luni, 5 ianuarie 2009

Pe cal NEGRU, pe cal ALB

Ziua călăresc calul cel NEGRU
îi simt zvâcnirile nervoase, tremurul,
îi văd dintr-o parte sticlind
globii ochilor ne’nfrânaţi
cu reflexe de soare încins
aruncând fulgerele mâniei
nesigure–stupide–deşarte
izvorâte din viscerele mele
De m-ar pedepsi azvârlindu-mă
de pe spinarea-i jilavă
Dar sunt una cu el, centaur
ţesând cămaşă de sânge
Şi mi-e dor de unduirile coamei
calului ALB fluturând
peste ochii blajini,
neprihănitul meu
visând argint de Lună
topită peste cărările nopţii
Copitele-i moi afundându-se tăcut
în nori albicioşi plutind
peste copertele cărţilor
cu basmele mele cele pierdute.

Noaptea călăresc calul cel ALB
M-aplec pe spate să-i ating
crupa domoală-n galop unduios
în noaptea de baltă stătută
fără clintire de frunze
Şi mi-e dor de calul cel NEGRU
sărind peste ruguri de muri
năvalnic cu plete-nfrunzite
doborând în galop neoprit
şi strivind cu copite de fier
merele coapte şi roşii
covoarele-ntinse de afine negre
plesnind ape limpezi şi reci
în jerbe de picuri alb-cristaline
izbind în stănoage, sărind peste ţarcuri,
muşcându-şi zăbala-nspumată
De m-ar lăsa calul cel ALB să lunec
de pe spinarea-i maternă
Dar vezi că sunt una cu el,
Inorog fără ţintă-n afund de pădure
osândit să hălăduie
risipindu-se-n bulele nopţii
până hăt în neatinsele zori.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu