Maşina de scris şi maşina de socotit*

Pe când tata lucra la Întreprinderea Comunală din Câmpina, îl vizitam uneori la serviciu. Se pare că nu deranjam pe nimeni venind acolo. Dimpotrivă, colegii tatei mă priveau cu simpatie şi probabil că tata se mândrea cu mine. Totdeauna se nimerea să fie funcţionari plecaţi în oraş cu treburi, aşa că puteam să ocup unul din locurile rămase goale, la un birou. Tata îmi punea în faţă una din maşinile lor de scris Remington, îmi dădea o coală de scris şi mă lăsa în voia mea. Mă distrau nespus braţele caracterelor, cum ţâşneau ele prompt şi cu putere la apăsarea clapelor, întorcându-se apoi cuminţi, după ce îşi lăsau urma pe hărtie, în amfiteatrul lor metalic de repaos. Băteam litere alandala, băteam toate semnele de pe claviatură şi mai ales mă amuza oprirea, cu zgomot de tren, a carului la reperele tabulatorului dinainte fixate. Nu uitam să apreciez mecanismul robust al maşinii de scris, tot aşa cum apreciam misteriosul mecanism ascuns al maşinii noastre de cusut Singer. Mintea mea era axată pe acel mecanism, captivată de el, şi de aceea gânduri de aşternut pe hârtie nu prea aveam. Când mă plictiseam de maşina de scris treceam la cea de socotit. Mă distram cu adunări şi scăderi învârtind maneta înainte şi înapoi. O încărcam cu numere tot mai mari, astfel că manivela trebuia la un moment dat să se opintească zdravăn pentru a reuşi să pună în mişcare toate acele rotiţe interioare, câte una pentru fiecare din cifre, a unităţilor, a zecilor, a sutelor, miilor, zecilor de mii, până la miliarde, sute de miliarde, mii de miliarde, încât până la urmă asocierea cu distanţele astronomice ale Universului venea de la sine. Puneam maşina să adune sute de miliarde cu alte sute de miliarde şi observam cu îngrijorare efortul zecilor de pinioane cu care rotiţele se angrenau una pe alta într-un clincăit-scrâşnit metalic multiplu, vecin cu blocajul iremediabil. — Ei hai! spunea tata la un moment dat. Ai obosit-o destul. Nu vrei să te ocupi de altceva?... Dar era el însuşi curios şi pasionat de calcule, astfel că peste nişte ani, fiind de-acum pensionar, dar reangajat pe o perioadă limitată, şi prinzând pesemne ceva timpi morţi în cursul unei zile de lucru, s-a apucat să calculeze la maşină acel celebru număr de boabe de grâu pe care inventatorul şahului le-a cerut şahului Persiei drept recompensă pentru invenţia sa, pornind de la un bob pus pe primul pătrat al tablei de şah, două boabe pe pătratul al doilea, patru pe al treilea şi aşa mai departe, dublând mereu numărul până la ultimul pătrat al tablei de şah. A venit acasă cu un triunghi impresionant de numere reprezentând, pe fiecare rând, rezultatul, tot mai mare, al dublării numărului precedent, toate scrise îngrijit cu scrisul lui mare şi naiv pe câteva formulare de borderou. Formularele erau galbene încă de pe-atunci. Între timp s-au îngălbenit şi mai mult.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat