Iernile cu zăpadă*

După zile de viscol şi de ninsoare, când pacea se aşternea în zori, sub un cer cenuşiu, peste rotunjimile pufoase ale troienelor din curţi, venea vremea bătăliilor cu bulgări şi a cazematelor. Mă aşteptam ca după şcoală să vină la mine Titi Savu. În aşteptarea lui, ridicam deja în curte cazemata cam în dreptul locului unde vara creşteau crinii portocalii ai domnului Hoepfner. Rostogoleam bulgări şi, după ce ajungeau destul de mari, îi aşezam în semicerc unul lângă altul şi unul peste altul, iar unii ajungeau atât de grei că abia puteam să-i mai ridic. Apoi umpleam cu zăpadă rosturile dintre bulgări şi bătuceam bine peste tot cu palma îndesând zăpada pentru ca zidul să fie cât mai neted şi mai solid. Iar la piciorul zidului de zăpadă, în marginea din dreapta, ca să-mi fie la îndemână, aveam grijă să-mi fac o rezervă de bulgări pe care îi aşezam în piramidă precum ghiulelele pe postamentele de marmură, la piciorul tunurilor memoriale. Dacă Titi Savu nu venea la mine după şcoală, puteam să mă joc la fel de bine şi singur, la fel ca şi alte dăţi. Ridicam încă o cazemată, în contul lui, faţă în faţă cu prima şi, onest din fire, o făceam la fel de solidă. Mă întorceam însă la cazemata mea şi, pândind momentul prielnic, atacam cu toată rezerva de bulgări, într-o cadenţă, ziceam eu, infernală, cu toată înverşunarea pe care mi-o puteam stârni, ţintind un acelaşi loc dintr-o margine a cazematei pentru a şubrezi locul prin lovituri repetate şi a-i provoca inamicului stricăciuni pe cât posibil decisive. Iar dacă Titi Savu venea totuşi, el sau altul, furia mea războinică se ogoia mult mai repede pentru că distrugerea totală a inamicului n-o mai puteam concepe, aşa cum o vedeam, fără nicio reticenţă, în cazul unui inamic închipuit.

Dar cazemata se dovedea a fi la fel de prielnică şi fără bătălii. Când rămâneam singur, incinta ei scobită îmi dădea un sentiment de siguranţă. Mă simţeam acolo ocrotit prin propriile-mi puteri. Eu eram ziditorul cazematei şi propriul meu ocrotitor. Cu cât cazemata era mai înaltă şi mai solidă şi totodată mai scobită cu atât sentimentul meu de siguranţă în interiorul acelei scobituri era mai puternic. Era spaţiul meu privat, indiferent al cui era pământul de dedesubt, de care nu era nevoie de un efort prea mare să fac abstracţie. Pământul avea să redevină al proprietarului abia după topirea zăpezii şi dispariţia cazematei. Dar asta avea să se întâmple în vremuri îndepărtate, hăt la primăvară. Acum însă, pe vreme de iarnă, eu eram stăpânul absolut.

Scurmam în zăpadă, împins de curiozitate să ajung la pământ, la firele de iarbă uscate, de anul trecut, să redescopăr vara vacanţei mari care trecuse de mult, să descopăr cât mai multe din trecutul care mă fascina, sau poate ceva nou din acel trecut, care scăpase până atunci observaţiei mele. Dar sub ultimul strat de zăpadă, mai cu seamă atunci când iarna se apropia de sfârşit şi în aer simţeam deja respiraţia primăverii, dădeam uneori de câte o grotă miniaturală cu o pardoseală subţire de gheaţă transparentă, sub care se puteau vedea mici bule de aer în apa strânsă acolo din topirea zăpezii la atingerea trupului căldicel al pământului. Un curent abia vizibil împingea acele bule imprimându-le mişcări microscopice sacadate către o destinaţie necunoscută. Iar printre bule se putea vedea colţul firelor de iarbă abia răsărite, scufundate în acea peliculă de apă limpede şi pură, îndoite, fire vii în ciuda gerului şi a luminii sărace. Vedeam astfel, în acel glob de cristal, primăvara născândă, primăvara in nuce, vedeam viitorul care mi se arăta numai mie, în timp ce alţii, eram sigur, nu vedeau în jur decât iarna. Semnele ascunse ale primăverii mi se dezvăluiau doar mie şi socoteam că mi se cuvin drept răsplată a curiozităţii mele. Mă ridicam din scobitura mea în zăpadă îmbujorat, înfierbântat şi orbit de strălucirea zăpezii sub soarele de sfârşit de iarnă.

Dar în ciuda presimţirii primăverii, nu mă despărţeam de iarnă cu inima uşoară. Fiindcă până la iarna următoare mai aveam de trăit o viaţă. În ultimele ei zile încercam să reţin iarna măcar încă un pic, măcar încă două zile, sau măcar încă o zi. Pe o moviliţă din curte îngrămădeam ultimele resturi de zăpadă adunată de prin jur şi îmi încropeam un mic derdeluş, vestigiul de adio al iernii, pe care mă dădeam cu sania, pe o pârtie nu mai lungă de un metru şi jumătate sau doi, după care botul săniuţei mele se împotmolea în noroiul strălucitor şi primăvăratic de la piciorul derdeluşului. Şi deşi din el se ridica un iz ademenitor de primăvară, încă nu eram pregătit sufleteşte să mă întâlnesc cu ea, cu primăvara.

Dar, mai mult decât cu iarna reală, mă desfătam cu o poză de iarnă pe care o aveam, în culoare sepia, ruptă dintr-un almanah, între timp pierdut. Păstram fila undeva în comoara mea de hârţoage. Şi fiindcă dădeam de ea destul de rar, poza îmi apărea cu atât mai fermecătoare de fiecare dată. Înfăţişa o margine de pădure, cu mesteceni, brazi şi sălcii pletoase în prim-plan, aplecate peste un pârâu cu apă lină venind din adâncul pădurii, printre maluri albe de zăpadă, şi copacii toţi parcă dormeau şi visau sub o povară diafană de zăpadă proaspăt căzută. Era o margine de pădure prea sofisticată pentru a fi din natura sălbatică şi prea sălbatică pentru a fi o margine de parc. Totul era efemer în acea fotografie: zăpada de pe maluri, care atingea acum faţa întunecată a apei, avea să se topească aşa cum se topeşte de fiecare dată prima zăpadă; dantelăria fină a zăpezii de pe ramuri avea să se scuture dispărând în unda apei. Dar fotografia le făcea să dureze veşnic. Căutai cu ochii o bancă pe sub sălcii, şi te aşteptai s-o găseşti acoperită de zăpadă, dar nu era niciuna. Căutai o cărare care să se afunde în adâncul pădurii dar, dacă fusese vreuna, zăpada ştersese orice urmă de ea. Şi în general, aveai toată libertatea să-ţi imaginezi orice incursiune în acea iarnă feerică imortalizată pe o filă de almanah.

Am rămas până astăzi la fel: gata să mă las sedus de priveliştile fotografice şi picturale mai mult, poate, decât de cele reale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

La cinematograf, pe bulevardul Regina Elisabeta*

Verişoara mea Valea, de vreo optsprezece ani, cu zece ani mai în vârstă decât mine, m-a luat în oraş să vedem un film. M-a întrebat ce fel de film vreau să văd, de aventuri, poliţist sau o poveste. Grea alegere. Pe bulevardul Regina Elisabeta era foarte multă lume şi foarte multe cinematografe şi trebuia să mă hotărăsc repede. Am optat pentru poveste — o alegere făcută cu oarece îndoială în suflet, trebuie să recunosc, pentru că puteam să ratez un alt film la fel de bun sau poate chiar mai bun. Verişoara mea m-a luat de mână în dreptul Cercului Militar şi am traversat bulevardul către cinematograful Victoria. Câteva clipe cât a durat traversarea mi-am întors privirea în josul bulevardului şi m-am înspăimântat de puzderia de maşini care urcau în viteză spre noi. Acasă la Câmpina, pe strada mea, abia dacă trecea câte o maşină la câteva minute... Îmi amintesc, la începutul filmului, de o furtună puternică undeva la şes, în America, şi de o fată cam de vârsta mea, poate un pic mai mare, peste care s-a prăvălit rama unei ferestre. Pe fată o chema Dorothy. Apoi o tornadă a luat pe sus coliba de lemn în care se afla Dorothy şi a tot dus-o răsucind-o ca pe o cutie de carton luată de ape. Fata se uita pe fereastră şi vedea cum o cotoroanţă îmbrăcată în negru zboară şi ea odată cu casa călare pe o bicicletă şi pedalează repede-repede aţintind-o pe Dorothy cu o privire rea, amintindu-mi de visele mele de la Chişinău, când zburam la rândul meu pe tricicletă înălţându-mă peste acoperişul casei unde locuiam. Apoi casa din film a aterizat undeva într-o ţară minunată şi deodată filmul a devenit color şi toată lumea din sală a scos la unison un oftat de surprindere şi de uşurare. Iar în zori toată lumea a văzut ieşind de sub casă o pereche de picioare îmbrăcate cu ciorapi cu dungi albe şi roşii: picioarele vrăjitoarei celei rele, pe care casa o omorâse în cădere...

A fost o zi încântătoare, ca şi, după aceea, momentele când îmi reveneau în amintire minunatele întâmplări prin care trecuse o fată din America, pe nume Dorothy.

Apoi filmele americane au dispărut din cinematografe pentru multă vreme şi în locul lor au început să ruleze doar filme cu faptele de vitejie ale bravilor ostaşi sovietici în Marele Război pentru Apărarea Patriei în lupta lor pentru alungarea cotropitorului nazist. Şi altele asemenea.

Abia peste vreo douăzeci şi cinci de ani, după ce îi cumpărasem fiicei mele o mulţime de cărţi cu poveşti şi îi citeam din când în când din ele, crâmpeie din acel film rămase în amintirea mea au prins viaţă, au venit să se aşeze cap la cap şi am realizat ce film văzusem în copilărie împreună cu verişoara mea Valea: Vrăjitorul din Oz.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Moneda de argint*

Ne aflam în vizită la sora mamei din Bucureşti, teotea Niunea, în apartamentul acesteia de pe strada Cazărmii, la început de decembrie. Dimineaţă, încercând să mă încalţ, am constatat că piciorul nu-mi mai intră în gheată. Mama s-a prefăcut mirată şi a spus:

— Ia să vedem, care-i cauza? Te pomeneşti că o fi ceva înăuntru!

Băgând mâna în gheată, am dibuit înăuntru ceva rece, metalic. Era o monedă mare, groasă şi grea, cum nu mai văzusem până atunci.

— Asta ţi-a adus-o Moş Nicolae, a spus mama.

A fost primul Moş Nicolae de care îmi amintesc. Unchiu-meu Serghei, la care ţineam mult pe vremea aceea dar care s-a dovedit mai târziu a fi un fanfaron cu ştaif a avut grijă ca eu să aflu neîntârziat că el a fost moşul cel darnic.

Moneda înfăţişa pe avers capul regelui Mihai, din profil, iar pe revers îl înfăţişa pe Ştefan cel Mare, îngenuncheat, închinând o biserică. Era o monedă de argint, cu adevărat grea, care în anii următori a devenit mândria micii mele colecţii de bani. Până într-un an când, încolţiţi de nevoi, ai mei au găsit un colecţionar şi au vândut-o cu treizeci de lei, cam atât cât câştiga tata în două zile ca funcţionar la Întreprinderea Comunală.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Întoarcerea de la castelul Peleş*

La castelul Peleş de la Sinaia am fost în 1950, cred, într-o excursie organizată de Întreprinderea Comunală. Cu camionul: aşa era obiceiul muncitoresc al timpului. Pe platforma camionului se aşezau scaune luate de prin birouri şi în rest, pe toate curbele acelea mortale de pe drumul de la Câmpina la Sinaia se ţinea fiecare cum putea şi de ce putea...

Primul lucru pe care mi-l amintesc după sosirea la castel a fost aşteptarea în faţa uşii, o uşă lipsită de orice fast, din aripa mai modestă dinspre nord, în vecinătatea căreia, ni s-a arătat, se afla, la subsol, iată, bucătăria regală, din care se vedeau doar luminatoarele de sticlă mată, chiar la piciorul zidului. Apoi am intrat cu grupul şi a trebuit să ne alegem cu toţii, acolo în hol, papuci de pâslă, cu elastic la spate, pe care — distracţie mare — să-i tragem peste încălţări. După care, sub îndrumarea şi cu explicaţiile ghidului, a început periplul prin castel, dintr-o încăpere într-alta, dintr-un coridor într-altul, de pe o scară pe alta — sărăntocii proletari împiedicându-se în papucii de pâslă şi hihăind în luxul orbitor al palatului regal.

Îmi amintesc de un hol impresionant unde grupul s-a oprit şi toate capetele s-au dat pe spate ca să vadă cum holul taie pe verticală etaj după etaj şi sfârşeşte la o înălţime ameţitoare cu un acoperiş de sticlă mată susţinut de un grilaj, dincolo de care nu mai era decât lumina de afară. Ghidul s-a dus să apese pe un buton şi acoperişul de sticlă a glisat lin, c-un zgomot de biluţe rostogolite, într-o parte, dând la iveală seninul cerului albastru. Oooo! a ieşit din toate piepturile o exclamaţie de neţărmurită încântare. Eram cu toţii în adâncul unui puţ fermecat contemplând cu gura căscată mirifica dantelărie de artă miniaturală care acoperea toţi cei patru pereţi ai înaltului hol: reliefuri, abanos, statuete, încrustaţii, console, aur, sculpturi de mici dimensiuni. Ghidul ne-a spus: „Închipuiţi-vă acest hol fără toate aceste decoraţiuni. Aşa a fost la început. Dar regele Carol I a plecat la un moment dat într-o călătorie mai lungă şi, în lipsa lui, miniştrii din palat au vrut să-i facă o surpriză. Aşa că la întoarcere, după nu ştiu câte luni, Carol I a găsit holul aşa cum îl vedeţi acum.” Regele Mihai I, cu care mă încăpăţânam să cred că semăn la chip, trebuie să fi călcat, copil fiind, pe toate aceste covoare somptuoase pe lângă care păşeam acum noi, grupul proletar, ocolindu-le cu evlavie. Am trecut printr-o încăpere în care un izvor susura curgând pe un perete de marmură uşor înclinat. Un alt Oooo! de uluire a ieşit fără voie din piepturile grupului nostru în timp ce un alt grup trecea în sens invers prin încăpere, oarecum abătut şi, îndreptându-se spre ieşire, se pregătea să se despartă de comorile regale. „O sută şaizeci de camere are castelul! Închipuiţi-vă! O sută şaizeci! Mai mult ca sigur că niciunu’ din ei, vreau să zic din membrii familiei regelui, nici nu ştia cum arată multe din camerele alea. Adică nu intraseră în ele niciodată, asta vreau să spun! Cum po’ să locuieşti în o sută şaizeci de camere?! Noi n-o să vizităm decât o mică parte din ele, vă daţi seama!... Uite, aicea — ne-a spus ghidul, şi ne-a arătat un secrétaire — Carmen Sylva îşi scria poeziile. Chipurile! În realitate — toată lumea ştie, nu-i niciun secret — poeta de viţă regală apela fără nicio jenă la serviciile marelui poet Mihail Eminescu. El îi scria poeziile, şi ea doar le semna.” Lumea a dat ocol fără o vorbă secrétaire-ului, hlizindu-se. Unii şi-au închipuit-o, probabil, pe regina Elisabeta şezând cu fundul ei mare la pupitru, iar pe Eminescu şi l-au închipuit îmbrăcat în negru, efigie cu negre plete, stând, rece, în picioare în faţa ei, c-un cot rezemat de secrétaire-ul acela, cu papion negru la gât şi dictându-i reginei versurile...

„Ştiţi cât cântăreşte vaza asta? a întrebat retoric ghidul nostru proletar după ce-am ajuns într-o altă încăpere. Treizeci şi şase de kilograme! Şi vă daţi seama din ce-i făcută această vază, nu? Că doar se vede! Aur masiv! Treizeci şi şase de kilograme de aur masiv! La ce le-or fi trebuit atâta bogăţie! Că tot s-a ales prafu’ de ea!” Grupul din care făceam parte şi-a continuat drumul. Ghidul nu mai contenea cu ironiile şi cu înţepăturile la adresa familiei regale, dar toate acele ironii şi înţepături cădeau cumva în gol. Lumea era complet absorbită de ceea ce vedea.

„Iată unde nu se duce regele cu maşina!”. Bancuri răsuflate. Proletarii au intrat, călcând cu papucii de pâslă pe gresia aurită, în sala de baie de lângă apartamentul regal, cu porţelanurile ei alb-strălucitoare, mângâind cu privirea alămurile aurite ale robinetelor de care familia regală nu se mai atinsese de vreo doi ani. Un tip din grup a zis, hâtru: „Vreţi să mă lăsaţi două minute singur, am o mică problemă.” Ceilalţi au râs în deplină solidaritate, dar ghidul a făcut opinie separată: „Vă rog, tovarăşi, să vă păstraţi în limitele bunei-cuviinţe! Pe seama inegalităţilor sociale nu se glumeşte, şi mai ales când sunt strigătoare la cer, ca aicea!”... A mai fost salonul florentin, salonul maur, sala de teatru, mică şi cochetă, cu catifeaua ei albastră, de o intimitate irezistibilă. „Vă rog să nu vă aşezaţi pe scaune... Gata, s-a văzut tot?” Nu, nimeni nu văzuse tot. Era greu să admiţi că vizita s-a încheiat şi că te desparţi de minunile detestate ale palatului regal de la Sinaia.

Vremea era superbă, aer căldicel, o adiere de primăvară, cerul era înalt şi sticlos, dar m-am întors cu inima strânsă în casa noastră de pe strada Filimon Sârbu, ca pescarul din basm în vechea lui casă după ce peştişorul de aur îi luase tot ce-i dăduse până atunci după cerinţa lui neobrăzată ca peştişorul să-i fie neveste-si slugă. Nu avusesem nicio pretenţie neobrăzată, dar ispăşeam o vină, nu ştiu ce fel de vină, pentru casa noastră care arăta ca un bordei după minunăţiile văzute la castelul Peleş. Şi multe zile încă după aceea aveam să trăiesc cu amărăciunea în suflet că sorţii nu ne hărăziseră ceea ce şi noi meritam, poate.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Masa şchioapă*

Tata avea un coleg de serviciu, domnul Mereuţă, la fel de scund şi de slab ca şi tata, un pic cocârjat şi, în pragul pensionării, cam lipsit de vlagă. Purta ochelari cu lentile groase, iar ochii îi zâmbeau tot timpul blajin şi obosit. Când mergeai lângă el pe stradă, rămânea mereu în urmă şi poate de aceea îşi ţinea braţele un pic întinse înainte ca pentru a te reţine, în chip de rugă mută să nu profiţi de vitalitatea ta şi să-l părăseşti luând-o repede înainte. La birou, purta mânecuţe negre de serj, cu elastic la ambele capete, peste mânecile hainei. Aşa ceva nu mai văzusem decât în caricaturile de prin reviste, ca semn distinctiv al birocraţilor-scribălăi, înfieraţi pentru că ţineau în loc societatea democrat-populară în avântul ei spre comunism. Domnul Mereuţă însă era un om pragmatic şi considera că orice funcţionar trebuie să-şi protejeze mânecile hainei atâta vreme cât nu câştigă îndeajuns pentru a-şi putea permite un sacou în fiecare an.

În vechea lui locuinţă de pe strada Mărgăritarului, la o casă distanţă de colţul cu strada Griviţei, domnul Mereuţă avea o masă veche pe care a hotărât să i-o dăruiască tatei, poate pentru că lui nu-i mai era de niciun folos. Aşa se face că într-o zi de primăvară tata şi cu mine am ajuns la acea locuinţă, am căpătat masa şi, ţinând-o el de-un capăt, eu de celălalt, am cărat-o pe jos, cale de mai multe străzi, până acasă, pe strada Filimon Sârbu. Mama a hotărât că trebuie aşezată la perete, în colţul dinspre fereastră. Şi acolo a rămas pentru toţii anii care au urmat, până la mutarea lor în altă locuinţă. Era o masă fără luciu, maro spre negru, cu picioare strunjite, cu discuri şi bulbi la capete. Partea proastă era că unul din bulbi era mâncat de cari atât de tare că masa nu suporta pe piciorul acela nici măcar propria-i greutate. Am avut însă norocul să găsesc un ciot de bară de lemn care s-a potrivit mănuşă în locul acela, şi încă o dată noroc să găsesc un piron îndeajuns de mare ca să pot fixa cu ajutorul lui ciotul de bară la piciorul amputat. Am vopsit apoi ciotul cu ulei maro şi a fost o încântare pentru mulţi ani de atunci înainte.

Reluând o veche tradiţie, pe masă şi-au regăsit locul, într-un colţ revistele vechi, într-alt colţ caseta mamei cu lucruri pentru cusut, de lemn lăcuit şi peretele frontal fasonat în chip de cotoare de volume aşezate unul lângă altul pe un raft, iar capacul tot în chip de volum, ceva mai mare, şi în sfârşit, pe un al treilea colţ setul de foarfeci: foarfecele mare, pe care mama îl folosea la croitorie, foarfecele pentru hârtie, pe care îl foloseam eu, forfecuţa pentru unghii şi, la urmă, stricând „scara măgarului”, pila de unghii. Toate aşezate pe o faţă de masă pe care mama se îngrijea s-o păstreze mereu curată. Dimineaţa, razele soarelui îşi făceau loc prin verdeaţa copacilor şi, la o anumită oră, aprindeau un licăr de nichel pe lama foarfecelui mare. Ordinea şi sărăcia nu erau, iată, incompatibile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Plânsul mamei*

Când a murit Costea, soţul verişoarei mele Roza, ne-am dus la înmormântare la Bucureşti. Aveam zece ani. La cimitir, cortegiul funerar, destul de numeros, s-a îndreptat spre locul de îngropăciune, în timp ce mama a rămas cu mine la o oarecare distanţă pentru a mă proteja — considera ea — de emoţia coborârii în groapă. Eram doar noi doi, mama şi cu mine, şi mama stătea în picioare, cu spatele spre uşa închisă a unei clădiri nu mai înalte decât o casă obişnuită, cu o singură treaptă care ducea la ea, iar eu stăteam în faţa ei. Amândoi priveam într-o parte, spre stânga mea, la lumea adunată în jurul gropii, undeva departe de noi, la piciorul gardului lateral al cimitirului. Când sicriul cu Costea a fost coborât în groapă, verişoara mea Roza a scos un răcnet care a răsunat pe toată întinderea cimitirului. Mama a început să plângă, dar pentru mine era un lucru îngrozitor ca mama să plângă. M-am lipit de ea şi am implorat-o să înceteze. Mama a spus, în chip de explicaţie:

— Roza, care-i atât de tare de felul ei... M-a luat prin surprindere. Gata, nu mai plâng... E atât de tare, şi uite că... Nu mă aşteptam. Gata... Gata, uite, nu mai plâng.

A respirat adânc şi şi-a şters cu degetele lacrimile de pe obraz.

O ştiam dinainte şi am verificat-o şi cu alte ocazii: îmi era imposibil să suport plânsul mamei. Tot aşa cum nu puteam să suport nici râsul ei, înainte de plecarea noastră de la Chişinău, atunci când era provocat de glumele oamenilor din anturajul nostru şi care mie îmi erau străini.

Recent, adică la câteva decenii după înmormântarea aceea de pe vremea când aveam zece ani, am vizitat, din pură curiozitate, cimitirul armenesc de pe şoseaua Pantelimon. Am păşit agale pe aleea centrală şi m-am oprit în faţa capelei. O singură treaptă urca până la uşă. Un vârtej al amintirii s-a ridicat din străfundurile copilăriei şi m-a învăluit pe neaşteptate clătinându-mi tot trupul. Pe acea unică treaptă mama izbucnise în plâns şi apoi îşi ştersese lacrimile cu degetele. Mi-am întors privirea spre stânga şi am văzut gardul. Se schimbaseră doar distanţele. Aşadar aici era. M-am apropiat încet de gard şi m-am oprit în faţa unei cruci înclinate şi pe jumătate îngropate. Atunci am aflat că pe Costea, soţul verişoarei mele Roza îl chema de fapt Kalust.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Notaţii literare (VI)

Personaje fabricate

Un personaj fabricat sută la sută are puţine şanse să convingă pe o întindere de mai multe pagini, într-o construcţie elaborată. Pentru că gândurile sale, gesturile sale, trăirile şi faptele sale vor fi probabil lipsite de consistenţă în lipsa unui prototip real. E adevărat că într-o povestire scurtă un personaj poate să fie inventat în totalitate (pentru a sluji o idee, să zicem), dar asta numai pentru că scurta „străluminare” din viaţa sa pe care o înfăţişează autorul în acest caz nu îl obligă să pună în concordanţă între ele părţile constitutive ale personalităţii personajului pentru a-i da coerenţă şi deci credibilitate. Pe de altă parte, chiar şi atunci când avem impresia că dăm viaţă unui personaj perfect imaginar vom regăsi în el, la o analiză mai atentă, gesturi, cuvinte, gânduri ale unor oameni din viaţa reală, pe care i-am cunoscut. De aceea, personajul pe care l-am crea în cazul când ne-am ambiţiona să-l inventăm sută la sută ar împrumuta volens nolens trăsături de la o sumă de persoane reale, care cu greu s-ar putea constitui într-un personaj-conglomerat plauzibil. (Dar, mă rog, postmodernismul, care s-a dispensat de coerenţă, îşi construieşte credibilitatea în moduri proprii, şi cultivă decompoziţia, deconstrucţia, intertextualitatea, ar putea să încununeze un asemenea procedeu cu virtutea literară cum laude.)

Dar dacă ar fi să acceptăm necesitatea consistenţei personajului, cine ar fi persoana cea mai la îndemână care să servească drept prototip dacă nu propria noastră persoană?

În treacăt fie zis, câteva dintre proiectele mele literare stagnează pentru că în ceea ce mi-am propus să construiesc nu mă regăsesc pe mine însumi, iar alte prototipuri care să servească ţinta propusă nu am găsit încă.


Poezie „obiectuală”

Unii prieteni au dezaprobat stilul meu de a fotografia, sau mai exact de a încadra subiecţii, cu persoane nu în prim-plan, cum se obişnuieşte, ci mai degrabă în plan îndepărtat, şi nu în centrul cadrului ci la baza acestuia sau într-o poziţie laterală, restul fiind ocupat de „împrejurime”, În speţă de natură, ca obiect mărturisit al interesului. Asemenea detalii dezvăluie ceva, nu pot să neg. Ceea ce dezvăluie ar putea fi, într-adevăr, o anume minimalizare a prezenţei persoanelor în dauna împrejurimii. Dar fotografierea este nu numai un act de imortalizare a subiecţilor în folosul acestora ci şi unul de contextualizare. Pe care o realizează fotograful şi nu altcineva. În lipsa contextului, subiectul nu spune mare lucru despre diacronia sa.

Îmi amintesc de o caricatură dintr-un almanah de după sfârşitul războiului, dintr-o perioadă foarte instabilă, mai ales politic, când dictatura comunistă era pe cale să se instaureze. Un bărbat în costum şi cravată, şezând pe un scaun şi strângând în braţe o servietă, cu aerul că în secunda următoare o va lua la fugă, i se adresează unui fotograf din faţa sa: „Pozează-mă repede cât mai sunt încă ministru!” Hazul stătea desigur în lipsa de pe figura personajului a oricărei peceţi a ministeriatului său şi deci în totala volatilitate a demnităţii pe care el şi-o dorea imortalizată.

Dacă împrejurimea ocupă în preferinţele mele fotografice un loc privilegiat, este pentru că pe ea o simt ca pe o extensie a emoţiei mele, care mă determină să aleg un anume moment şi un anume loc pentru realizarea fotografiei. Şi mă aştept ca subiecţii să se ralieze, cel puţin pe durata minimă a fixării cadrului, axiologiei mele fotografice.

La fel, există o poezie care alege contextualizarea, „împrejurimea” eului creator pentru a-i exprima emoţia momentului într-un mod mai convingător decât ar putea-o face descrierea directă a emoţiei: lăuntricul alege să se exprime prin obiectele înconjurătoare. Şi, trebuie să mărturisesc, preferinţele mele se îndreaptă spre o asemenea poezie.

Explicarea filmelor*

De cele mai multe ori nu înţelegeam nimic din filmele de dragoste. Ieşind de la cinematograf, în timp ce ne îndreptam spre casă o rugam pe mama să-mi povestească filmul tocmai vizionat. Puneam întrebări peste întrebări, şi mama, care nu era chiar răbdarea întruchipată, îmi răspundea pe îndelete. „Da’ ea de ce-a făcut aşa?” „Păi pentru că-l iubea, tu n-ai înţeles?” „Da’ el de ce-a omorât-o?” „Din gelozie! Pentru că-l înşela!” „Cum adică îl înşela?” „Aşa. N-ai văzut că se-ntâlnea pe-ascuns cu bărbatul celălalt? Ăla mustăciosu’. Ea era măritată cu el şi totuşi se-ntâlnea cu altcineva.” „Şi celălalt, ăla cu chelie, ăla cine era?” „Ăla nu era decât un simplu chelner.” „Şi atunci ce căuta la ei acasă?” „Păi era trimis de la restaurant să-i servească la petrecere.” „Aveau acasă petrecere cu chelner la masă?” „Aşa era înainte la casele mari. Dădeau petreceri acasă şi fiindcă n-aveau destule slujnice, chemau chelneri de la restaurant şi bineînţeles că îi plăteau. Da’ nu numai pentru că n-aveau slujnice. Chelnerii erau pe-atuncea mai stilaţi, nu ca astăzi!” „Dar aia tânără care umbla cu copilul de mână după ea, aia cine era?” „Aia era sora ei. Ea a văzut ce s-a-ntâmplat acolo pe verandă, când a venit pe neanunţate acasă la ei, şi s-a dus să anunţe poliţia. Dar era prea târziu.”... Şi tot aşa, până ajungeam acasă, şi eu încă mai puneam întrebări.

La unele scene dramatice, cu crime, cu tortură, cu execuţii, mama întorcea spre mine capul în întunericul sălii, mă privea cu coada ochiului şi se apleca să-mi şoptească la ureche: „Dacă ţi se pare că-i greu de suportat, gândeşte-te că nu-i ceva real. Eu aşa fac. Îmi spun: Asta nu-i real. Nu-i decât film.”

Mulţi ani mai târziu, când eram deja la casa mea şi mama se afla în vizită la mine, îmi amintesc că ne uitam amândoi la o dramatizare pentru televiziune a nuvelei lui Gogol „Însemnările unui nebun”, cu Dumitru Furdui în rolul lui Poprişcin. La un moment dat, spre final, când eroul ajunge la casa de nebuni, pe care o lua drept Spania, şi apare cu faţa şi părul şiroind de apă în urma unei băi reci administrate de îngrijitorii spitalului, şi spune plângând: „cancelarul m-a croit de două ori cu băţul peste spinare şi m-a durut atât de tare că era cât pe-aci să ţip, dar m-am abţinut”, mama a făcut o grimasă de exasperare, a spus „Nu mai pot să suport!” şi a ieşit intempestiv din cameră... Povaţa ei cum că scena nu-i reală şi că totul nu-i decât film nu i-a mai fost de folos.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Şanse*

În holul dispensarului unii pacienţi se uitau la televizor, în timp ce alţii stăteau de vorbă cu glas scăzut. Se transmitea o dezbatere aprinsă pe tema turului întâi al alegerilor prezidenţiale, care tocmai se încheiase. Televizorul era fixat în perete cu un braţ gros de metal, chiar sub tavan, ca în camerele din hotelurile ieftine, într-un intrând al holului a cărui fereastră dădea într-o curte interioară. Surprinzător, bolnavii se arătau interesaţi de talk-show. Şezând pe un scaun lipit cu speteaza de peretele lateral, Bogdan Petrovici îşi mută privirea de la ecran la peretele din faţa sa. Peretele era complet gol, vopsit cu un lavabil crem-portocaliu. Ceilalţi pereţi erau la fel de goi. Se gândi că bolnavilor nu le pria, pesemne, să ştie cât e ora. Aveau în schimb la dispoziţie o măsuţă rotundă plină cu reviste de divertisment, care arătau, toate, timpul trecut şi ferfeniţit al ieşirii de sub tipar.

Se ridică şi se duse la dozatorul de apă plată din apropierea televizorului. Extrase din distribuitor un pahar de plastic, se gândi o clipă sub care din cele două robinete să pună paharul şi alese să ia apă rece. În timp ce paharul se umplea sub robinet se gândi că poate se plasase fără să vrea în centrul atenţiei celorlalţi pacienţi. Cu paharul plin, se îndreptă de spate şi se întoarse cu faţa spre hol. Privirile pacienţilor erau îndreptate peste capul său, spre ecran. Dar nu, nu toate: întâlni o privire care îl urmărea cu simpatie. Era un bărbat, mai învârstă chiar decât el, poate de şaptezeci şi cinci de ani. Şedea pe scaun sprijinindu-se cu palmele puse una peste alta pe mânerul curbat al bastonului proptit vertical şi ferm în podea, şi îl privea ţintă c-un zâmbet prietenos. Bogdan Petrovici sorbi din pahar şi se întrebă dacă alesese bine robinetul, fiindcă apa era mai rece decât se aşteptase.

În clipa aceea doctorul ieşi pe hol şi îi rosti numele poftindu-l în cabinet. Se grăbi să bea apa aceea rece şi, c-un gest preocupat, aruncă paharul gol în coşul de la piciorul dozatorului.

Când ieşi din cabinet lumea din hol continua să se uite fix la televizor în timp ce vocile metalice ale personajelor de pe ecran umpleau holul crem-portocaliu c-un zumzet care îi era indiferent. Îşi luă haina din cuier, traversă holul încheindu-se, spuse „Bună seara” şi ieşi. Coborî scara până la parter şi deschise uşa de metal care dădea în stradă. În clipa aceea văzu ploaia de afară împestriţând faţa unei băltoace de pe trotuar şi îşi dădu seama că uitase umbrela. Urcă scara înapoi, intră hotărât în holul pe care îl străbătu cu pas energic şi îşi luă umbrela, încă umedă, pe care o lăsase pliată, atârnată de speteaza unui scaun, într-o zonă umbrită din intrândul holului, în spatele televizorului. Traversând holul încă o dată, ochii i se încrucişară din nou cu privirea râzătoare a bărbatului în vârstă care şedea cu palmele puse una peste alta pe mânerul al bastonului. Bărbatul schiţă un gest ghiduş ca şi cum s-ar fi scuzat că nu îi atrăsese atenţia de la început că pleacă fără să-şi ia umbrela. Bogdan Petrovici îi răspunse c-un zâmbet la fel de prietenos.

Ieşi în stradă, de astă dată definitiv, deschise umbrela şi îşi simţi pieptul umplându-i-se de bucurie că rezultatul consultaţiei îi mai dădea încă destule şanse.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Fidelitatea tatei faţă de firmă*

Tata îi era devotat Întreprinderii Comunale Câmpina, unde lucra şi unde niciodată nu s-a limitat la bucăţica lui de contabilitate sau de casierie. Dacă n-ar fi fost atât de blând, atât de rezervat şi de modest, sunt sigur că ar fi putut să fie un bun director. Pentru că avea o viziune de ansamblu, fiind preocupat deopotrivă, e drept, de o manieră oarecum idealistă, de alimentarea cu apă, de curăţenia oraşului şi de evacuarea gunoiului. Dacă întreprinderea ar fi fost nu în oraşul Câmpina ci într-o aşezare din înaltul norilor, el ar fi gospodărit-o cu blândeţea unui înger chibzuit şi împăciuitor...

Când ne duceam la scaldă în râul Doftana, undeva la poalele piscului Ciobu, ne opream de fiecare dată la izvorul de apă sulfuroasă de la marginea cartierului Păcuri. În locul acela se termina Câmpina şi începea valea Doftanei. Tata cobora ceremonios, având întotdeauna gata-pregătit un păhărel de sticlă groasă, în adâncitura unde se ridica un mic monument, văruit cu alb, pe care stătea scris cu negru: PRIMĂRIA ORAŞULUI CÂMPINA, 1929. Primăria oraşului era una, iar Întreprinderea Comunală, alta, deşi, între noi fie vorba, cele două erau înrudite. Dar tata se mândrea deopotrivă cu ambele... Îl vedeam de sus cum se apleacă la ţevuşca pe unde curgea izvorul, umplea păhărelul şi săvârşea ritualul degustării: se îndrepta de mijloc, luând o poziţie aproape marţială, închidea ochii, în transă, şi ducea păhărelul la buze, nu înainte însă ca mâna să i se oprească în dreptul nasului, la fel ca a degustătorilor de vinuri, şi aspira duhoarea aceea sulfuroasă de parcă ar fi fost mireasmă de fân proaspăt cosit. Era mândru chiar şi de calităţile acelei ape, deşi era dar de la Dumnezeu, şi Întreprinderea Comunală n-avea niciun merit.

Dar nu mult diferit obişnuia să deguste chiar şi apa de la cişmeaua noastră din curte. După ce sorbea din cană, rostea cu mândrie:

— Marfă calitatea-ntâi!

Asta da, era meritul Întreprinderii Comunale, dar şi al lui personal, chiar dacă contribuţia lui se limita la contabilizarea costurilor şi la încasarea sumelor datorate de clienţi. Şi se mândrea în aceeaşi măsură şi cu măturătorii de pe stradă, cu care se cunoştea şi cărora le răspundea binevoitor la salut. Dar avea, nu ştiu de ce, o simpatie deosebită pentru gunoieri, care pe vremea aceea veneau cu căruţa să ridice gunoiul de la casele oamenilor. Îmi amintesc de acele căruţe, mari, cu loitre înalte de scândură compactă, pe care cai voinici şi ascultători le trăgeau de la o casă la alta, iar gunoierii de la Întreprinderea Comunală deşertau în ele lăzile lăsate de fiecare în faţa porţii. După care, la sfârşit de zi, se întorceau la grajdul de pe strada Plevnei. Tata m-a dus de câteva ori, duminica, la acel grajd, aflat, ca prin minune, într-o zonă selectă a oraşului, la doi paşi de vila doctorului Opriş. Cele patru sau cinci căruţe cu loitre înalte stăteau depozitate într-un şopron, cu hulubele proptite în pământ, în timp ce caii aşteptau cuminţi alături, în grajd, fiecare în despărţitura lui, iar grăjdarul se hlizea la mine, reţinut şi politicos, dincolo de condiţia sa de om simplu, ca la fiul colegului său de întreprindere, lucrător cu creionul în mână şi eventual cu mintea...

Scurtă vreme după aceea căruţele au fost înlocuite cu două camioane. Şi de atunci n-am mai intrat în curtea fostului grajd, devenit garaj. N-am aflat niciodată dacă Întreprinderea Comunală a vândut caii sau i-a trimis să fie sacrificaţi. Sper din tot sufletul să-i fi lăsat să moară de bătrâneţe după munca lor neobosită de ani de zile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Chilipiruri timpurii*

Într-o zi dintr-o vacanţă de vară eram împreună cu prietenul meu Ota Butnaru, cu care obişnuiam să ies la joacă în spatele casei, pe linii, şi împreună cu un alt prieten, Titi Savu, cred, când un băiat din cartier a venit la noi cu sufletul la gură şi a spus:

— Bă, dacă ajungem pe Muscel putem să facem rost de pânză de la paraşutele americanilor! De-atuncea de când i-au doborât cu antiaeriana! Au căzut p-acolo şi s-au încurcat prin tufişuri. Nici dracu’ nu mai ştie de ei! Mătase groasă, abia de-o tai cu foarfecele! Dăm o fugă?

M-am uitat neîncrezător la tipul ăla pe care nu-l cunoşteam decât din vedere, dar n-am îndrăznit să pun la îndoială prada de război despre care el era ferm convins că stă ascunsă chiar şi acum pe sub frunze uscate, după cinci ani de la sfârşitul războiului, şi ne aşteaptă pe noi, băieţii cei şmecheri, să-i dăm de urmă prin rarele tufişuri de pe dealul din partea de nord a oraşului. Nu-mi puteam permite să apar în faţa lor drept un pămpălău lipsit de orice dorinţă de aventură. Celorlalţi doi li se şi aprinseseră ochii.

— Uite, a zis tipul cel nou când am ajuns la poalele Muscelului, acolo sus a fost bateria antiaeriană a nemţilor.

Toată lumea din Câmpina cunoştea acel pisc de deal şi îi zicea „La cazan”, după o construcţie cilindrică, din beton care pe vremea războiului trebuie că adăpostise un cuib de mitralieră. Iarna, acolo începea pârtia de schi, iar la cazan se dădea startul în probele de coborâre şi de slalom uriaş.

Am urcat până sus la cazan, am dat ocol acelei construcţii, jumătate îngropată, jumătate la vedere, acum năpădită de buruieni şi spurcată de murdării, având o deschizătură îngustă ca la cetăţile medievale, pentru gura de foc — am presupus noi. Noul nostru prieten ne-a arătat platoul din spatele cazanului, pe care îl ştiam cu toţii foarte bine, unde în timpul războiului fusese bateria antiaeriană. Nu mai rămăsese nicio urmă după acea baterie. Despre cazan nimeni nu ştia dacă are sau nu vreo legătură cu bateria. Am căzut însă cu toţii de acord că era foarte posibil să aibă: cazanul domina versantul dealului şi toată partea aceea de oraş, astfel că o mitralieră postată în interiorul adăpostului de beton putea să asigure o bună apărare a bateriei în cazul unui atac venit dinspre vale. Trei strategi în pantaloni scurţi au dezbătut îndelung problema unui atac asupra cazanului şi a şanselor de reuşită.

Apoi atenţia noastră s-a mutat spre vâlceaua dinspre nord. Era acolo o fâşie îngustă de pădurice, mai ales de plopi, singurul loc împădurit de pe Muscel, la al cărei capăt de sus era o casă izolată, împrejmuită cu un gard improvizat, de mărăcini amestecaţi cu bucăţi de sârmă ghimpată, de care niciunul dintre noi nu se apropiase vreodată. Şi nici acum nu ne-am apropiat... Am admirat priveliştea spre cartierul Muscel, cu case răzleţe şi lanuri de porumb. Apoi am luat-o de-a lungul crestei şi am coborât în dreptul aerodromului şcolii de planorism. Niciunul din noi n-a mai amintit de piloţii americani doborâţi de antiaeriană şi de paraşutele lor din mătase, ascunse sub frunze uscate...

Într-o altă vară, acelaşi tip din cartier, pe care nici acum nu ştiam cum îl cheamă, a venit cu zvonul că se poate face rost de cioburi de sticlă colorată din vitraliile de la ferestrele castelului Iulia Hasdeu. Castelul era, oricum, o ruină şi nici n-avea să mai fie vreodată renovat — spunea el — fiindcă bătrânul Hasdeu se ocupase acolo de spiritism, a vorbit noaptea cu fiică-sa moartă, ochiul lui Dumnezeu încă mai putea fi văzut într-un triunghi deasupra uşii principale, la fel ca la biserici, aşa că după misticism şi după toate aiurelile alea cu spiritismul nimeni n-avea să-şi bată capul să mai facă vreodată castelul să arate ca pe vremuri. Şi era păcat să lăsăm sticla aia colorată să se piardă sub ruine. Sau s-o şterpelească alţii.

Pinii din curtea castelului erau impresionanţi. Ne-am oprit la piciorul lor, în umbră, şi am început o dispută despre cât puteau să fie de bătrâni. Să fi fost de pe vremea lui Hasdeu? În definitiv, nu trecuse nici o jumătate de secol de la moartea lui. Aşa că puteau foarte bine să fie de pe vremea copilăriei sale, adică de vreo o sută de ani, sau încă şi mai bătrâni. Câţi centimetri pe an creşte pinul? La fel ca şi bradul?... Discuţia a deviat spre creşterea copacilor, spre cercurile concentrice anuale din tulpina lor retezată, spre nodurile care rămâneau vizibile în scânduri, care făceau scândura să fie cu atât mai ieftină cu cât conţinea mai multe noduri, şi aşa mai departe... Castelul stătea încremenit în soare, cenuşiu şi prăfuit, cu toate uşile şi ferestrele astupate cu scânduri bătute în cuie. Şi nimeni n-a mai adus vorba de vitralii şi de sticla colorată cu care ne-am fi putut pricopsi dacă am fi avut un dram de noroc. Dar, cu tipul ăla din cartier, pe care nu-l cunoşteam decât din vedere şi care venea în gaşca noastră din an în paşte, nu era chip să duci o treabă pân’ la capăt.

Data următoare el n-a mai venit, şi noi nu l-am mai chemat. Eram mai mulţi, tot într-o vacanţă de vară, şi ne-am propus să vedem dacă nu cumva rămăsese ceva muniţie, sau poate chiar arme, în adăpostul antiaerian de lângă laboratorul de cercetări de pe bulevard. Circulau zvonuri în acest sens. Nu era locuitor al Câmpinei să nu ştie de construcţia de beton armat, în formă de con, de la intrarea principală a institutului, înaltă, cât să zic... un etaj ar fi poate prea mult — ei hai, un etaj, dar unul scund, să zicem. În schimb, impresia de inexpugnabil era fantastică. Acel con de beton probabil că n-ar fi fost spulberat nici de o bombă explodată chiar la piciorul lui. Iar forma conică avea cu siguranţă menirea de a devia bomba astfel ca explozia să nu distrugă intrarea în adăpost şi să-i blocheze pe cei dinăuntru. Căci asta era construcţia conică: intrarea într-un adăpost antiaerian. Unul cu totul special. Adânc, betonat şi îndeajuns de lung. Ceea ce nu multă lume din Câmpina ştia, căci acea intrare nu se vedea dinspre stradă... Noi însă eram informaţi. Am intrat în curtea institutului, am înconjurat conul de beton şi ne-am oprit la uşa masivă de fier. Nimeni din personalul institutului nu ne-a împiedicat să ne bulucim la uşa aceea. Exista o ferestruică în uşă, zăbrelită, dar înăuntru era prea întuneric ca să poţi vedea ceva. Doar o slabă lumină albă părea să vină de undeva de jos. Ne-am adus aminte numaidecât că ieşirea adăpostului antiaerian era mai jos, undeva pe prima serpentină a drumului ce cobora spre podul lui Rake de peste Prahova. Am lăsat baltă conul de beton, ne-am repezit să traversăm bulevardul şi am dat fuga pe versant în jos până la ieşirea din adăpost.

Ieşirea era închisă cu o uşă de fier, cu lacăt, la fel de solidă ca şi cea din peretele conului de beton, doar că ferestruica zăbrelită din uşă era mai mare, şi am putut să privim pe îndelete înăuntru. Se vedea pardoseala de ciment, cu pete de apă stătută lucind în slaba lumină ca pătrundea pe ferestruică, printre capetele noastre.

— Pute al naibii de urât! a zis cineva. Să nu fie gaze toxice!

În rest: pustiu. Niciun suflet omenesc nu părea să fi călcat acolo de la sfârşitul războiului. Îţi venea în faţă, pe ferestruică, un curent umed c-un iz de cartofi putrezi. Nicio armă zăcând jos la perete, printre micile băltoace, nicio ladă cu muniţie. Poate după cotul coridorului, pe care îl întrezăream la o oarecare distanţă. Dar cum să ajungi până acolo?

Doar apa picura din tavan, rar, cu reverberaţii de peşteră.

Conul de beton armat stă şi astăzi încremenit în acelaşi loc, la intrarea în clădirea Institutului de Cercetări pentru Petrol şi Gaze, un pic înverzit de alge. Doar că, după atâta timp, sunt sigur că aproape nimeni nu mai ştie la ce foloseşte. Poate că unii îl consideră o sculptură futuristă din anii interbelici. Doar eu ştiu, şi prietenii mei — câţi or mai fi.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Amintiri fulgurante (II)*

Doamna mă trimite în cancelarie să văd cât e ceasul. Cu inima îndoită, ies din clasă. Holul cel mare e pustiu, doar soarele intră pe fereastra dinspre curtea şcolii, iar prin geamul mat al uşii din partea opusă, unde e intrarea principală, se desluşesc siluetele trecătorilor de pe Strada Principală. Intru în cancelarie, unde e la fel de pustiu. Ceasul, mare şi rotund, stă agăţat în perete deasupra uşii. Mă uit lung la el, cu inima strânsă: ce-am să fac, am să mă întorc în clasă şi am să-i spun Doamnei că nu ştiu să citesc ceasul?

●

Acasă la teotea Niunea, la Bucureşti, în apartamentul ei de pe strada Cazărmii, se nimereşte să întâlnesc, în prima zi de Crăciun a anului 1946, cred, doi copii de la o şcoală în limba rusă, un băiat şi o fată, cam de vârsta mea, odraslele unei cunoştinţe a familiei. S-au întors de la şcoală şi au nimerit direct la masa festivă de Crăciun. În timp ce copiii îşi lasă ghiozdanele pe o măsuţă, toate feţele prezente se apropie conspirativ una de cealaltă şi şuşotesc scandalizate: Ce ruşine! Uite ce reguli au ei acolo: îi cheamă la şcoală chiar şi în ziua de Crăciun!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Trupe mărşăluind în noapte*

Seara, mama mă aşeza în pătuţ, în odaia mea, şi ieşea tiptil lăsând uşa întredeschisă, pe unde pătrundea o geană de lumină. Rămâneam singur cu gândurile mele. Mă întorceam pe-o parte, cu faţa spre grilajul patului şi dacă ai mei mai sporovăiau o vreme cu voce scăzută în odaia cealaltă, curând eu nu-i mai auzeam. Închideam ochii şi un zgomot îndepărtat, surd, cadenţat, începea să se facă auzit în urechea mea lipită de pernă... Peste zi ieşeam în poartă şi stăteam acolo să urmăresc cu privirea trupele germane mărşăluind pe strada noastră în drum către front. Mi le închipuiam, acele trupe, continuând până târziu în noapte să mărşăluiască pe stradă, cu pas grăbit, regiment după regiment, fără a se opri vreo clipă. Tuc–tuc–tuc–tuc–tuc... Şi noaptea următoare la fel... Noapte de noapte trupele treceau mărşăluind pe stradă, cu pas grăbit către front. Şi eu le ascultam cu urechea lipită de pernă.

Câţi ani să fi avut apoi — treizeci şi cinci? patruzeci? Deja aproape că uitasem cum arăta strada mea de la Chişinău, când o revelaţie mi-a umplut sufletul de bucurie: Nu, nu pasul trupelor mărşăluind spre front era ceea ce auzeam seară se seară aşteptând să adorm în pătuţ, cu urechea lipită de pernă, după ce mama ieşea tiptil din odaie. Era bătaia inimii mele, cu ritmul ei grăbit de copil. De aceea sunt fericit: câţi dintre semenii mei au avut norocul să li se întipărească în amintire ritmul inimii lor din primii ani ai vieţii, asociindu-se cu cadenţa unor trupe în marş către front?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Naturaleţea dialogurilor*

Citeam prin cărţi dialoguri impecabile, scrise fără nicio poticneală şi eram revoltat: Unde au întâlnit ei, scriitorii, oameni care să discute în felul ăsta? Replici care se succedau şnur de o parte şi de cealaltă, fără nicio bâlbâială! Personaje care turuiau pe nerăsuflate, aşteptându-l fiecare, cuminte, pe interlocutorul său să-şi ducă replica până la capăt, fără să intervină, după care cel de-al doilea intra într-o perioadă de tăcere aşteptându-l pe cel dintâi să spună tot ce are de spus! Şi tot aşa... Eu, dacă aveam să ajung vreodată scriitor — îmi spuneam —, aveam să-mi pun personajele să vorbească natural, să se bâlbâie, să se întrerupă, pe scurt să vorbească aşa cum oamenii vorbesc în viaţa reală.

Într-o zi, după o discuţie pe această temă, tata m-a surprins spunându-mi: Tu ai să scrii. Mi-a spus-o cu o voce calmă şi sigură, privindu-mă drept în ochi şi dând uşor din cap. L-am întrebat zâmbind neîncrezător: De unde ştii?... După nasul tău, mi-a răspuns tata...

Să fi fost oare o previziune, sau voinţa lui, pe care a dorit să mi-o insufle?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

În staţia terminus*

Autobuzul a staţionat cel puţin un sfert de oră la capătul liniei, în soare, aproape de capătul buclei ce trecea pe sub pasajul peste calea ferată de centură. Strada aceea fusese cândva asfaltată, trebuia să fii atent ca să vezi urmele de asfalt... Călătorii au aşteptat şi ei în staţia terminus, răbdători. Cel puţin ei n-au stat în soare ci la piciorul unuia din piloni, sau pe-acolo printre piloni, în umbra jilavă cu miros de baltă stătută a pasajului şi au ascultat indiferenţi vâjâitul maşinilor care le treceau pe deasupra capului într-un sens şi în celălalt, pe drumul naţional. În tot acest timp şoferul nici nu şi-a întors privirea spre ei. A fumat două ţigări şi a sporovăit, şezând pe treapta uşii din faţă a autobuzului, cu alţi doi şoferi care între timp ajunseseră şi ei la capătul liniei şi îşi opriseră autobuzele unul în urma celuilalt, în dreptul mormanelor de gunoaie aruncate la marginea străzii. Gunoaiele erau vechi, dospite şi năpădite de bălării. Stând de vorbă cu ceilalţi doi, şoferul a avut gesturi deşucheate, asta a putut observa oricare din călători, dar n-aveau ei căderea să-şi dea cu părerea în privinţa asta. În cele din urmă şoferul s-a ridicat plictisit de pe treaptă, a aruncat chiştocul trimiţându-l c-un bobârnac departe în bălării şi s-a urcat într-o lehamite la volan. Motorul a pornit de la prima cheie dar băgarea în viteză s-a produs cu trosnituri zgomotoase de parcă nişte beţe groase s-ar fi frânt acolo înăuntru. Autobuzul s-a deplasat anevoie, legănându-se peste hârtoape, şi a oprit în dreptul stâlpului unde stătea scris CFR Centură. Cei mai mulţi dintre călători erau oameni de la ţară şi aveau treburi în oraş. S-au bulucit să intre şi apoi au răsuflat uşuraţi că au putut să se instaleze pe scaune după ce şi-au lăsat la piciorul scaunului sarsanalele, mănunchiurile de şipci vechi legate cu sârmă, bidoanele, toate cele. Şi nimeni n-a protestat că şipcile se întindeau pe sub mai multe scaune, la marginea culoarului, sau că sarsanalele ocupau mai mult de jumătate din lăţimea culoarului... Gata, se şi vedeau plecaţi, acuma da. Uşa din faţă a rămas deschisă când şoferul s-a opintit încă o dată să bage în viteză cu aceleaşi trosnituri de beţe frânte, şi autobuzul s-a urnit cu greutate să plece în cursă. Uşa din faţă s-a bălăngănit şleampătă, cele două jumătăţi pliate armonică s-au ciocnit între ele cu zgomot de tinichea hodorogită... Las’ să vină un pic de aer înăuntru, şi-or fi zis călătorii aşezaţi ceva mai în faţă văzând uşa rămasă deschisă. Cu toate că aerul venea încins de căldura de-afară şi plin de praf. Acuş aveau să-nceapă să defileze mormanele de gunoi de pe cealaltă parte a buclei, dar după aceea autobuzul avea să intre pe drumul naţional îndreptându-se spre oraş...

Iată însă că, înainte să treacă de dugheana de la capăt de linie unde pe vremuri se vindeau merdenele, un bătrân cu o târnă în spinare s-a trezit că autobuzul îi pleca de sub nas. Nu se aflase printre cei ce aşteptaseră în umbra pasajului, el acuma picase, după ce traversase şontâcăind liniile ferate, împiedicându-se de pietrele terasamentului. Şoferul se aplecă spre oglinda retrovizoare de afară şi îl urmări cu curiozitate pe bătrânul care alerga şi el cum putea să prindă autobuzul plecat în cursă dar care mergea încă destul de încet. Pentru cineva mai tânăr n-ar fi fost nicio greutate să-l ajungă din urmă şi să sară pe treaptă, mai ales că uşa din faţă rămăsese deschisă. Dar bătrânul n-avea mai mult decât vioiciunea ţăranului care nu se dă în lături de la nicio încercare atâta vreme cât mai întrezăreşte o şansă. Mai multă vioiciune n-avea, asta era toată... Şoferul încă nu băgase în viteza a doua şi continua să se uite c-un rânjet uşor amuzat în oglinda retrovizoare. Apăsă pe frână şi autobuzul aproape că se opri. Aproape. Fiindcă totuşi încă mai avea o urmă de mişcare. Bătrânul cu târna în spinare se însufleţi de îndată, se şi văzu urcat în autobuz. Cu ultimul efort, iuţi pasul. Te uitai la faţa lui şi te întrebai: ce fel de zâmbet să fie ăsta? Fericit că până la urmă n-a scăpat totuşi autobuzul? Stânjenit că îi face, iată, pe toţi oamenii ăia dinăuntru, care îi erau străini, şi mai ales pe şofer să piardă timp pentru un bătrân nevolnic ca el? Sau zâmbetul unui copil pus pe şotii în ciuda umbletului său bătrânesc? Întinse mâna să se apuce de bară, dar în clipa aceea şoferul apăsă uşor pe acceleraţie. Bătrânul cu târna în spinare rămase iarăşi în urmă. Vreo doi tipi de la fereastră, de pe partea lui, întoarseră capul spre el, cu o vagă curiozitate. Bătrânul dădu să se lase păgubaş, încordarea îi dispăru de pe faţă, încetini pasul rămânând în urmă şi ridică mâna făcând un semn. Ce fel de semn? Un semn către şofer să-l aştepte? Sau un semn de rămas bun către el şi către toţi ceilalţi călători din autobuz? Zâmbetul lui nu mai arătă de astă dată altceva decât că, uite, încercase şi el şi măcar atâta putea spune despre el însuşi, că făcuse tot ce se putea face. Dar, de, n-a fost să fie...

În clipa aceea şoferul apăsă din nou pe frână. Speranţa bătrânului renăscu: autobuzul era cel care avea toane, ce puteai să te aştepţi de la o rablă ca aia? Uite că mergea poticnit, când mai iute, când mai încet. Iuţi pasul, alergă alţi câţiva paşi, cu sufletul la gură, spre uşa deschisă, de astă dată degetele chiar îi atinseră bara de care urma să se apuce, moment în care şoferul, continuând să-l fixeze pe bătrân prin oglinda retrovizoare, apăsă pe acceleraţie şi rânjetul i se lăţi pe faţă când îl văzu rămânând în urmă.

Călătorii de la geamurile de pe partea bătrânului se înviorară şi îşi dădură coate hlizindu-se la bătrânul ai cărui paşi se răreau istoviţi şi resemnaţi, în timp ce târna i se bălăngănea încă în spinare. Chiar şi călătorii de pe partea din stânga a autobuzului, observând că se întâmplă ceva pe partea cealaltă, se înălţară un pic de pe scaune şi se întoarseră hohotind înveseliţi către bătrânul în iţari caraghioşi de dimie. Bătrânul rămăsese pe loc şi încă se mai uita lung în urma autobuzului care se îndepărta. Încă un pic şi avea să iasă la drumul naţional...

După toţi paşii aceia alergaţi după autobuz, cu genunchii moi, bătrânul ajunsese de-acum destul de mult dincolo de dugheana unde pe vremuri se vindeau merdenele.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Obsesia năruirii zidului*

Când de pe exteriorul peretelui de nord al casei noastre a căzut, pe o întindere de două-trei palme, tencuiala deasupra ferestrei care dădea spre linii, nu mi s-a părut a fi chiar o catastrofă. Multe dintre casele rămase în picioare din anii aceia de după război erau în paragină, iar altele nu fuseseră niciodată tencuite, fie pentru că proprietarii lor plecaseră în război şi nu se mai întorseseră, fie pentru că după război nimeni nu mai avea bani de investit în case. Iar unora, foarte puţini, care se încumetaseră să construiască în anii aceia, bineînţeles că nu le rămăseseră bani de tencuit. O femeie tânără, pe care o cunoşteam din vedere, altminteri destul de ştearsă, la doar câteva case mai jos de casa noastră, cred că la numărul 23, câştigase la loto patruzeci de mii de lei, ceea ce era o sumă colosală pentru acea vreme, când tata avea un salariu lunar de vreo patru sute de lei. Foarte chibzuită, în loc să arunce banii pe distracţii sau pe cine ştie ce alte prostii, îşi construise o casă chiar la stradă. Casa a fost ridicată şi a rămas la roşu, cum se spunea, şi la roşu era chiar şi când, după destul de mulţi ani, părinţii mei s-au mutat în alt cartier. Treceai pe lângă ea şi îţi ziceai: iată o cărămidă robustă, bine arsă, frumos aliniată, poate să rămână chiar şi netencuită ani de-a rândul sau, eventual, definitiv, fiindcă, slavă Domnului, destui preferau în exterior cărămida aparentă...

Cărămida care a ieşit însă la iveală după căderea tencuielii pe zidul dinspre nord al casei unde locuiam nu era deloc aşa. Aspectul ei nesănătos, nuanţa palidă, te făceau să te gândeşti: iată o cărămidă care n-ar fi rezistat dacă n-ar fi fost tencuiala. N-a rezistat nici cu tencuială. La început nu i-am dat atenţie. Acolo în spatele casei era un loc strâmt, unde abia te puteai strecura dar altminteri foarte plăcut pentru a te izola de lume, nu un loc umbrit, ca restul curţii, ci un loc învăluit într-o lumină difuză, cumva mediteraneană. Uneori, în caz extrem, mă ascundeam în acel loc în jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea fiindcă era greu să fii găsit acolo şi, oricum, fie că eram în joc, fie că nu eram, nu-mi stătea gândul la tencuiala căzută deasupra ferestrei. Cel puţin, la început.

Apoi însă întinderea cu tencuială căzută s-a mărit şi, mai îngrijorător decât asta, cărămida a început să se macine. La piciorul zidului, în dreptul ferestrei, a început să crească o moviliţă de praf de cărămidă. După fiecare ploaie rece de toamnă care şfichiuia zidul dinspre nord mă gândeam că scobitura din zid s-o mai fi adâncit, că ploaia o mai fi ros din cărămidă încă un milimetru sau doi.

În scurtă vreme măsurarea în milimetri a devenit neconcludentă: trebuia apreciat în centimetri. Scobitura din zid se adâncea cu fiecare lună, cu fiecare săptămână. Mi-am făcut un obicei din a ieşi mereu în spatele casei pentru a aprecia din ochi cât de adânc se măcinase cărămida. Şi nu era nevoie, pentru asta, să mă strecor printre zidul casei şi gard: era mult mai uşor să ies pe linii — din locul acela de pe marginea terasamentului, care era mai ridicat decât curtea, zidul dinspre nord se vedea, peste gard, în întregul său dezastru. Iar când mă aflam înăuntru, şezând la masă sau întins în pat, privirea mi se îndrepta mereu, cu o strângere de inimă, către locul de deasupra ferestrei, unde deocamdată nu se vedea nimic dar mă aşteptam să văd într-o bună zi, printr-o spărtură, lumina zilei. Mă tot întrebam: la cât să fi ajuns oare grosimea peretelui? Zece centimetri? Cinci centimetri? Trei centimetri?... Şi nimeni din casă nu mişca un deget... Mama spunea: Păi cum erau construite casele la noi în Basarabia, şi cum sunt construite aici în Vechiul Regat! Ţi-aduci aminte? îmi spunea. Te aşezai pe pervaz şi te închideai între cele două geamuri! Ca într-un acvariu! Ti-aduci aminte? Atâta era de gros peretele. Cât să fi avut? Şaptezeci de centimetri? Optzeci? Pe când aici... Uite-te la casa asta. Grosimea unei cărămizi, atât are peretele, nu mai mult! Şi nu-i numai casa asta, toate-s la fel!...

Şi mai trecea o iarnă, cărămida continua să se macine milimetru cu milimetru... În primăvară, după ploi, ninsori şi viscole, pe care zidul dinspre nord le primea în plin, scobitura era încă şi mai adâncă şi mai sinistră, din cărămida îmbibată cu apă se vedeau dâre umede până la tocul ferestrei. Deja nu mă mai aşteptam, când o fi şi-o fi, într-o zi nenorocită, la o simplă spărtură, doar atât cât să treacă pumnul prin zid, să zicem. De-acum mă aşteptam să se năruiască toată partea aceea de perete, până sub acoperiş, într-un zuruit de frânturi de cărămidă şi de bucăţi de tencuială putredă. Mă şi vedeam lipind în pripă peste borta aceea care dădea spre linii, ce? O coală de hârtie? Un cearşaf pe care apoi să-l fluture vântul?... Nu ştiu cum de nu le transmiteam alor mei neliniştile mele, spaimele mele...

Cât să fi durat toată acea teroare în care începusem să trăiesc? Doi ani? Trei ani? Patru?...

Într-o vară însă, iată că domnul Alfons Hoepfner a hotărât că starea aceea de veşnică ameninţare nu se mai putea prelungi. Secondat de tata, a făcut rost de câteva bucăţi de cărămidă, a preparat o găleată de mortar şi, cocoţat pe o masă veche, în doar două ore a făcut să dispară teroarea ultimilor mei ani — scobitura din zid...

În următoarele câteva săptămâni, până am uitat de el, zidul dinspre nord al casei unde locuiam a fost convalescent. Şi eu odată cu el. Ieşeam şi acum afară din curte, pe linii, şi de la piciorul terasamentului, care era mai înalt decât partea aceea dosnică a curţii, admiram rana vindecată a zidului, care era ca o rană vindecată pe propriul meu corp, admiram tencuiala întinsă de domnul Hoepfner peste rândurile de frânturi de cărămidă adâncite în mortar, ca un mozaic, şi totuşi aliniate nemţeşte pe locul unde fuseseră înainte rândurile de cărămidă teafără.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Desenele din reviste*

Mă opream din răsfoit şi priveam minute în şir câte o caricatură înfăţişând un băiat, de obicei ciufulit, care bătea mingea sau lovea cercul cu un beţişor rostogolindu-l de-a lungul trotuarului, şi pe un altul, la câţiva paşi, rânjind zeflemitor către cel dintâi înainte să-i spună o vorbă răutăcioasă, sau o fată şi un băiat întorcându-se cuminţi de la şcoală, cu ghiozdanele prinse cu curele în spinare. Toate acele scene se petreceau în Capitală, de unde venea în fiecare săptămână revista Licurici.

Figurile copiilor mă interesau mai puţin, la fel şi ceea ce îşi spuneau. În schimb, privirea mi se fixa, fascinată, de strada bucureşteană, în plan îndepărtat, drept fundal, cu casele ei inegale ca înălţime, unele la fel de scunde ca şi la noi, alături de blocuri cum noi nu aveam în oraş, cu conturul abia schiţat al balcoanelor — totul desenat de obicei dintr-o singură linie frântă, neterminată spre margine, pe care o puteam prelungi oricând cu închipuirea, reconstituind imaginea străzilor pe care le cunoşteam, în împrejurimile locuinţei rudelor noastre de pe strada Toamnei. Sau imaginea străzilor pe care doar trecusem, cu ochii pe fereastra tramvaiului, fără să reţin prea multe amănunte, doar aerul unic al metropolei însufleţit de umbre şi de mirosuri şi de dogoarea zidurilor şi a asfaltului şi a şinelor de tramvai. Căci Bucureştiul îmi devenea accesibil doar în vacanţa mare, când căldura îi toropea pe cei mai mulţi, iar mie îmi dezvăluia o lumină nouă a lucrurilor...

Dar niciun desen nu mi-amintesc să-mi fi părut mai fascinant decât cel din numărul de Anul Nou 1948 al revistei Licurici, unul din rarele numere color, unde, la o masă ovală cu bunătăţi, ocupând cele două pagini de mijloc, se amestecau personaje fictive din istorisirile în foileton sau din benzile desenate, cu care deja mă familiarizasem, cu personaje pe care le identificam ca fiind reale, asta judecând după unele trăsături ale feţei, vizibil personalizate faţă de cele fictive, vizibil chiar şi pentru copilul de nouă ani care eram pe-atunci. Ed. Arno, autorul benzilor desenate, chel şi cu nasul ascuţit, tocmai se ridica de pe scaun întinzându-se cu un cuţit în mână să-şi taie o felie din tortul ce trona în mijlocul mesei, în timp ce, lângă el, un băiat cu vestă roşie cadrilată şi părul vâlvoi, în care l-am recunoscut fără greş pe Calistrat, unul din personajele negative desenate de Arno, îi strecura sub fund un balon care să facă poc în clipa când desenatorul avea să se aşeze la loc. Asta era răzbunarea lui, după cum el însuşi spunea în norişorul care îi ieşea din gură. Câteva scaune mai încolo, Moş Costache, de la rubrica scrisori, cu mustaţa sa colilie, pe cap cu chipiul de poştaş, cerea — şi el tot într-un norişor — să se facă linişte pentru a da citire ultimelor scrisori sosite de la cititori...

Eu în schimb, deşi m-am gândit de multe ori, n-am îndrăznit să-i trimit nicio scrisoare. Cam prin toamna acelui minunat an, nu ştiu de ce, lui Moş Costache i-au schimbat frumuseţea de chipiu de poştaş cu o bonetă soldăţească sovietică. Apoi a dispărut de tot.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cătina albă*

Doar fiindcă ştiam vag, din poze, cum arată măslinul adevărat, le spuneam acelor tufe măslini sălbatici. De fapt, după cum aveam să aflu mai târziu, era cătină albă. Le vedeam de fiecare dată în excursiile noastre prin împrejurimi sau când ne duceam la scaldă în Doftana. Creşteau dese şi ţepoase pe coasta dealului, mai mult către poale. Coasta era golaşă şi frunzuliţele lor înguste şi ascuţite străluceau argintii în soare evocându-mi Grecia sau Sicilia, pe care nu ştiam dacă aveam să le văd vreodată. Închideam ochii şi clipocitul plin de neastâmpăr al Doftanei se prefăcea, pentru un timp nedefinit, în foşnet al valurilor calme ale Mediteranei. Nu era oare de-ajuns ca să fiu fericit?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Venetic*

La şcoala primară, în recreaţie, ne fugărim prin curtea şcolii. Se joacă leapşa, roata morii, lapte-gros. Cu toţii râdem, ne hârjonim, suntem veseli. O figură încruntată se apropie însă de mine şi îmi aruncă în faţă, cu ură: Veneticule! Nici nu ştiu ce înseamnă, doar presupun că e ceva rău. E colegul meu Cofaru. Tatăl lui e activist de partid, o ştie toată lumea. E primul meu contact cu această tagmă a oamenilor.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pietrele de pe albia râului*

Până pe la sfârşitul anilor ’40 locul nostru de scaldă, al tatei şi al meu, în Doftana era în dreptul Uzinei de apă. Tata avea acolo un prieten basarabean, domnul Ciobanu, o adevărată efigie a tehnicianului mecanic din interbelic, supravieţuitor al războiului, un bărbat înalt, spătos, cu părul lins, chiar chipeş aş zice, distant doar atât cât să nu poţi nega că-i totuşi plăcut şi sociabil — o figură tipică de emigrant rus, un fel de Şaliapin necântător şi mai tânăr. Domnul Ciobanu purta o salopetă albastră, decolorată dar nu prea mult, cu bretele cu catarame peste umeri, totdeauna curată şi călcată şi niciodată lălâie, adică exact pe măsura lui. Trăia izolat, împreună cu familia, într-o locuinţă de serviciu, o adevărată gospodărie înconjurată de pomi fructiferi de toate soiurile: peri, pruni, meri, vişini. Trebuia să asigure funcţionarea Uzinei de apă, şi cred că o făcea singur fiindcă nu-mi amintesc să fi întâlnit acolo la uzină vreo altă figură în afară de el. (Dar poate mă înşel.) Avea un băiat, cu vreo câţiva ani mai mic decât mine, atât de diferit de taică-său încât nici n-ai fi zis că-i al lui: slab şi neîngrijit, cu picioarele ca nişte beţe, în schimb cu o burtică proeminentă, precum copiii subnutriţi din pozele cu Africa ecuatorială. Nu-i ţin minte numele. În plus era şi posac şi tăcut — nu cred că l-am auzit vreodată scoţând măcar o vorbă. Încă înainte de 1950 s-au mutat cu toţii la Timişoara, un oraş de care auzisem că ar fi fost mare, frumos şi civilizat. Motiv pentru care l-am invidiat puţin pe puştiul cel subnutrit al domnului Ciobanu, care, iată, avea să-şi ducă viaţa de-aci înainte într-un mediu prielnic. Îl şi vedeam crescând, întremându-se, ajungând un tânăr voinic şi destoinic, la fel ca şi taică-său.

Ca să ajungi de la locuinţa domnului Ciobanu la Uzina de apă trebuia să cobori coasta, cale de vreo cinzeci de metri, lăsând livada în urmă, pe o cărare însorită, apoi se deschidea către hală, în zid, o poartă largă de fier, iar înăuntru te trezeai învăluit de o lumină umbroasă căci aproape întreg peretele dinspre râu nu era decât o largă fereastră de sticlă, iar ceea ce domina interiorul era o uriaşă roată de oţel, înaltă cât două staturi de om, pusă în mişcare de un motor electric printr-o solidă curea de transmisie. Interiorul trepida temeinic de la acel mecanism plin de forţă, spiţele se perindau pe dinaintea ochiurilor de geam, în contralumină, iar faţa tatei se lumina toată de o lumină lăuntrică fiindcă probabil dintotdeauna îl încântase în secret tehnica, dar forţele ostile ale vieţii îl îndreptaseră către munca de birou. Şi pe mine de asemenea, acolo în hala Uzinei de apă, mă încălzea un val de fericire ascunsă fiindcă, la rândul meu, probabil că mă atrăgea tehnica roţilor uriaşe şi a curelelor de transmisie şi, după cum păreau să se înfăţişeze pe atunci lucrurile, nimic nu mă împiedica să mă las în viitor purtat de acea atracţie. Domnul Ciobanu cocea pere pe carcasa motorului electric, cel care antrena uriaşa roată cu spiţe groase cât braţul (nu cât al meu, desigur, ci cât braţul vânjos al domnului Ciobanu) şi îmi oferea şi mie câte una, condescendent, ca şi cum ar fi fost un lucru unic pe lume acea pară coaptă pe carcasa încinsă a unui motor electric. Şi la urma urmei de ce n-ar fi fost?

Dar până la urmă îl lăsam pe domnul Ciobanu să-şi vadă de serviciul lui la Uzina de apă şi mergeam să ne scăldăm. Mai aveam de acolo foarte puţin de coborât fiindcă Uzina era construită aproape la acelaşi nivel cu râul, apărată doar de un dig. Mama avusese foarte rar ocazia să vadă râul de aproape, căci rămânea acasă să gătească şi, fie vorba între noi, nici nu se prea dădea în vânt după drumurile lungi cum era cel de acasă până la Doftana. Dar, atât cât îi fusese dat să-l vadă, râul o uimea şi în glasul ei răzbătea chiar o undă de reproş sau de revoltă — aşa cum o revoltau toate cele care aici în Vechiul Regat nu se potriveau cu tiparele ei de-acasă — când întreba, nu retoric ci pretinzând chiar un răspuns: De unde atâta... asta, cum se cheamă... prundiş?... Fiindcă Doftana era mult deosebită de râurile din Basarabia, care curgeau domol, fără niciun murmur, între maluri argiloase. De unde atâtea pietre? se întreba ea cu reproş în glas... Şi, ca să fiu sincer, aceeaşi întrebare mi-o puneam şi eu. Doar că fără reproş. De unde atât de multe şi de ce atât de rotunjite? Tata îmi încerca să-mi explice: s-au tot rostogolit de pe munte, apa le-a tot dat de-a dura la vale vreme de milioane de ani. Uite-te la piatra asta, spunea. Azi o vezi aici, în dreptul Câmpinei. Probabil că la început a fost colţuroasă, dar prin rostogolire s-a tot tocit. Acum câteva mii de ani poate că a fost la Trăiesti. Sau mai sus, pe Valea Neagră, de ce nu?... Acum câteva mii de ani? repetam eu neîncrezător... Nu ştiu, spunea tata, acum câteva mii de ani sau poate acum câteva zeci de mii de ani, nu vreau să mă duc cu gândul prea departe... Alegeam pietrele cele mai mari şi le aşezam în linie de-a curmezişul albiei unui braţ al râului, încercând să fac din ele un stăvilar. Vedeam apa cum se umflă şi se revarsă peste coama micului meu stăvilar şi continuam să aşez pietre una peste alta. Gândul o lua, la fel ca de multe alte ori, înaintea faptei şi mă înfioram la gândul că puteam zăgăzui, pentru un timp, chiar în acel loc, înainte paşnic, forţa invincibilă a apei, provocând o catastrofă. Dar forţa apei se făcea simţită cu mult înainte ca bicisnicul meu stăvilar să prindă cât de cât contur. Abia puţin umflată, apa râului mătura pietrele mele de deasupra şi le prăvălea, c-un zgomot venit din adâncuri, dincolo de încercarea mea de zăgaz, ştergându-mi din suflet teama de catastrofă şi reaşezând lucrurile în firescul clipocitor al râului... Tata alegea alt fel de pietre, nu prea mari dar plate, paiele, pe care, îndoindu-se din genunchi şi ţintind cu atenţie, le arunca cu putere razant cu apa râului făcându-le să ricoşeze repetat de faţa apei, cu salturi din ce în ce mai mărunte, până când, pierzându-şi impulsul iniţial, recădeau în mijlocul uitării suratelor ei rotunde şi neregulate din fundul albiei. Sau, uneori, nimereau, după ultimul ricoşeu, pe malul celălalt, unde se lăsau de asemenea înghiţite de anonimatul prundişului... Dar prundişul nu era anonim decât sub o privire neglijentă sau superficială. Aveam timp acolo, pe malul Doftanei, întins pe câte o limbă minusculă de nisip, să observ pietrele de aproape şi să meditez la trecutul lor de milioane de ani. Ah, cât mi-aş fi dorit să le ştiu, dacă nu istoria, măcar compoziţia, să mă asigur că scânteile care ieşeau la iveală din adâncul lor nescrutat vreodată de-a lungul trecutului lor fabulos, atunci când reuşeam să le sparg, nu sunt grăunţe de aur, care să merite să fie aduse acasă! Cremenea era singurul mineral de a cărui denumire eram sigur şi despre care auzisem că îi folosise omului preistoric să aprindă focul. Loveam două pietre de cremene între ele şi îmi închipuiam că, dacă ar fi fost întuneric, aş fi putut vedea scânteia care ţâşneşte din izbitură, dar puteam în schimb să miros locul ciocnit şi să constat că piatra mirosea a încins. Despre celelalte pietre peste care mă aplecam, cu aviditatea lupei, puteam doar să fac presupuneri — că ar fi granit, sau bazalt, sau feldspat sau cine ştie ce altceva... Nu, taina pietrelor rămânea de nepătruns.

Am şi acum, acasă, o piatră aproape perfect sferică, un mic trovant pe care, cu ani în urmă l-am găsit, printre nenumăratele pietre anonime cu forme neregulate, pe albia Doftanei. O iei în palme, o simţi aspră şi prietenoasă, asculţi amintirea clipocitului râului şi toate neliniştile se scurg prin ea în imensitatea timpului din care ea s-a născut.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Notaţii literare (V)

Glissando narativ la Curzio Malaparte

Curzio Malaparte încalcă, în Pielea (Ed. Univers, 2007, traducerea: Eugen Uricaru), canoanele unităţii de timp, de loc şi de acţiune (dar ce scriitor din ziua de azi, care se respectă, îşi permite să nu încalce canoane?), respectând în schimb, într-o oarecare măsură, unitatea tematică. Romanul în ansamblu este un conglomerat fiindcă nu-i poţi defini fără echivoc capitolele, care, raportate unul la celălalt, nu au suficientă continuitate pentru a se constitui într-un roman, dar nici suficientă autonomie pentru a se constitui în nuvele de sine stătătoare.

Iată de pildă capitolul–povestire „Procesul”. Timpul acţiunii este cel al intrării aliaţilor în Roma, în 1944. Protagonistul, Curzio Malaparte însuşi, care nici nu îşi doreşte o altă identitate, asistă la executarea de către partizani a unui grup de adolescenţi fascişti, fanatici, care sfidează moartea, strigându-şi în ultima clipă ataşamentul faţă de fascismul lui Mussolini înainte de a cădea răpuşi de gloanţe pe treptele bisericii Santa Maria Novella. Atenţia se deplasează apoi la călugărul slujitor în acea biserică, un temerar care nu doreşte altceva decât ca biserica lui să nu fie pângărită de sângele celor ucişi, dar nu are nimic împotrivă ca masacrul să se mute în preajma unei alte biserici. În continuare, Malaparte îşi expune crezul de creştin prin care nu înţelege să comită asasinate, nici chiar împotriva celor care au trădat, oricât ar fi de vinovaţi. Precum Magi spre exemplu, un personaj care i-a făcut autorului, la fel ca şi altora, mult rău prin delaţiune şi probabil cruzimi de tot felul pe vremea regimului fascist. Atenţia se concentrează asupra rămăşiţelor lui Magi, ucis după eliberare, în timpul masacrului comis de italieni asupra italienilor, după cucerirea Italiei de către trupele aliate. În cele din urmă Malaparte primeşte găzduire în locuinţa unui prieten medic obstetrician de la Roma, unde doarme într-o încăpere în care se află depozitate monstruoase boluri conţinând fetuşi conservaţi în alcool. Malaparte trăieşte oripilat nopţi de coşmar în acea încăpere şi îşi imaginează un proces în care juriul este alcătuit din acei mici monştri nenăscuţi. Şi astfel se închide ciclul procesului împotriva celor vinovaţi (sau nu?) şi împotriva răului, definit oximoronic: „Nu sunt demn să fac rău”, după cum afirmă eroul povestirii–capitol. „Răul este ceva sacru.”

Metafora

„Bachelard (...) nu vede în metaforă decât un compromis între raţiune şi imaginaţie: metafora nu poate, într-adevăr, să satisfacă nici raţiunea, atunci când ea, cel mult, maschează un gând şi scoate în evidenţă o falsă identitate considerată drept adevărată, nici imaginaţia, atunci când, în loc să meargă înainte, pentru a făuri un surplus de fiinţă, ea rămâne legată de un trecut pe care se mulţumeşte să îl travestească rezumându-l.” [Jean Burgos: Pentru o poetică a Imaginarului, Ed. Univers, 1988, p. 84]

O observaţie cam... uscată, aş zice. Poate că metafora e un compromis. Dar e unul care produce încântare. Atunci când e inspirată, desigur. De ce produce metafora încântare? Pentru că umanizează ne-viul? Pentru că aruncă o punte între entităţi care păreau până în acea clipă a nu avea nicio legătură una cu cealaltă; şi, prin aceasta, ni se înfăţişează ca o descoperire? Pentru că pune în mişcare spiritul? Pentru că reuşeşte să ne revitalizeze simţirea, revitalizând odată cu aceasta ego-ul şi redându-i respectul de sine?

Simultaneitate

„Armonia nu este generată decât de simultaneitatea cu care măsurile şi proporţiile luminii ajung la suflet; simţ suprem al ochilor noştri. Doar această simultaneitate înseamnă creaţie; restul nefiind decât enumerare, contemplare, studiu. Această simultaneitate este însăşi viaţa.” [Apollinaire — citat de J. Burgos: Op. cit., p. 319]

Este, cu siguranţă, şi simultaneitatea pe care o antrenează metafora.

Autonomia personajelor

Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda — cine mai ia în seamă aceste personaje ca ţintă a oprobriului dramaturgului? Fiecare reîntâlnire cu ei este un prilej de bucurie pentru spectator: reîntâlnirea cu un vechi prieten.

Nostalgia unei alte identităţi

Din prefaţa lui Romul Munteanu la „Prima dragoste, ultima dragoste”, de Romain Gary: Fiecare scrie, adaugă el, aşa cum scrie: „câteodată cu mânie, dar alteori cu nostalgia unei ale identităţi.” Fraza mi-a sărit în ochi, ca un răspuns posibil la observaţia unui critic literar: de ce se repetă de câteva ori (fără s-o fi conştientizat, desigur) în textele mele, motivul privitorului de la fereastră? Iată, lecţia de „psihanaliză” a prins: este nostalgia unei alte identităţi!

Expresivitate emfatică (la Andrei Makine)

„Seara, un alt moment a absorbit-o în armonia lui pătrunzătoare. [Dumnezeule, cum poate fi o armonie pătrunzătoare? Şi cum poate absorbi un moment?] Ploaia continua să şiroiască abundent, dar cascadele ei erau prinse de revenirea frigului [Pentru Dumnezeu, cum poate să prindă frigul cascadele ploii?], care punea capăt unei zile de moină. [Păi era ploaie în cascade, sau moină?] Pământul se întărea şi firicelele de apă îngheţau parcă în zbor. Se sfărâmau pe pământ, pe luciul de gheaţă al câmpului, pe acoperiş, pe crengile copacilor — iar noaptea răsuna de interminabile clinchete variate la nesfârşit. [Până la urmă, cum erau clinchetele alea?] Căderea aceea cristalină ştergea toate celelalte zgomote, nimicea cu mărgelele ei de sticlă orice înfiripare a gândului, îi umplea trupul cu şiroirea ei firavă.” [Şi uite-aşa...] [Crima Olgăi Abelina, p. 203.]

Probabil că are dreptate Jérôme Garcin care spune că Makine, „nestăpânind franceza, se simte îndreptăţit să-i prefere gramaticii extazul”.

„Timp real” vs. „perspectivă diacronică”

Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi am făcut din ele un lanţ pentru pomul de Crăciun. Căci bani n-aveam să-mi cumpăr hârtie glasată.

Aceasta este o variantă pentru un text literar.

Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi odată cu asta, fiindcă din fâşii pozele nu mai puteau fi reconstituite, am tăiat toată mizeria din revistele acelor ani ai începuturilor comunismului, şi n-au mai rămas decât culorile, din care am făcut pentru pomul de Crăciun un lanţ.

Aceasta este o altă variantă pentru acelaşi text.

Pe care s-o aleg?... Şi atunci îmi pun întrebarea: era conştient copilul acela de lucrarea de asanare (involuntară) pe care o întreprindea tăind respectivele poze? Nicidecum. Ambele perspective sunt valabile, în funcţie de context. În ce mă priveşte însă, consider că perspectiva „diacronică” este neadecvată pentru redarea autenticităţii emoţiei. O impuritate stilistică, de care mulţi nu par a fi conştienţi.

Dilema traducătorului

Cum ar putea un traducător să ştie că locuţiunile „fel de fel” şi „tot felul de” nu sunt perfect echivalente şi că pe cea dintâi n-o pui în general în gura unui personaj neinstruit, în timp ce în gura unui personaj instruit le poţi pune pe ambele. La fel stau lucrurile cu locuţiunile „contrar a” sau „în pofida” pe de o parte, şi „în ciuda” pe de altă parte.

Lungimea frazei

Cum să fie fraza? te întrebi. Lungă (Proust, Faulkner) sau scurtă (Virgil Gheorghiu)? Ce lungime este adecvată gândului „natural”? Ce lungime este adecvată rememorărilor? Ce lungime este adecvată contemplărilor şi ce lungime răspunde ideal emoţiilor, temerilor, îndoielilor?... Şi există oare vreo raţiune în a imita în scris lungimea gândului „natural”; sau a rememorărilor; sau contemplărilor; sau a temerilor?... Sau singura raţiune este adecvarea la ansamblu?... Pot oare gândi oamenii simpli care alcătuiesc lumea faulkneriană din Absalom, Absalom în fraze atât de lungi şi de complicate? Sau poate atmosfera lumii lor să fi redată printr-o construcţie lingvistică atât de sofisticată?

Maşina de scris şi maşina de socotit*

Pe când tata lucra la Întreprinderea Comunală din Câmpina, îl vizitam uneori la serviciu. Se pare că nu deranjam pe nimeni venind acolo. Dimpotrivă, colegii tatei mă priveau cu simpatie şi probabil că tata se mândrea cu mine. Totdeauna se nimerea să fie funcţionari plecaţi în oraş cu treburi, aşa că puteam să ocup unul din locurile rămase goale, la un birou. Tata îmi punea în faţă una din maşinile lor de scris Remington, îmi dădea o coală de scris şi mă lăsa în voia mea. Mă distrau nespus braţele caracterelor, cum ţâşneau ele prompt şi cu putere la apăsarea clapelor, întorcându-se apoi cuminţi, după ce îşi lăsau urma pe hărtie, în amfiteatrul lor metalic de repaos. Băteam litere alandala, băteam toate semnele de pe claviatură şi mai ales mă amuza oprirea, cu zgomot de tren, a carului la reperele tabulatorului dinainte fixate. Nu uitam să apreciez mecanismul robust al maşinii de scris, tot aşa cum apreciam misteriosul mecanism ascuns al maşinii noastre de cusut Singer. Mintea mea era axată pe acel mecanism, captivată de el, şi de aceea gânduri de aşternut pe hârtie nu prea aveam. Când mă plictiseam de maşina de scris treceam la cea de socotit. Mă distram cu adunări şi scăderi învârtind maneta înainte şi înapoi. O încărcam cu numere tot mai mari, astfel că manivela trebuia la un moment dat să se opintească zdravăn pentru a reuşi să pună în mişcare toate acele rotiţe interioare, câte una pentru fiecare din cifre, a unităţilor, a zecilor, a sutelor, miilor, zecilor de mii, până la miliarde, sute de miliarde, mii de miliarde, încât până la urmă asocierea cu distanţele astronomice ale Universului venea de la sine. Puneam maşina să adune sute de miliarde cu alte sute de miliarde şi observam cu îngrijorare efortul zecilor de pinioane cu care rotiţele se angrenau una pe alta într-un clincăit-scrâşnit metalic multiplu, vecin cu blocajul iremediabil. — Ei hai! spunea tata la un moment dat. Ai obosit-o destul. Nu vrei să te ocupi de altceva?... Dar era el însuşi curios şi pasionat de calcule, astfel că peste nişte ani, fiind de-acum pensionar, dar reangajat pe o perioadă limitată, şi prinzând pesemne ceva timpi morţi în cursul unei zile de lucru, s-a apucat să calculeze la maşină acel celebru număr de boabe de grâu pe care inventatorul şahului le-a cerut şahului Persiei drept recompensă pentru invenţia sa, pornind de la un bob pus pe primul pătrat al tablei de şah, două boabe pe pătratul al doilea, patru pe al treilea şi aşa mai departe, dublând mereu numărul până la ultimul pătrat al tablei de şah. A venit acasă cu un triunghi impresionant de numere reprezentând, pe fiecare rând, rezultatul, tot mai mare, al dublării numărului precedent, toate scrise îngrijit cu scrisul lui mare şi naiv pe câteva formulare de borderou. Formularele erau galbene încă de pe-atunci. Între timp s-au îngălbenit şi mai mult.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat