni nu dădea pe-acolo cu coasa. Câmpul de rezervoare era tărâmul ultim, capătul lumii...

O dată a venit la mine colegul meu Titi Goage, să ne jucăm pe linii. Titi a adus cu el o praştie romană, cum nu mai văzusem la nimeni până atunci. M-a convins numaidecât că bate mult mai departe decât oricare praştie obişnuită, din care aveam cu toţii, cu crăcană şi elastic. Titi a luat o piatră din terasament, a pus-o în cureluşa din capăt, a învârtit pe deasupra capului praştia lui romană până când a început să vâjâie şi, într-un elan superb, a slobozit piatra înalt peste câmpul de rezervoare. Am stat cu sufletul la gură şi cu urechea la pândă să aud bine cunoscutul sunet de rezervor gol, fie el oricât de îndepărtat. Nu s-a auzit nimic... Titi Goage şi-a pliat praştia romană, a băgat-o în buzunar şi dus a fost cu aureola lui de aruncător invincibil cu tot...

Nu, dincolo de câmpul de rezervoare nu se mai afla nimic. Decât doar timpul încremenit. Un fel de „gaură neagră” a timpului — i-aş zice astăzi. Timpul scurs în anii de război şi dinainte de război, şi dispărut fără urmă, înghiţit pentru totdeauna.

Pe 9 mai ’45, sirenele Rafinăriei şi, nu mai ştiu, poate toate sirenele oraşului s-au pornit să sune pe la orele amiezii şi nimeni n-a ieşit mirat din casă să se uite în dreapta şi-n stânga şi să întrebe neliniştit de cât sună sirenele fiindcă era clar că nu era nici ora de intrare în schimbul întâi, nici pauza de masă şi nici ora ieşirii din schimb. Sirenele au tot sunat, timp de câteva minute, neîncetat, astfel că până la urmă oamenii au ieşit totuşi din case, numai că nimeni nu era mirat şi toate feţele erau destinse şi toată lumea ştia ce anunţă sirenele: capitularea Germaniei. Pentru toţi asta însemna sfârşitul războiului, care oricum trecuse deja, de ceva vreme, peste noi. Probabil însă că o nelinişte rămăsese încă în sufletul fiecăruia. Chiar şi pentru mine, care nu cunoscusem direct suferinţa refugiului în Vechiul Regat, ci doar aventura lui, sirenele de la 9 mai aprindeau o speranţă nedesluşită... Vai de acea speranţă — aş zice azi. Dar atunci era cu adevărat o speranţă. Nici nu ştiu cu ce măsură s-o judec — cu cea de astăzi, sau cu cea de-atunci, când ea era vie?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Proza scurtă: un plus de rafinament

Am primit de la revista Vatra din Târgu–Mureş invitaţia de a participa la o anchetă privind starea prozei scurte, în prezent, în România. Iată textul cuprinzând eventuale repere pentru răspunsurile aşteptate.

Starea prozei scurte

Revista Vatra iniţiază un număr despre starea prozei scurte actuale. Vă trimitem, în ideea că v-ar putea stimula, câteva idei directoare formulate sub formă de întrebări. Evident acestea nu sunt nici pe departe toate întrebările care se pot pune. Puteţi răspunde la ele, le puteţi folosi pentru a vă organiza materialul, vă puteţi pune altele mai bune şi mai la obiect. Ca urmare orice fel de intervenţie pe această temă va fi considerată binevenită.

Astfel am aprecia dacă prozatorii ne-ar trimite (şi) proză scurtă, criticii ne-ar onora cu opinia lor despre avatarurile acestui gen în zilele de azi, iar poeţii (este privilegiul lor dintotdeauna) ne pot trimite ce cred ei de cuviinţă. Ne stă în intenţie şi alcătuirea unei antologii a momentului, dacă vom reuşi să adunăm destule şi valoroase pagini de proză.

Putem vorbi despre o criză a prozei scurte (aşa cum se vorbeşte din când în când despre criza romanului, chiar dacă lumea preferă să vorbească despre criza romanului)? De când durează ea?

Sau e vorba mai degrabă despre o neglijare, o ieşire din modă etc.?

Care ar fi cauzele?

Putem prefera unui roman o proză scurtă aşa cum preferăm uneori un hambugher în locul unei mese copioase?

Există şi critici (I. Simuţ e unul dintre ei) care n-au ezitat să anunţe moartea genului scurt, în sensul că nu mai există cititorii pasionaţi ai genului, „nu se mai poartă”. E îndreptăţită poziţia lor sau...? A avut vreodată proza scurtă cititorii ei specializaţi, sau doar mai puţin răbdători decât cititorii de romane?

În general nu se poate spune că proza scurtă ar fi în vreun fel în competiţie cu romanul. Şi totuşi la noi parcă s-ar putea spune. Interesul pentru roman, să fie acesta motivul pentru care proza scurtă se află în suferinţă?

Genul acesta a dat capodopere în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii îşi au de multe ori vârful de creaţie în genul nuvelistic (Hemingway – Bătrânul şi marea, Faulkner – Ursul, Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici, Dostoievski – Jucătorul, Thomas Mann – Moartea la Veneţia, Joseph Conrad – Inima întunericului, şi lista ar putea continua. Au fost scriitori făcuţi celebri în exclusivitate de genul scurt: Cehov, de exemplu, şi scriitori maeştri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Au existat şi există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor şi mulţi alţii. Când s-a împlinit genul acesta în literatura română şi care au fost condiţiile favorabile?

Proza scurtă este în general menită revistelor literare. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene etc.) să fie încurajate să publice proză scurtă ar rezolva problema? Sau un concurs naţional de proză scurtă? Tentative, e adevărat, au mai fost. Au dat acestea rezultatele scontate, s-au dovedit măcar a fi calea de urmat?

Generaţiile noastre de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generaţia 60, generaţia 70, generaţia 80 – poate cu asupra de măsură). Există evident şi astăzi autori cu performanţe în acest gen. Puteţi aprecia?

Să fi excelat generaţia 80 în proză scurtă şi datorită faptului că debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile? Strecurate în reviste, trecute astfel de furcile caudine ale cenzurii, editurile nu mai aveau niciun motiv să se opună volumelor cu texte care deja văzuseră în prealabil lumina tiparului, integral sau fragmentar.

Proza scurtă românească aşa-zis clasică: Negruzzi, Odobescu, Slavici — „Moara cu noroc”), Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan – a făcut aceasta şcoală? Se poate demonstra acest lucru? Sau a rămas din păcate fără efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi?

Au existat antologii de proză scurtă, însoţite de argumentări critice: Mircea Iorgulescu — „Arhipelag”, Cornel Regman - „Proza scurtă românească din deceniul opt”, urmate de tentativele lui Dan Silviu Boerescu (am lăsat pe dinafară celebrul „Desant”). De ce nu există ele astăzi, ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar?

Iată nişte idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieţi buni şi proze cu băieţi răi, prozele vârstei de aur, şi ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori, ar fi astfel sortate mai atrăgătoare pentru publicul larg?

Şi, după cum am spus, ar mai rămâne ce credeţi dumneavoastră de cuviinţă să adăugaţi.

Alexandru Vlad

Kocsis Francisko


Răspunsul pe care l-am dat este următorul.

Proza scurtă: un plus de rafinament

Înainte de a-i cânta prozei scurte prohodul — cum, de altfel, li s-a mai cântat, nu o dată de-a lungul istoriei recente, romanului, dramaturgiei ş.a.m.d. — ar trebui să ne întrebăm cât de real este dezinteresul publicului cititor pentru aceasta. Că preferinţele editorilor din România — subliniez, din România — se îndreaptă către roman, în dauna prozei scurte, este un fapt atestat şi vizibil. Ar trebui să adăugăm de asemenea că preferinţele unui editor — şi mă refer aici la editorul de carte — ar fi nefiresc să se afle în discordanţă cu preferinţele publicului atâta vreme cât editorul (privat) nu (mai) face operă filantropică în întreprinderea sa editorială ci, în general, una profitabilă. Cum ar fi, atunci, posibil ca cititorul să dorească un „produs”, iar editorul să-i ofere altul? În paranteză fie zis, n-ar fi pentru prima oară când „fabricantul”, în loc să răspundă unor necesităţi reale ale consumatorului, modelează piaţa după propriile-i interese. Să nu ne grăbim totuşi să translatăm în spaţiul editorial, un fenomen al consumismului contemporan. Aşadar, de ce ar fabrica editorul un fals interes pentru roman, marginalizând proza scurtă? Să ne amintim că proza scurtă este, din considerente de spaţiu limitat, o „creaţie” a revistelor literare. De aici se naşte (cel puţin) o întrebare: Mai publică oare revistele literare din România proză scurtă? Câte din ele o fac? Şi la ce nivel calitativ?... „Literatura începe cu ficţiunea”, era de părere Sorin Comoroşan într-un interviu apărut în Cotidianul, în 2001, citându-l pe Ricardo Piglia, el însuşi autorul câtorva volume de povestiri. Trecând peste faptul că nu mă număr printre degustătorii prozei experimentalist-avangardiste a lui Comoroşan, nu pot decât să constat, împreună cu el, că într-adevăr publicaţiile literare, în România, şi nu numai cele care găzduiesc ocazional proză scurtă (dar, parcă, acestea cu deosebire), sunt „invadate de critică, de eseistică adeseori alambicată şi fără semnificaţie” (acelaşi interviu). Autorii preferă să producă, dintr-un deficit de inventivitate ficţională, texte critice şi comentarii de tot felul. Iar editorii de reviste literare, în bună parte, le ţin isonul din varii motive. Aici intervine, cred eu, superficialitatea neaoşă şi adaugă la lipsa de inventivitate confuzia între scurtime şi facilitate. Incapabil de efortul disciplinat de „anduranţă” pe care îl reclamă romanul, scriitorul român crede a fi găsit în proza scurtă „calea regală” spre afirmare, fără a realiza faptul că mai mica întindere a povestirii cere, în compensaţie, alte virtuţi ale expresivităţii literare — un nou echilibru între semnificativ şi circumstanţial, un plus de pregnanţă, un decupaj nu doar precis ci şi plin de fantezie, în ultimă instanţă un rafinament specific. Cititorul nu face altceva decât să ia notă de eşecurile prozei scurte autohtone, atâta câtă mai găseşte publicată, în periodicele literare româneşti. Ceea ce nu înseamnă însă că respinge de plano proza scurtă, ci doar că se îndreaptă către alte meridiane literare. Unde proza scurtă este tratată, alături de alte „produse”, cu mult mai multă seriozitate. Iar editorul, pus în situaţia de a constata la rândul său lipsa de performanţă, se orientează aproape exclusiv către roman, unde, spre exemplu, un şir de dezechilibre în substanţa textului pot totuşi să fie mai lesne tolerate şi socotite, sub o lupă critică îngăduitoare, ca nedăunând decisiv ansamblului; unde balastul, care face deliciul declarat al unor autori de romane, inclusiv de renume, poate fi acceptat, la rigoare, şi de către cititor, sau cauţionat de critică.

Este oare povestirea „fast-food”-ul cititorului contemporan (împătimit) de proză? Personal, mă îndoiesc. Dar dacă-i aşa, nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă, ar fi un motiv în plus să i se ofere ceea ce caută. Căci lectura, în ziua de azi, se pare că este o îndeletnicire în declin. Ceea ce nu-i câtuşi de puţin de bun augur. În definitiv, povestirea şi nuvela nu sunt nicidecum proză de rang inferior. O atestă numeroasele capodopere ale genului în literatura universală.

Probabil că interesul hipertrofiat al editorilor de carte (şi al criticilor) din România pentru roman în dauna prozei scurte este conjunctural. Sunt convins că nu doar una ci o serie de antologii de proză scurtă românească, atent selecţionată, ar fi benefice pentru relansarea interesului pentru acest gen de literatură.

Fotograme*

Erau la mare preţ fotogramele. Bucăţele de film, nu mai lungi de câţiva centimetri, apăreau din când în când în mâna câte unui norocos. Clişee minuscule, nemişcate, pe care le priveai în lumină şi uneori încercai să desluşeşti scrisul din josul clişeului. De cele mai multe ori însă erau anonime. Dar cum aş fi putut să uit că nu cu mult timp în urmă le străbătuse fasciculul orbitor al proiectorului, trecând pe deasupra capetelor în întunericul sălii de cinematograf şi însufleţind pe ecran, ce? O viaţă. Viaţa cui? Privind minusculele fotograme nu puteai reconstitui nimic. Dar mirajul proiectorului orbitor rămăsese întipărit pentru totdeauna în ele. Strălucitoarele vedete cu nume necunoscute, abia vizibile pe clişee ţinute în lumină, îşi împleteau misterul cu cel al băieţilor de la şcoală, la fel de necunoscuţi, prin simplul noroc al acestora de a fi devenit, pentru câteva zile, stăpânii acelor bucăţele de film. Ghiceai, fără niciun efort, complicitatea băieţandrilor cu operatori din cabinele de proiecţie. Cum altfel să fi căpătat băieţii bucăţelele de film? Mă rog, poate la mâna a doua. Poate chiar la mâna a treia. Dar asta nu le întuneca nicidecum aura. Prin mâinile operatorilor treceau kilometri întregi de peliculă, destine omeneşti în lumină şi umbre mişcătoare. Alb–negru. Şi nu destine oarecare. Eroi ai spionajului, campioni de box şi de curse de automobile, eroi ai unor ucigătoare poveşti de dragoste. Blonde superbe. Cowboys. Operatorii din cabinele de proiecţie erau cineva. Într-un fel, ei puneau în mişcare acele maşinării de visat, care torceau cu frenezie în liniştea sălii de cinematograf. Fără ei, umbrele nu s-ar fi clintit. Iar fără băieţandrii din cartier, care prin asta dovedeau cu prisosinţă încă de pe-acum că ştiu să se descurce în viaţă, nimic din magia cabinei de proiecţie n-ar fi ajuns în mâna noastră. Şi, ce ciudat, mie, care avusesem dintotdeauna înclinarea să păstrez ca amintire fel de fel de vechituri de hârtie, nu-mi trecuse niciodată prin minte să păstrez o bucăţică de film. Am presimţit probabil că magia unui film se destramă la cel mult câteva ore după THE END, poate chiar la ieşirea din sala de cinematograf, încinsă de imaginar, în blândeţea reală a nopţii.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Helwig şi Maxenţian*

În primii ani de şcoală îmi amintesc că veneau destul de des — şi treceau din clasă în clasă — tot felul de comisii medicale, care ne supuneau la tot felul de examinări şi de măsurători de rutină, printre care măsurarea înălţimii şi cântărirea. Nu mai ţin minte care a fost înălţimea cu care am fost înscris în registru, dar greutatea, în clasa întâi, mi-a rămas din întâmplare întipărită în memorie: 28 de kilograme. O greutate medie, cred. În următoarele două sau trei clase mă întreb cât puteam oare să fi luat în greutate. Zece kilograme? Douăsprezece?

Era însă printre colegii mei de atunci un neamţ, pe nume Helwig, care cu siguranţă cântărea mult peste cele 28 de kilograme ale mele. Voinic ca un taur — mă rog, ca un pui de taur, aş zice astăzi —, greoi, cu jumătate de cap mai înalt decât oricare dintre ceilalţi şi, pe deasupra, distant şi mereu încruntat, părea să aibă veşnic un motiv de nemulţumire. În recreaţie, în sala cea mare în care dădeau uşile de la toate clasele, se plimba printre elevii care se zbenguiau, distant, fără să intre în vreun joc şi aproape fără a se opri pentru a schimba două vorbe cu vreunul din colegi. Cine ar fi îndrăznit să-şi măsoare puterile cu el? O adevărată nebunie, asta ar fi fost. Cu toate acestea, am avut o dată o dispută cu Helwig. Bineînţeles că nu-mi amintesc care a fost obiectul disputei. Şi nici dacă am încasat de la el vreun pumn sau totul s-a rezumat la un schimb de ameninţări.

Dar mai aveam pe-atunci un coleg, Maxenţian, fiul unei văduve sărmane, care locuia la marginea oraşului, pe malul lacului Vlădoaia. Dincolo de casa lor nu mai erau decât pomi răzleţi, bălării, ochiuri de apă şi dealuri.

Maxenţian era exact opusul lui Helwig: mic de statură şi slab, plin de neastâmpăr, fluşturatic şi mereu pus pe glume răutăcioase. Nu îmi amintesc cum era Helwig la carte; şi dacă nu îmi amintesc, probabil că era mediocru. Maxenţian însă era o catastrofă, de râsul clasei, dacă nu cumva rămăsese şi repetent, nu mai ştiu. Colegii mei nu-l respingeau, dar, mai pe faţă, mai într-ascuns, îl evitau. Cu o singură excepţie: eu. Ceva la Maxenţian îmi stârnea simpatia. Nu ştiu, poate faptul că toţi ceilalţi îl tratau cu răceală; sau poate locul cu totul izolat unde trăia împreună cu maică-sa şi cu alţi doi fraţi mai mici. O dată m-a invitat să ne jucăm în preajma casei sale. N-am intrat în curte, am zărit-o doar pe maică-sa trebăluind dincolo de un gard prăpădit, scund, încropit din uluci rare şi strâmbe, legate cu sârme ruginite, pe locul acela uşor povârnit către lac. Mi-o amintesc atârnând la uscat, pe o frânghie, cearşafuri albe ca neaua...

În fiecare gest al său, simţeam recunoştinţa pe care Maxenţian o nutrea pentru mine, pentru apropierea mea de el şi, de ce nu, pentru prietenia pe care i-o arătam.

Această recunoştinţă mi-a dovedit-o, cu prisosinţă, cu prilejul disputei cu Helwig. În clipa în care, aflându-se la câţiva paşi distanţă, m-a văzut în dificultate, el, măruntul şi fluşturaticul Maxenţian, s-a repezit fără cea mai mică ezitare şi a sărit la neamţ precum o felină în cârca unui bou. Într-o secundă l-a pus la pământ şi apoi, călare pe el, l-a snopit în bătaie. După care, gâfâind încă şi albit la faţă de furie, a venit la mine şi mi-a spus:

— Dacă se mai leagă vreodată de tine, el sau altul, să mă chemi imediat!

N-a mai fost cazul. Helwig, după acel incident, s-a ţinut la distanţă de mine. La fel şi toţi ceilalţi, care fuseseră martori ai asaltului fulgerător al sălbăticiunii numite Maxenţian, pe care atunci o descoperiseră cu stupoare, asupra uriaşului Helwig. David şi Goliat.

Pentru mine însă, de pe urma acestei întâmplări a rămas cel puţin o întrebare fără răspuns: am avut oare vreo îndreptăţire morală să profit de protecţia neaşteptată — şi nesolicitată — a colegului meu Maxenţian? Şi încă: a avut oare colegul meu Maxenţian vreo îndreptăţire să se repeadă orbeşte, în necunoştinţă de cauză, şi să mă apere de voinicul meu coleg Helwig doar în virtutea prieteniei care îl lega de mine?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Exilul interior

Am primit de la revista Discobolul din Alba–Iulia următorul chestionar.

Exilul interior

După aproape două decenii de la prăbuşirea comunismului în România, încă ne mai cutreieră fantomele trecutului, adevărul despre epocă nu numai că se ascunde naţiunii, dar nici nu este evocat de către scriitorime sub diferitele lui faţete adeseori dramatice, aceasta probabil şi dintr-o pudoare a omului de cultură cuprins de lehamite. Credem că n-ar fi lipsită de interes o rememorare a trecutului care ne-a marcat viaţa şi creaţia, care îşi mai exercită substanţa malefică asupra noastră şi a societăţii româneşti actuale. Câteva mărturii, fie ele şi doar de numai câteva rânduri, s-ar putea constitui în tot atâtea depoziţii, fără să solicităm vreunui tribunal imaginar de moralitate sau unuia penal să aducă la bară criminalii nepedepsiţi, cât mai cu seamă pentru a ne întreţine luciditatea. O evocare a trecutului trăit, cu agresivitatea regimului şi angoasele scriitorului/artistului ar lumina din diferite unghiuri condiţia de atunci a omului de cultură din gulagul românesc şi ar oferi generaţilor tinere prilej de reflecţie asupra efectelor malefice de lungă durată asupra literaturii şi culturii noastre naţionale în epocă. Iată de ce vă rugăm să răspundeţi la câteva întrebări ale anchetei noastre în speranţa că evocările Domniilor-Voastre vor trezi interesul asupra condiţiilor scriitorului de ieri şi de azi din România.

Discobolul

Aşadar:

1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?

2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?

3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?

4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?

Până la publicarea rezultatelor anchetei, iată răspunsurile mele.

1. Straniu, acum că atmosfera apăsătoare, creată şi întreţinută instituţionalizat în anii regimului comunist, s-a destrămat, îmi vin în minte numeroase exemple de promovare, în epocă, a unor certe valori literare. Cu limitele inevitabile, desigur, în ceea ce priveşte deschiderea. E de-ajuns să amintesc aici colecţiile: „Restituiri” de la editura Dacia din Cluj, „Biblioteca de artă” a editurii Meridiane, „Biblioteca de filosofie ” a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, „Bibliotheca Orientalis” a aceleiaşi edituri, chiar şi „Idei contemporane” a Editurii Politice; ca să nu mai vorbim de centenara ”Biblioteca pentru toţi” a Editurii Minerva. Totodată, în afara colecţiilor au fost publicate un număr impresionant de cărţi din patrimoniul literaturii universale.

Unele fapte editoriale au fost posibile fiindcă s-a recurs, relativ frecvent, la diverse subterfugii menite să pună poate nu atât cenzura cât mai ales excesul de zel al kulturnicilor în faţa unor fapte împlinite. Am în vedere întreaga serie de almanahuri sui generis apărute în anii ’80. De pildă, Viaţa românească, publica în 1985 „Almanahul pădurii”, menit să eludeze, prin tematica sa precisă, encomiastica de rutină a ideologiei oficiale. Întreprinderea nu era nouă. Laurenţiu Ulici editase „Laureaţii premiului Nobel” în calitate de (pseudo)almanah pe 1983 al săptămânalului Contemporanul. Iar „Ademenitoarele capcane”, un an mai târziu, venea să se substituie formatului clasic de almanah al României literare, cuprinzând „o antologie de povestiri cu un caracter mai puţin obişnuit, stârnind însă curiozitatea şi inteligenţa investigatorie a cititorului”.

Câteva reviste au rezistat cu brio, în cea mai mare parte mulţumită unor personalităţi puternice aflate în fruntea redacţiilor, presiunilor enorme ale regimului. Astfel Viaţa românească, revista pe care Ioanichie Olteanu a condus-o timp de câţiva ani, a fost o oază de culoare şi de demnitate în peisajul cenuşiu al publicisticii literare aservite regimului. Şi asta, plătind tributul minim al câtorva editoriale, chiar şi acelea necoborând, toate, sub un anumit prag al decenţei. La fel, Secolul 20 a fost, timp de foarte mulţi ani, fereastra, aproape unică în spaţiul periodicelor româneşti, deschisă cititorului român spre valorile recente ale literaturii şi ale culturii universale; mă rog, în măsura în care acestea nu contraveneau (flagrant) ideologiei oficiale.

Să mai adăugăm, în domeniul muzical, remarcabilele „Serate” televizate ale lui Iosif Sava, insule de normalitate într-un timp istoric absurd. Ale aceluiaşi Iosif Sava care a patentat apelativul „stimate” spre a evita ipocritul „tovarăşe” în atâtea şi atâtea dialoguri cu invitaţii săi, importanţi oameni de cultură, selecţionaţi, cu destul de puţine excepţii, din comunitatea extrem de restrânsă a intelectualilor care, la vremea respectivă, au acceptat mai puţin — eventual deloc — „împărtăşania bivolului”.

În epocă însă sentimentul era cu totul altul. Pentru mine cel puţin, un volum „omagial” lăfăindu-se în vitrina librăriei „Mihail Sadoveanu” de pe bulevardul Magheru, sau un aranjament de volume din „opera” tovarăşului, toate în ediţii de lux, aproape că anula, cel puţin în ultimii ani ai dictaturii, alături de alte mizerii non-culturale, efectul, reconfortant în alte condiţii, a zeci de volume remarcabile, elaborate sau traduse cu sacrificii din partea autorilor şi a editorilor.

Cât despre posibilităţile de evocare a umanului în epocă, trebuie precizat că acestea erau mult mai limitate. De ce? Pentru că eforturile pe care trebuia să le facă un intelectual de formaţie umanistă pentru a fi la curent cu tendinţele vremii erau infinit mai mari în comparaţie cu cele necesare pentru a avea acces la valorile mai mult sau mai puţin clasice. A-ţi procura o carte sau a vedea un film recent premiate, a lua act de ecourile critice la zi, toate acestea depăşeau, de cele mai multe ori, posibilităţile umanistului român. Drept care, se deschidea, practic, alegerea între producţii cu tematică clasicistă (abordată de creatorii serioşi), sau un experimentalism „după ureche”, de calitate îndoielnică (abordat de... ceilalţi).

2. Între 1969, când în Luceafărul mi-au apărut două sau trei proze scurte, şi 1983, adică timp de 14 ani, nu mi-a mai fost acceptată pentru publicare în periodicele literare nicio povestire. Şi asta în ciuda numeroaselor mele tentative. Încerc să rezum la maximum. De exemplu, am avut o serie de „tocmeli” literare cu Platon Pardău. Obiecţiile la textele propuse de mine ale acestui cerber al secţiunii proză de la România literară sunau cam aşa: „În această povestire dv. scrieţi despre pensionari. Pe mine mă interesează persoanele active, nu pensionarii.” Sau: „Aici evocaţi tabloul «Ultima noapte a lui Mihai Viteazul» adică asasinarea unui conducător. Se pot face asocieri.” Sau: „Povestirea dv. se intitulează «Chermeza vânătorilor». Cine sunt vânătorii? Ar putea fi interpretat. Ernst Jünger a scris cândva o carte despre un Mare Vânător, cu aluzie la Hitler.” În 1983–84, Ioanichie Olteanu — subliniez: Ioanichie Olteanu şi nu Viaţa Românească — mi-a publicat o serie de trei povestiri. După debarcarea acestuia, orice dialog cu redactorii a devenit, aproape instantaneu un dialog al surzilor, culminând cu recomandarea „prietenească” pe care Vasile Andru, redactor la Viaţa românească, mi-a făcut-o, în ianuarie 1989, la capătul unei discuţii de un penibil desăvârşit, să încetez orice ofertă fiindcă la revista lor nu (mai) am nicio şansă. Vreun reproş privitor la calitatea textelor? Niciunul. Decât că publicul cititor aşteaptă alte nume. Sonore... Ţin să dau încă un singur exemplu, şi anume o discuţie cu Dumitru Matală, pe atunci directorul Casei de Filme III, unde propusesem un scenariu scris după nuvela-reportaj „Moartea lui Iacob Onisia” de Geo Bogza. După cum poate se ştie, eroul povestirii rămâne la un moment dat suspendat într-o corfă, la mare înălţime, funicularul fiind oprit fiindcă începea vacanţa de Crăciun. Obiecţia directorului: „Ce vor spune muncitorii aflând că pe vremuri se acorda vacanţă de Crăciun, iar astăzi nu se mai acordă?” Sau: „Onisia vine băut la lucru? Acest lucru nu va fi privit cu ochi buni, astăzi când acţionează Decretul 401.” Sau: „În ce an se petrece acţiunea? 1936? Eu nu pot să fac abstracţie de faptul că la acea dată exista în România un partid comunist!”

În ce măsură toate aceste fapte pot fi atribuite cenzurii? Răspunsul categoric pe care îl dau este: în foarte mică măsură. Redactori de la edituri şi de la periodice, şefi de secţie, directori, îşi luau, bună parte din ei, toate măsurile de precauţie menite să-i ferească de orice eventuale învinuiri ulterioare că au lăsat să treacă în textele ofertanţilor aluzii, asocieri de idei, interpretări nedorite. Mai mult decât atât, suspectez multe din acele persoane decidente de dezinteres, neprofesionalism, clientelism şi abuz de putere: dacă un autor nu îmi oferă nimic în contrapartidă şi pot să-l refuz, de ce să n-o fac? Acest lucru a fost valabil ieri şi este valabil şi azi. Relaţiile autor–editor nu s-au schimbat în esenţa lor după căderea regimului comunist.

3. Este o diferenţă clară între ceea ce scriu azi, tematic şi chiar stilistic, şi ceea ce am scris în trecut. Cu toate acestea, fiind în mod constant refuzat şi, ca urmare, limitându-mă de la un moment dat încolo la a scrie texte „pentru sertar”, am ajuns să renunţ treptat, în bună măsură, la autocenzură, astfel că am putut să „aduc” cu mine din vechiul regim câteva sute de pagini pe care astăzi nu simt nevoia să le rescriu.

4. Lumea literară din România funcţionează pe bază de găşti, resentimente şi clientelism: mă publici, te public; mă premiezi, te premiez. Sentiment de solidaritate: zero. Este motivul pentru care am părăsit Uniunea Scriitorilor.

După ’89 am publicat patru cărţi de proză: trei la Editura Ararat, cu subvenţie de la Guvern pentru minorităţi, şi una la Paralela 45, pe cheltuială proprie. Câteva edituri m-au refuzat, printre care Curtea Veche, unde „marele scriitor” (cum mi l-a descris secretara) Răzvan Petrescu a găsit de cuviinţă să-mi pună pe manuscris un NU imperial, fără nicio explicaţie; cei „de pe vremuri” măcar aveau bunul-simţ să stabilească o întâlnire cu autorul şi să-i comunice obiecţiile lor. Un confrate mi-a spus: „Să nu te aştepţi ca vreunul dintre tinerii critici în vogă să-ţi facă vreodată vreo cronică literară.” Mda, conflictul dintre generaţii...

Cum stau cu optimismul? Bună întrebare.

Visul văduvei*

În drumul său pe jos, Lazăr întâlneşte aproape la fiecare colţ de stradă vânzătoare de flori. Florile sunt albe şi, parte din ele, ofilite.

Asta ce să însemne oare?

Îşi aminteşte că tatălui său îi plăceau florile albe, dar de fapt amintirea sa nu-i directă ci intermediată de maică-sa şi de rude. În realitate pe el, pe tatăl său, nu îşi aminteşte să-l fi auzit vreodată vorbind de flori, nici să fi cumpărat flori şi nici nu-şi aminteşte să fi văzut prin casă, decât cu totul ocazional, vaze cu flori, albe sau de altă culoare. Dar aşa a reieşit cu ocazia înmormântării tatălui, că lui i-au plăcut florile albe. Drept care i s-a comandat o coroană de garoafe albe şi toată lumea, sau aproape toată lumea a venit la înmormântare cu flori albe. Şi a fost ca şi cum tatălui său i s-ar fi îndeplinit ultima dorinţă.

*
Dar acum trebuie să ajungă pe o altă stradă trecând printr-un pasaj, despre care îşi aminteşte foarte bine cum era înainte. În tot pasajul, cât e el de lung şi de înalt, nu întâlneşte decât trei sau patru trecători, oarecum zgribuliţi deşi afară nu-i frig. Trecătorii se fac nevăzuţi şi parcă dinadins îşi ascund feţele.

La ieşirea din pasaj constată însă că nu poate să intre pe strada următoare datorită unor lucrări edilitare. Strada este excavată adânc pe toată lăţimea ei, adică până la piciorul clădirilor, astfel că au ieşit la iveală până şi temeliile sau cel puţin partea lor de sus. Până şi trotuarele au dispărut înghiţite de şantier. Lazăr se întreabă dacă acele imobile, astfel dezvelite, mai au stabilitatea şi rezistenţa necesare pentru a rămâne în picioare. Îşi plimbă privirea peste ferestre şi balcoane şi se întreabă cum mai pot ieşi în stradă locatarii. Se gândeşte însă că poate au fost evacuaţi pe durata lucrărilor. Sau poate dispun de ieşiri de serviciu prin spate. De altfel, nu se vede nimeni deşi unele ferestre au rămas deschise. La una din ferestrele deschise, o perdea albă atârnă în afară peste pervaz şi o margine a ei se mişcă uşor în adierea curentului din interior...

Lazăr îşi coboară din nou privirea la excavaţia aceea uriaşă, al cărei rost îi scapă. Cel puţin pentru moment. Iată o construcţie subterană neterminată: o încăpere aducând a hală, foarte lungă, deocamdată doar schiţată prin structura ei de rezistenţă. Totul subteran. Să fie oare vorba de lucrări la metrou? Lazăr poate vedea grinzile metalice ale acoperişului, aşezate de-a curmezişul străzii, chiar sub nivelul carosabilului. Observă însă că lucrarea a suferit stricăciuni importante. Să fi fost de vină ploile din ultima perioadă? Unul dintre pereţii de pământ, cel apropiat, dinspre pasaj, s-a prăbuşit aproape în totalitate ca o alunecare violentă de teren târând cu ea stâlpii de susţinere şi lăsând suspendate în aer capetele grinzilor care în mod normal ar fi trebuit să ajungă să se sprijine pe stâlpi.

Dar asta ce să însemne oare?

Nicăieri nu-i de văzut niciun muncitor; lucrarea pare abandonată. Lazăr se întreabă dacă n-ar putea ajunge pe partea cealaltă a străzii făcând echilibristică pe una din acele grinzi uşor curbate.

*
Cum-necum, iată că a reuşit totuşi să treacă dincolo de şantier, ba chiar să ajungă pe una din străduţele laterale, înguste şi umbrite, unde toate sunt la locul lor, vechi şi aşezate, şi nu se vede nici urmă de lucrare edilitară.

Alte florărese vând flori albe, multe dintre ele, şi aici, ofilite. Întrebându-se de ce le lasă să se ofilească, Lazăr se opreşte şi se apleacă peste un vas cu flori să vadă dacă nu cumva lipsa apei este cauza ofilirii. Fundul vasului este însă întunecos şi nu-şi poate da seama. Dar de ce n-o întreb pe florăreasă? îşi spune...

Trebuie să găsească acel magazin de mobilă unde, cu ocazia plimbării de acum două săptămâni (sau poate trei? — cum trece timpul!) i s-a părut că sunt expuse piese care merită toată atenţia. În căutarea acelui magazin se gândeşte că mòdele în materie de mobilier se schimbă neîncetat, de la an la an. Linia e mereu alta şi chiar şi filozofia interiorului e mereu alta. Printre altele, a dispărut studioul, a dispărut masa masivă şi solidă pentru reunirea întregii familii duminica şi în zilele de sărbătoare. Şi asta pentru că, la drept vorbind, până şi familia a dispărut, practic. În loc de familie, se face socializare şi team-building, din câte a auzit. În interioare sunt la modă spaţiile largi, fotoliile şi canapelele aşezate departe unele de celelalte. Ceea ce nu-i rău. Numai că oaspeţii sunt nevoiţi să stea cu farfuria cu gustări în mână şi de la un moment dat încolo încep să se uite, în zadar, într-o parte şi-n cealaltă să vadă pe unde ar putea s-o lase măcar pentru câteva momente şi adesea nu găsesc loc mai potrivit decât mocheta. O soluţie extravagantă dar practică. Se obişnuia şi în tinereţea sa, nu din lipsă de masă ci, adesea, de lene. Lazăr se gândeşte la ceea ce pe vremuri se chema studio. Un fel de divan adică, doar că de obicei ceva mai lat, pentru două persoane, şi ceva mai cu pretenţii, având la perete o tăblie de lemn lustruit sau, după gust, capitonată, iar la căpătâi o adevărată ladă în care peste zi păstrai aşternutul; ladă pe al cărei fund puteai pune, pentru miros bun, bucheţele de levănţică. Bucheţelele se păstrau în punguţe de hârtie, levănţica se tot usca, devenea tot mai cenuşie şi mai sfărâmicioasă, în timp ce hârtia se tot îngălbenea şi devenea rigidă. Ei bine, nu era nicio nenorocire dacă floricelele — ce va mai fi fost rămas din ele — se destrămau şi se împrăştiau pe fundul lăzii. Răspândeau oricum miros. Cel puţin un timp, un an sau doi. După care deveneau, poate, amintiri pentru acel membru al familiei care se dovedea a fi mai sentimental. Azi nu mai întâlneşti în niciun magazin nici lăzi nici studiouri. Cine mai ştie numele garniturilor de dormitor? Azi poţi cumpăra un pat dublu, matrimonial, şi nimic altceva. În afară de paturile suprapuse pentru juniorii familiei. Fiecare se urcă în patul matrimonial, astăzi, pe partea lui. Dacă nu vor, trupurile nu se mai ating. Odinioară unul dintre soţi... Ana, spre exemplu...

*
Lazăr şi-a ridicat ochii spre ferestrele de la etajele superioare. În ele se oglindeşte albastrul cerului, norii. Sticla pare proaspăt spălată... Sus pe cer un avion cu reacţie lasă în urma sa o dâră albă. Zgomot: nimic. Poate s-ar auzi ceva dacă n-ar fi fundalul sonor al oraşului.

La parter e un magazin de seminţe şi plante decorative. Curiozitatea îl îndeamnă să intre. Nici n-a apucat bine să treacă pragul, că îl şi întâmpină o vânzătoare într-o rochie verde, mătăsoasă, de bună seamă uniforma magazinului. Tânără şi zâmbitoare, fata. Lazăr observă că poartă pantofi cu tocuri foarte înalte şi că se mişcă cu dezinvoltură. Nu se jenează să se uite la picioarele ei şi să-i admire mersul. Fata se preface că nu observă atenţia făţişă şi poate un pic stânjenitoare pe care i-o arată clientul ei. Îl conduce către jardinierele cu plante decorative şi îi explică unde e cel mai potrivit să fie aşezate în casă plantele expuse, cum înfloresc şi când, ce îngrijiri necesită. La un moment dat se întrerupe ostentativ şi, privindu-l cu o umbră de reproş, îl întreabă:

— Mă ascultaţi?

— Da, vă ascult, îi răspunde Lazăr. De ce vi se pare că nu?

— Poate vă interesează altceva din magazinul nostru?

— Nu, nu cred.

— Poate că era mai bine să veniţi cu soţia dumneavoastră, sugerează tânăra vânzătoare continuând să zâmbească politicos.

Lazăr o priveşte cu mirare, poate chiar a tresărit, astfel că vânzătoarea se simte datoare să explice.

— Ştiţi, doamnele au mai multă aplecare pentru plantele decorative. Şi în general pentru interioare.

— Da? Sensibilitatea feminină, spune Lazăr ironic.

— Poate un anumit simţ estetic. Nu vreau să vă jignesc. Dumneavoastră bărbaţii aveţi mai mult simţ practic... Doamnele memorează cu uşurinţă tot ce li se explică. Şi asta numai fiindcă sunt numai ochi şi urechi. Subiectul le pasionează. N-am văzut nicio doamnă care să-şi noteze ceea ce aude şi niciuna nu m-a rugat vreodată să-i scriu totul pe-un bileţel. Memorează totul. Unele refuză chiar şi să ia prospecte. Deşi noi avem prospecte de toate felurile.

Lazăr nu-i dispus să înceapă o discuţie pe această temă cu o vânzătoare la un magazin de plante decorative. Cine are mai mult simţ estetic, cine mai mult simţ practic... Cine memorează, cine nu... Tânăra simte reticenţa lui. Abandonează cu dezinvoltură un subiect cu implicaţii prea personale, poate. Spune:

— Vă putem oferi şi îngrăşăminte pentru plante decorative, pe categorii de plante. Turbă, dacă doriţi... Dar vă putem oferi şi sfaturi cum să aranjaţi plantele în casă... Ce plante au nevoie de multă lumină, ce plante se mulţumesc cu părţile mai umbrite din casă...

— Asta ar însemna un adevărat curs! glumeşte Lazăr, mucalit.

— Se poate spune şi aşa, surâde fata. Nu ne supărăm dacă ne vizitaţi de mai multe ori. De câte ori doriţi dumneavoastră. Nu ne supărăm. Dimpotrivă, ne face plăcere. Sunt sigură că aţi avut în casă şi unghere mai întunecoase. Vă putem sfătui ce plante să aşezaţi acolo. În general plante doar cu frunze, de un verde închis. De pildă, fittonia, diferite varietăţi de peperomia...

— Numai o clipă! o întrerupe Lazăr intrigat. Dumneavoastră aţi spus aţi avut în casă? Adică aţi vorbit la trecut, sau n-am fost eu atent?

— A fost doar o presupunere, domnule, se disculpă tânăra. Nimeni nu locuieşte toată viaţa în aceeaşi casă. Sunt sigură că v-aţi mutat cel puţin o dată. Şi dacă aţi schimbat casa, presupun că aţi ales una mai luminoasă, nu-i aşa? Deşi am cunoscut persoane care au preferat case mai întunecoase... Ştiu şi eu, orientate spre nord sau cu ferestrele obturate de copaci sau de iederă... Peperomia, cum spuneam, rezistă bine în semiîntuneric, ba chiar îi place lumina indirectă, deşi e o plantă de talie mică. Dacă doriţi una de talie mai mare, vă recomand aspidistra sau pana cocoşului, cu frunze mari, lanceolate. O avem în jardiniera de acolo. Vreţi să vă uitaţi?

— Da, mulţumesc, spune Lazăr. Văd că sunteţi foarte informată.

— Nu se poate să nu fi avut în casă şi o yukka, continuă fata. Sau o mai aveţi şi acum?

Lazăr face un efort să-şi amintească.

— Yukka?... Da, zice, cred că da... Dar mă tem că nu i-a mers prea bine.

— Vă amintiţi unde era aşezată? întreabă fata. Şi Lazăr citeşte în ochii ei un interes viu, care parcă trece dincolo de obligaţiile ei stricte de serviciu.

— Nu, zice Lazăr, şi simte deodată cum ia fiinţă şi creşte din adâncul fiinţei sale un inexplicabil val de revoltă. Se răsuceşte brusc pe călcâie şi o ia în grabă spre ieşire.

A ieşit din magazin şi s-a oprit cu spatele către intrare.

Imaginea acelei plante din casa lor se înfiripă timidă în memoria sa. Yukka. Şi păleşte în lumina timpului precum îşi aminteşte acum că yukka a sfârşit, mutată de colo-colo prin casă, neagreată de nimeni, să se ofilească şi să moară făcându-se una cu pământul din marele ghiveci care a ţinut-o în viaţă...

*
La marginea trotuarului de află parcată o maşină veche, abandonată desigur, cu anvelopele dezumflate şi puţin adâncite în asfalt, din vara anului trecut sau poate din ultimele veri. Lazăr se întreabă dacă maşina a fost tot acolo când a intrat în magazin. Cum ar fi putut să nu fie? Curios, se apleacă puţin şi examinează interiorul prin sticla prăfuită. E un Oldsmobile Sedan din 1978, care a fost cândva roşu, iar acum are capota împestriţată cu petice de culoare crem şi cărămiziu. Peste fondul roşu decolorat, desigur. O frumoasă maşină de colecţie, îşi spune...

Îşi urmează traseul şi ajunge în sfârşit în faţa magazinului de mobilă, cel pe care l-a tot căutat sau şi-a propus să-l caute în ultimele câteva săptămâni. Magazinul ocupă mai multe etaje dar Lazăr începe prin a face un tur al parterului. Se plimbă agale de-a lungul standurilor şi printre ele urmând cărările de mochetă. Bucătării şi camere de baie. Mobilier pentru holuri, lampadare, veioze. Aplice de fier forjat, cu sticlă colorată sau mată, lăptoasă.

Pe ochiurile de fereastră înalte ale parterului se pot vedea ramuri de cais înflorit, neclătinate de niciun vânticel şi desigur parfumate... Florile dalbe.

Asta ce să însemne oare?

*
Aranjamentul unor interioare i se pare cunoscut...

Între capătul patului şi bibliotecă era un spaţiu strâmt: când te dădeai jos din pat, puteai să rămâi aşezat pe marginea patului şi taman bine puteai să ajungi, întinzând mâna, la telefon. Dar ce cărţi se aflau acolo pe raft, lângă telefon? Rezemate oblic, sau culcate?...

O tânără vânzătoare se apropie de el şi îl întreabă zâmbitoare dacă îl poate ajuta cu ceva. Ca atitudine nu se deosebeşte prea mult de cea de la magazinul de plante ornamentale, atât doar că poartă un taior bleumarin ceea ce o face să semene cu o stewardesă. În rest, la fel de înaltă şi de slabă, şi la fel de drăguţă. Poate doar un picuţ mai puţin zâmbitoare — de fapt, nu mai puţin zâmbitoare ci altfel zâmbitoare, un pic melancolică, un pic tristă dar nu mai puţin binevoitoare. Pe vremuri vânzătoarele arătau altfel şi ţi se adresau altfel. Cum oare? Nu reuşeşte să-şi aducă aminte... Spune, răspunzând întrebării ei:

— M-aţi putea, dar nu vă stă în putere.

— Poftim? tresare vânzătoarea în taior bleumarin aplecându-se uşor spre el dar păstrându-şi surâsul profesional.

— M-aţi întrebat daca mă puteţi ajuta cu ceva. Iar eu asta v-am răspuns, că nu vă stă în putere.

Vânzătoarea presupune că are de a face cu client extravagant şi rosteşte precaut:

— Depinde ce îmi cereţi.

Lazăr se mulţumeşte s-o privească fix timp de două sau trei clipe şi zâmbeşte la rândul său. Se întoarce să plece. Tânăra nu s-a clintit din loc, a dus doar mâinile la spate şi îi spune la despărţire:

— Avem la fiecare raion pe cineva care să vă îndrume. Nu ezitaţi să puneţi întrebări. La etajul întâi vă oferim camere de zi.

— Mulţumesc.

Lazăr s-a întors şi, cu spatele, îşi flutură mâna în semn de rămas-bun. Şi-a adus însă aminte că n-a întrebat-o tot ce îşi propusese.

— Dar dormitoarele?

— Dormitoarele, la etajul doi.

Dă să se îndepărteze din nou, dar tânăra vânzătoare îi adresează o nouă invitaţie:

— Vă aşteptăm să veniţi într-o zi împreună cu soţia.

Lazăr se încruntă: ce i-o fi venit şi ăsteia? Toate şi-l doresc venit cu soţia? Se întreabă dacă să dea curs impulsului de a o apostrofa, dar se gândeşte că în definitiv fata îşi face doar meseria. Pesemne au mai mult succes cu cuplurile. Ana n-ar mai putea să...

Începe să urce scara. Casa scării are peretele exterior curbat şi în întregime de sticlă. Pare a fi locul cel mai luminos din magazin. Afară se poate vedea în toată splendoarea sa cireşul înflorit. Crede că ar putea vedea chiar şi albinele zumzăind în jurul florilor albe, dar nu şi-a luat ochelarii de distanţă.

O altă tânără vânzătoare în taior bleumarin stă să întâmpine clienţii pe palierul etajului întâi. Nu îşi permite gesturi prea explicite de invitaţie şi se limitează la un zâmbet prietenos, cu care speră să atragă. Prietenos, dar în acelaşi timp un pic marcat parcă de o oarecare tristeţe. Lazăr însă trece de palierul etajului şi continuă să urce. Nu înainte însă de a-i da fetei de înţeles că i-a apreciat seducţia şi discreţia de profesionistă. Dar la etajul al doilea se află dormitoarele şi asta este ceea ce şi-a propus el să vadă... Uneori Ana...

Uneori... Da, uneori Ana se urca în pat după el, se strecura pe la capătul patului dinspre scrin, pe la picioarele lui, când veioza încă mai era aprinsă, şi ocupa spaţiul dintre el şi tăblia de lemn lustruit de la perete. Punând genunchiul drept pe pat, aplecată în patru labe, linia interioară a coapsei se unea pentru o clipă cu linia gambei. Linii tinere alcătuind o curbă minunat de armonioasă. Alteori o găsea la locul ei dinspre perete atunci când el venea să se strecoare sub plapumă...

*
La etajul doi, mai mult decât în restul magazinului, miroase a lemn şi a produse nou-fabricate. Saltele, cearşafuri, cuverturi. Dar şi draperii, transperante, totul care să asigure penumbra dormitorului pe timp de zi şi să ferească de indiscreţia unor ochi prea curioşi pe timp de noapte. Din prag, Lazăr caută cu privirea personal al magazinului. Nu că i-ar duce dorul, dar e de mirare că nu se zăreşte pe tot etajul picior. În schimb o pereche de vizitatori traversează pentru o clipă sau două una din cărările de mochetă dintre standuri, undeva către celălalt capăt, şi se face nevăzută. Totdeauna cei ce vizitează asemenea standuri de mobilă şi eventual cumpără în final se ignoră reciproc. Atracţia mobilei e irezistibilă.

Deasupra primului dormitor care îi iese în cale atârnă o lustră foarte sofisticată, în formă de ciorchine, cu globuri de sticlă de diferite mărimi, care se ating, se sprijină unele de altele. Dar ce sticlă! Poate că atârnă o tonă, dar merită. Bule de aer captate în cursul suflării, efluvii de culori, inserţii de metal. Lazăr îşi aminteşte că el însuşi se gândise cândva în tinereţe la o asemenea lustră pentru viitoarea lor locuinţă, pe care urmau să o cumpere. Pentru detalii urma să se bazeze pe imaginaţia meşterului sticlar fiindcă el nu-i putea da indicaţii cum să procedeze la fiecare operaţie. Dar n-a fost să fie...

Ochii îi cad pe un radio portabil aşezat pe noptiera de lângă unul din paturile expuse. Lazăr se întreabă: prin ce anume i-a atras atenţia? Este un aparat nu vechi, dar de modă veche, care se găsea în magazine... cu câţi ani înainte? Patruzeci? Îşi pleacă urechea spre aparat să audă dacă nu e deschis şi pus la volum mic. Nu se aude nimic, doar pe fereastra deschisă, la capătul celălalt al salonului, intră larma îndepărtată a unui grup de motociclişti care opresc jos în stradă şi coboară acaparând spaţiul străzii cu strigăte şi hihăieli de ambele sexe. Sunt însă venite de atât de departe şi parcă din altă lume că lui Lazăr nu-i perturbă interesul pentru piesele expuse. Un interes oarecum difuz şi neangajant şi cu atât mai plăcut. De ce? Pentru că până la urmă...

Îşi continuă plimbarea agale printre standuri, cu mâinile la spate, ca unul care nu are nimic de cumpărat, cel puţin nu la această vizită, întorcând capul când într-o parte, când într-alta. Cu puţină aplecare, ai la un moment dat o cuprindere de ansamblu: dormitoare comune şi dormitoare cu pretenţii şi probabil scumpe, cu acele paturi matrimoniale atât de apreciate în ziua de azi şi la urma urmei atât de comode, de ce să n-o recunoaştem? Deşi nu-i deloc sigur că Ana ar fi...

Se opreşte în pragul unui dormitor unde, în mod neaşteptat, patul nu este unul matrimonial ci de tip studio. Dă să păşească peste îngrăditura joasă dar ochii îi cad pe un cartonaş aşezat chiar pe pardoseală: Accesul interzis. Tonul interdicţiei i se pare scandalos pentru un magazin care are tot interesul, ca să nu mai vorbim de obligaţie, să-şi trateze clientela cu respect şi solicitudine.

— Dacă doriţi totuşi să vă uitaţi mai de aproape...

Lazăr se răsuceşte şi dă cu ochii de o vânzătoare care îl priveşte în ochi şi îi zâmbeşte prietenos.

— ...vă rugăm să faceţi abstracţie de acel anunţ.

Şi arată spre cartonaşul de pe pardoseală. Pare un pic jenată. Lazăr observă că vânzătoarea nu poartă aceeaşi uniformă bleumarin ci o rochie albă şi sobră, şi o panglică îngustă de mătase verde îi încinge gâtul.

— Şi atunci de ce l-aţi mai pus? o întreabă percepând în propria sa voce, cu surprindere, o umbră de iritare, pe care nu şi-o dorise.

Vânzătoarea este vizibil jenată, dar se descurcă.

— Sincer, nu-mi explic cum a ajuns acolo.

Păşeşte peste îngrăditură, se apleacă graţios din genunchi şi ia cartonaşul, cu care nu ştie pentru moment ce să facă, dar se hotărăşte repede şi îl pune pe o comodă, cu scrisul către perete. După care se întoarce la Lazăr, cu un suspin de uşurare.

— Gata, puteţi intra. Şi, spunând asta, face un pas lateral, pe care îl însoţeşte cu un gest de invitaţie.

Lazăr îi aruncă o privire scurtă pe care şi-o doreşte pacificatoare şi păşeşte şi el peste îngrăditură, trecând pe lângă tânăra vânzătoare. Se apropie cu interes de studio. Se apleacă şi examinează de aproape, ba chiar pipăie uşor cu vârfurile degetelor tapiseria satinată a peretelui lateral, de un verde islamic, împărţită în romburi în relief, cu bumbi din acelaşi material în fiecare adâncitură.

— Avem şi pe alte culori, dacă vă interesează, spune vânzătoarea aşteptând răbdătoare la distanţă de un pas de marginea patului. Se întoarce într-o parte şi îşi permite să-i facă un mic semn amical unei colege care tocmai trece grăbită pe lângă stand. După care aşteaptă în continuare. Spune:

— Poate vi se pare incomod, dar să ştiţi că nu e.

Încă aplecat spre tapiserie, Lazăr întoarce capul spre ea.

— Ce anume e incomod?

— Nu, tocmai că nu e incomod. Am spus doar că poate să pară. Mă refeream la ocuparea locului de la perete. Nu e chiar ca la paturile matrimoniale din ziua de azi. Presupune, poate, ceva mai mult efort, dar vă asigur că în scurt timp devine o obişnuinţă. De altfel dumneavoastră ştiţi foarte bine.

— Da, spune Lazăr. Şi se îndreaptă din mijloc. — Ştiu că devine o obişnuinţă.

— Studioul are în schimb avantajul că se aşează pe colţ, lipit de perete şi ocupă mai puţin spaţiu. Dar poate că dumneavoastră în casă nu duceţi lipsă de spaţiu, nu-i aşa? E mai mult o chestiune sentimentală. Greşesc? Şi, în lipsa oricărui răspuns din partea lui Lazăr, continuă: — Un oarecare inconvenient ar putea să apară numai dacă survine o situaţie specială, să zicem.

— Adică?... Lazăr îşi încruntă sprâncenele.

— Ştiu şi eu, în cazul când unul din soţi cade bolnav de o boală de mai lungă durată. Cineva într-o asemenea situaţie probabil că îşi doreşte locul de la perete pentru că acolo găseşte un ungher care îi dă iluzia că se simte apărat, ca să zic aşa. Dar, ştiţi, în cazul ăsta accesul la acel loc e mai greu. Vreau să zic, în starea de om bolnav a acelei persoane. Adică îi este mai greu să se urce şi să coboare din pat.

Prin atitudinea ei, tânăra vânzătoare lasă impresia că a trecut, poate chiar nu prea demult, printr-o situaţie dificilă, deşi strălucitoarea ei tinereţe o contrazice. Lazăr o priveşte cu atenţie.

— Un ungher unde te simţi apărat?

— De fapt e doar o iluzie, cum am spus, precizează vânzătoarea. Te întorci cu faţa la perete, ridici cotul deasupra capului şi acolo ţi se pare că te ascunzi într-o umbră ocrotitoare. Şi în plus nu mai vezi pe nimeni un timp. Aţi trăit şi dumneavoastră o asemenea iluzie, nu-i aşa? Nu se poate să nu fi trăit. Cu toţii ne facem iluzii. Din păcate.

— De ce din păcate?

— Ştiu că dumneavoastră aţi rămas... Se corectează: — Se vede că aţi rămas, spune... Mereu curios, nu?... Greşesc? Mă uit, şi apreciez, continuă ea, cât de tare sunteţi interesat să găsiţi mobila care vi s-ar fi potrivit probabil... Şi deodată îl întreabă: — Vreţi să vă las singur?

*
Ce simplu e totul. Lazăr păşeşte pe mocheta moale către standul următor. Ce-ar fi putut s-o facă pe vânzătoare să creadă că vrea să fie lăsat singur? Şi totuşi a intuit bine. Sunt nemaipomenite femeiuştile astea cu perspicacitatea lor. Lazăr îşi aruncă o privire pe fereastră să vadă dacă n-a început să se întunece. Nu că s-ar grăbi. Dimpotrivă. I-ar face plăcere să părăsească magazinul pe luminile aprinse ale străzii... Îşi aminteşte din nou cum a pierit yukka în casa lor. Mai întâi nu şi-a mai găsit locul în dormitorul mic şi a fost mutată în sufragerie, între fotoliu şi uşă. În decurs de un an cele două tulpini ramificate ale ei, solzoase, suferinde şi ciopârţite de frunzele uscate până atunci, s-au răsucit apoi elicoidal spre lumina ferestrei, obturată de fotoliu şi de draperia mereu trasă pe jumătate. Contorsionarea tulpinilor, deşi nostimă în sine, s-a dovedit a fi de rău augur. Tot mai multe frunze de la baza coroanei au început să se pleoştească rând pe rând, muindu-se ca opărite înainte să se usuce. Ana a încercat să-i redea plantei viaţa retezând cele două tulpini şi plantându-le separat în acelaşi ghiveci în speranţa că vor da rădăcină. Deşi cu atâtea altele această operaţie i-a reuşit, cu yukka n-a fost să fie. În câteva săptămâni cele două lujere s-au făcut una cu pământul.

Lazăr s-a oprit la un alt stand şi se uită lung la plăcuţa cu numele garniturii de dormitor: Visul văduvei.

Alături de el un tip brunet, cu aspect de rebel, priveşte şi el încruntat. Apoi începe să vorbească.

— Ce ziceţi de numele ăsta? Inspirat, nu? Cică filozofia interiorului este mereu alta? De unde atâta filozofie! În definitiv ce poţi inventa cu adevărat nou? ia gândiţi-vă. Numai denumiri trăsnite. Cuvinte, da. Asta, da. La cuvinte se pricepe toată lumea. Cine întrebuinţa înainte cuvântul funcţional de pildă, puteţi să-mi spuneţi? Funcţional!... Astăzi toată mobila e funcţională, modulele sunt funcţionale, totul e funcţional! Unii citeau, din lipsă de altă îndeletnicire, cărţi despre design. Mobilă, design, obiecte de uz casnic, obiecte industriale, totul trebuia să fie funcţional şi ergonomic! Altă formă fără conţinut! Chiar şi eu am citit vreo două cărţi despre design şi pe urmă am început să mă plictisesc. Nu spuneau nimic nou. Aşa că la un moment dat am încetat să citesc comentariile şi m-am mărginit să mă uit la poze. Comentariile n-au niciun chichirez. Vorbe, vorbe şi iar vorbe... Străinul se uită la Lazăr întrebător: — Căutaţi un dormitor? Păi dacă asta vă trebuie, cred că n-aţi nimerit-o cu magazinul ăsta. Eu am nimerit întâmplător aici şi a doua oară nici că or să mă mai prindă.

Lazăr n-a nimerit întâmplător. A suportat greu vorbăria agresivă a tipului şi n-are niciun chef să intre în vorbă cu el. De altfel i se pare că l-a mai întâlnit cândva şi îşi aminteşte vag că, la fel ca şi acum, a fugit de spiritul lui critic înverşunat. A fugit către tihnă şi bine că a avut unde... Alţi câţiva vizitatori s-au oprit şi, răspândiţi pe toate cele trei laturi accesibile ale standului, îşi întind gâturile spre plăcuţa cu numele modelului de dormitor, care stă aşezată la loc vizibil pe lada studioului. După fixitatea privirii şi după uşoara înclinare a capului înainte par a dori să se convingă că au citit bine. Lazăr le studiază feţele, mutându-şi privirea de la unul la altul. Zăreşte o pereche tânără şi observă felul complet diferit în care el şi ea percep ceea ce au în faţa ochilor. El are o mină nemulţumită şi iritată şi încearcă, destul de vehement, s-o convingă pe însoţitoarea sa, foarte probabil soţia sa, să părăsească neîntârziat standul. Aproape că trage de ea. Ea în schimb pare entuziasmată de ceea ce vede deşi se străduieşte să n-o arate. Lui Lazăr nu-i vine greu să-şi imagineze schimbul lor de replici, tăioase din partea lui, împăciuitoare din partea ei. Principala, poate unica obiecţie a bărbatului este că n-au niciun motiv să zăbovească lângă o garnitură de mobilă care poartă numele de Visul văduvei. Sau poate pe tine te încântă? îi aruncă el sarcastic. Poate visezi să ajungi văduvă! Spune-mi, dacă asta vrei! Doamne fereşte! ripostează ea. Cum poate să-ţi treacă prin minte un asemenea gând!... El probabil că îşi continuă tirada sarcastică: Patul e totuşi de două persoane, vezi bine. Asta ce înseamnă, că văduva poate primi pe oricine la ea în pat?... Lazăr nu le aude cuvintele ci observă doar încordarea penibilă dintre ei... Ar fi trebuit să fie de o singură persoană patul? Ea îi adresează un zâmbet rănit şi un zâmbet împăciuitor. Asta ar trebui să facă o văduvă? Să nu se mai bucure niciodată de viaţă? Nu cumpărăm dormitorul dacă nu vrei, nu insist. Fiindcă ştiu că nu te-ai simţi bine în el. Dar de ce trebuie să fii atât de pornit?... Îndârjirea tânărului a triumfat în cele din urmă: perechea se îndepărtează de stand continuând disputa dar ceva mai domol.

— V-ar surâde o asemenea garnitură?

Lazăr întoarce capul şi întâlneşte zâmbetul deschis al vânzătoarei cu care a discutat ceva mai înainte, cea cu panglică verde la gât. Are acum un anumit aer de familiaritate dar în acelaşi timp manifestă şi reţinerea cuvenită, ca şi cum ar fi întâlnit un vechi client, căruia e dispusă să-i ofere serviciile ei cu prioritate.

— Să mai văd încă vreo câteva, spune Lazăr, şi dacă nu găsesc nimic mai bun, mă întorc şi vă anunţ.

— Cum doriţi, spune tânăra vânzătoare. Sunt sigură că o să vă întoarceţi. Iar într-o zi o să ne facă plăcere să primim şi vizita soţiei dumneavoastră.

— Singură sau cu mine? întreabă Lazăr ironic. Ia spuneţi, cum o aşteptaţi?

Fata strânge din umeri, zâmbind cu o expresie de neputinţă şi de jenă.

— Sunt sigură că e nedespărţită de dumneavoastră, spune.

Asta-i tot ce găseşte de spus.

*
Lazăr se uită în jur şi constată că vizitatorii înşiraţi pe cele trei laturi în jurul garniturii de dormitor au dispărut cu toţii de parcă ar fi fost aduşi să viziteze expoziţia de mobilă în grup organizat, cu un ghid care le-a cerut între timp să-l urmeze către alte standuri. În schimb, de partea cealaltă a careului s-a ivit o altă vânzătoare, şi ea tot în rochie albă. Îi priveşte ţintă, pe colega ei şi pe Lazăr, mutându-şi privirea de la unul la altul, cu un tremur de nerăbdare, de parcă ar aştepta momentul potrivit să intervină în discuţie, deşi nu-i clar cum ar putea să audă ce se discută de la o asemenea distanţă. Apoi, renunţând deodată să mai aştepte, traversează standul în lungul studioului, ocolind cu graţie două taburete–tambur şi în tot acest timp îl fixează pe Lazăr cu o privire prietenoasă, ca şi cum l-ar cunoaşte, ceea ce pe el îl face să creadă că-i vorba de o confuzie. Tânăra se opreşte lângă colega ei, de cealaltă parte, şi de acolo, puţin aplecată în faţă, continuă să-i zâmbească lui Lazăr. Spune:

— Furgoneta tocmai a ieşit din depozit. Nu plecaţi cu ea?

Confuzia se confirmă. Vânzătoarea cu panglică verde la gât încearcă să-i explice colegei sale:

— Domnul încă n-a făcut alegerea. Trebuie să fie vorba de altcineva.

— A! exclamă colega îmbujorându-se toată, deci nu dumneavoastră aţi ales garnitura aceea Orion! Îmi cer scuze. Nu ştiu de ce eram sigură că dumneavoastră aţi cumpărat-o. Doamna îşi căuta disperată soţul şi mi-am zis: Ia te uită unde era soţul dispărut! Dar nu era, vreau să spun că nu dumneavoastră sunteţi soţul dispărut. E clar că m-am înşelat.

— Se-ntâmplă, spune Lazăr fără entuziasm. Şi, fără să ştie de ce, confuzia făcută de fată simte că îl indispune, cumva îi stă în gât.

Un lucrător între două vârste, într-o salopetă gri, cu catarame, traversează şi el dormitorul Visul văduvei, apropiindu-se de ei şi, la rândul lui, fixându-l pe Lazăr cu o privire mirată.

— N-aţi plecat cu furgoneta pe strada Mitropolitul Veniamin Costache? Aţi lăsat-o pe doamna să plece singură?

Spunând asta, lucrătorul dă dovadă de amabilitate, atâta cât e capabil să dea un lucrător ca el.

Cele două tinere se privesc una pe cealaltă dar confuzia nu pare să le amuze prea tare.

— Domnul n-a ales încă, îi explică şi lucrătorului vânzătoarea cu panglică verde la gât.

— Zău? se miră lucrătorul, continuând să-l fixeze pe Lazăr cu o privire tâmpă. N-a ales încă? Aş fi jurat că...

Lazăr simte că jena sa dinainte s-a accentuat după această a doua confuzie. S-ar întoarce pe loc şi ar părăsi magazinul, dar ceva ivit între timp, un punct luminos, îl îndeamnă să bâjbâie prin confuzia sa şi să găsească neîntârziat acel punct luminos. Strada Mitropolit Veniamin Costache. Şi îşi aminteşte şi numărul: 54.

Se aflau în vizită cu toată familia când înserarea îi prindea în curtea mătuşii Maria, aşezaţi la masă, sub o boltă de viţă de vie. Mătuşa aprindea un bec cu abajur din tavanul bolţii şi Lazăr putea s-o vadă mai bine pe fata aceea, alături de care petrecuse deja câteva ore bune — şi o studiase şi o tot studiase —, fără să schimbe însă măcar un cuvânt cu ea. Nu înţelesese nici atunci ce grad de rudenie exista între familia ei şi familia mătuşii Maria. Decât doar că familia fetei era cumva înrudită cu familia mătuşii şi deci şi cu a lor. El şi cu fata aceea de aceeaşi vârstă cu el erau, se pare, rude îndepărtate. Aşa că în curtea casei de pe strada Mitropolit Veniamin Costache erau reunite din întâmplare trei familii. A trecut ceva timp de-atunci, aproape o viaţă, şi Lazăr nu-şi mai aminteşte numele ei. Dar restul? Cum ar fi putut să uite restul? Jocul fetei cu şuviţele de păr. Şuviţele–pletele–blondele... Cum şi le arunca pe spate dintr-un zvâcnet al capului. Un zvâcnet dezinvolt dar şi de o anumită semeţie... Foarte serioasă, fata, la orice se uita prin preajmă, numai la el nu. Pe el nu-l vedea nicicum. Iar din când în când, după ce îşi înclina capul într-un anume fel, părând că studiază ceva mărunt de pe faţa de masă, dar atentă totodată la ce se discuta în cele trei familii reunite, pletele îi rămâneau aninate moale de umăr... Şi atunci urma zvâcnetul din cap, şi şuviţele ajungeau pe spate.

După ce s-au despărţit, multe din zilele următoare Lazăr a încercat şi a tot încercat, în secret, să-i imite mişcarea aceea zvâcnită a capului. Dar ce, parcă el avea plete!...

Lazăr o priveşte mai atent pe vânzătoarea venită mai în urmă, după ce colega ei cu panglică verde la gât s-a îndepărtat câţiva paşi şi discută cu cineva, şi observă la gâtul ei o cruciuliţă dintr-un metal alb, probabil argint. Asta ce să însemne oare?

— Astăzi toată lumea vă confundă, spune tânăra.

— Asta înseamnă că sunt un tip comun, glumeşte Lazăr, cam fără vlagă.

— Asta înseamnă că sunteţi în centrul atenţiei, îl corectează fata cu deferenţă.

— N-am niciun motiv să fiu sau să-mi doresc asta, răspunde el.

— Păcat, spune fata cu cruciuliţă la gât.

— Păcat că ce?

— Păcat că... Fata are o ezitare. Păcat că s-a sfârşit aşa.

Lazăr simte că n-are în el destulă vlagă să-i ceară o explicaţie. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să ne bucurăm de ce ne mai putem bucura.

Vara, pe zăpuşeală, în timp ce călătoreai cu trenul, se întâmpla să-ţi apuci nasul între degetul gros şi cel arătător, la rădăcină, şi să-l freci uşor. Degetele rămâneau un pic unsuroase, miroseau a cărbune şi a fum de locomotivă. Miroseau a gară.

Îndreptându-se spre ieşire, Lazăr făcu acest gest şi duse apoi degetele la nas. Degetele nu miroseau a nimic.

***

^*Din volumul de povestiri cu același nume.
Publicat şi în Vatra, nr. 1–2, 2009